De-ale lui Musiu Șarl

Azi sunt plouată. Da' plouată rău, nu așa. Vă povesteam acum câteva săptămâni că Musiu Șarl nu va mai fi șeful meu, rămânând exclusiv pe vechea secție de sortare-ambalare (de unde eu am plecat în octombrie și unde nu mai am nicio intenție să mă întorc. Mi-e foarte bine unde sunt acum). Departamentul nostru va fi preluat de o tipă - care până la noi ordine pare-n regulă, mă rog. Ei bine, azi am aflat că, de unde era stabilit că predarea ștafetei se va face lent, în interval de câteva luni, Măturătorul suferă de limbrici și-a grăbit procesul. 

Bref, mâine e ultima zi când Musiu Șarl îmi este șef. Și-mi pare rău... nici n-am cuvinte să descriu cât de rău. Am fost aproape șase ani în subordinea lui, timp în care am învățat să-l respect cu adevărat. E un manager bun, cu multe calități - genul acela de șef a cărui prezență te face să te simți în siguranță și căruia îi duci dorul când e-n concediu. Acel șef a cărui apreciere te  bucură atât de mult, încât te face să te simți stăpânul lumii (ok, pe mine cel puțin...). Chiar dacă am luat o decizie bună schimbând departamentul, cu siguranță m-aș fi gândit de zece ori mai mult dacă aș fi știut că se va întâmpla asta. Dar în octombrie, n-o știa nici măcar el.

Noua șefă mi-a făcut o impresie favorabilă deocamdată. Numai că... în momentul ăsta, mi-e egal. Poate să vină și zâna cea bună, tot nu m-ar consola. Îl regret pe Musiu Șarl de mai să-mi dea lacrimile de ciudă. 

O să-mi amintesc mereu cu plăcere de el. Asta chiar dacă stăteam uneori câte 6-7 minute să-i explic o chestie, știind că am dreptate....

- Ascultă, Greta, trebuie să facem așa și așa.

(”Să facem” = să fac eu, dar să trecem peste acest detaliu :D)

- Nu, nu e bine și să-ți spun de ce: edhqey93eu2ry2eyruwry.

- Păi da, exact. Eu nu tot asta zic?

- Ba nu, tu ai zis 5289eryuihfwhdkjwebfh, ceea ce nu se aplică din motivele blablabla... 

Și tot așa, minute în șir. Problema era că nu reușeam să găsesc argumentul perfect și imbatabil în sprijinul a ceea ce susțineam. Am răzbit, până la urmă.

- Acum am înțeles! Da, așa e, facem cum spui tu. De fapt, de ce discutăm de-atâta timp despre asta?

- Pentru că eu m-am exprimat ca o femeie.

- Aha. Și eu am înțeles ca un bărbat. 

”Se vede”, îmi zic, dar cu glas tare conchid că, iată, alcătuim o echipă foarte bună :D

Îmi vor lipsi telefoanele de la ora 7 dimineața. 

- Ce faci, nu mi-ai răspuns la mail. Îmi trebuie urgent datele alea. Hai mai repede. 

- Ăăăă.... care mail? 

Oftat nerăbdător. 

- Cel despre chestiunea albastră-cu-picățele-roz pe care ți l-am trimis acum un sfert de oră.

Mă uit în Inbox, numai ca să-mi reconfirm că nu primisem de la el niciun mail în ziua respectivă - și-n niciun caz unul referitor la chestiunea albastră-cu-picățele-roz. 

- Nu mi-ai trimis niciun mail azi.

- Ba da. Cum să nu-ți trimit? Te sunam să te-ntreb dacă nu-ți trimiteam?

- Nu mi-ai trimis, zău.
- Ba ți-am trimis.
- ... 

- Hai că mă mai uit o dată. 

Aștept.

- Știi că ai dreptate? Nu ți l-am trimis. Dar oare de ce nu ți l-am trimis?

