Actualități de pe frontul de vest

Fapt evident încă din titlu, azi povestim despre ce se mai petrece în locația unde m-am strămutat până la jumătatea lui septembrie. După cum vă spuneam, compania a deschis un nou sediu în vestul țării și m-am regăsit printre cei solicitați să participe la implementarea proceselor logistice și școlarizarea oamenilor proaspăt angajați.

După cea dintâi săptămână, pot spune nu doar că-mi place foarte mult noua provocare, dar mă simt aproape ca-n vacanță (deși muncesc zdravăn) și dincolo de frecușurile inerente, mă distrez cum nu-mi amintesc s-o fi făcut vreodată.

Să vă fac un rezumat, dară.

- șefuleții angajați la filiala nou înființată nu prea știu de capul lor. Pe de-o parte se bazează complet pe noi să le arătăm ce au de făcut - lucru perfect normal, că de-aia suntem aici, în fond - iar pe de altă parte dezaprobă fiecare decizie pe care (încercăm să) o luăm. ”Să ne mai gândim, să ne mai socotim, să mai calculăm”. De parcă e o decizie de viață și de moarte cum să împarți în diferite sectoare și departamente suprafața pe care o ai la dispoziție.

- directorul de filială e, mă scuzați, un idiot. Îl știți pe Roger din ”101 dalmațieni”? E, fix cu el seamănă, inclusiv (sau mai ales) la grimase și strâmbături. Ceea ce n-ar fi o problemă, dar ăsta pare să fie o specie cu totul aparte.  Spicuiesc:

a) năvălește în birou trântind ușa de perete și zbiară entuziasmat: ”ce faceți?? Am venit să vă controlez, haha!”. Chipurile e nostim și vrea să ne motiveze, sau ceva. Tot ce reușește e să ne calce pe nervi.

b) până azi n-a fost hârtie igienică la toalete. Am zis mărunțel diverse de bine și ne-am adus hârtie de la hotel. Aha, fix așa. Cu hârtia igienică în poșetă. Într-o filială a unui ditamai concern german. Splendid.

Azi dimineață, la ”briefing” (de care e foarte mândru, zici că e un buldog care a dezgropat un os. Mai lipsește să dea din coadă), Roger ne-a informat solemn și important: ”Hârtia igienică este o problemă complexă. Mă voi ocupa eu de asta”. 

Solemn și important, am zis. Se. Va. Ocupa. De. Hârtia. Igienică. Asta fiind o problemă complexă, ați reținut, da? 

Iar un producător își lasă business-ul de multe sute de mii de euro pe mâna unui tip care consideră o provocare să procure hârtie igienică. S-a strigat bingo.

- una dintre șefele de departament a avut nevoie de două reprize de explicații a câte 45 de minute fiecare pentru a înțelege sistemul nostru de pontaj. Care, vă rog să mă credeți, e un proces la fel de complex precum achiziția de hârtie igienică. 

- atunci când s-a pus problema de făcut curat în noul depozit (etapă consumată înainte să ajung eu aici), aceeași antemenționată șefă s-a dus să cumpere produse de curățat. S-a întors, mândră ca o capră de sărbători, cu vreo trei pachete de șervețele umede. Pe colegii mei era să-i lovească damblaua. 

- eu sunt norocoasă, în schimb. Cu mici excepții sunt lăsată în pace, am organizat departamentul cum am crezut de cuviință, iar colegul pe care trebuie să-l învăț e inteligent și asimilează rapid. Sper să iasă bine, am speranțe. 

-  altfel, trai nineacă. Scoală-te masă, pune-te masă, camera e spațioasă și confortabilă, găsesc ordine când revin de la lucru, seara coborâm să cinăm în restaurantul hotelului și râdem de prostiile de genul celor de mai sus. E așa, ca un fel de catharsis. Tare mi-e c-o să mă obișnuiesc prost. 

Mă duc la culcare, nu înainte de-a vă mărturisi că-n seara asta am băut două Schnapps-uri. Păcatele mele cele mari și grele.

