”Jurnalul Annei Frank”

Nu cred că aș mai citi vreun roman de ficțiune despre Holocaust, oricât de bine ar fi scris și oricât de multe detalii de atmosferă ar surprinde. Am convingerea că adevăratele povești despre Holocaust sunt cele reale, istorisite de supraviețuitori ai acestei catastrofe, care - deși atât de cunoscută și documentată - rămâne totuși de neînțeles, de nepătruns, de necuprins pentru mintea omenească. 

Despre ”Jurnalul Annei Frank” ați auzit, cu siguranță. Mulți dintre voi poate că au și citit cartea, bazată în întregime pe fapte reale și a cărei autoare a murit înainte de-a împlini 16 ani. Anne provenea dintr-o familie evreiască și împreună cu tatăl, mama și sora s-a ascuns de teama deportării timp de doi ani (1942-1944), alături de niște prieteni de familie, într-o clădire din Amsterdam - oraș aflat la vremea respectivă sub ocupație germană. Timpul se scurgea cu greu, iar locatarii pendulau între disperare și nădejde. 

Au numărat zile, săptămâni, luni, și-n cele din urmă, ani. 

Au sperat mereu că-și vor putea relua viața normală și se însuflețeau când elaborau planuri pentru ”după război”. 

Au învățat că fericirea poate însemna uneori să dai noaptea perdeaua de camuflaj la o parte și să privești cerul. ”Când ești singur și nefericit sau trist, încearcă și tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să privești din pod lumea de-afară. Nu casele și acoperișurile, ci cerul. Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea”.

Anne a descoperit, mult prea devreme, amarul singurătății. Se izola în cărți și-n scrierile proprii, încercând să-și găsească liniștea în lumea ei interioară și să-și potolească temerile și demonii care puneau deseori stăpânire pe ea. Visa la ceea ce va deveni, evident, ”după război”. ”Trebuie să lucrez ca să nu devin proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc”. 

Condițiile de trai în clandestinitate nu puteau fi ușoare. De exemplu, paisprezece zile în șir au mâncat la cină doar spanac și salată. În măsura posibilităților, primeau alimente de la prieteni de încredere care le cunoșteau ascunzătoarea și nu mergeau la toaletă în timpul zilei, de teamă că ar putea atrage atenția cuiva care venea în vizită în partea locuită a casei. Cea mai mare parte a discuțiilor se desfășura în șoaptă. Veștile din exterior erau de cele mai multe ori dramatice. Restricții tot mai mari și mai grele impuse evreilor, foamete, lipsuri, prieteni și cunoscuți arestați și deportați în lagăre. ”Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalţi, la cei care au plecat. Şi dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită şi-mi zic în sinea mea că este o ruşine să fiu aşa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă şi ea (20 noiembrie 1942)”. 

Anne

Anne a încercat permanent să ducă o viață cât mai aproape de normalitate, în ciuda situației în care se afla. S-a îndrăgostit  de Peter, fiul familiei Van Daan care împărțea cu ei viața clandestină, a visat - chiar dacă era în același timp realistă în ce-l privește - și-a trăit bucuria inocentă a primului sărut. Se certa des cu mama ei și era mult mai apropiată de tată. Nu trecea zi în care nu se gândească la libertate, la cărțile pe care le va scrie, la tot ce va realiza. Și asta făcea ca pereții Anexei, cum își intitulaseră locuința provizorie, să fie mai puțin sufocanți.

N-a fost să fie. În data de 4 august 1944, toți locatarii clandestini (în total, opt) au fost arestați de Gestapo. Se bănuiește că au fost denunțați, dar acest lucru nu s-a dovedit niciodată. Trimiși în diferite lagăre de concentrare, unicul supraviețuitor a fost Otto Frank, tatăl Annei.
Anne și sora ei au fost închise la Bergen-Belsen unde au murit, se bănuiește că de tifos, în primăvara lui 1945. Cu ajutorul secretarei sale, Otto Frank a reușit să recupereze jurnalul fiicei lui și și-a dedicat viața publicării și popularizării acestuia.

Anne a murit nu doar sperând că-și va putea recăpăta viața. Anne a murit crezând. Fiind convinsă.

”Într-o bună zi, acest război groaznic se va termina, totuși. Într-o bună zi vom fi din nou oameni, nu doar evrei”.

