Salată de weekend

1) Nemaiîntâmplatul s-a întâmplat: după sperietura pe care mi-a copt-o cu aproape două săptămâni în urmă, Sfârfâlică mi-a făcut cinste cu o cafea. Nu m-așteptam, drept să spun. Adică de atâtea ori îmi promisese (degeaba), încât rămăsese așa, ca un fel de Fata Morgana a cafelelor :)) 

Într-una din zile însă, se înființează la pauză și-mi decernează solemn cafeaua. Colegilor mai să le sară ochii ca popcornul în tigaie când au văzut. După ce-a plecat el, au tăbărât cu întrebări.

- Incredibil. Chiar ți-a dat o cafea?

- Da, zic. I-au trebuit aproape cinci ani, dar uite că-n cele din urmă...

- Cum ai reușit? întreabă unul, dar până s-apuc să răspund, intervine un alt coleg:

- Întrebarea e mai degrabă: ce ți-a făcut? 

Aha, bună întrebare :D Sfârfâlică e cunoscut pentru zgârcenia lui și are zeci de promisiuni de cafea neonorate, deci normal că oamenii s-au gândit că trebuie să se fi petrecut ceva ieșit din comun. Le-am povestit amănunțit și i-am lăsat paf. ”Foarte urât”, a fost concluzia generală, urmată de ”și ce, îl lași să scape numai cu o cafea? După asemenea glumă... (pauză scurtă, pentru a găsi un termen adecvat)... fioroasă?”

Îl las, ce să fac. Scapă prea ieftin, ce-i drept, da' cred c-am obținut oricum tot ce se putea în condițiile date :))

2) V-am mai povestit și altădată că-mi plac foarte mult simfoniile lui Beethoven. Nu toate, însă. De fapt, am ajuns la o concluzie pe cât de interesantă, pe atât de intrigantă: nu mă dau în vânt după simfoniile cu număr par. Altfel spus, a II-a, a IV-a și a VI-a (”Pastorala”) nu-mi spun mare lucru. Excepție face simfonia a VIII-a care, deși poate mai puțin cunoscută, o găsesc extraordinară. În rest, ascult frecvent și mereu cu aceeași plăcere simfoniile impare. Nu pricep care e explicația. Și ca să fie misterul și mai mare, treaba asta nu se aplică decât la Beethoven. Ascult de pildă simfonii de Mozart, Schubert și Tchaikovsky foarte des și, la o scurtă retrospectivă, constat că-mi plac toate, indiferent de ce număr au. 

Țara arde și baba se piaptănă, știu :)) Adică altceva mai bun (sau mai util) n-oi avea la ce să mă gândesc? Păi nu e ca și cum enigma asta mi-ar alunga somnul, e doar așa, un ceva acolo rămas nelămurit. 

3) Fără nicio legătură cu relatările de mai sus (că de-aia îi zice salată :D), vreau să vă povestesc despre niște produse cosmetice. Suspect de ieftine, dar neverosimil de bune. Este vorba despre produsele din gama Cien. Se găsesc de cumpărat în magazinele Lidl, sunt foarte ieftine (atât de, încât te bagă la idei și aproape că nu inspiră încredere), dar nu-mi vine să cred ce bune sunt. Citisem undeva un articol despre crema antirid din această marcă, despre care utilizatoarele din Spania spun că ar fi mai bună chiar și decât Lancôme. Este suficient să dați un google după ”crema antirid Cien” și veți găsi multe informații pe temă. Eu folosesc deocamdată crema de zi antirid și sunt mai mult decât mulțumită. Am mers chiar mai departe de atât, așa că-n prezent am demachiant, loțiune tonică și dischete demachiante de la Cien. Cremă de noapte am momentan din altă gamă (Nivea Q10), dar în viitor o voi testa și pe cea de la Cien.

Dacă vă gândeați să le dați o șansă acestor produse, părerea mea e că merită încercarea. Și nu, ăsta nu e post publicitar :) Dacă ar fi cazul, aș marca textul ca atare. Dar blogulețul meu e mult prea insignifiant pentru așa ceva. Mi-am scris doar părerea despre niște produse care poate ar plăcea și altora, asta-i tot :)

Pupicei picanți și alte mofturi

Tot hâțânându-mă pe Facebook zilele astea (fie vorba-ntre noi, nu doar zilele astea), m-au luat de ochi niște expresii. Sau mai bine să zic... niște exprimări. Că nu-s expresii în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă termenii se potrivesc împreună la fel de bine ca bocancii militărești purtați cu rochie de seară. Mă rog, nu știu dacă asta a fost cea mai nimerită comparație, dar ați prins ideea.