La asta chiar m-am abținut din răsputeri să răspund :))) Cel mai tare a fost că E-mail-ul mi se adresa ”Bună, Greta, dă-mi te rog datele cutare....”, dar nu mă regăseam la destinatar, ci-l trimisese altcuiva :)))

Îmi va fi dor de acel simplu, dar atât de grăitor: ”Greta.... îți mulțumesc”, însoțit de un zâmbet, la finalul unei săptămâni criminale, în care fusese enorm de muncă și, din proprie inițiativă, renunțasem la ziua liberă și lucrasem șase zile. Eram frântă de oboseală, dar m-am simțit pe deplin răsplătită.

Azi am avut o ședință la care-a luat parte și el, iar după aceea, plecând fiecare spre cotețul departamentul lui, m-a anunțat că de pe întâi februarie nu mai e șef peste secția noastră. Rațional vorbind, înțeleg prea bine motivele care stau în spatele deciziei ăsteia. ”Nu plănuisem așa la început, dar am realizat că nu pot gestiona concomitent două secții atât de mari”, mi-a explicat. Știu că așa e, practic ar fi imposibil să administreze de unul singur două dintre cele mai complexe sectoare ale companiei, dar asta nu mă face să regret mai puțin. 

Și tocmai acum, când lucram mai mult împreună, ajunsesem în sfârșit să am o relație mai normală cu el, suntem la per-tu, am dobândit ceva mai multă siguranță...

De-a lungul timpului am văzut mulți șefi și colegi plecând, pe unii i-am regretat, dar de nimeni nu mi-a părut atât de rău. La naiba!!! :(

”Dincolo de cortină”

Postarea de astăzi este despre o carte și, în același timp, nu este. Este - sau își propune să fie - un text despre viață și despre felul în care poate ea să îngenuncheze un om, într-un calvar pentru cei mai mulți dintre noi dincolo de puterea de înțelegere. Și mai este, sper, și despre lecția pe care noi toți ar trebui să o învățăm și să n-o uităm niciodată. Aceea de-a ne bucura de viață și de-a nu mai dramatiza orice fleac.

E despre cum să continui să trăiești după ce moartea ți-a luat totul.

Povestea din cartea ”Dincolo de cortină” este una reală. Înspăimântător de reală. Cu mulți ani în urmă, în 1988, doi tineri s-au căsătorit și după un an au avut o fetiță. Părea că toate porțile fericirii s-au deschis pentru ei: erau sănătoși, aveau servicii bune, un copil pe care-l îngrijeau doar ei împărțindu-și sarcinile, se iubeau și împreună iubeau viața. 

Apoi, au aflat că el e bolnav. Nu, de fapt era mai mult decât bolnav. Era condamnat. Fetița lor avea unsprezece luni și ea era însărcinată cu al doilea copil. 

Iar lui tocmai îi prezentase boala verdictul final. 

”– Nu o să mă laşi singură! E doar o perioadă grea, o să treacă, o să ne creştem împreună copiii. Te iubesc.

Lacrimile porniseră şiroaie fierbinţi pe obraji. Îi întinse mâna pe sub plapumă. El i-o cuprinse cu disperare, ca un înecat.

– O să te iubesc mereu, chiar şi atunci când nu voi mai fi. O să mă simţi, o să-mi aşez în fiecare seară sufletul în pat lângă voi. Ţi-am înregistrat muzică, sunt 10 casete, toate încep cu aceeaşi melodie. Mă tem că nu voi fi aici când vei împlini 23 de ani, 24 de ani…, sunt darul meu”. 

În iulie, fiica lor a împlinit un an. Tatăl ei murise cu o lună în urmă, iar fratele n-a mai apucat să vină pe lume. În august, o mamă - aflată în stare de șoc și epuizată de tragedia de a-și fi îngropat soțul - a dat naștere unui băiețel mort. 

Din acel moment, tot sensul vieții Gabrielei Hornoiu a devenit Daria, fetița ei. A crescut-o frumos, echilibrat, reușind ca în ciuda inerentelor probleme de ordin material să-i ofere o copilărie fericită și să nu resimtă absența tatălui, despre care însă i-a povestit în permanență. Nu s-a mai recăsătorit, probabil că nimeni n-ar fi putut umple golul lăsat de ”Locotenent”, aflându-și toată bucuria și tot rostul în persoana Dariei. 

