Uvertura unui moment pentru o viaţă

După cum mulţi dintre voi ştiţi, iar cei care nu ştiaţi aflaţi acum, seara de 19 februarie a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Nu se compară cu nimic din ce-am trăit până în acel moment şi cu greu va putea fi echivalată. Am plecat de la Filarmonica din München simţind că explodez de fericire, cu ochii plini de lacrimile unei emoţii pe care n-aş fi crezut-o posibilă, dar şi cu o oarecare nostalgie: oare când am să-l mai revăd pe omul care, prin arta lui şi prin felul de-a fi, mi-a pătruns pentru totdeauna în suflet? 

Numai câteva luni mai târziu, răscolind net-ul în căutarea unor articole şi informaţii recente despre el, aveam să aflu că pe 27 iulie va susţine din nou un concert la München - de data aceasta în cadrul unui eveniment denumit "Oper für alle" ("Opera pentru toţi"), desfăşurat în aer liber pe parcursul a trei zile şi unde accesul a fost gratuit. 

Am aşteptat acest concert altfel decât pe cel de-acum cinci luni. Cu altă stare de spirit şi cu alt gen de emoţie. Nu mi-am mai simţit inima pulsând în tâmple şi nu mi s-a mai pus un nod în gât de câte ori mă gândeam că-l voi revedea. În primul rând, nu-mi mai propusesem să-l caut după concert, iar pe de altă parte.... am dobândit anumite certitudini, dacă le pot numi astfel, în ceea ce-l priveşte. Muzica lui constituie o asigurare în alb pentru mine, iar el însuşi mi-a devenit reper - uman şi profesional deopotrivă. Într-un fel, undeva într-un colţ de suflet şi în mare măsură datorită magiei pe care mi-a dăruit-o acum câteva luni în culisele Filarmonicii din München, simt că mă leagă de el ceva cu totul aparte. Ceva care va rămâne acolo pentru totdeauna.

Având în vedere toate acestea, eram fericită de perspectiva reîntâlnirii cu Zubin Mehta, dar o fericire domoală, confortabilă şi melodioasă ca o Nocturnă de Chopin. N-au mai fost exuberanţa şi exaltarea din februarie, în schimb au fost emoţii, bucuria revederii şi clipe de o frumuseţe ireală, suspendate în timp. 

Concertul a avut loc pe o scenă amplasată în faţa Operei Bavareze de Stat. 

Mă documentasem în prealabil pe pagina de Facebook şi ştiam că spectatorii vor sta pur şi simplu pe jos, neavând voie să stea în picioare pentru a nu perturba vizibilitatea celorlalţi şi fiind permise doar păturile şi saltelele de izopren (fără scaune ori saltele gonflabile).

Am ajuns în piaţa Max-Joseph în jurul orelor 18, iniţial cu gândul de-a ne documenta - să identificăm locaţia, să vedem cum arată şamd. Intenţionam apoi să ne plimbăm prin centru şi să revenim mai târziu, concertul urmând să înceapă la 20:30.

Ne-am răzgândit când am văzut că lumea începuse deja să se adune, instalându-şi păturile în faţa scenei, de unde se vedea cel mai bine. Gata, aici rămânem, altminteri riscăm să nu mai prindem locuri bune. Am aşternut pătura şi am testat suprafaţa: pietruită, neregulată şi cu denivelări de natură să se "înfigă" unde e carnea mai sensibilă, pătura neputând să le amortizeze.

Eh, ne-am asumat asta, păi s-o jucăm. N-am mai plecat de-acolo, mulţumindu-ne să ne ridicăm din când în când ca să nu amorţim, ducându-ne cu schimbul să luăm de băut şi folosind cele două ore şi jumătate rămase până la începerea concertului pentru a testa diferite moduri de a sta. N-am găsit nicio poziţie în care să putem sta cinci minute fără să ne împungă ici-colo vreo piatră fixată în pavaj, fără vreo crampă musculară sau fără să ne trosnească vreun oscior. Dar zâmbetul nu m-a părăsit. Urma să am parte din nou de ceea ce eu numesc "un moment pentru o viaţă întreagă".

Pe măsură ce se scurgea timpul şi se apropia ora începerii concertului, lumea venea în valuri tot mai mari. La ora 20:30 nu doar piaţa era arhiplină, ci şi trotuarele din jur, iar sute de oameni care n-au mai găsit loc nici pe trotuar pentru a întinde păturile, au audiat concertul în picioare. 