”Oameni, nu doar evrei”. Patru cuvinte simple, care exprimă atât de bine tragedia acestui popor.
Ziua aceea a venit, dar pentru Anne și familia ei, ca și pentru milioane de alți oameni, a fost prea târziu.

Dacă nu ați citit cartea, vă recomand să o faceți. E o pagină de istorie care merită cunoscută de toată lumea. Și-n același timp, este o lecție de viață pentru fiecare dintre noi. V-ați gândit vreodată cât de norocoși sunteți că nu trebuie să așteptați noaptea pentru a privi cerul...?

Street Food Festival în Bayreuth

Weekend-ul trecut am fost la un eveniment numit ”Street Foot Festival” care, așa cum îi spune și numele, se referă la produse alimentare oferite într-un spațiu public, distribuite de furnizori care produc mâncarea în standuri mobile (de obicei dube sau camionete). 

Motivele pentru care am ajuns acolo au fost deopotrivă subiective - venise jupânul pentru două zile acasă, iar prezentarea evenimentului pe Facebook ne incitase deopotrivă curiozitatea și pofta - dar și obiective: eu am lucrat câteva ore duminică, deci am declarat grevă și n-am gătit :D 

Evenimentul a fost organizat într-un spațiu larg și primul miros pe care l-am simțit de cum ne-am apropiat de locație a fost cel de migdale glazurate. Nț, nu asta vrem, o să tot avem parte de migdale până după Crăciun. Am dat mai întâi un ocol de recunoaștere și ne-am hotărât pentru niște hot dogs ”în stil american” (cu un fel de sos și cu bucățele de ceapă), urmați de câte-un sandviș cu fâșii de costiță de porc. Sărmanul colesterol cred că a căpătat o migrenă doar cât am scris chestia asta :))) 

Hot dogs n-au fost însă deloc grozavi. Cam sleiți și nu din cale-afară de apetisanți. Sandvișurile au fost acceptabile,  deși nu atât de gustoase pe cât am fi crezut, judecând după numărul de oameni care stăteau la rând pentru ele.

După ce le-am mâncat am băut o cafea și ne-am continuat periplul. Foamea era potolită, rămăsese numai curiozitatea. Am remarcat că foarte bine se vindeau clătitele, precum și donuts. Dar nu mai puteam mânca nimic, așa că ne-am rezumat la cafea.

La standul de produse vegane (mașina portocalie) era pustiu. Space, the final frontier, cum s-ar zice :))) Nu mă surprinde, nemții devorează ditamai pulpa de porc la o masă, ce să facă ei cu mâncăruri subțirele pe bază de soia și verdețuri?

Un mesaj postat la un alt stand ne anunța că a nu mânca niciun sandviș nu reprezintă o rezolvare :D

Mă rog, din punctul lor de vedere cu siguranță că așa stăteau lucrurile :))) Zic asta raportându-mă la faptul că sandvișurile nu erau tocmai ieftine.

De departe cel mai interesant stand mi s-a părut unul profilat pe dulciuri americane (câinele care urinează pe roată era din ceramică :)) ).

Mi-am ales două ciocolate Hershey's, în timp ce de la un casetofon se auzea melodia ”In the Ghetto” a lui Elvis. Mi s-a părut un detaliu de atmosferă foarte interesant. Unde mai pui că este una dintre piesele mele preferate din repertoriul lui. Cu ocazia asta mi-am amintit că-l iubesc (și pe el, da :D).

Concluzionând, a fost o experiență interesantă, dar deloc memorabilă. N-a fost nici pe departe ceea ce știam de pe Youtube că înseamnă Street Food.

”The Apprentice”. Impresii despre Donald Trump și alți oameni

Vă povesteam acum câteva zile că de la atâtea dezbateri, controverse și discuții despre alegerile prezidențiale din SUA, mi-a fost stârnită curiozitatea în ceea ce-l privește pe Donald Trump. Voiam să-l văd în acțiune, dincolo de campania electorală extrem de agresivă pe care o desfășoară. Și-aveam la îndemână instrumentul perfect pentru asta: reality-show-ul ”The Apprentice”, realizat de compania de producție a lui Trump (care este și protagonist, alături de doi consultanți de-ai săi) începând din anul 2004. 