Salată de weekend (XXV)

Întâmplător tocmai am mâncat de-adevăratelea o salată, așa că mă simt inspirată. Rima e întâmplătoare (parcă era o superstiție despre cei vorbesc în rime fără să-și propună asta. Hm, n-o mai știu. Deci superstiția probabil era că respectivii trebuie să treacă pe lecitină). 

1) Mâine plec într-o deplasare de trei săptămâni în vest, în apropiere de Dortmund. Pasămite firma unde cu onor prestez deschide un nou sediu și au solicitat unora dintre noi să se alăture pentru punerea pe roate a treburilor. 

Doamne, ce vocabular corporatist și de lemn am. Cineva să mă trimită la culcare. Ideea e că va trebui să învățăm oamenii de acolo, să le arătăm, să explicăm, să dregem erorile inevitabile etc. Sper să fie o experiență deopotrivă interesantă și productivă. Vă mai povestesc de la fața locului. 

2) Îmi plac produsele MAC, nu știu dacă v-am mai zis. N-am prea avut ocazia să le folosesc, dat fiind că în Bayreuth nu le găseam pe nicăieri, însă am câteva rujuri de la ei. De curând a fost renovată o drogherie și nu mic mi-a fost entuziasmul după redeschidere, văzând că au acum și un stand MAC. Azi m-am dus acolo, hotărâtă să muncesc caut cu râvnă. 

Vezi să nu. Abia aruncasem o privire, când s-a înființat o curcă fardată de ziceai că-i sorcovă ambulantă.

- Vă pot ajuta cu ceva?

Zâmbesc amabilă. ”Mulțumesc, deocamdată mă uit...”.

- Ce fel de produse v-ar interesa?

- Nu ceva anume, de asta mă uit. 

- Dați-mi voie să vă prezint oferta noastră.

- Mulțumesc, poate mai târziu, răspund nițel agasată.

Îmi surprinde privirea, tocmai mă uitam la fondurile de ten.

- Ah, căutați un fond de ten? Avem nuanțele cutare, cutare, cutare.... ce subton aveți?

”Ce am CE??”.

- Nu știu, răspund sec, determinată să scap de ea.

Ghinion, curca e mai perseverentă.

- Vă pot farda pe loc și ne vom da seama ce vă trebuie.

Eu știam exact ce-mi trebuie: să-mi dea pace. Ți-ai găsit. S-a ținut după mine cotcodăcind neîntrerupt despre fonduri de ten, baze de machiaj, pudre și osutăcincizecișipatru de alte chestii, oferindu-se iar și iar să mă machieze, nelăsându-mi nicio măcar cinci secunde consecutiv în care să mă uit în liniște la produse. Unicul lucru pe care l-a obținut a fost c-am plecat fără să cumpăr nimic. De ce naiba or fi așa de insistente femeile astea? Pricep eu că au comision din vânzări, dar câtă minte să (n)-ai să nu-ți dai seama că nu faci decât să pui pe goană posibilele cliente?

Cu proxima ocazie cred c-o las fără pene. 

3) Serialul ”Suits”, pe care cu aceeași plăcere îl urmăresc de ani de zile, a ajuns la sezonul 8. Scenariul mi se pare la fel de iscusit, dar paaaarcă încep s-o scalde nițel, alunecând mai mult spre latura personală, ceea ce nu mi se pare prea interesant. Mult mai faine mi se par ”bătăliile” de la tribunal. Also, Harvey la psihiatru, vorbind despre sentimentele lui pentru Louis? 😏 Să fim serioși. 