Site-ul Operei menţionează că au fost prezente în jur de 10.000 de persoane. Nu ştiu dacă am fost chiar atâţia, dar cu siguranţă numărul real nu s-a situat prea departe de cifra asta. Oameni de toate vârstele, de la bătrâni care avuseseră nevoie de însoţitor, până la copii de şapte-opt ani care, oarecum spre surpriza mea, au audiat foarte cuminţi şi disciplinaţi concertul. Unii îşi aduseseră alimente (roşii, caşcaval, căpşuni), aveau farfurii de carton şi tacâmuri de plastic şi-au luat cina în intervalul rămas până la ora 20:30. Alţii aveau cărţi de citit sau butonau cu dexteritate iPhone-urile. Totul semăna foarte bine a serbare câmpenească, iar atmosfera era una plină de entuziasm, în ciuda căldurii sufocante care apăsa oraşul chiar şi după lăsarea serii.

Din repertoriul serii au făcut parte uvertura "Egmont" de Beethoven şi "Recviemul" de Verdi, de la a cărui naştere se împlinesc 200 de ani. Pe scenă şi-au ocupat locurile membrii orchestrei de tineret a Operei, care urmau să interpreteze Beethoven, în timp ce pentru Recviem erau aşteptaţi membrii orchestrei mari şi ai corului.

La ora 20:30, după o scurtă introducere făcută de directorul Operei Bavareze, l-am văzut pentru cea de-a patra oară live pe Zubin Mehta. 

(va urma).

La multe postări despre vise împlinite! :)

Astăzi, bloguleţul aici de faţă împlineşte trei ani.

Trei ani în care am scris tot mai mult, lucru evident în statisticile din stânga.

Trei ani în care m-am obişnuit să scriu tot mai frecvent, despre tot mai mult din ceea ce mi se întâmplă. Dacă mă face fericită, scriu şi voi vă bucuraţi împreună cu mine. Dacă sunt tristă, scriu şi voi fie îmi oferiţi un umăr, fie un sfat, fie ambele. Dacă nu înţeleg, scriu şi voi vă daţi cu părerea. Dacă sunt indignată, scriu şi voi vă indignaţi alături de mine.

În retrospect, îmi pare că mi-ar fi lipsit ceva important dacă nu aş fi avut blogul. Cât de multe întâmplări ar fi rămas nepovestite şi amintirea lor s-ar fi estompat... cât de multe sentimente şi emoţii ar fi rămas neexprimate şi nu mi le-aş mai fi amintit la adevărata lor intensitate...

Trei ani în care m-am bucurat de sute de ori că-l am, că vă am pe voi, că vă pot scrie şi că-mi sunteţi aproape.

Mulţumesc!!! :) Îmi doresc şi ne doresc să ne citim tot mai mult, tot mai interesant şi, cum i-am urat blogului şi în titlu, cu relatări despre cât mai multe vise împlinite.

(Stay tuned, zilele următoare vă povestesc de ce-am avut parte ieri. A fost inedit, extraordinar, SUPERB!).

Abisurile comunicării cu Helpdesk-ul

Nepreţuitul nostru sistem continuă să sughită şi să dea erori. Din cele mai imprevizibile şi din categoria "ţi-a mai apărut vreodată chestia asta?" "Nu!". Uneori reuşim singuri să le dăm de cap, alteori beneficiem de consiliere telefonică de la unii mai deştepţi ca noi, dar se întâmplă şi să nu avem altă soluţie decât să pasăm pisica în curtea celor de la Helpdesk.

Dacă putem evita Helpdesk-ul, o facem. Oamenii sunt antologici. Pentru a rezolva o problemă (explicată limpede şi detaliat pe mail şi însoţită de print screen), ne dau cinci telefoane şi şapte mail-uri. "Ce-aţi făcut de v-a apărut asta?". Bună întrebare, amice, regatul şi calul pe deasupra pentru răspuns. A apărut din neant, ca Afrodita din spuma mării. "Aţi încercat aia şi aia şi ailaltă, dar chestia aceea de care v-am povestit mai demult aţi probat-o?". Da, da, da şi da. Oftat adânc. "Şi tot apare eroarea?". Tiii, că perspicace mai eşti, vezi să nu te rupi.