Treisprezece ani mai târziu, s-a întâmplat ”Domnul Cancer”. O voia pe Daria și se înfățișase sub forma unui neuroblastom atipic. Mama și fiica au luptat opt ani cu el. Operația, chimioterapia cu tot iadul pe care-l presupune, un răgaz în care părea că pericolul a trecut, recidivă. Iar chimioterapie, iar încleștare, iar un răgaz (concretizat în termenul ”regresie”), dar...

... ”Domnul Cancer avea zeci de fețe. Când era prietenos și ascultător, când țipa și năvălea asupra lor, când se ascundea, ca apoi să iasă mult mai puternic, cu alte arme, despre care ele nu știau nimic”.

Când și-a amintit pentru a treia oară de ele, Domnul Cancer n-a mai plecat până n-a luat. În martie 2011, Daria a murit. 

E greu de pus în cuvinte impactul pe care-l are această poveste de viață asupra celui care o citește. Eu am plâns de mai multe ori, mi-am spus că mă lamentez prostește de toate problemele mele, m-am gândit la Daria - oare cum o fi să știi la 20 de ani că vei muri și totuși, să mai ai puterea să râzi și marele tău vis să fie acela de-a termina facultatea? - și am citit mai întâi blogul Gabrielei Hornoiu, apoi cartea. Mi-e greu să descriu admirația pe care-o am pentru această doamnă, care a pierdut tot, dar care nu s-a pierdut și pe sine. ”Cum m-aș putea supăra pe Dumnezeu? El are tot ce iubesc eu...”. 

Nu pot să vă ascund: veți suferi citind această carte. Dar eu vă recomand s-o faceți. Credeți-mă, nu sunt în stare să o prezint atât de elocvent pe cât ar merita. Povestea Dariei, a Locotenentului și-a Gabrielei merită să fie cunoscută de cât mai multă lume, pentru că e o lecție de neprețuit. Vi se va încrâncena pielea pe voi, vi se va strânge inima, poate veți și plânge. Dar în același timp, vă va da de gândit și, poate, vă va determina să vă reconsiderați perspectiva asupra vieții. Eu n-am citit niciodată o poveste mai teribilă, n-am întâlnit nicăieri o dragoste atât de desăvârșită ca a lor, nu mi-aș fi putut imagina că un om poate continua să trăiască - frumos și demn - după asemenea uragane. ”N-am murit, ar fi fost prea simplu”. 

Anul trecut în iulie, în ajunul zilei în care Daria ar fi împlinit 27 de ani, doamna Gabriela nota pe blogul ei:

”Mai ții minte când îți povesteam despre calul alb care se hrănește cu jăratic și poate trage trei căruțe deodată? Am mințit, caii nu se hrănesc cu jar, și îmbătrânesc și ei. Nici nu mai pot sări peste prăpăstii. Uneori se prăbușesc în adâncul lor.

Mi-e dor să-ți aud vocea.

Mi-e dor să mă strigi: Mama, mama, mama, hai un pic!

Noaptea dorm ca un iepure, pândesc zgomotele, umbrele care se ridică sau coboară de pe ziduri. Mă foiesc de pe-o parte pe alta, și când ațipesc, îmi amintesc că nu ești.

De ce nu ești?

Cum poate dl. Cancer să învingă dragostea mamei?

Ți-aș spune ceva, dar mi se înnoadă lacrimile în barbă și un ghem mi se așează în gât.

În cer se sărbătoresc zilele de naștere?

Știu, nu poți răspunde, nu-i nimic, am răbdare, mereu am avut.

Cândva ți-am spus că sunt supărată pe tatăl tău că a murit și ne-a lăsat singure. Eram supărată, și acum sunt. Poate dacă ar fi rămas, mâine ți-am fi sărbătorit ziua de naștere, o căruță trasă de doi cai tineri, se clintește mai ușor, nici nu o simți. Ce ironie, voi sunteți acolo, eu am rămas aici, l-aș putea invita pe domnul Cancer la o cafea, să-l privesc în ochi.

