Orvoar, Insipido! Să nu-mi scrii :))

Este adevărat că nu traversez o perioadă tocmai trandafirie, dar, dacă ar fi să inventariez motivele care-mi pricinuiesc dureri de cap, stres şi nervi puşi pe moaţe, ei bine, unul dintre ele poate fi tăiat de pe listă: neasemuit de antipatica mea colegă, Insipida Somnoroasă, nu mai e la noi. S-a cărăbănit. Sper că marţi a fost ultima zi în care a trebuit să-i suport mutra acră şi toanele. Dar să vă povestesc de la început şi chiar sunt curioasă ce părere veţi avea voi despre întreaga poveste. Că eu am o opinie şi tare mult mi-ar plăcea să am dreptate, sincer vă spun :)))

Aşadar. Compania la care dau cu sapa are doi clienţi principali şi deţine două sedii - pentru fiecare client fiind alocat un sediu unde au loc serviciile de logistică. Între cele două centre este o distanţă de 8 kilometri şi, cu toate că lucrăm sub aceeaşi pălărie, n-avem de-a face unii cu alţii. Clienţii ("mandanţi", cum s-ar zice în germană) au profile de activitate foarte diferite, chiar dacă sistemul de operare în care se lucrează e acelaşi.

Bun, lăsând la o parte preambulul - care deja riscă să devină prea stufos - să revenim la Insipida din poveste. Că vorba ceea, dacă n-ar fi..... nu v-aş fi povestit despre drăgălaşa de ea de-atâţia ani :)) Bref, într-o bună zi femeia a avut revelaţia că poziţia de adjunct în micul nostru departament nu mai corespunde aptitudinilor ei (fleoşc, Mariţo) şi ar dori să devină team leader la secţiunea de sortare-ambalare. Cum la noi nu era niciun loc disponibil (e nevoie de trei team leaderi şi trei avem), Musiu Şarl i-a propus să-şi îndrepte atenţia spre celălalt sediu. Cum ar fi dacă ar aplica la ei? Mai ales că acolo au avut loc acţiuni masive de extindere, clientul preconizează să se dezvolte foarte mult în următorii ani, aşa că s-a renovat, s-au făcut îmbunătăţiri şi s-au angajat oameni. 

Juna a prins ideea din zbor, a aplicat şi din acel moment, Musiu Şarl a făcut tot ceea ce-a depins de el pentru ca ea să fie acceptată dincolo. A învăţat-o ce să spună la interviu, a ajutat-o să-şi pună la punct aplicaţia, ba chiar i-a pus şi o pilă la omologul lui din partea cealaltă.

Previzibil, ţinând cont de eforturile lui, Insipida a fost acceptată dincolo. Am mai avut ceva emoţii legate de contractul dintre clientul respectiv şi compania noastră, dar se pare că lucrurile sunt totuşi în ordine.

Având în vedere preconizata ei plecare, colegii noştri au ouat o idee: să-i luăm cadou de rămas-bun. Şi cine să se ocupe de toată treaba asta, adică să strângă bani şi să cumpere? Păi cum cine, normal că Greta, doar au fost colege de departament atâţia ani!

Mie-mi spui, am bombănit, dându-mi silinţa să mimez un entuziasm plenar. În primul rând, nu mă pricep la strâns bani. Aş fi fost o catastrofă dacă aş fi lucrat în fund raising. În al doilea rând... pentru cine? Pentru Insipidă, for Pete's sake?! La naiba. Dar nu mă puteam fofila, aşa că iată-mă strângând bani şi meşterind un cadou. 