Pentru cine nu cunoaște emisiunea, iată pe scurt despre ce este vorba. Dintre toți aplicanții, sunt selectați 18 concurenți. Pe parcursul următoarelor patru luni, aceștia locuiesc într-un penthouse pus la dispoziție de Trump și sunt împărțiți în două echipe de câte 9 persoane. În fiecare săptămână, echipelor li se atribuie câte o sarcină, de obicei din aria vânzărilor sau a marketingului. Astfel, candidații trebuie spre exemplu: să închirieze un suite din Manhattan, câștigătoare fiind echipa care obține cea mai bună chirie; să inventeze o rețetă de înghețată, pe care apoi să o producă și să o vândă; să inaugureze în 24 de ore un restaurant; să renoveze o casă dărăpănată cu un buget de 20.000 de dolari; să conceapă un spot publicitar pentru un gel de duș, o campanie pentru o marcă de blugi sau o campanie de recrutare pentru Departamentul de Poliție din New York și exemplele ar putea continua. Pentru fiecare sarcină concurenților li se pune la dispoziție un buget și, în funcție de tipul sarcinii, au acces fie la experți în domeniul respectiv care le oferă consultanță, fie la fotografi, producători muzicali șamd. La încheierea intervalului de timp alocat (niciodată mai mult de 48 de ore), au loc evaluările, constând fie în volumul vânzărilor, fie, dacă e vorba de campanie, în „verdictul” unor specialiști în domeniu. Echipa câștigătoare este premiată, în timp ce perdanții sunt convocați în camera de consiliu, unde un membru al echipei este concediat. ”You're fired” a devenit laitmotivul emisiunii, folosit de Trump inclusiv în campania electorală.

În final, din cei 18 candidați vor rămâne doi, iar unul dintre aceștia va fi ales de Trump în ultimul episod al sezonului pentru a conduce una dintre companiile sale, post remunerat cu 250.000 de dolari anual. Miza competiției este imensă, sarcinile - foarte dificile, iar presiunea și stresul sunt direct proporționale. 

Am găsit aproape toate sezoanele pe Youtbe și, chiar dacă pe alocuri mai lipsesc episoade, am avut ce vedea timp de vreo zece zile. Mi-a plăcut foarte mult, e ca un fel de serial de aventuri plin de neprevăzut. Ce sarcină vor primi de data asta? Cum vor reuși să transforme în 24 de ore o hală dezafectată într-un centru de recreere pentru copii? Care dintre echipe va câștiga? Și cine va fi concediat? Mi s-a părut deosebit de instructiv și sper că mi-am însușit câteva lecții și principii.

Dincolo de asta, trebuie să spun că de cele mai multe ori am ajuns la concluzia că Donald Trump a judecat corect și obiectiv situația. Ok, tipul în mod evident e megaloman (spun asta gândindu-mă de pildă la apartamentul lui aflat în clădirea Trump Tower din Manhattan, pentru care termenul ”opulență” este un eufemism, sau la faptul că nu pronunță nicio frază fără să includă undeva numele Trump). Dar vorbind strict despre deciziile luate în emisiune, mi s-au părut justificate și bine argumentate.

Imagine din apartamentul lui Donald Trump din Trump Tower, Manhattan

În altă ordine de idei, după atâtea episoade urmărite am observat câteva tendințe la femei și bărbați în general, legate de felul în care abordează fiecare o nouă provocare, de gestionarea unor probleme, precum și de comportamentul lor într-o situație critică.

Fără a-mi fi propus să trag concluzii sau să trasez tipare, iată ce am observat:

- femeile nu au viziune de ansamblu. Când au avut de renovat o casă, un bărbat din echipă a propus să construiască o a doua baie, la etaj. Asta va spori considerabil valoarea casei, a spus el pe bună dreptate. În contrapartidă, una din femei a venit cu ideea de-a planta arbuști în fața casei. ”Dacă e frumos la intrare, evaluatorii vor trece cu vedere eventualele lipsuri și greșeli din interior”. Serios, păpușă? :)))
- bărbații se laudă că nu se leagă de amănunte, dar asta poate fi uneori stupid și fatal. La o acțiune de marketing, un tip a împărțit clienților pungi de cadou.... goale. După care i-a explicat unui Trump stupefiat că, în opinia lui, asta a fost ”o idee foarte bună”. Că astea-s detalii și nu contează.
- femeile ignoră chestiuni evidente. În cadrul unei campanii de marketing pentru o marcă de blugi, tipa care a coordonat ședința foto și a conceput pliantul publicitar nu a inclus nicio imagine cu manechinul pozat din spate. Care e unul dintre primele lucruri la care te uiți când probezi o pereche de blugi, a întrebat-o Trump. Te uiți cum stau pe fund, nu-i așa? ”Da... așa cred. Da”, se bâlbâie respectiva. Păi și-atunci cum e posibil ca-n tot pliantul să nu fie măcar o poză cu o femeie fotografiată din spate? Ce fel de promovare a mărcii e asta?
- în cea mai mare parte a timpului, femeile se simt amenințate și subminate. ”Cutare nu m-a lăsat să preiau sarcina X pentru că se temea că sunt prea bună și-o pun în umbră”. Și staaaau și se ceartă pe ce-a zis X, Y a fost nepoliticoasă, Z nu e organizată, Q nu se pricepe la coordonare, S nu vine cu idei ”to help the team win”. Bărbații o tranșează scurt: ”ok man, so here is what we'll have to do” și trec la treabă.
- bărbații, când au să-și reproșeze, se ascultă unul pe altul. Se aduc argumente. Femeile devin imediat isterice și o iau în directia ”nu am fost lăsată să arăt ce pot” și taca-taca-taca, nu se mai opresc din vorbit, încep să țipe și întrerup pe toată lumea, inclusiv pe Trump.
- dacă e vorba de organizare, femeile tind să se piardă în amănunte. Au de parcurs 2-3 pași simpli, ele stau și argumenteaza ”nu mi se pare potrivit comportamentul tău, nu-mi iei în considerare opinia”. Cât timp cotcodăcesc ele, echipa băieților a avansat nu cu 2-3, ci cu 10 pași :))
- bărbații pot fi teribil de bârfitori și intriganți. Și au o reală problemă când vine vorba de alegerea culorilor. Un tip a petrecut 4 (patru) ore pentru a se hotărî dacă să vopsească un anume dulap în alb sau în gri.

Nu cred că toate cele de mai sus pot fi coincidențe; am urmărit zeci de episoade, cu zeci de inși diferiți. Pe de altă parte, eu însămi sunt femeie și nu-mi place deloc ce-am constatat la unele dintre suratele mele. Mă-ntreb de ce oare candidatele din sezoanele mai avansate n-au învățat nimic din experiența celor din anii anteriori. Adică tu nu te-ai uitat la episodul în care Trump a concediat-o pe una doar pentru că s-a enervat că aia l-a întrerupt de trei ori în două minute? De ce repeți exact gafa asta?

Una peste alta, eu nu pricep de ce i-a trebuit lui Trump tot circul ăsta cu președinția. Ca om de afaceri pare că se descurcă foarte bine, nu i-o fi de ajuns?

Toamna mea

Sunt obosită, foarte obosită, cu tot magneziul pe care-l iau conștiincios (în lipsa lui aș fi zombie, cred). Și-n premieră, lucrez mâine :D How nice is that? Trebuie să mă duc pentru vreo trei ore, fiindcă de dimineață se vor face niște modificări majore în sistem și ulterior se rulează teste pentru a se stabili dacă update-urile nu cumva au bușit tot sistemul :)) Chestie care nu se poate face decât în afara programului normal de lucru, adică.... duminica :D 

Va fi interesant să merg într-o zi nelucrătoare în imensitatea aia de clădire. N-o să fiu singură, mai sunt colegi care vor participa la teste (câte unul din fiecare departament, plus cineva de la IT), dar chiar și așa... e un fel de in the middle of nowhere  :D

Însă mă uit în jurul meu și văd asta:

 Și asta:

Sau asta:

Bonus, un mic dezmăț caloric:

Cred că sunt norocoasă. Nu am văzut nicăieri o toamnă atât de frumoasă ca aici.

Gustul încrederii în sine (II)

Pe cât de speriată am fost în primele momente de perspectiva de-a schimba departamentul și mai ales de motivele pentru care mi se ceruse asta, pe-atât de repede m-am liniștit când mi-am dat seama că Musiu Șarl îmi spusese adevărul. Mă voia în celălalt departament pentru că avea încredere în mine că mă descurc și-mi lăsase libertatea de-a hotărî singură unde vreau să rămân, după ce voi fi lucrat două săptămâni acolo. Votul de încredere pe care mi l-a dat a contat enorm. De asemenea, mi-am dat seama că voi fi într-adevăr ocupată și că voi avea sarcini din mai multe compartimente - nu doar strict pe expediere, cum fusese până acum. 