Știu, m-am lungit cu poveștile, e deja târziu. Și la tine e noapte?

Te iubesc, Mama.”

Așa e dincolo de cortină. 

Zece lucruri mai puțin cunoscute despre Mozart

După cum am mai spus cu alte ocazii, în materie de muzică clasică marea mea dragoste este și va fi pentru totdeauna una singură... Wolfgang Amadeus Mozart :) Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea descrie fascinația pe care o exercită creația lui asupra mea, bucuria pe care-o am când îi ascult muzica și admirația pentru geniul care este. Nu a fost, ci este. Fizic a murit acum sute de ani, dar va trăi pentru totdeauna și personal n-aș putea vorbi despre el altfel decât la timpul prezent. 

Prin urmare, n-am vrut să treacă ziua de azi - când, dacă legile firii ar fi fost altele, Mozart ar  fi împlinit 261 de ani - fără să scriu ceva despre el. Doar că nu prea știam ce anume, n-am mai citit nicio carte nouă, despre celebrul film am scris cu ocazia aniversării de anul trecut, așadar ce să fie? Așa că mi-am propus să relatez câteva aspecte mai puțin știute despre el, care, poate, vor fi interesant de aflat :)

1. Chiar dacă ultima simfonie compusă de el (”Jupiter”) este cunoscută ca fiind Simfonia nr. 41, Mozart este autorul a 68 de simfonii. Jumătate dintre ele au fost compuse de la vârsta de 8 până la 19 ani. Opera sa componistică însumează peste 600 de lucrări.

2. Ultimul cuvânt rostit de compozitorul Gustav Mahler înainte de-a muri a fost ”Mozart”. Acest lucru a fost relatat de însăși soția lui Mahler, care i-a fost alături în clipa morții. 

3. O anagramă a numelui său - Wolfgang Amadeus Mozart - este ”A famous German waltz god”. 

4. Unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Mozart a fost Beethoven, care și-a dorit enorm să-l cunoască. Opiniile biografilor sunt contradictorii în privința asta. Unii spun că cei doi s-au întâlnit la Viena, cel mai probabil în anul 1787, deci când Beethoven avea 17 ani, iar Mozart 31 - și Beethoven i-a interpretat la pian o compoziție proprie. Mozart ar fi fost atât de impresionat, încât s-a oferit să-l ia ca elev - fapt care nu s-a mai întâmplat, deoarece Beethoven a fost silit să se întoarcă la Bonn având probleme familiale. Pe de altă parte, alți biografi spun că asta nu avea cum să se întâmple în realitate, cunoscută fiind aversiunea lui Mozart față de ideea de-a pierde timpul dând lecții. Mie-mi place să cred că s-au întâlnit :)

5. Cauza morții lui Mozart rămâne, în ciuda a mii de studii și cercetări efectuate, necunoscută. În total sunt documentate 118 ipoteze în această privință. Febră reumatică, pneumonie, otrăvire cu mercur, insuficiență renală, trichineloză sau infecție cu streptococ sunt numai câteva dintre ele. Adevărul nu va fi cunoscut, probabil, niciodată.

6. Cu vreo câteva luni înainte de-a muri, Mozart începuse să lucreze la mai multe compoziții, iar pe multe dintre ele nu le-a mai terminat, obsedat fiind de Recviem. După moartea lui, nevastă-sa a distrus hârtiile cu lucrările începute, pe considerentul că n-ar avea oricum nicio valoare, de vreme ce nu fuseseră scrise decât câteva măsuri la fiecare dintre ele. Fapt care nu demonstrează decât cât putea fi de, mă scuzați, toantă - în fond, nici Recviemul nu fusese terminat, Franz Xaver Süssmayr fiind cel care l-a dus la capăt în forma cunoscută astăzi. Dar deh... Constanze (”Stanzi”, cum o alinta Mozart), n-a fost oricum din cale-afară de mintoasă.

7. În ciuda a ceea ce se scrie în multe biografii romanțate, Mozart nu și-a iubit nevasta. Dragostea vieții sale a fost cumnata lui, Aloysia Weber - căreia i-a declarat ce simte și care l-a respins în chip destul de brutal și zeflemitor. Mozart nu și-a revenit niciodată pe deplin după acest eșec. 