M-am hotărât, sfătuindu-mă şi cu ceilalţi, să-i iau o plantă de apartament, de fapt un arbust mititel, care se numeşte "copacul cu bani". Pasămite e o tradiţie în Germania: la ocazii gen nunţi, botezuri, aniversări şamd, se dăruieşte un astfel de arbust, de crengile căruia se prind bancnote (de regulă de cinci euro, ca să fie cât mai multe). E un dar aducător de noroc, zice-se. Bun, bani am strâns, planta am achiziţionat-o, dar treaba cu agăţatul bancnotelor s-a dovedit tare anevoioasă. Aproape 3 ceasuri am petrecut aseară cu această îndeletnicire. Ca să vedeţi şi voi ce-am ajuns să fac pentru Insipida care mi-a făcut nervii franjuri ani de zile :))

La sfârşit, ceea ce-am manufacturat arată cam aşa:

Bancnotele nu se văd prea bine, dar sunt acolo, pe toate părţile :))

Nu i-l voi putea oferi personal - nu că aş regreta, abia nu mai trebuie să joc teatru. Azi ar fi trebuit să fie ultima ei zi la noi, dar au chemat-o, intempestiv, încă de marţi. Aşa că i-am dus verzitura unei colege, care se va întâlni cu Insipida duminică la amiază (locuiesc aproape una de alta) şi i-l va da.

Acestea fiind spuse.... aerul e mai rarefiat la mine la serviciu, păsărelele slobozesc triluri :)) şi e atât de mişto fără murătura aia nesuferită. Ce e interesant e că deocamdată nu i-au găsit înlocuitor şi nici nu par să se grăbească. În cazul în care eu mă îmbolnăvesc, departamentul e more or less pe butuci :))  În fine, astea-s detalii, om vedea. Dacă ei nu se agită, eu de ce-aş face-o?

Apropo de triluri, ieri m-am simţit inspirată şi toată ziua am fredonat următorul catren, compus pe loc, într-un puseu de elan creator:

"Şi viaţa fără X e-o poezie,

Este poveste scrisă pe hârtie,

S-a dus, pe alţii cu nervii să-i facă

Aşa cum făcea şi-aici altădată".

Eh, ce ziceţi? Sunt talentată au ba? :)) Pupa-m-aş pe frunte de stihuitoare să mă pup :D 

PS: Insipida ştie că va primi un cadou din partea tuturor, pus la punct de mine (i-am spus marţi, când am aflat că pleacă mai devreme decât era plănuit).  A spus doar "dă-i-l lui Cutăreasca, oricum mă văd cu ea duminică". Niciun mulţumesc, nimic de felul ăsta.

Nu că m-aş fi aşteptat, doar o cunosc ca pe-o iapă brează :))

PPS: lumea spune că la sediul celălalt atmosfera e mult mai încordată decât la noi, munca e mai grea şi e mai dificil de lucrat cu oamenii de acolo. Eu îi doresc Insipidei să reuşească. Sincer! Nu de alta, dar parcă văd că vine înapoi dacă dă chix. 

Aşadar.... să vedem cum va fi viaţa fără creatură. N-a plecat decât de două zile şi atmosfera e deja mai puţin poluată, ca să zic aşa :)) Din punctul meu de vedere puteau s-o facă şi cancelarul Germaniei, numai să se dea dusă :D

Aproape de capătul meu

De foarte mulţi ani, un om se îndreaptă constant spre o prăpastie. Câteodată mai încet, altădată mai alert, dar nu s-a abătut niciodată din drumul său spre hăul negru. Cu un stoicism care, dată fiind situaţia, este pur şi simplu înspăimântător. Nimeni şi nimic nu l-a putut şi nu-l poate opri. Şi nimeni nu înţelege încăpăţânarea lui de a se distruge. Practic, de a se sinucide. 

Nimeni, nici măcar dintre cei apropiaţi, n-a putut pătrunde în abisurile minţii lui şi n-au putut înţelege determinarea lui de a se prăbuşi. Şi dacă n-au înţeles, n-au reuşit nici să-l ajute. În primul rând, pentru că a refuzat ajutorul de care ar fi avut cu adevărat nevoie. Nimeni nu poate fi ajutat împotriva propriei sale voinţe. Este de neînţeles ce e-n capul şi mintea lui, dar celor din jur nu le rămâne altceva de făcut decât să asiste la agonie. Şi să-l vadă cum se îndreaptă, inexorabil şi imposibil de oprit, către prăpastie. Să-l asiste cum se sinucide. Înfiorător, lent şi sigur. 

