Surfing sclipicios printre pufi pe covorul roșu

Puteți să mă credeți o cucoană ușor plecată cu sorcova, dar vă dau cuvântul că m-am bucurat de statueta lui Leonardo DiCaprio aproape la fel de mult ca și când aș fi câștigat eu. Prestația din ”The Revenant” poate că n-a fost un recital de artă dramatică, fiindcă rolul nu era de-așa natură, dar se știe ce actor bun e, ce roluri memorabile a făcut și cât de meritat era premiul ăsta. Evident, haters gonna hate... vai, de fapt ursul a câștigat, vai, Leonardo a mâncat ficat crud de bizon. Mă mir că bizonul nu s-a constituit parte civilă într-un proces, să ceară daune. Că doar Leo s-a folosit de ficatul lui ca să câștige Oscarul, nu? Serios, să depășim momentul. DiCaprio merita distincția asta, e părerea mea. Și onorabilii membrii ai Academiei ar fi putut să-l premieze în anii anteriori pentru roluri mai strălucite, în felul ăsta ar fi evitat bâlciul cu ursul și ficatul bizonului. So there.

Prin urmare, sunt entuziasmată și nu pot fi bănuită de acreală cronică. Zic asta în perspectiva forfecării ținutelor de pe covorul roșu. Ca să vă zic drept, atât de multe nu mi-au plăcut, încât o s-ajung să mă suspectez de totală lipsă de bun-gust. Și de orbul tuturor galinaceelor din lume. Hai s-aruncăm împreună o privire, ce ziceți? Sunt curioasă de părerea voastră. Evident, vă împrumut cu mare plăcere foarfeca dacă vă e de trebuință :))

Alicia Vikander

Rochia asta ar fi fost de vis dacă partea de jos ar fi arătat altfel. Asimetria aia strică totul, întrucât croiala bufantă nu e prea inspirată. Mie-mi face impresia de gogoașă neterminată.

Charlize Theron

Am mai spus și cu alte ocazii, o dată cu capul nu-mi plac decolteurile până la buric. Iar rochia asta mai are-n plus și dezavantajul că-i aplatizează sânii femeii, de zici că are două omlete. Cât despre colier, e fix tichia de mărgăritar a chelului...

Altminteri, culoarea e superbă, iar Charlize Theron - una dintre cele mai frumoase femei din lume, în opinia mea. Cu un altfel de decolteu, în ce mă privește ar fi fost din categoria ”nu-mi pot lua ochii de la ea”.

Cate Blanchett

Bag seama că are-un chelcășoz pentru rochiile cu zdrăngănele, că și-acum doi ani a purtat ceva foarte asemănător. Numai că de data asta are și pene, pufi, zulufi... sau ce-or fi alea.

Altfel, văd că tot spre nuanțe pastel trage, iar personal consider că i s-ar potrivi mai bine culorile mai puternice. Știu că a fost foarte elogiată pentru rochia aleasă, îmi asum opinia, sunt Gică Contra sau am gusturi prea peizane :D Nu-mi plac penele și brizbriz-urile, asta e. Nici coafura nu-i reușită, prea banală și nepretențioasă pentru un eveniment de asemenea calibru. 

Jennifer Lawrence

Nu. Asta e, puteți să vă supărați pe mine.... nu-mi place și basta. Prea multă dantelărie jos, prea puțină sus, coafura de școlăriță, treaba asta cu ținutele ”nude cu dantelă neagră” e cu schepsis. 

Kate Winslet

Oh. Ăla e sacul meu de resturi menajere sau ce? 

E adevărat, de cele mai multe ori negrul subțiază. Dar nu când totul e luciossssss și nu cu asemenea croială. Și de coafor n-a mai avut timp, constat. Ah, pardon, e naturală, mă scuzați. La Oscaruri și-a găsit...

Rooney Mara

Nici nu știu de unde să-ncep. Mai bine nu mai încep deloc. Groaznic. Sinistru. Grotesc. Bagă-te sub pat și să nu ieși de-acolo până nu-ți spunem noi.

Naomi Watts

Una dintre puținele prezențe feminine care n-a uitat că vine la cel mai important eveniment cinematografic al anului. 