Oricum mă amuză că, fără excepție, oamenii ăia n-au nevoie decât de cel mult 2 secunde pentru a-și da seama ce scrie într-un dosar, inclusiv cu detalii și posibile capcane. Și nu știu cum naiba se face, dar toate dosarele au coperți albastre 😂

Așa. Revin cu relatări de pe frontul de vest (la propriu). Am ceva emoții, mărturisesc. Țineți-mi pumnii, vă rog 🙂

Ce nu ne-a plăcut în Mallorca

După ce-n prima zi după concediu ai găsit 239 de mail-uri (pe care, chiar dacă-n mare parte nu mai erau relevante, tot a trebuit să le triez și să citesc în diagonală, măcar cât să știu că le pot șterge având cugetul împăcat) și după ce restul săptămânii ai fost ocupată să rezolvi niște chestii urgente, se numește că energia e la cote de avarie. Așa că azi nu povestim despre mare și palmieri și ce-a fost frumos în Mallorca, ci răsturnăm un pic ordinea și scriem despre ce nu ne-a plăcut. 

1) Costurile exorbitante ale șezlongurilor și umbrelelor de plajă.

Am identificat două categorii: fie șezlonguri fixe (pe care puteai sta așadar numai la orizontală) cu saltele subțiiiiri, acompaniate de umbrele din pai, destul de mici și care nu te fereau decât foarte puțin de soare - astea erau mai accesibile: 16 euro pe zi pentru două șezlonguri și o umbrelă.

Categoria a doua era așa-numita zonă VIP - șezlonguri pliabile cu saltele ceva mai groase și umbrele mari, care protejau bine. Eh, domnia se plătește, zice o vorbă din bătrâni - deci aici 2 șezlonguri și o umbrelă costau 45 de euro pe zi. 

Evident, am fi putut să stăm pe cele de 16 euro, sau să punem prosopul direct pe nisip, dar voiam să ne simțim confortabil, că de-aia eram în concediu. Am făcut plajă 3 zile, deci se poate spune că am dobândit un bronz valoros 😃 (destul de slab, de altfel, că ne-am cremuit amândoi cu un maglavais cu SPF 50). 

Serios, 45 de euro pe zi e o gălăgie de bani. Mai ales că nu-i ca și cum trebuie să pescuiești în fiecare zi șezlonguri proaspete 🙄

2) Vânzătorii ambulanți. 

Dacă la Mamaia, acum 2 ani, ne amuzam de ceea ce suna a perversiune ornitologică în toată regula (”Arde tare, frige tare, crește cocoșelul mare, de la porumbel cu sare!”, ”Gogoșica, gogoșica lasă lată păsărica!” sau ”Pentru domnii puși pe fapte, avem porumbel cu lapte!”), pe plaja din Can Pastilla ne-am cam enervat.

Niște asiatici îți ofereau masaj și nu se lăsau descurajați de un prim refuz; se aplecau și, în încercarea de a te convinge, începeau să-ți frece degetele de la picioare 😏 

Mult mai antipatici erau cei care vindeau fructe. Erau mulți și aveau voci ascuțite și pătrunzătoare, de-i auzeai de la zeci de metri, în ciuda tumultului specific unei plaje: “Melona, meloooona, cococooooos, ananaaaaaas, melona-melona-melonaaaaaa, ananaaaaaas, melona, coco-coco-cocooooosssss!”.😵

3) Lipsa toaletelor pe plajă.

Aveai doar varianta unor terase. Mi se pare o neglijență pe cât de semnificativă, pe atât de enervantă la o adică. 

4) Prețurile care variază în funcție de limba vorbită și de.... sex.

Pe-asta am lăsat-o la urmă pentru că m-a enervat cel mai puțin. De fapt, mai degrabă m-a amuzat - ”ia te uită și la ăștia...”. 

Mă deprinsesem ca-n fiecare zi, după masa de prânz, să cumpăr o cafea de la o cafenea din apropierea hotelului. O beam în cameră, pe răcoare. 

În primele zile am cerut în engleză: ”one coffee to go, please, thank you, bye”. 

1,50 euro. Nu mi s-a oferit bon, drept că nici eu n-am cerut. Știu, ar fi trebuit, dar vorba lui Darren Cahill, c'mon... era doar o cafea.

Într-o zi, fără să mă gândesc prea mult, am zis din reflex(ul dobândit după câteva zile de auzit spaniolă în jur): ”Un café para llevar, por favor”.

1,40 euro. Cu bon (deși nici atunci nu cerusem). 