Este oribil. Este o agonie care nu se mai termină. Pentru omul respectiv şi pentru cei apropiaţi. Nu doar că se îndreaptă spre prăpastie; se poate spune că între timp a căzut deja. Se mai agaţă de margini, se mai ţine cu dinţii şi cu unghiile. Dar nu se opreşte din cădere şi, cu toate că ar putea, refuză să se prindă de mâinile care-i sunt întinse de sus. Un refuz pe atât de înnebunitor pentru ceilalţi, pe cât este de neînţeles.

Ce mai rămâne de făcut în situaţia asta? Concret, ce anume? Cum poţi ajuta un om care nu vrea să se ajute? Cum poţi scăpa din ghearele sentimentelor de vinovăţie? Ce poţi face pentru a scăpa de miile de întrebări, care toate încep cu "ce-ar fi trebuit să fac, ce-aş fi putut face, cum ar fi fost dacă"?

E vorba de un om foarte apropiat mie. Sau mă rog, care mi-a fost cândva foarte apropiat. Aşa ar fi trebuit să fie şi-n prezent, dar nu mai recunosc în el nimic din ceea ce ştiam şi-a fost odinioară. Acum nu mai e nici măcar umbra a ceea ce-a fost. Nu mai recunosc nimic, nu mai e de recunoscut nimic. E doar o făptură decăzută fizic şi moral care agonizează, care se chinuie şi-i chinuie şi pe ceilalţi, puţinii oameni care-i mai sunt în preajmă.

Oricât ar suna de groaznic şi de condamnabil, am ajuns să-mi doresc să se termine. Indiferent cum mă voi simţi atunci, nu cred că poate fi mai rău decât acum. Acum, când ar trebui să trăiesc normal, să dau randament la serviciu, să mă bucur de viaţă alături de soţul meu, iar mie nu-mi vine decât s-o iau la fugă pe un câmp şi să urlu până rămân fără voce.
Nu mai vreau să mă duc în ţară şi să văd ce-am văzut data trecută - sau de fapt, mult mai rău decât am văzut data trecută.

Mă uit la ce-am scris pe blog în ultimele luni.... exceptând câteva postări unde, foarte pe departe, am făcut câteva aluzii, am reuşit constant să-mi găsesc disponibilitatea de a scrie, de a mă amuza, de a comenta una şi alta, în ultimă instanţă de a mă bucura. Dar cred că mi-am epuizat resursele. Şi mi-e groază.

Nu mai pot să-mi găsesc refugiul în nimic. Nu mai am unde să mă ascund. Nu mai pot să mă sustrag de la gândurile sinistre. Nu mai pot trăi aşa. Şi totuşi aş vrea să mai găsesc forţă şi vlagă în mine, pentru că nu vreau ca acest om să mă tragă şi pe mine cu el îm prăpastie, pentru că am o datorie faţă de mine însămi, pentru că vreau să mă bucur de viaţa asta, pentru că vreau să scriu despre lucruri frumoase, să râd şi, mai presus de toate, să nu mă mai simt atât de insuportabil de vinovată pentru ceva ce nu voi şti niciodată cum aş fi putut face altfel...

Nu. Mai. Pot.
Şi mă tem că-mi pierd minţile.

Curioasa stricăciune a cântarului meu

Fost-ai lele cât ai fost, dar de-acuma ştir cu borş! Cam aşa-mi zic amintindu-mi că-n apusa-mi tinereţe mâncam un munte de cartofi prăjiţi la două noaptea (făcuţi pe reşou la cămin, superb sau ce? :D) şi nu se depunea un gram pe mine. Mă menţineam fluierând la 50-51 de kilograme, spre exasperarea colegelor care se chinuiau, încă de atunci, cu tot felul de diete. 