8. Instrumentul său muzical preferat nu a fost pianul, așa cum s-ar putea crede, ci clarinetul, pentru care a compus în mod special un concert și două cvintete. Aparte de asta, clarinetul este foarte des întâlnit în compoziția sa camerală. Se spune că, referindu-se la concertul de clarinet, Richard Strauss ar fi exclamat: ”aș da orice să-l fi compus eu...!”.

9. Pe data de 27 ianuarie 2006, când s-au împlinit 250 de ani de la nașterea lui, clopotele tuturor bisericilor din Salzburg au bătut concomitent la ora 20:00, consemnată în acte ca fiind ora la care s-a născut.

10. A fost bun prieten cu Joseph Haydn, care spunea despre el că este ”cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodată”.

(Imaginea pe care am ales-o reprezintă unul dintre foarte puținele portrete autentice ale lui Mozart și a fost pictat în anul 1782 de către cumnatul său, Joseph Lange - soțul Aloysiei, marea lui dragoste...).

Restul vieții mele

Ciudată perioadă traversez. Fără a mă teme de cuvinte mari, aș putea spune că viața mea a intrat de curând... într-o nouă etapă și nu știu să spun cum mă simt. Nu știu dacă mă simt. Și cu siguranță nu știu ce să fac cu mine.

Am dus o povară foarte grea, timp de mulți ani. Atât de mulți, încât le-am pierdut socoteala și nu mai știu câți sunt. Nu că ar conta. A fost greu, apăsător, o greutate care nu mi-a îngăduit să mă bucur de nimic pe deplin, care mi-a ținut sufletul în chingi, care nu mi-a dat voie să respir cu adevărat. 

Pe blog, am vorbit foarte puțin despre asta - și-atunci, fără vreo referire concretă, în texte precum ”Greutate”, ”Frică” sau ”Când răspunsul e nimic”. Nu am intrat niciodată în detalii și nu am s-o fac nici acum. Este prea delicat, prea personal și... pentru mine, prea teribil. Atunci când am scris despre asta, a fost mai mult pentru a da drumul, chiar dacă minimal, presiunii care amenința să mă sufoce și să mă înghită.

Acum, această greutate a dispărut. În mod normal ar trebui să mă simt ușurată, dar nu pot. Cumplita ironie este că eliberarea asta a venit la pachet cu o durere enormă pentru mine, cu pierderi și cu decizii grele, cu ale căror urmări va trebui să trăiesc de-aici înainte. Da, au fost deciziile corecte, de asta nu mă îndoiesc. (Tot e bine că am certitudinea asta, în noianul de semne de întrebare și de sentimente amestecate în care încerc să înot). Dar în același timp, cât de greu de acceptat și de trăit cu ele... 

Iar acum... nu știu ce să fac. Greutatea pe care am purtat-o ani de zile nu mai există. ”E timpul pentru tine. Trăiește”, mi-a spus cineva apropiat, care cunoaște situația în detaliu. N-am putut decât să zâmbesc amar. Să trăiesc, hm? Nu știu s-o fac. N-am făcut-o niciodată. Cel mult, am ”furat” momente, pentru care de cele mai multe ori m-am simțit vinovată ulterior. 

Nu știu să fiu pentru mine. 

Nu știu să mă bucur de-un răsărit de soare, de-un fir de iarbă, de-un ciripit de mierlă.

Nu știu să fiu fericită fără să-mi fie frică.

Nu știu să alerg prin lanuri de maci. 

Nu știu să apreciez darul vieții.

Nu știu să mă iubesc.

Nu știu să trăiesc. 

Probabil că abia acum ar fi trebuit să încep terapia. Psiholoaga m-ar fi putut învăța să trăiesc, pas cu pas. Pe de altă parte, dacă n-aș fi făcut terapie de patru ani încoace, poate că acum n-ar mai fi avut pe cine învăța. 