Frumoasă asociere de culori, potrivite accesoriile, modernă croiala. Nu e ceva care să-mi ia ochii, dar în comparație cu altele, e chiar foarte bine. Măcar nu-mi vine s-o bag sub pat...

Brie Larson

La naiba, chiar trebuia să fie totul atât de încărcat? Culoare puternică, voaluri verticale, cordon cu pietricele sclipicioase. Și coafură stil ”a lins-o vițelul pe cap”. Na bravo... a izbutit o treabă rotundă.

Tot e bine că n-are colier, fix ăla mai lipsea.

Heidi Klum

Primul gând a fost că și-a manufacturat rochia din hârtie igienică. 

Al doilea gând a fost că partea de sus a rochiei amintește la fix de bandajul unui soldat rănit de șrapnelele inamicului. 

Al treilea gând a fost că nu și-a vopsit rădăcinile.

Iar al patrulea gând... sau lasă, mai bine nu mai gândesc atâta :D

Saoirse Ronan

Am lăsat-o special mai la urmă. Nu știu cine e, n-am auzit de ea până acum, dar nu asta contează. Mi-a plăcut rochia. Îndrăzneață dar de bun-gust, culoare frapantă, decolteul a fost salvat în ultima clipă de la a fi până-n buric, iar de cercei m-am îndrăgostit.

Sofia Vergara

Încă o rochie care mi-a plăcut. Decolteu sexy, croială foarte interesantă, culoare potrivită pentru o ținută de ocazie.

Unde mai pui că atât coafura, cât și machiajul sunt foarte reușite și adaptate contextului. Ca să vezi, deci se poate!

Cam atât pe tema rochiilor de la Oscarurile 2016. Pufi, pene, hârtie igienică, sclipici pe alocuri exagerat. Bravo excepțiilor, dar anul ăsta chiar au fost puține. Mă rog, de gustibus nu discutăm, deci voi ce spuneți? :) V-o împrumut pe coana foarfecă sau nu?

Blocaj psihic, timiditate, trac. Nervi!

Oricât de multe complimente aș primi, nu cred c-o să trăiesc ziua în care să fiu mulțumită de felul în care vorbesc germana. Și primesc destule, credeți-mă. Cu titlu de anecdotă, dar este adevărat, primele complimente le-am auzit de la niște polițiști, la vreo două luni după ce mă apucasem de cursul de limbă. În fine, poate vă povestesc altădată în ce împrejurări s-a întâmplat asta, nu-i important în cazul de față. Ideea este că știu că nivelul la care mă aflu este unul să zicem onorabil, am parte de multe confirmări în sensul ăsta, dar...

... există o singură persoană în fața căreia germana mea se topește, se mucifică și se transformă într-o peltea de corcodușe răscoapte și lipicioase, bleahh. Mi-e foarte clar ce vreau să spun, aceeași frază în conversație cu oricine altceva îmi iese perfect, fără greșeli de exprimare, fără ezitări sau bâlbâieli. În discuție cu omul ăsta, însă.... praful s-alege, în 99% din cazuri.

N-am o explicație clară pentru care se întâmplă asta; nu-i ca și cum aș fi prinsă pe picior greșit, dar cred că sunt intimidată cronic de respectivul și de-aici blocajul ăsta. În caz că vă-ntrebați despre cine e vorba, persoana e Musiu Șarl.

Bună treabă, nu-i așa? Mie-mi spuneți. Și asta mi se întâmplă de când e omul la noi, adică de aproape cinci ani. Efectiv mi se înnoadă limba și mi se lasă o ceață pe creieri când trebuie să comunic cu el (la telefon sau față în față). Bine, acum să nu vă imaginați că rămâne Musiu Șarl nelămurit, de răspuns nimeresc să-i răspund cumva, dar după ce încheiem discuția îmi vine să-mi dau pumni în cap. La naiba, am folosit prepoziția ”an” în loc de ”auf”, slavă Domnului că a înțeles omul ce voiam să zic. La naiba, am zis aia, când era mult mai edificator să fi zis ailaltă. La naiba, i-am spus măcar ceva de la revedere sau i-am închis pur și simplu telefonul în nas??