Pe lângă activitatea în sine, au contat și reacțiile celor de la Process Management și Help Desk atunci când au aflat că sunt acolo, a contat și faptul că, exceptând cazurile speciale, îmi voi putea păstra weekend-urile libere, a contat și lobby-ul făcut de Musiu Șarl, iar când am auzit de la un coleg de la Tehnic, amic de-al lui: ”te vrea aici, știe că ești bună pe ce faci” :)), mi-a trecut de tot sperietura :)) Încrederea pe care simțeam că o au toți în mine mă impulsiona așa cum n-aș fi crezut că ar fi posibil. 

Apropo de Musiu Șarl, încă de miercuri venise să mă întrebe ”cum mi se pare”. Mie mi se părea deja foarte interesant, dar am păstrat o atitudine neutră și am zis că, da, până acum pare ok.... ”Vă place?” La care eu: ”despre asta discutăm săptămâna viitoare, nu?” :D

Atâta i-a trebuit, a început să melițeze: ”o să aveți în 2-3 săptămâni propriul birou (n.r, nu birou în sens de încăpere, ci un punct de lucru separat, cum aveam și dincolo, care deocamdată nu există aici, ceea ce e foarte incomod), o să vă puteți organiza cum doriți, o să aveți ocazia să învățați aia, să faceți ailaltă...”.

Bine, dom'le, am priceput :)) În sinea mea, mă hotărâsem deja. Oricum ar fi, pentru mine e win-win: adevăru-i că la de-acum fostul post devenise totul rutină, or pe mine rutina mă secătuiește. Duse demult sunt vremurile când munca din fostul departament era provocatoare și incitantă. Aici măcar o să variez și o să am ocazia să învăț mai multe, deci nu mai aveam ce cântări, cazul era clar. Totuși nu voiam să-i spun încă lui Musiu Șarl, las' să mai rabde.

Dar n-a mai răbdat el :)) Sâmbătă a venit și el la serviciu și, cum am avut de clarificat o chestiune legată de niște comenzi cu schepsis, m-am dus la el în birou. Discutăm, lămurim, după care-mi zice așa, chipurile din categoria ”printre altele”: ”există un mailbox comun, doar pentru departamentul ăsta. Să vă includ pe mailing list? Sau... vreți totuși să așteptăm încă o săptămână?”.

Era clar unde bate și mi-am dat seama că n-avea rost să-l fierb doar ca să-i dau răspunsul pe care de altfel îl anticipa :)) Am răspuns că, dacă are timp să vorbim puțin, nu mai așteptăm o săptămână. Dacă n-are, asta e, așteptăm...
A avut. I-am zis pe scurt că da, găsesc interesant și provocator noul loc, am întrebat ce chestii se mai pot face acolo (mi-a detaliat) și-am menționat că-mi doresc weekendurile libere. Sunt toate șansele să primesc asta, dar ultima decizie e a Măturătorului, mânca-l-ar puricii. Despre o eventuală mărire de salariu nu am discutat, nu am încă ”guts” să o fac până nu capăt siguranță jonglând cu noile sarcini. Nu pot cere înainte să ofer și nu pot cere doar pe considerentul că am primit provocarea asta. Simt că trebuie să (mă) confirm întâi. În câteva luni, sper să dovedesc ce am de dovedit și să capăt curaj. Și mai sper să am ocazia de-a interacționa mai des cu Musiu Șarl. Simt că mai am multe să-i dovedesc. Poate abia acum, după mai bine de 5 ani de când e șeful meu, mă va putea vedea cu adevărat.

 

În încheierea discuției, i-am mulțumit pentru încredere. Mi-a strâns mâna cu multă căldură, într-un fel care mi-a risipit orice posibilă rămășiță de semne de întrebare pe care le-aș mai fi putut avea. ”Eu vă mulțumesc! Mă gândisem că asta o să fie decizia după cum v-am văzut zilele astea, dar acum că știu sigur, mă bucur foarte mult”.

Ieșind din biroul lui, am avut o revelație: stătuserăm vreo 20 de minute de vorbă fără să mi se împleticească limba și fără să mă-ncurc în prepoziții și adverbe, așa cum v-am povestit că mi s-a întâmplat mai mereu până acum în discuțiile cu el. Nu-mi venea să cred. Deci POT. POT!