Pe coclauri s-o pornim

Vacation mood? Nici pomeneală, dar un bagaj tot am izbutit să încropesc. Tipic mie însă, am lăsat o sumedenie de lucruri pentru ultima zi, așa că nu mai am unde să le amân sau să le înghesui. Să mă ocup de ele, zic. Ce bine că avionul e abia diseară :D 

Acestea fiind zise vă salut și ne regăsim, sper că într-o stare psihică mai bună în ce mă privește, după data de 9 august. Vacanță plăcută celor care aveți asta în plan, zile cât mai ușoare la serviciu celorlalți și să aveți grijă de voi :)

PS: imaginea de mai sus îmi amintește de faptul că am uitat să-mi pun un mesaj de out of office pe mail-ul de la serviciu. Oh well, nu-i ca și cum aș fi atât de importantă.
 

Modă, jaf și busuioc mentolat

Nu prea am ce povesti zilele astea, afară de faptul că muncesc cu râvnă (ceea ce nu-i prea interesant) și mă pregătesc pentru vizita în țară. Trei chestiuni, hai să le zic inedite, aș putea să consemnez însă:

1) Deși nu mai credeam, am găsit rochie :D M-a luat de ochi așa cum m-a luat și rochia de mireasă la vremea ei: am văzut-o, mi s-a lipit instantaneu de suflet, iar când am constatat că sunt disponibile atât mărimea 36, cât și 38, am știut că n-o să ies din magazin fără ea. Una din cele două mărimi trebuia să-mi vină (și la 36 s-a strigat ”Bingo!”, să toarcă mulțumit și orgoliul meu :D). E simplă, dar elegantă și exact pe stilul meu: lungime medie (un pic mai jos de genunchi), maro, din dantelă. Și foarte confortabilă, nu-mi venea s-o mai dau jos de pe mine. 

2) Știți ce-am făcut acum câteva nopți? Am jefuit muzeul Prado din Madrid, asta am făcut. Mă-ntreb dacă s-a pomenit vis mai trăznit ca ăsta.... E cazul să-mi revizuiesc lecturile, deși nu pot spune că am mai citit ceva remarcabil în ultima vreme. Sau poate m-am uitat prea mult la ”Murder, she wrote” :)) Ah, în caz că sunteți curioși ce furasem: un tablou de Goya. N-aș recunoaște niciodată un tablou de Goya, eventual poate doar dacă ar trebui să aleg între el și ”Gioconda” (una dintre puținele picturi care-mi sunt cunoscute). Nu mă pricep neam la pictură și nici nu mă atrage domeniul. Poate voiam să mă culturalizez (în vis, adică), fapt lăudabil de altfel, dar o cale ceva mai onorabilă n-oi fi găsit? :))

3) Și-n încheierea acestei mini-postări, o ispravă din bucătăria jupânului (zic așa pentru că el e-n mare parte responsabil cu gătitul, excepând sarmalele pe care le manufacturez de două ori pe an și rarele ocazii în care mă lovește elanul gastronomic). Probabil cel mai nimerit e să citez întâmplarea, așa cum a fost relatată de el însuși: ”Acel moment când realizezi că ai cumpărat o mirodenie în ghiveci, ai tocat frunzele și le-ai pus în două feluri de mâncare, minunându-te de gustul de busuioc. A sosit momentul să arunc mirodenia. Pe folia exterioară scrie mentă”. 

Ce-ar mai fi de zis? Așa se nasc rețetele geniale :)) În definitiv, cică toate marile invenții au apărut din greșeală :D

 

Cadoul spectatorilor de la concertul lui Robbie Williams

Am tot citit de azi-dimineață impresiile celor care-au fost prezenți la concertul lui Robbie Williams, susținut aseară la București. Am înțeles că a fost un show extraordinar, așa cum speraseră să fie zecile de mii de oameni care s-au uscat de sete în Piața Constituției, din motive de organizare pentru care termenul ”deficitar” este un eufemism. 