Așa. Deci eu nu pricep ce-i cu exprimările care urmează. Sau de unde. Sau de ce.

- ”pupicei dulci”. 

Lăsând la o parte diminutivul care mă strepezește acut, de ce-ar fi nevoie de adjectivul ăla diabetic? Cum altfel pot fi, ptiu, pupiceii, dacă nu dulci? Presupunând că ar avea vreun gust, adică. A mai pomenit cineva pupicei sărați? Piperați? Mentolați? Afumați? (asta chiar sună într-un fel :D).

- ”an nou sănătos”.

Pe-asta am văzut-o atât la aniversări, cât și de Revelion și niciodată n-am pătruns sensul ei abscons. Cum adică, an sănătos? Ce, a mai auzit careva de an gripat? Să-l trecem pe fructe și legume, dară. Să-l facem vegan, că tot e-n trend veganismul, ceva de speriat, nu alta.

- ”să trăiți cu numele” - asta e specifică zilelor onomastice și e încă una pe care n-am înțeles-o. Dacă ai un nume (sau două... sau, mai știi, chiar mai multe), nu poți decât să trăiești cu el(e). Ce altceva îți rămâne de făcut? Mă rog, tot e bine că n-a zis să trăiască numele. Și să fie sănătos.

- ”unghiuțe delicioase” - cred că astea sunt surori cu pupiceii de mai sus. Ce-i aia, unghiuțe delicioase? Le mâncăm cumva? Sunt crocante? Aperitiv la pupicei?

Apropo de numele multiple de care ziceam, am cunoscut cândva o tipă care avea patru prenume. Patru, din care unul era Onisia. Celelalte trei erau Elena Maria Magdalena. Și Onisia. Clar era o moștenire de familie, pentru că și taică-su avea tot patru prenume. Nu știu decât unul - Robert - și nu pot să-mi imaginez care-or fi fost celelalte, din moment ce-a botezat-o pe fii-sa Onisia.
Patru prenume, auzi. Cred că dacă o striga la catalog cu toate patru, avea timp să mai repete lecția o dată :))

Mă gândesc serios s-o reabilitez pe vechea mea prietenă, Penița Cârcotașă. Sărmana creatură, de patru ani e pe linie moartă...

La ceas aniversar de Mozart

Pentru aceia dintre voi care mă citiți și / sau care mă cunoașteți, nu mai este demult o noutate faptul că-l iubesc pe Mozart. A fost prima mea dragoste în materie de muzică clasică și mă întorc mereu la el cu duioșie și încântare. ”My Mozart”, așa-mi place să mă gândesc la el. Și nu consider că exagerez; e tot atât de ”al meu”, pe cât este de ”al tuturor” celor care-i ascultă și prețuiesc muzica.

Astăzi, la aniversarea a 260 de ani de la nașterea lui, m-am hotărât să vă povestesc despre filmul ”Amadeus”, în regia lui Milos Forman. Deși în anumite privințe se abate de la adevăr, prezentând faptele romanțat și pe alocuri melodramatic, este probabil cea mai frumoasă poveste despre acest compozitor care s-ar fi putut spune și ecraniza vreodată. Este filmul datorită căruia, atunci când l-am văzut prima dată (în anul 2003), m-am îndrăgostit de geniul și de muzica lui Mozart, pentru a cărei frumusețe cred că nu s-a inventat un epitet care s-o descrie cu adevărat. 

Tom Hulce, în rolul lui W. A. Mozart

”Amadeus” reprezintă o extraordinară împletire a imaginii și decorurilor elaborate cu muzica, a istoriei cu mici detalii picante și savuroase specifice epocii, e o poveste despre un geniu privit prin ochii marelui rău rival. De fapt, acest ultim aspect nu-și are corespondent în realitate. Antonio Salieri n-a fost niciodată adversarul lui Mozart, ba dimpotrivă; cu toate că, posturile de profil din Viena fiind în general puține, li s-a întâmplat uneori să concureze pentru același loc, ei aveau relații bune, se respectau reciproc și chiar au colaborat la compunerea unei cantate. Dar putem trece ușor cu vederea această inexactitate, pentru că F. Murray Abraham creează un Salieri atât de convingător, încât ai tendința să uiți că e un film și ai sentimentul că te-ai întors în timp și asiști la momente de viață reale.