Adevărul este că omul vorbește exasperant de încet și trebuie să ciulesc mereu urechea să-l aud când comunicăm la telefon. De fapt, ca să respectăm adevărul istoric, rostește un piiiic mai tare doar primele cuvinte, respectiv ”Frau N.” :)) Uneori, mai adaugă și ”vă vorbește șeful dumneavoastră”, dar asta doar când are timp și niscaiva chef de hlizeală. După ce zice ”Frau N” însă, s-a terminat; coboară tonul, de parcă mi-ar spune ceva ultrasecret. În spatele meu clănțăne banda, cineva trece pe-acolo împingând pe roți niște suporturi metalice amarnic zornăitoare, poftim de pricepe ce vrea Musiu Șarl dacă poți.... Inutil să precizez că microfonul e setat pe nivelul maxim, când sunt la telefon cu oricine altcineva mi se pare că-mi străpunge timpanul și creierii :))

Dar asta nu este o explicație care să mă mulțumească, fiindcă mi se întâmplă la fel și când vorbim față în față. Cel mai recent, vineri - a venit pe la mine și, cum face de obicei, a plimbat ochii până a găsit ceva de comentat :)) De fapt, m-a întrebat ce-i cu facturile cutare, care erau puse pe biroul meu, cu un post-it de tip ”în lucru” pe ele. Mi-ar fi trebuit vreo 8-9 cuvinte să răspund la întrebare, inclusiv prepozițiile. I-am răspuns în două propoziții lungi, din care a doua a fost ca explicație la prima.... Emoticon_cu_migrene_și_comprese.

M-am gândit că asta se întâmplă din cauză că mi-e superior și de-aici intimidarea. Nici asta nu e o explicație; nimerindu-se pe la noi Logistik Managerul, a venit la mine să afle diverse chestii punctuale. Să ne-nțelegem, ăsta e șeful lui Musiu Șarl. Iar eu n-am avut absolut niciun stres, i-am explicat clar, șnur ce voia să știe, am și glumit puțin cu omul... Să-mi fi pus Musiu Șarl aceleași întrebări, am mari îndoieli c-aș fi fost în stare să fiu măcar pe jumătate la fel de elocventă.
Sunt convinsă că el realizează faptul că e vorba de un blocaj, pentru că-n scris mă exprim corect, așa cum în vorbirea directă nu reușesc aproape niciodată. Dar asta nu e de natură să mă consoleze.

De curând am fost la jupân la serviciu, într-o împrejurare oarecum mai protocolară (de-aia gen ”dă bine să fie prezentă și soția”). Evident, m-am întreținut cu mai mulți oameni de-acolo și toată lumea mi-a complimentat germana. Pe moment sigur că mi-a făcut plăcere, dar apoi m-am gândit la Musiu Șarl și m-am enervat, iar. N-am cuvinte să vă descriu cât mă agasează situația. Fir-ar să fie, cu el de ce nu reușesc să comunic la fel de bine și de fluent, de ceeeeeeee?!

Off topic: forza Leonardo DiCaprio! Sper să aflu mâine de la radio că l-ai luat, în sfârșit :D

Pasta de dinți, ucigașa de șoareci la menopauză

A înnebunit lumea, serios vorbesc. Sau nu prea mai sunt eu la curent cu trend-urile, demodată și prăfuită ce mă aflu. Habar n-aveam de exemplu de motivul pentru care șoarecii au carii. Voi știați că fluorura de sodiu din pasta de dinți omoară șoareci? Nici eu nu știam, dar așa citii la gazetă. Mă interoghează o cucoană pe un site cu nume alarmant: ”Ce-ați zice dacă aflati că vă spălați dinții cu insecticide? Și încă, din cele mai puternice! Printre primele aplicații ale fluorurii de sodiu era cea de insecticid, împotriva gândacilor de bucătărie, furnicilor, și a altor gângănii”.  

Ce-aș zice? Aș zice că-n primul rând, treaba asta-i o dovadă că nu sunt șobolan, nici gândac și nici furnică (și nici altă gânganie, for that matter). În al doilea rând, aș zice că tanti suferă de exces acut de virgule. Mai bine le-ar da niște fluorură de sodiu, poate mai scapă de ele. 