"Ne ocupăm!", vine răspunsul, avântat şi plin de elan, pe un ton care-mi aminteşte de îndemnul unui conducător de oaste: "La ataaac, oştenii mei!". Trei-patru zile mai târziu, încă se ocupă intens. Îndrăznim, sfioşi, un telefon de reamintire. Reacţionează de parcă le-am pus dinamită sub scaun. "Doar v-am spus că ne ocupăm!". Nici nu mai contează cu cine-ai vorbit prima dată, respectiv cine şi-a asumat task-ul, când se ia cineva de ei reacţionează toţi ca unul. Nu, nu atât la muşchetari mă duce gândul, cât mai ales la ceata lui Piţigoi. Dai într-unul, ţipă doi, aualeu ce tărăboi... :D

Săptămâna trecută le-am dat mail cu o problemă legată de nişte colete. Am explicat detaliat despre ce e vorba, am enumerat soluţiile pe care (în zadar) le încercasem pentru a ocoli eroarea şi am ataşat print screen. După care am aşteptat. O zi, două, trei, cinci. Vineri i-am sunat să-i întreb dacă şi lor le e cald, singurul interlocutor disponibil fiind un nene care nu era la curent cu dandanaua mea, dar care mi-a făgăduit că "dă mai departe". Booon....

Luni, respectiv o săptămână mai târziu, primesc în sfârşit mail. De la Helpdesk şi - fapt important - ca reply la mail-ul trimis de mine. Hip, hip, ura! Click-ăi rapid şi pe măsură ce citesc mi se dilată şi pupilele, şi nervii. 

"Bună ziua Frau Cutărică,

ne-aţi trimis un task referitor la eroarea ics. Ne puteţi spune care era problema? Au fost expediate coletele?

Cu stimă,

Herr Pix."

Say WHAAAAT? După o săptămână de când ţi-am dat mail detaliat, tu îmi dai Reply la mail-ul cu pricina şi mă întrebi despre ce-i vorba? Şi cum se presupune că aş fi putut expedia coletele, din moment ce sistemul îmi dă eroarea aia despre care ţi-am istorisit în mail-ul pe care nu l-ai citit? Ai văzut multe colete cu picioare la viaţa ta? 

Faptu-i cert, nu ducem lipsă de adrenalină :D

Praga prin ochii mei (II)

Era în jur de ora 11 dimineaţa când, după ce am făcut check-in la hotel şi am lăsat maşina în siguranţă în parcarea hotelului, am pornit spre centru. Mă simţeam ca un copil dus într-un parc de distracţii: nu aveam răbdare să merg la pas şi bucuroasă aş fi luat-o la fugă, deşi pentru o primă impresie era interesant de privit, chiar dacă nu ajunseserăm încă în Oraşul Vechi.

Am recunoscut Karluv Most (în engleză Charles Bridge, celebrul pod din Praga), de îndată ce am ajuns. Străjuit de ambele părţi de statui pe care turiştii asiatici le fotografiau cu îndârjire, podul găzduia muzicanţi ambulanţi, comercianţi de bijuterii sau de vederi, flaşnetari îmbrăcaţi în uniformă, pictori şi caricaturişti. Ar fi fost oricum destul de aglomerat numai cu toţi aceştia, dar li se adăugau şi sutele de turişti care circulau în ambele sensuri, oprindu-se pentru fotografii, cercetând bijuteriile şi ilustratele puse la vânzare, adunându-se ciorchine în jurul muzicanţilor, făcându-şi poze cu bătrânul flaşnetar sau privind pictorii la lucru. Oameni mulţi, felurite limbi străine (în principal germană şi engleză, dar am auzit şi franceză, precum şi un energic îndemn "Vasile, treci acolo să te pozez!" - iar numitul Vasile a trecut degrabă -, italiană şi rusă; tot ce se poate să fi auzit şi cehă, dar pe onoarea mea, n-am identificat-o ca atare). Probabil ceva asemănător trebuie să fi fost şi la Turnul Babel...

(N-am făcut poze cu aglomeraţia, n-am văzut sensul, ci doar cu yours truly şi panorama oferită de pod).

Pe străduţele pavate cu piatră cubică se scurgeau mii de turişti, tropăiau caii înhămaţi la caleşti, înaintau agale maşinile decapotabile în care se făcea un circuit turistic şi se amestecau zeci de mirosuri dintre cele mai diverse, numai bune pentru făcut nările să palpite ca lui Jerry în desenele animate (arome de carne friptă, de cartofi copţi, de supe, de deserturi proaspete, de covrigi calzi...). Iar de-o parte şi de alta se aflau pestriţele magazine de suveniruri despre care v-am povestit deja, învecinate cu magazinele de bijuterii (cu diamante, dar mai ales cu granate, n-aş şti să spun de ce anume piatra asta, dar erau tare frumoase).