N-o să dureze la infinit, mă gândeam şi adeveritu-s-a. La nuntă (acum patru ani şi jumătate) aveam 56 de kilograme. Ou sont les neiges d'antan? Nici nu ştiu când am început să iau proporţii. Ba n-am mai coborât din 57, ba din 58, hai că atâta timp cât sunt sub 60 încă e bine, 59, 59.5.... oh shit. 

Poate vă-ntrebaţi de unde ştiu aşa de bine. Păi am cântar, l-am primit cadou de la o amică (dacă nici ăsta nu e cadou tendenţios, nu ştiu care mai e. Glumesc :)). Evident, am decretat că e stricat. Trebuie să fie. Doar n-am 63 de kilograme?!!!

Ar putea părea că mă alint, dar e sâcâitor aspectul. Ok, nu e cea mai mare problemă a mea, dar nu-mi plac eu mie. Nu mă plac. Şi de unde înainte fie nu luam în greutate, fie dădeam jos numai cât mă gândeam la asta şi beam ceva mai multă apă (serios, aşa funcţiona cândva :D Atât de simplu!), acum nu mai merge. Din puştanul zglobiu care era, metabolismul meu a devenit un senior solemn şi comod. Şi ciufut.

Pofticioasă, sunt. Leneşă, sunt (dacă nu pun la socoteală alergătura de la serviciu, se numeşte că nu prea fac mişcare; de sală nici pomeneală, deşi mi-am propus de mai multe ori). De mâncat, mănânc bine o dată pe zi (în jur de ora 17), iar la serviciu mă amăgesc (sau zăpăcesc) cu sandvişuri cu gust de carton şi consistenţă nu foarte diferită de-a acestuia.

Da, am şi celulită. Pe principiul că-n viaţă e bine să aibă omul de toate.

Nu, încă n-am împuşcat cântarul. Doar l-am împins mai abitir în debara. Să stea acolo cuminte, că eu nu-l deranjez.

Cum să fac să mă mobilizez, aia e întrebarea.

PS: azi-dimineaţă am lărgit cureaua cu o gaură. Sublim.

Ce mai fac nemţii pe străzi

Cum, ce? Şantiere stradale, aia fac. 

Băi frate. Nu ştiu cum le nimeresc (adică de fapt ştiu... domnul Murphy, s-aude acolo în spate?), dar exact atunci când mă grăbesc mai tare, îmi ies în cale. Uneori sunt mititele şi relativ simple - gen, a sărit o pietricică din pavaj şi au adus un vehicul dotat cu echipamentele necesare pentru a pune la loc pietricica, vehicul semnalizat corespunzător şi pe care n-ai decât să-l ocoleşti. Glumeam cu pietricica, apropo. Dar astfel de mini-şantiere se întâlnesc destul de rar, pentru că nemţilor le place treaba serioasă, aşezată şi temeinică.  Adică de-aia care pune pe butuci toată circulaţia rutieră. 

Din ce-mi dau seama, preferatul lor este şantierul cu semafor. O singură bandă pe sens, deci contextul ideal (not). Închid un sens, pun semafor şi spor la aşteptat vă dorim, dragi şoferi. În cazul în care în faţa ta sunt două tiruri şi un tractor, ratezi verdele. Partea bună e că, dacă obişnuieşti să te machiezi în maşină, până la următorul verde ai timp de-un make up complet. Partea proastă e că eu nu obişnuiesc, deci nu pot fructifica "roşul". Poate ar trebui să-mi iau o carte cu mine, just in case.