F. Murray Abraham, în rolul lui Salieri

”Mozart, mărturisesc, eu te-am omorât...! Iartă-mă, iartă-l pe ucigașul tău!”. Un Salieri prăbușit, aflat în agonia remușcărilor, care imploră iertarea victimei sale și apoi încearcă să se sinucidă. Așa începe filmul, care de fapt este o reconstituire a perioadei de glorie și a decăderii lui Mozart și care din multe puncte de vedere îl prezintă pe Amadeus așa cum a fost cu adevărat. Un geniu, un compozitor extrem de prolific și de original, cu o personalitate incertă și incompletă, un bărbat niciodată pe deplin maturizat, foarte conștient de propria valoare, egoist și plin de sine, de multe ori înfumurat și obraznic, dar pe care odată ascultându-l, nu puteai decât să-l îndrăgești. Uitate-i erau toate păcatele în momentul în care se așeza la pian sau își dirija operele. Mărturie stă însuși faptul că inclusiv dușmanii lui n-au putut niciodată să-i conteste valoarea.

Decorurile și costumele sunt absolut impresionante, reproducând fidel atmosfera Vienei secolului al XVIII-lea; dar numai ele singure n-ar fi fost de ajuns. Cea mai de preț ”avere” al acestui film, muzica, este valorificată la maximum. Coloana sonoră, constând în mare parte din muzica lui Mozart, a fost supervizată de cunoscutul dirijor Sir Neville Mariner și transformă o peliculă oricum foarte bună într-o adevărată capodoperă. Muzica este fie veselă, plină de viață și de energie, sau dimpotrivă, sumbră și apăsătoare; dar mereu frumoasă și impresionantă. Ce poate fi mai dramatic și mai intens decât imaginea unui Mozart agonizând pe patul de moarte și, cu ultimele resurse de viață din el, compunând Recviemul?

Imagine din film: ultimele clipe ale lui Mozart, care compune Recviemul, iar Salieri transcrie tot ce aude

Partea asta corespunde realității, că veni vorba. Nu, Salieri nu i-a fost alături în momentul morții, așa cum se arată în film. Dar dintr-o scrisoare a cumnatei sale rezultă că, într-adevăr, Mozart a murit în timp ce compunea. Ultimele șoapte auzite din gura lui au fost reproduceri ale sunetelor de trompetă din Recviem. Mie una mi-e suficient să mă gândesc la asta și deja mă trec fiorii.

Am văzut de șapte ori acest film și nu cred că mă voi opri aici. Este tulburător și la fiecare vizionare am descoperit ceva ce-mi scăpase până atunci, care mă emoționează și mă impresionează. Mă întorc mereu cu aceeași bucurie la el, surâd la aroganța naivă a lui Mozart (care, deși se declară onorat de faptul că Salieri compusese special pentru el un marș de întâmpinare la palat, nu se sfiește să-l reproducă imediat la pian, în prezența împăratului, zicând în gura mare: ”hm, aici nu prea merge. Oare cum ar fi... așa?”, iar din ”așa-ul” respectiv, prin improvizație, se concretizează cunoscuta arie ”Fluturaș, nu mai ai aripioare” din opera ”Nunta lui Figaro”), reflectez, mă întristez, mă mir de paradoxul unui destin atât de capricios, care-a pus asemenea genialitate într-un om altminteri frivol și superficial din multe puncte de vedere, iar la sfârșit, inevitabil, îmi dau lacrimile.

Gândindu-mă mai bine, și pentru că am găsit secvența cu ”Fluturașul” pe Youtube, m-am gândit să v-o arăt. Pentru aceia dintre voi care nu au văzut filmul, scurtă introducere: vrând să-și afișeze bunăvoința și nobilele intenții, Salieri compusese un marș pentru Mozart. Împăratul, încântat, s-a oferit să-l interpreteze el însuși, în momentul în care Mozart va intra în salon. Și-acum.... audiție plăcută :)



”The rest is just the same, isn't it?" :))

Dacă ați văzut filmul, m-aș bucura mult să știu cum vi s-a părut. Iar dacă nu... Doamne, vedeți-l. Nu fac promisiuni cu ușurință, mai ales în chestiuni atât de personale cum ar fi preferințele fiecăruia pentru muzică, dar de data asta pot face liniștită o excepție: vă promit că n-o să regretați că ați petrecut aproape trei ore în compania lui Amadeus :)

Cum am reabilitat tortul Sacher

Când am fost la Viena acum opt ani și jumătate, eram chitiți să încercăm și noi prăjitura tradițională care din câte știam este și cel mai cunoscut desert austriac, anume tortul Sacher. Eu fiind încă de pe vremea aia relativ snoabă, ne-am hotărât s-o gustăm cel mai ”la ea acasă” posibil, adică la cafeneaua hotelului Sacher. În afară de asta, ne-am gândit că acolo tortul este cu siguranță pregătit după rețeta originală a cofetarului Franz Sacher, adică exact ceea ce ne doream.