Vreau să învăț să trăiesc și să mă bucur de viață. Să am parte de clipe fericite alături de omul meu, să râdem, să ne bucurăm din orice, să călătorim. Și vreau să savurez fiecare clipă. Optimist vorbind, mai am cam jumătate de viață de trăit. Vreau să mă bucur de ea. 

Sper să o pot face, sper ca timpul să atenueze jalea și golul din suflet pe care le simt acum. Mă tem însă că pentru mine e prea târziu. Ai nevoie de timp, îmi spune jupânul și, cu toate că știu că are dreptate, parcă nici în timp nu mai am încredere.

Blonda (la volan), tot blondă...

... chiar dacă a devenit șatenă între timp. Creierul tot blond i-a rămas.

Ajunge blonda ieri la serviciu și constată că, în proporție de 99%, locurile de parcare sunt ocupate. Oprește muzica - vorba aia, cui îi mai arde de triluri vieneze când n-ai unde parca? -, dă ocol imensului spațiu de parcare și ochește (smart, crede ea) un loc aflat între două mașini.

Prost a ochit... în primul rând, una dintre mașini (un Mercedes, ca să fie treaba treabă) era parcată cumva pe două locuri, pe linia de demarcație cum ar veni. Logic, cealaltă mașină era pusă și ea cam anapoda, iar spațiul dintre ele era, firește, mai îngust. Prea îngust. În mod evident îngust. Vizibil îngust. Urla la ochi, dacă mă-nțelegeți. Nu și pentru blondă!!!

Mda, cred că anticipați deja. Prea-iscusita blondă a izbutit, în urma unor manevre la amintirea cărora îi vine să-și dea minimum zece perechi de palme și tot atâția pumni în cap, să: a) zgârie Mercedesul parcat cocalar-style și b) îndoaie tabla propriei mașini.

Formidabil, nu? Mie-mi povestiți. În retrospect, nu-mi dau seama cum am putut fi atât de idioată să nu-mi dau seama că mașina mea NU avea cum să intre acolo. Și mai râdeam săptămâna trecută de Aristița că are orbul găinii.... nah, eu sunt campioana găinilor, în cazul ăsta. 

Plec de-acolo, găsesc - culmea - un loc de parcare bun, parchez și mă scarpin în cap. Cui naiba aparține Mercedesul? Doar nu poți să dispari lâsându-l zdrelit, pe modelul ”eu sunt mic nu știu nimic, tata-n pod belește capra”. Scriu pe un bilețel numele și numărul de telefon și-l prind sub ștergătoare. Cocalarul m-o suna el când o vedea ce bucurie i-am făcut. Dau telefon și la Poliție, să vină să constate. Până au apărut ei s-a ivit și cocalarul, care m-a informat că ”în mod special” a parcat așa, ca să fie sigur că nu va fi periclitată mașina. Ăăăă, deci cum? Ai parcat pe două locuri ca să te-asiguri că nu mai vine nimeni lângă tine? Ești deștept de dai în gropi, habar n-aveai tu că există și blonde...

Mă rog, asta ca să fac haz de necaz. Nu încerc să mă disculp, sunt vinovată cât China că n-am estimat corect spațiul. De mașini se va ocupa asigurarea, dar mă râcâie grav imbecilitatea de care-am dat dovadă. Unde mi-au fost mințile și mai ales ochii???

PS: după cum se vede, nu-s mai deșteaptă decât acum aproape patru ani. Ba dimpotrivă, s-ar putea spune.
PPS: când au venit politiștii, m-au sunat să ies, că intrasem la muncă între timp. Ghiciți ce? Am apărut ghiocel, fără să-mi luat portofelul (unde aveam permisul) și cheia (pentru a descuia mașina, unde aveam talonul). ATÂT de blondă sunt! Evident, du-te înapoi, adu-le... Nici nu vreau să-mi imaginez ce-or fi gândit oamenii ăia.

PPPS: nouă bărbați din zece mi-ar fi ținut o interminabilă predică. Nu că n-aș fi meritat-o. Jupânul e ăla unul din zece care-a zis ”o să treacă și asta, nu-i un capăt de țară”.