Cu aproximativ zece minute înainte de ora fixă, turiştii se bulucesc în faţa ceasului astronomic. Asta pentru că la fix se poate asista la o scurtă paradă: se deschid două uşiţe şi ies nişte păpuşi reprezentându-i pe Hristos şi pe apostoli (partea superioară a ceasului se numeşte "Mersul Apostolilor), în timp ce Moartea, reprezentată de un schelet, sună dintr-un clopoţel. Apoi un cocoş de aur anunţă ora, după care încep să bată clopotele.
Totul nu durează decât vreun minut minut şi n-are rost să faci poze; de jos în sus şi în mişcare nu poate ieşi mare scofală, ar merita eventual doar un filmuleţ. N-am făcut, eram ocupaţi să căscăm gura. Mi s-a părut fascinant faptul că acest ceas datează de la începutul secolului al XV-lea!

În turnul ceasului astronomic se poate urca, iar priveliştea este una spectaculoasă.

Plini de curaj şi pe aproximativ 30 de grade, am urcat pe jos dealul care duce la Cetatea Praga. Există un trenuleţ care te duce acolo, dar v-am spus în articolul precedent că n-am depistat de unde pleacă. Anyway, am răzbit, ca să descoperim că ajunsesem prea târziu pentru a vizita catedrala, care se închisese cu numai 20 de minute mai devreme :D Ne-am dezumflat şi, după ce am dat o raită pe-acolo, am coborât, cu ideea că revenim a doua zi, dacă mai suntem în stare, eu dorind neapărat să intru în catedrală.

Tot ne-am ales cu ceva, însă: am prins schimbarea gărzii.

Ne-am mai plimbat prin centrul vechi şi pe malul apei, am fost interpelaţi de un negru foarte vorbăreţ care voia să ne vândă bilete la un concert de muzică clasică şi ne arăta pe un caiet unde aşternuse cu măiestrie o mulţime de cruciuliţe că "it's almost full, sir! It's your last chance!"), am băut o limonadă la o terasă din centru, iar pe drum spre hotel am cedat ispitei şi-am luat un hamburger absolut delicios, pe care l-am mâncat, ca o doamnă ce sunt :D, în camera de patru stele. Care este. 

În dimineaţa următoare, cu toate că era deja foarte cald şi ne dădea târcoale o oarecare febră musculară după "marşul" de aproape 12 ore din ziua precedentă, am urcat din nou la cetate (how about that pentru mostră de ambiţie :D). Dar când nu-i să fie, apoi nu-i: catedrala era închisă până la ora 12, din cauza slujbei religioase. Iar noi trebuia să facem check-out la ora 11, urmând să plecăm imediat spre casă, deoarece nu eram deloc dispuşi să lăsăm maşina pe stradă. M-am consolat cu nişte fotografii şi am conchis că rămâne pe data viitoare.

Ne-au rămas, evident, o mulţime de "restanţe". N-am apucat să facem turul oraşului, n-am vizitat cartierul evreiesc, n-am intrat în niciun muzeu. Dar pentru 24 de ore, eu cred că am făcut destule - şi încă nu v-am povestit despre cea mai interesantă experienţă din această excursie... :)

Praga prin ochii mei (I)

Ţinând cont de faptul că am fost un musafir grăbit şi cu aşteptări destul de mari (induse de ceea ce citisem sau mi se povestise), se poate spune că Praga a fost o gazdă foarte bună. Retrospectiv, nu-mi vine să cred cât de multe am reuşit să înghesuim în interval de doar 24 de ore. Am văzut, am recunoscut, am experimentat, m-am lăsat să simt. Locuri, oameni, arome, senzaţii, sentimente, gusturi, emoţii noi, toate acestea concretizate într-un prea-plin sufletesc cum n-am mai avut parte de multă vreme.

Iniţial, plănuisem să "torn" toată povestea într-un singur post, dar am realizat că ar ieşi un mult prea mare cârnat de text, nemaipunând la socoteală şi pozele. Prin urmare, vor fi trei articole despre experienţa mea pragheză: cel de astăzi, având mai degrabă carecter general, cu plusurile şi minusurile constatate de mine, unul cu poze şi povestiri despre ce-am văzut şi încă unul, despre o experienţă într-adevăr deosebită.