Nu știam cum arată, dar ținând cont de renumele pe care-l are, mă așteptasem la ceva impresionant inclusiv din punct de vedere vizual. Drept pentru care am devenit destul de circumspectă când mi s-a pus în față un triunghi din ceva pandișpan îmbrăcat în ciocolată și cu un moț de frișcă alături.

August 2008. Fugit irreparabile tempus...

(Bag seama că încă de-atunci aveam obiceiul să mă trag în poză cu prăjituri celebre, așadar se numește că trecerea anilor nu mi-a adus prea multă minte). Mă rog, tortul nu se vede foarte bine acolo, deci arată cam așa:

Înfig lingurița (adică la propriu o înfig, pandișpanul ăla fusese probabil scos din adâncurile cămării, că era tare și scorțos), gust. Mi se strepezesc dinții, iau o linguriță sănătoasă de frișcă. Tortul era nu dulce, ci dulceag. Un gust de-ăla de-ți rămâne pe gât, ca la prăjiturile de cofetărie nereușite. Mai era și uscat. Stratul de ciocolată era și el tare. N-a ajutat nici gemul de caise care separa blaturile; a făcut ca amestecul să fie de-a dreptul insuportabil de dulce. Mi-am dres gustul cu niște cafea. O gură de tort, două de frișcă, trei sorbituri de cappuccino. Cam așa l-am dus la capăt (că nici de-al naibii n-am vrut să-l las în farfurie :D).

Am plecat boscorodind lugubru. Cum e posibil ca austriecii să fi făcut din uscătura asta dulceagă prăjitura lor națională? Și cum se poate să aibă atâta succes în toată lumea? De neînțeles, am decis noi. Am încheiat atunci socotelile cu tortul Sacher și încheiate am crezut că vor rămâne. 

Numai că ieri, revenind de la cumpărături, omul îmi spune că s-a gândit să mai dăm o șansă Sacher-ului și cumpărase două felii. Cine știe, după atâția ani poate ni se va părea altfel.  

Hmm și iar hmm. Eram foarte sceptică. De ce adică mi s-ar părea altfel? Dimpotrivă, ținând cont de faptul că de-atunci am tot mâncat prăjituri într-adevăr bune, sunt toate șansele să mi se pară de neînghițit de-a dreptul. 

Mă rog, nu era ca și cum m-ar fi obligat cineva s-o mănânc, să-ncercăm deci. De la prima înghițitură mi-am dat seama că e altceva. Da, avea ceva din gustul pe care mi-l aminteam din urmă cu ani, dar în sens pozitiv de data asta. În primul rând, blatul fusese bine însiropat, deci nici pomeneală de uscăciune. În al doilea rând, era tot dulce - ok, foarte dulce - dar un gust bun, aromat, nu unul care să-mi persiste neplăcut pe gât. Stratul de ciocolată nu era atât de tare încât să necesite ”cioplit”, cum ni se întâmplase la Viena. Rezumând, de data asta mi-a plăcut și-acum pot spune că, foarte posibil, o să mai mănânc. Într-adevăr, merge perfect cu frișcă și cafea. 

Concluzia mea? Degeaba lucrează unde lucrează, cofetarii de la hotelul Sacher habar n-au să prepare tortul ăsta :)) Tot nemții, domn'le.

Sfârfâlică, vedea-te-aș mănuși!

Aveam de făcut ieri o treabă pentru care îmi trebuia aprobarea lui Musiu Șarl. Nimic extraordinar, doar o sarcină de rutină legată de o bază de date, care însă trebuia îndeplinită și care, cu cât e mai mult amânată, cu atât devine mai stufoasă și mai enervantă. Pe de altă parte, nici actualizarea prematură nu e neapărat de dorit; dar aveam ceva timp la dispoziție și-am zis, hai s-o rezolv și să mi-o iau de pe cap, cel puțin pentru perioada imediat următoare.

Pun treaba pe roate, parcurg etapele preliminare, dau mail. Spre surpriza mea însă, Musiu Șarl zice neah, mai așteptăm, e prea devreme acum. Hm, era și nu era, adică n-ar fi fost musai o problemă s-o fac ieri, și cu cât trece mai mult timp și se adună mai multe date, cu atât mai mult o să am de lucru. ”Am mai actualizat-o și altădată când era în stadiul ăsta”, am încercat eu să-l conving, și chiar așa era; cu alte ocazii și-a dat consimțământul fără să comenteze. Acuma însă s-a sucit, habar n-am de ce, deci nu.