Două benzi pe sens nu fac mare diferenţă în cazul de faţă, dacă este vorba de o zonă intens circulată. Ok, din două sensuri fac unul singur şi lipseşte semaforul... aşa, şi? Traficul este practic sugrumat până intră pe o singură bandă toate maşinile venite de pe două benzi. E chiar mai enervant decât semaforul, pentru că acolo măcar stai pe loc. Ştii o treabă. Însă în situaţia cu două benzi, eşti silit să înaintezi, de obicei cu 5-10 km/h. Hâţ-hâţ, hop, încă vreo câţiva metri parcurşi, gogâlţ-gogâlţ, opreşte că şi-aşa ai mers prea mult. Un minut mai târziu porneşti iar, mai înghiţi câţiva metri, iar stai. Foarte probabil te-alegi cu vreun cârcel de la cât ţii ambreiajul apăsat, vă zic eu. Şi cu nişte fire albe în plus.

Actualmente, pe drumul meu zilnic până la serviciu am aşa:

- un şantier cu semafor;

- o deviere masivă de traseu (as in, au închis complet circulaţia pe un pod, pentru că se efectuează lucrări de consolidare). Mno, or fi consolidând ei, dar până una-alta au dărâmat podul, ceea ce mi-a adus aminte de cântecelul ăla din copilărie cu "podul de piatră s-a dărâmat". Au pus bariere şi un mare panou care anunţă că lucrările de consolidare se vor încheia în aprilie 2016. Aha, '16, nu '15. Trebuşoara asta adaugă vreo patru kilometri la drumul zilnic (doi la dus, doi la întors), pentru că se ocoleşte destul de mult. Dar ce-i al lor e al lor, au organizat bine devierea de traseu. Tot la capitolul "bile albe", apreciez în mod deosebit faptul că orice deviere e semnalizată şi răs-semnalizată, de trebuie să ai orbul tuturor găinilor din lume ca s-o ratezi;

- tot pe traseul ăsta deviat de mai sus, exact la capul de pod (adică unde era înainte podul şi acum faci la dreapta, ocolindu-l), am şi un semafor.  Adică o singură bandă pentru ambele sensuri. Ce naiba, ne distrăm sau nu?;

- un mic şantier de împrospătare a marcajelor stradale. De ce te-ai apuca să faci aşa ceva iarna, în condiţiile în care aproape zilnic fie ninge, fie plouă, fie amândouă? (Rima e întâmplătoare). Mai ales că vechile marcaje sunt încă foarte vizibile, nu e ca şi cum ar exista riscul imediat de-a se bulibăşi sensurile. Mâna sus care mai pricepe ceva.

Nici nu vreau să mă gândesc oare cum o fi pentru oamenii care locuiesc în oraşe mari. Sau care circulă zilnic pe autostradă. 

Mi-ar plăcea să fiu...

Weekend-ul ăsta m-am cufundat din nou în serialul "Murder, she wrote". Dacă nu-l ştiţi şi vă place intriga poliţistă simplă, fără pretenţii de capodoperă a genului, dar foarte bine construită şi ecranizată, vi-l recomand. E o companie excelentă pentru o seară liniştită  (şi un ceai de lavandă).

Dincolo de faptul că mă pasionează acţiunea în sine, trebuie să spun că-mi place foarte mult personajul principal. Angela Lansbury o interpretează extraordinar de convingător şi nuanţat pe Jessica Fletcher, o simpatică scriitoare de romane poliţiste, care, cum-necum, izbuteşte în fiecare episod să-şi bage nasul într-un caz de crimă pe care, fără excepţie, îl soluţionează. Şi, pe model Agatha Christie, făptaşul e întotdeauna ultima persoană la care te-ai putea gândi.