Și stând eu așa binișor cu laptopul în brațe, citind relatări despre concert și uitându-mă pe Facebook la pozele cu spectatorii entuziasmați, m-am tot gândit. Oare există vreun artist pentru care să mă expun riscului de-a mă ofili de sete într-o mulțime de oameni care practic mă presează din toate părțile, însetați și supraîncălziți și ei? Am trecut în revistă toate numele mari care mi-au venit în minte și n-am găsit pe nimeni pentru care-aș fi în stare de asemenea ispravă. Poate doar Michael Jackson, dacă ar mai fi trăit și-ar mai fi fost în stare de concerte precum cele pe care le susținea odinioară. Mi se pare extraordinar să fii atât de pasionat de un artist, încât să înduri căldură și sete pentru a-l vedea live. Dincolo de disconfortul fizic pricinuit de antemenționatele elemente, este o amintire pe care o păstrezi întreaga viață și la care te întorci ori de câte ori ai nevoie de combustibil emoțional. Nemaivorbind că simplul fapt de-a fi atât de pasionat de muzica unui om, oricine-ar fi el, îți hrănește sufletul în moduri care nu se pot descrie (se pot doar simți) și te menține tânăr. 

Am fost și eu la niște concerte mari, poate nu atât de mari ca al lui Robbie, dar am fost. La George Michael în 2007, de exemplu.... Unde ne-au lăsat să intrăm cu apa noastră, apropo de ce s-a întâmplat aseară. A fost frumos, memorabil chiar și n-aș fi plecat de-acolo nici dacă m-ar fi pârjolit setea. Ce m-ar fi putut alunga, dar norocul meu că nu s-a întâmplat, ar fi fost înghesuiala. Sunt ușor claustrofobă, v-am mai zis și n-aș fi putut rezista psihic în înghesuială. Șansa mea a fost spațiul rezervat pentru presă, unde era loc suficient. Și-mi aduc aminte că a și plouat înainte de concert, deci se răcorise binișor aerul :))

Una peste alta, eu mă bucur pentru toți oamenii care l-au văzut pe Robbie aseară. Și-au făcut un cadou minunat, de ale cărui beneficii poate nici nu-și dau seama pe deplin încă. Uitate vor fi și setea și căldura, va rămâne doar amintirea :) De unde știu asta? Păi mi-au trecut demult cârceii și durerea de oase cauzate de orele în șir petrecute pe jos, pe o suprafață neregulată, cu pietre care se înfigeau exact unde durea mai tare :)) 27 iulie 2013 :) Concert în aer liber, susținut de orchestra Operei de Stat din Bavaria și dirijat de... take a wild guess :)) 

Da, am stat cu orele pe jos, fiecare mișcare echivala cu o crampă musculară și când m-am întins în pat în seara aia, mă simțeam de parcă mă bătuse careva cu parul pe fiecare centimetru din corp :)) Dar va rămâne una dintre cele mai fantastice experiențe din viața mea. Așa cum sunt convinsă că va rămâne și seara trecută în amintirea tuturor celor care-au fost acolo.

Nota Bene: ceea ce am scris nu se dorește o justificare a incompetenței și nesimțirii organizatorilor. Nici vorbă de așa ceva! E doar... dacă pot spune asta, despre jumătatea plină a paharului :)

Una, alta

N-am niciun chef să mă gândesc la călătoria în România. Dar absolut niciun chef. Voi revedea cu mare bucurie niște oameni dragi, dar pentru mine acolo nu mai e acasă. În retrospect, mă-ntreb dacă a fost vreodată... Adevărul e că nu mi-am găsit niciodată locul acolo, în principal din cauza problemelor din familie. Pentru mine, acasă nu e un loc anume; acasă e unde e omul meu. Dar asta e altă discuție, sau de fapt nici nu e discuție, că nu-i nimic de dezbătut aici. Nu aparțin acolo, iar acum cu atât mai puțin, știind că pentru a o vizita pe mama, voi merge la cimitir. Hai mai bine să vă zic de pe la muncă, momentan mă reconfortează mai mult decât gândul la zborul spre țară.

Avem un nou program de lucru (quel surpriz). Nu e nici pe departe prima schimbare de orar, dar cu siguranță e cea mai aiuristică dintre toate. Luni și marți, de la 8:00 la 17:45. Nu pot să vă descriu cât de greu trec nouă ore când le începi de la ora opt, chiar dacă e de muncă în draci. Iar de miercuri până vineri, programul e 9:00-17:15. Astea trec mai ușor, dar dezavantajul e că ajung acasă la lăsarea serii, când practic nu rămâne timp pentru mai nimic. 