Ete-a naibii, am mustăcit. Dacă am cerut în spaniolă, se ieftini cafeaua cu 10 cenți. Și-mi dau și bon.

Altădată mi-a luat jupânul cafea. Cât ai dat pe ea, mă interesez. 

1,40 euro, zice. Ai cerut în engleză? ”Da”. 

M-am scărpinat în cap. Deci lui de ce i-au dat cu 1,40, deși nu vorbise spaniolă? Curat discriminare! 

(Știu ce-o să ziceți - că normal ar fi fost să ne uităm la prețuri. Trebuie să mă fi uitat, dar nu le-am reținut. Și de cerut ceream de fiecare dată la fel, așa că tot nelămurită am rămas). 

Lăsând la o parte cele de mai sus, a fost frumos - în special excursiile în Palma, la Valldemossa și
Port de Sóller. Mallorca e o insulă unde găsești atât munte cât și mare, ceea ce întotdeauna mi s-a părut fascinant la o locație.

Declarație la nunta de oțel

Gata și concediul ăsta, uh, că frumos a mai fost (în special zilele petrecute în Elveția, dar povestim despre toate pe rând și-n tihnă după ce mă mai adun nițel).

Acum voiam să vă împărtășesc altceva și anume faptul că am un soț deosebit de romantic. Menționez mai întâi faptul că azi aniversăm 11 ani de când am semnat la Primărie. Nunta de oțel, *căcumarveni. Cu vreo câteva ore în urmă, fiind în drum spre casă, am făcut o remarcă specifică mie (adică una deosebit de profundă și inteligentă... not 🙄). 

Mbon, de profundă ce era am și uitat-o între timp, dar vorba lui Mark Twain, să fim milostivi și să tragem perdeaua. 

Dumnealui jupânul mă privește edificat. 

- Aha, zice. Dacă ai lua capul tău și i l-ai pune unei găini, găina aia ar merge numai de-a-ndoaselea.

Cum vă spuneam. Soțul meu e un tip romantic 🐔

La pas prin Cetatea Eternă (VIII)

Îmi propusesem să termin serialul despre Roma până plecăm în următoarea vacanță - ceea ce se poate spune că-mi reușește pe jumătate, având în vedere că am revenit din Mallorca și mai am cam 40% din concediu, mâine urmând să plecăm la niște prieteni în Elveția până la sfârșitul săptămânii. Iar de luni încolo, să te ții... ne așteaptă o perioadă extrem de încărcată, cu stres și schimbări de toate felurile. Din fericire, de bun augur - dar asta nu înseamnă că nu va fi cu nervi tocați ca zarzavatul de dat la rațe.

Revenind așadar la subiect.... despre care vă previn că nu-l recomand spre lectură dacă vă e foame. Închei foiletonul din Roma cu povestea despre bucatele care mi-au rămas în amintire (emoticon_care_oftează_adânc_și_demn).

O să-ncep cu singura chestiune care nu mi-a plăcut - și care, poate, va părea ciudată. Dom'le, știu că e greu de crezut fiind vorba de Italia, dar anevoie am nimerit și eu o cafea bună.

Dacă am zis ”espresso”, mi-au dat o minusculă ceșcuță cu un deget de lichid atât de concentrat încât aveam senzația că beau nicotină. 

Dacă am zis ”cafea normală”; mi-au dat o jumătate de ceașcă - iată, un vizibil progres - care conținea un lichid maro, transparent și cu foaaarte vagi arome asemănătoare cafelei. Facepalm.

Abia când m-a învățat cineva să spun ”americano” am primit o cafea întreagă la cap - dar până atunci am luat de la McDonalds, numai acolo nu mă simțeam trasă pe sfoară :)))

Asta nu e o ceșcuță, e un păhăruț foarte micuț cu espresso. Pe care, vorba lui Mălăele, l-am băut - în Cupola Bazilicii Sf. Petru. Păi se putea s-ajungă a voastră acolo și să nu se lege de-o cafea?