Banal subiect, aţi putea spune. Şi poate chiar aşa este - dar e o banalitate care personal îmi "cade" foarte bine. Exceptând faptul că e văduvă, Jessica duce o viaţă care, dacă am fi fost într-un film, mi-ar fi plăcut să fie viaţa mea. Practic, trece din aventură în aventură - azi soluţionează o crimă pe un vas de croazieră, în alt episod o găsim gestionând o situaţie extrem de delicată într-o închisoare de femei, pe urmă dăm de ea la un hipodrom, în episodul următor acţiunea o plasează într-un teatru pe Broadway.... Da! Aşa ceva mi-ar plăcea - poate-n viaţa viitoare, hmm? :)) Jupânul legitim poate să mă însoţească în aceste escapade, dacă doreşte :D

Dar de ce m-am apucat să scriu despre asta. Citind de curând un articol despre scriitori şi şapte dintre însuşirile acestora, mi-am dat seama că toate se regăsesc de minune în personajul Jessicăi. Nu ştiu dacă scenariştii se documentaseră atât de amănunţit când au creionat-o, sau dacă pur şi simplu aşa sunt scriitorii de succes, drept pentru care a fost simplu s-o încadreze în tipar... dar m-au pus pe gânduri.

Din moment ce îmi doresc să devin scriitoare, iată ce trăsături de caracter ar trebui, printre altele, să mă definească:

1) Bunele maniere. 

Toţi marii scriitori sunt foarte politicoşi. Sunt întotdeauna punctuali. Când merg la teatru sau concerte, îşi închid fără excepţie telefoanele mobile. Îşi amintesc numele oamenilor şi se străduiesc să-i includă pe toţi în conversaţie. 

2) Au vieţi interesante şi palpitante. 

Asta nu înseamnă că au făcut ocolul Pământului sau că au înotat cu rechinii, dar au avut tot felul de experienţe inedite, au citit foarte mult şi sunt foarte deschişi la minte. Documentându-se pentru cărţile lor, au cunoscut foarte mulţi oameni, din cele mai diverse domenii şi pături sociale, ceea ce le-a permis să aibă noi perspective asupra vieţii.

3) Nu sunt plictisitori.

Cum ar putea fi? Doar au citit atât de mult şi dau viaţă unor lumi întregi în cărţile lor. Sunt politicoşi, au mereu ceva interesant de spus la subiect, nu fac paradă de ceea ce sunt şi nu le lipseşte modestia autentică a oamenilor mari. 

4) Sunt foarte buni ascultători. 

Nu spun foarte multe despre ei înşişi; în acelaşi timp, sunt maeştri în arta conversaţiei şi ascultă mai mult decât vorbesc. Asta probabil e un fel de deformaţie profesională, în sensul bun al termenului.

5) Ştiu întotdeauna câteva poveşti interesante.

Orice scriitor poate capta audienţa încă de la primele fraze; pur şi simplu ştie să împletească şi să aşeze cuvintele astfel încât îi prinde pe toţi ca într-o vrajă. De asemenea, ironia nu le lipseşte şi deţin ceea ce eu consider o mare calitate: arta de-a nu se lua prea mult în serios.

6) Sunt nişte oameni fermecători. 

Vorbele sunt importante, dar ele nu sunt totul; limbajul corpului este la fel de important în comunicare. Marii scriitori râd mult şi sunt persoane sociabile. Se pot mula pe orice subiect de conversaţie, se integrează cu uşurinţă, dau autografe cu amabilitate şi au câte un cuvânt bun pentru fiecare. 

7) Sunt fascinaţi de oameni, lucruri şi locuri.

Este firesc; ei pot găsi o poveste acolo unde alţi oameni nu văd nimic. E în natura lor să fie curioşi, să încerce să abordeze acelaşi lucru din unghiuri diferite, să vadă ce alţii nu văd şi să caute răspunsuri la întrebări pe care alţii nu s-ar gândi să le pună.

Scriitoare sau nu, îmi par nişte însuşiri tare frumoase. Să zicem că m-aş încadra la câteva (sunt punctuală, nu uit telefonul deschis la spectacole şi, zice lumea, sunt bună ascultătoare), dar mai am serios de lucru. Ştiu că Jessica Fletcher e ficţiune şi că în viaţa reală nimeni nu poate fi, pardon de pleonasm, atât de perfect; dar se poate ajunge aproape de acest fel de-a fi, cred... sau sper :)