Îmi iau dinții și mă duc brambura pe alte coclauri, dar spectrul pastei de dinți mă urmărește neostoit. Aflu că printre ingrediente se regăsește ”triclosan, similar cu BPA, care provoacă tulburări hormonale”. Stați așa și nu mișcați. Așadar potrivit acestei avizate surse, alta decât cea de mai sus, pasta de dinți nu omoară șobolanii, doar îi tulbură hormonal. Și ce li se întâmplă, mă rog? Le cresc sâni? Intră la menopauză?

Bun, deci pasta de dinți e-o asasină de rozătoare, să pregătim cu ea capcane de șoareci. Și cu ce ne spălăm pe dinți totuși? Cu ulei de cocos, cică. ”Uleiul de cocos este un extract puternic care este capabil de a ucide bacteriile responsabile pentru afectiunile orale”. Sublimă formulare: ”este, care este”. Ca să zic așa, atâta decât. 

Daaaarrrr, să nu cumva să vă imaginați că turnați uleiul pe periuța de dinți și bacteriile cad secerate ca șobolanii când dau de pasta de dinți. Aflăm că se prepară o licoare unsoare din următoarele ingrediente:

”– 6 linguri de ulei de cocos;
– 6 linguri de bicarbonat de sodiu;
– 25 picaturi de ulei esential (daca preferati un gust);
– 1 lingurita de stevia (indulcitor natural – daca doriti sa fie mai dulce).”

Mă simt de parc-aș fi pe platourile de filmare pentru ”Vrăjitoarele din Eastwick”. Coada de mătură dintre picioare-i mai lipsește autoarei (sper că nu mă citesc minorii).

Îmi atârn după gât o funie de usturoi, preventiv înșfac și-o țepușă pentru speriat eventualii strigoi și citesc mai departe.

”Instructiuni: Se amesteca ingredientele intr-un castron, pana cand se obtine o textura cremoasa. Se toarna totul intr-un borcan; puneti capacul intre utilizari. Spalati-va cu atentie pe dinti cu aceasta pasta naturala si veti observa rezultatele in timp”.

Pfiu, am scăpat. Mă gândeam că-mi cere să folosesc maglavaisul numai la miezul nopților cu lună plină ori să rostesc vreun descântec de nimicit bacteriile. Desigur, cu atenție, neapărat. Constat că nu-mi spune decât că voi observa rezultatele, nu și-n ce fel or fi rezultatele astea. Cert e că dinții mei vor fi deosebit de hidratați. Și evident, n-o să am șoareci. 

Scurt serial despre colegii de serviciu: Diavolul Tasmanian (V)

Galeria personajelor antologice de pe plantația unde prestez cu abnegație se îmbogătește cu un nou exemplar care, într-o anumită privință, constituie o premieră: dreptul de autor pentru poreclă nu-mi aparține. Spre deosebire de Alergătorul Isteric, Miorlăita Puturoasă, Eficientul Degeaba, Insipida Somnoroasă și Sfârfâlică (frate, da' pestriț peisaj mai avem acolo, acum că mă uit :D), pe Diavolul Tasmanian nu l-am botezat eu. Însă-mi ridic pălăria virtuală în fața autorului, foarte inspirat s-a dovedit a fi :))

Diavolul Tasmanian e unul dintre cei patrusutedemiidouăsutedouăzecișișapte de șefuleți pe care-i a(ve)m. Asta-i problema când lucrezi într-o companie de câteva sute de angajați: ai la șefi de le pierzi numărul, iar organigrama e un fel de caracatiță pentru care nu-ți ajunge un poster de-un metru pe-un metru ca s-o redai. Din fericire, nu e șeful meu în nicio privință (asta mi-ar mai lipsi), dar ierarhic vorbind mi-e superior și lucrăm împreună, deci uneori trebuie să-i urmez directivele. Și tot din fericire, nu prea e familiarizat cu procedurile din pătrățica mea și nu are decât o vagă idee despre cum decurg lucrurile, așa că-n unele privințe suntem pe poziții egale și câteodată pot să-i închid gura zicându-i ”nein, nu am timp de așa ceva acum/ nu se poate face asta” șamd. 