Ne adaptăm cu dificultate, productivitatea lasă de dorit la nivelul întregului sector de ambalare, după câteva ceasuri suntem epuizați. Eram mult mai eficienți când începeam lucrul la ora 6 decât când începem la ora 9. Nu pricep cum devine cazul, doar dormim mai mult și deci ar trebui să avem mai mult spor, dar din moment ce toți avem aceleași ”simptome”, trebuie să existe vreo explicație logică. 

S-a întors Insipida în firmă :D Nu, nu la mine în departament, păcatele mele. De fapt, s-a întors și nu prea. Fiind nevoie de un om la departamentul de Retur, Musiu Șarl i-a făcut vânt acolo. Deci nu mai e în ”jurisdicția” lui și, practic, nu mai are de-a face cu noi. Alt sector, alți șefi (actually două șefe, una mai acră și mai tiranică decât cealaltă), altă ”bucătărie”. Una în care munca e cumplit de monotonă, de ”tocătoare” de psihic și de anostă. Am fost și eu acolo vreo două zile anul trecut ca ajutor, după care i-am comunicat lui Sfârfâlică părerea mea: prefer să împachetez zece ore pe zi decât să mai lucrez fie și două ore acolo.

Mdeh. Nu mă bucur deloc de ce i s-a întâmplat femeii, cu toate că a căutat-o cu lumânarea. Culmea e că, întâlnindu-ne pe culoare, m-a salutat cu efuziune, a sărit să mă îmbrățișeze toată numai zâmbet (de-mi venea s-o întreb ”ce-ai, cucoană, te loviși la cap?”) și trebuie să spun că mi s-a strâns inima. Preț de o clipă, am revăzut-o pe cea de odinioară, când a venit la noi în departament: timidă, politicoasă, zâmbitoare. Încă mi se pare greu de crezut felul în care și-a dat arama pe față. Oameni...

Cum n-o să-mi cumpăr o rochie nouă

Cred că începe să devină simptomatic; de câte ori îmi caut ceva anume de îmbrăcat, nu găsesc. Mi s-a întâmplat cu blugii, mi s-a întâmplat cu o geacă de primăvară, acum recidivez cu o rochie de ocazie. Pasămite mergem la o nuntă peste zece zile și zic, hmm... să mă înnoiesc. Așa c-am petrecut aproape două ceasuri cercetând, probând și punând înapoi pe umerașe. 

Incredibil, frate. Cum poți numi ”rochie de seară” o adunătură din material asemănător cu sacoșele de rafie? (lucios și tare, adică). Sau o chestie care seamănă cu un furou? Mai era și de-un bej rozaliu, deci numa' bine. Altele erau înnobilate cu titulatura ”rochie de dantelă”, deși când puneai mâna pe ele, ai fi jurat că-s făcute din sfoară. Și-n sfârșit, unele aveau multe-multe pietricele și paiete. Foarte multe-multe. Am luat-o repede din loc :))

Singurele care-mi plăceau nu erau rochii de seară, deși se găseau la secțiunea de ținute de ocazie. Ușor lucioase, dar croiala era prea clasică. Îmi plac rochiile simple, dar astea chiar erau prea simple pentru ce-mi trebuie mie.

Nu prea mai am când să caut, joia viitoare plecăm pentru două săptămâni spre România. Concediu, cum ar veni, deși eu nu prea-l văd așa.... Iar nunta e sâmbăta cealaltă, deci poate doar în weekend să mai dau vreo raită. Dar am un backup: rochia pe care-am purtat-o când am fost nașă acum trei ani. Îmi vine încă, lumea de la nunta asta n-o știe, deci foarte probabil asta va fi. Oricum, n-am deloc dispoziție de shopping... poate de-aia nici nu găsesc nimic acceptabil, cine știe. Între noi fie vorba, gândul că mi se potrivește ținuta de acum trei ani e mai mult decât reconfortant :))

PS: nu sunt prea grozav. Mă vizitează tot felul de stări, se duc, iar vin... și parcă mi-am pierdut liniștea.