Cappuccino + Canolli = hrana zeilor. Nu mai rețin ce umplutură avea, ceva cu Ricotta parcă - dar atât de bun, că aproape-mi părea rău de fiecare înghițitură. Și coaja aia crocantă, mmm....

Documentându-ne în prealabil, aflaserăm că e recomandabil să mănânci în Trastevere, că e convenabil și bun. De bun, mi-aduc aminte doar deliciosul fresh de portocale roșii. Dar convenabil sigur n-a fost, adică raportul gust - preț a fost dezechilibrat - și nu în sensul bun. Mă rog, n-om fi ales noi localul potrivit. 

Foarte bine și cu prețuri de bun-simț am mâncat în schimb la un restaurant găsit la întâmplare în apropiere de Piazza Navona, care se numește L'Orso 80. Am comandat tagliatele cu somon, la care am băut un pahar de vin alb, iar omul a mâncat pizza. Mâncarea a fost excelentă, pastele fragede, sosul foarte fin și aromat, completându-se perfect cu vinul. Am gustat și din pizza jupânului și dacă n-aș fi făcut deja o burtă de greiere de la paste, aș fi fost în stare să comand și eu una, atât de bună era.
Poze n-am, că în primă fază eram lihniți, iar apoi nu ne-am mai gândit la asta, ocupați să savurăm bucatele. Dar dacă n-am poze cu mâncarea, am în schimb unele din fața localului, cu o camionetă care livra flori pentru terasă.

Femeia care, am dedus noi, era patroana restaurantului a ieșit să discute cu șoferul și avea câteva obiecții referitoare la flori. S-au antrenat într-o discuție foarte animată - după tipicul italienesc, aș spune - și pentru noi a fost fabulos să asistăm la așa ceva (găsim limba italiană a fi deosebit de plăcută și melodioasă, iar gesturile lor sunt de-un comic irezistibil - pentru noi, că ei cel mai probabil nu ne împărtășesc părerea).

De asemenea, ceva mai devreme am asistat la o demonstrație de virtuozitate în ale parcării - o  femeie a reușit să parcheze perfect mașina albă, deși spațiul era extrem de îngust și toți care eram pe terasă am urmărit manevrele cu sufletul la gură. Pare simplu, dar atât de puțin loc era încât nimeni nu credea că va izbuti s-o parcheze fără s-o zgârie.

Dacă ajungeți la Roma, vă recomand acest restaurant. Bag seama că are niște recenzii excelente - pe deplin meritate, pot spune.

Cea de-a doua recomandare pe care din tot sufletul v-o fac e-n special pentru aceia dintre voi cărora le place tiramisu.
Frații mei, vă conjur. Pentru nimic în lume nu ratați Mr. Tiramisu 100 - denumit așa pentru că exact atâtea feluri de tiramisu are. Dacă despre Canolli am spus că e hrana zeilor, ei bine tiramisu de aici este... răsfățul suprem al lui Zeus.
Personalul este foarte simpatic, toți tineri și vorbitori de engleză. Amabili și foarte dispuși să te ajute să te hotărăști - lucru nu tocmai simplu, la asemenea varietate - și buni cunoscători ai produselor pe care le vindeau. E suficient să citești regulile lor ca să-ți dai seama că sunt toate șansele să ai parte de-o experiență mai specială.

Așa arată cel mai bun desert pe care l-am mâncat vreodată. Ăsta era cu pecan și sirop de arțar. Poate n-arată prea comercial, dar vai, cum eeeeee.......

Am mai trecut pe acolo, am mai mâncat unul cu fistic și ciocolată albă (emoticon_care_bocește_de_dor) și pe toate le-aș fi mâncat... Doamne, cum îți mai mergeau la suflet.

Și acum, acestea fiind spuse.... închei aici serialul despre una dintre capitalele europene la care visam de multă vreme. Sper că v-a plăcut să călătoriți cu mine 🙂 și ne revedem la secțiunea ”Călătorii” cu povești din Mallorca, Elveția, precum și cu îndelung amânatul foileton american.

Arrivederci, Roma 🙂