Am avut o oarecare strângere de inimă, având în vedere că am fost cu maşina, iar la Praga (sau în Cehia, în general)  se poate întâmpla să vii cu maşina şi să pleci cu orice altceva, deoarece maşina fie dispare, fie o găseşti fără cauciucuri şi oglinzi laterale. Am optat pentru loc de parcare la hotel, dar chiar şi aşa, tot am fost destul de stresată până am ajuns acolo şi am văzut cum stau lucrurile.

Două vorbe despre hotel, că poate vă vine ideea să vizitaţi Praga şi un hint nu strică niciodată. Recomand cu toată încrederea hotelul Red and Blue Design. E situat la doar zece minute pe jos de centru şi îţi pune la dispoziţie confortul a patru stele, pentru suma de 69 de euro pe noapte - două persoane, cameră dublă cu mic-dejun inclus. Locul de parcare costă 15 euro în plus (pe zi), mai mult decât convenabil dacă mă gândesc la cei 30-35 de euro pretinşi de alte hoteluri. Parcarea, aflată într-o curte din spatele clădirii, este destul de îngustă (dar hotelul mai deţine încă una, mai spaţioasă, pentru cei cu maşini mai mari), accesul făcându-se pe baza unui mic dispozitiv de tip telecomandă. N-am stat în cameră decât preţ de un duş şi o noapte de somn, dar m-am simţit bine şi în siguranţă din toate punctele de vedere.

Pentru că tot suntem la capitolul "Recomandări" şi înainte să menţionez ce nu mi-a plăcut, să vă spun şi experienţa noastră cu mâncarea. Nu v-aş sfătui să luaţi prânzul în centru, decât dacă aveţi un pont sigur. Este nejustificat de scump - zic "nejustificat" pentru că se poate mânca excelent la jumătate din preţul din centru, la restaurante din afara centrului. Noi am fost la restaurantul Stara Praha şi nu am decât laude, atât în ceea ce priveşte calitatea mâncării şi preţul excelent, cât şi servirea. Am optat  pentru o supă de cartofi cu specific local, având o aromă discretă de usturoi şi un Grill Mix, cu garnitură de ciuperci la grătar (grill-ul l-am împărţit, era mult prea multă carne pentru a fi mâncată de o singură persoană). Am fi luat şi desert, dar nu mai era loc. Foarte gustos totul şi ieftin, cum ziceam: adăugând şi băutura (apă minerală şi bere) la porţiile pentru două persoane, nota a fost de 24 de euro.

Mă alătur şi eu celor foarte mulţi care spun că Praga e splendidă. Are un atât de fermecător aer medieval, o atmosferă de "once upon a time", arhitectură elaborată şi grandioasă, atât de multă culoare şi viaţă... Am traversat Podul Charles (Karluv Most) de vreo şase ori înainte şi înapoi şi de fiecare dată am privit fascinată panorama oraşului văzut de pe pod, cântăreţii ambulanţi, flaşnetarii, pictorii, vânzătorii de bijuterii... Am urcat în turnul ceasului astronomic şi am contemplat Praga "de sus", am străbătut la picior străduţă după străduţă, am fost pe malul fluviului Vltava, am asistat la schimbarea gărzii de la Cetate, am încercat să "absorbim" cât mai mult din Praga... Vor fi poveşti despre toate acestea în episodul următor ;))

Ce nu mi-a plăcut:

- indicatoarele sunt exclusiv în cehă. La ce afluenţă de turişti au, ar merita osteneala de-a le dubla în engleză. A fost relativ provocator să găsim Cetatea Praga (Pražský hrad) şi n-am reuşit să depistăm punctul de plecare pentru caleştile trase de cai şi nici pentru trenuleţul turistic. Poate or fi fost indicatoare, dar cine-ar fi putut să desluşească păsăreasca ăstora? 

- suvenirurile locale (magneţi, brelocuri, căni, globuri "snowflakes", marionete, tricouri şi pernuţe cu "I love Prague") se amestecau cu păpuşi Matrioşka, măşti veneţiene, bijuterii din sticlă de Murano, căni cu "Sărutul" lui Gustav Klimt, poşete italieneşti din piele, ouă chipurile Fabergé şi ouă de toate dimensiunile cu Maica Domnului (unele erau foarte mari, le puteai folosi cu succes pe post de  minge de rugby). Nu mai ştiai ce e specific Cehiei şi ce nu, erau suveniruri din 4-5 ţări adunate la grămadă fără vreo noimă aparentă, bling-bling îţi făceau ochii când intrai într-un Souvenir Shop.

Una peste alta, o experienţă extraordinară, chiar dacă foarte scurtă. N-am avut timp pentru muzee, dar poate o să ne întoarcem într-o bună zi...