E un tip scund, îndesat, tuns numărul doi și dacă ar fi să-ncerc o asociere, personal l-aș compara cu un pește fiert. Denumirea de Diavol Tasmanian i se trage de la faptul că mereu pare să fie-n goană precum celebrul personaj de desen animat, debordând de eficiență (vorbă să fie) și apărând exact unde și când te aștepți mai puțin. 

În cea mai mare parte a timpului se îndeletnicește cu vorbitul la telefonul sau cu scrisul de E-mail-uri. Când ai nevoie de el, are telefonul ocupat sau n-are timp de tine pentru că are de scris chestii fenomenal de importante și de detaliate. Explică preluuuuuung fiecare rahat, de parcă ar ține prelegeri unor călugări tibetani care n-au auzit în viața lor de calculator. Asta-n timp ce tu trepidezi lângă el sau la telefon, având nevoie de o informație scurtă, pe care el nu prea dă semne c-o să ajungă s-o menționeze în era noastră. Când s-a împărțit capacitatea de sinteză, era dus să ude buretele. 

Apropo de trepidat lângă el, îmi dă de exemplu un telefon. ”Greta, ăăăă....”. Aștept. ”În ce stadiu ești, ăăăăă, cu procesarea, hmm, comenzii cu numărul, staaaai un pic să mă uit în sistem....”. Treișpe-paișpe, treișpe-paișpe, bat pe loc pas de defilare, arunc un ochi în monitor, ce ziceai că vrei? ”Așa, da, am găsit, ăăăă. Comanda xyz din data de...”. Știu, de ieri. Am dat mail pe tema asta și ți l-am trimis și ție. ”Mieee? Ăăăă, ggmpfhh, nu știu dacă l-am citit, spune-mi acum”. Citi-ți-ai mail-urile să ți le citești, pește fiert ce ești (n-am găsit altă rimă :D).

Și asta ar mai fi cum ar mai fi. DAR:

1) Individul are două ticuri verbale: ”im Prinzip” și ”praktisch”. E ușor de intuit ce înseamnă, au același sens ca-n limba română (dacă nu m-am ramolit de tot în ce privește noțiunile de lingvistică, vreo 10% din vocabularul limbii germane este de origine latină). Eh, el repetă cuvintele astea nu în fiecare propoziție, ci aproape în fiecare alăturare de termeni. Dacă e să redau fidel citatul de mai sus, ar fi cam așa: ”Greta, ăăăă.... în ce stadiu ești, im Prinzip, cu procesarea comenzii cu numărul, stai să mă uit, praktisch... Comanda xyz, im Prinzip, din data de... Mail?  Ăăăă, ggmpfhh, praktisch nu știu dacă l-am citit, spune-mi acum, im Prinzip...”. 

2) Credeți că mai enervant decât atât nu se poate? Eh, Tasmanianul nostru e un perfecționist, el poate întotdeauna mai mult și se străduiește intens. Închipuiți-vă că, printre 'j de ”im Prinzip” și ”praktisch”, mai vorbește și cu altcineva în paralel. ”Ăăăă, Greta, stai puțin, da, Johann, ce problemă ai? Mmm, praktisch trebuie să scanezi codul cutare... da, Greta, imediat. Așa, deci, Johann, im Prinzip eroarea care-ți apare e cauzată de X chestie, praktisch dacă scanezi se resetează datele... Greta, ai un pic de răbdare, imediat, deci Johann, im Prinzip...”. 

L-am amenințat de o mie de ori că-i închid telefonul, dar cumva nu m-am ”adunat” niciodată ca să fac asta. Curaj de bibilică, mie-mi spuneți? Oricum, n-ar fi o premieră pentru el; colegii de la alte departamente închid fără să clipească atunci când îi lasă-n telefon și el vorbește cu altă persoană.