În timp ce vorbeam la telefon, se nimerise să apară și adjunctul lui (Sfârfâlică, vă amintiți de el) pe la mine. Ce-a zis șefu', se interesă el, faci baza aia de date azi?
- N-o fac, răspund cu năduf, cică să mai așteptăm vreo două-trei săptămâni. Na, ce să zic, bună treabă. Până atunci o să se aglomereze și-o să stau o groază de ea. N-are decât să vină să m-ajute. Sau poate vine și-o face el, dacă tot i-a cășunat să mai amânăm.
Sfârfâlică dă din cap a pagubă și mărșăluiește agale în biroul lui, eu continuu să lucrez, peste vreo oră sună telefonul. Sfârfâlică. Pe un ton grav și oficial, sau cum să spun, foarte grav și oficial, îmi zice următoarele:
- Greta, trebuie să-ți spun ceva. Felul în care te-ai exprimat mai devreme la adresa șefului este inacceptabil. Așa ceva nu se admite în această companie și este de datoria mea să te informez că, pentru ceea ce ai spus, vei primi un avertisment.
Avertismentul ăsta (Abmahnung, cum i se spune)  e o măsură disciplinară foarte dură. Se înregistrează ca atare în dosarul tău personal de la Resurse Umane și-ți rămâne tinichea de coadă toată viața. Dacă primești două avertismente, ești pe-o gheață extrem de subțire: al treilea avertisment înseamnă concediere. Sunt cam ce-ar fi cartonașele galbene la fotbal, deci. Ca să fie ”prescris” un astfel de avertisment, trebuie să treacă un an (și la dosar îți rămâne oricum, doar că după intervalul ăsta de timp nu se mai ia în calcul, apropo de ce povesteam de concediere).

Așa stând lucrurile, mi s-au muiat genunchii și-am văzut negru în fața ochilor. Prin minte mi s-a derulat rapid ce spusesem mai devreme - la naiba, n-am zis nimic grav, în tot cazul nimic compromițător, oare ce-o fi înțeles ăsta, ce-o fi spus mai departe?!! Sfârfâlică vorbea în continuare, dar eu nu-l mai auzeam: mă treceau transpirațiile, mă străbăteau valuri de căldură, aveam senzația că se învârte totul cu mine.
De undeva, parcă de la mare distanță, îl aud:
- Greta...? Greta....? Mai ești acolo?
Tonul se schimbase, era acum mai blând și chiar îngrijorat.
- Sunt, răspund cu voce stinsă.
Nu găseam nimic de zis, voiam să mă justific, să explic, dar îmi simțeam creierii goliți.
- .... deci cred că acum chiar trebuie să-ți dau cafeaua aia pe care ți-o promit de-atâta vreme, zice Sfârfâlică, printre hohote de râs.

Mda. Iote-așa m-a băgat tânărul Sfârfâlică în boalele cele mari. Da, făcuse mișto de mine. 

- Nu pot să cred c-ai fost în stare de așa ceva, mă rățoiesc eu. Cincizeci de cafele și tot mi-ești dator. 

- Hahaha, te-am enervat?

- Dacă m-ai enervat?! M-ai.... de toate! Șocat, speriat, panicat, enervat. Să mă ocolești de la o sută de metri de-acuma.

- Bun, deci am reușit. Dac-ai ști de când mă străduiesc să te enervez.

După treaba asta, am avut toată ziua un sentiment nasol. Adică simpla menționare a cuvântului ”Abmahnung” a fost de natură să-mi ciufulească serios karma, zen-ul și feng shui-ul, cum e melodia aia simpatică a celor de la Taxi. 

Azi a venit iar pe la mine, cu un aer jumătate satisfăcut, jumătate spășit. Unde mi-e cafeaua, mă interesez.

- Ah, păi ce cafea, că n-am avut inimă să te chinui mai mult și-am cedat repede.

- Zi mai bine că te-ai speriat că mă găsești leșinată pe sub cutii. 

M-am distrat ieri, nu? Cel mai interesant a fost să aflu că Musiu Șarl fusese la curent cu isprava, iar Sfârfâlică pusese telefonul pe speaker. Că doar nu era să se distreze de unul singur, n'est–ce pas? Și poate că sadicul de el ar mai fi ținut-o așa, dar cică văzând că eu nu mai spun nimic, Musiu Șarl a băgat-o pe mânecă gândindu-se că am luat-o în serios și-i făcea semne să termine bâlciul. 

Ok, momentan e 1-0. Dar nu se știe cum se ivește vreo ocazie să achit polița și-atunci, vorba lui Lăpușneanu, pre mulți am să popesc și eu :D