Apropo de telefonat (activitatea lui favorită, de altfel), recordul absolut a fost de 92 de apeluri, într-un interval de opt ore. La un singur departament. Nouăzeci. Și. Două. De. Apeluri. Cei pe care i-a căpiat cu telefoanele garantează că cifra e reală; nu de alta, dar au făcut liniuțe pe o hârtie pentru fiecare apel. Un calcul elementar ne va arăta că, în medie, a sunat de aproximativ 12 ori pe oră. Ceea ce ”praktisch” (ptiu!), înseamnă un telefon la fiecare cinci minute. 

Acum că am scris despre el, realizez că nu i se potrivește deloc porecla de Diavol Tasmanian. Pește fiert cu prințipuri, mai degrabă. L-o fi citit pe Caragiale, cu a sa ”soțietate fără moral și fără prințipuri”? 

Câteva motive de mândrie (Blog Challenge 17)

Tema cu numărul 17 din leapșa-foileton m-a cam pus în încurcătură. Trebuie să vorbesc despre ceva ce sunt mândră, subiect care pe moment mi s-a părut dificil. Nu prea știam să răspund, ce mai încoace-încolo. Așa că m-am dus la duș să meditez (acolo-mi vin cele mai bune idei, de regulă) și m-am întors cu vreo câteva găselnițe care, să zicem, s-ar încadra în categoria asta. 

Așadar, după ce mi-am scobit bine scăfârlia, am concluzionat că sunt mândră de următoarele:

- am ieșit cu bine, în toate sensurile posibile, din boala pe care-am avut-o la 15 ani și care probabil va rămâne pentru totdeauna o necunoscută. N-am luat-o razna, n-am devenit un monstru de egoism, îmi sunt dragi copiii, îl ador pe nepotul meu în vârstă de aproape trei ani (care într-o zi, referindu-se la mine, a zis ”când vine Gheta, o iau în bațe, așa”, deschizând mânuțele larg. M-am topiiit, credeți-mă! :) ) și am învățat să trăiesc cu o tristețe de care știu că nu voi scăpa niciodată pe deplin. Despre una dintre metodele care mi-au fost de un imens folos, și anume scrisul, am povestit mai demult aici.

- am învățat germana la aproape 28 de ani. Primele cuvinte însușite au fost ”zu vermieten” (de închiriat) și ”zu verkaufen” (de vânzare), pe care le vedeam pe diverse clădiri. Cel de-al treilea cuvânt pe care-l știam înainte să încep cursul de limbă era ”Apotheke” (farmacie). Păi cum să nu-l știu, frate, la ăștia farmaciile sunt mai frecvente decât sunt la noi casele de schimb valutar :)) Și reușesc să supraviețuiască toate. Poate inclusiv ca urmare-a faptului că mulți dintre nemți sunt ipohondri... :D

-  m-am făcut greu de înlocuit la serviciu. Nu indispensabilă (niciun om nu e indispensabil, indiferent despre ce loc de muncă ar fi vorba), dar cum am zis, greu de înlocuit. Lăsând nițel modestia deoparte, nimeni nu știe mai bine ca mine protocoalele și sutele de chichițe ale sistemului și nimeni nu ține mai bine situația sub control, inclusiv în plin haos. 

(Apropo de ”a fi indispensabil”, citisem la un moment dat despre directorul unui mare cotidian american de prin anii '70 că i-a cerut redactorului-șef să trimită pe-un anumit reporter în Europa, cu ocazia nu-mai-rețin cărui eveniment. ”Nu pot să-l trimit, e indispensabil aici”, zice redactorul-șef. Directorul mai propune încă două nume, același răspuns. ”Concediază-i imediat pe toți trei”, îi spune redactorului-șef. ”Nu am nevoie de oameni indispensabili la ziarul meu” :)) ). 

- ultima, dar cu siguranță nu și cea din urmă: am un om extraordinar lângă mine și niște prietene minunate. Sunt norocoasă cu ei. Vă iubesc, C., R, A. și R (alt R decât al doilea, desigur :D). Jupânului nu-i spun nimic, el nu-i cu declarațiile de amor în public and all that jazz :))

Și poate-oi mai avea și alte motive de mândrie, dar astea-s cele mai semnificative care-mi vin în cap. Și în același timp sunt nu doar mândră din sus-menționatele pricini, ci și foarte recunoscătoare :)