Împreună, am ajuns la postarea cu numărul 1.500 ❤️

S-au scurs un pic peste 5 ani de la precedenta postare jubiliară și la fel ca atunci, mă încearcă emoțiile. O medie de aproximativ 100 de postări pe an nu e foarte mult (și nu sunt mândră de mine că postarea aceasta nu a fost scrisă mai devreme); pe de altă parte, nu despre cantitatea de postări este vorba acum.

Ci despre voi 🙂. Despre voi, cei care ați ajuns aici, ați citit și mulți dintre voi mi-ați rămas în preajmă. Pe unii am avut bucuria de-a vă fi cunoscut și dincolo de spațiul acestui blog. Nu vă puteți imagina ce sentiment extraordinar este să vă știu de cealaltă parte a ecranului, să știu că v-a plăcut ceea ce ați citit, să știu că v-a amuzat sau impresionat, să vă simt aproape când mi-am descărcat sufletul pe aici, să-mi împărtășiți din experiența voastră, să primesc sfaturi de la voi.

De-a lungul timpului am primit și primesc atât de mult de la voi, în ciuda faptului că-n ultimii ani am scris considerabil mai puțin; cu atât mai recunoscătoare vă sunt că mi-ați rămas.

Am ales să ilustrez articolul cu aceeași imagine de la postarea cu numărul 1.000, pentru că mi se pare la fel de reprezentativă, sau poate chiar încă și mai reprezentativă decât atunci.

În același timp, sunt conștientă că pe unii dintre voi i-am pierdut. În unele situații nu știu din ce cauză, în altele știu inclusiv în urma căror articole s-a întâmplat asta. După știința mea nu am, în general, opinii controversate; dar câteodată s-a întâmplat să nu fim în consens. Îmi pare rău pentru fiecare cititor care s-a simțit dezamăgit, rănit sau deranjat de ce-am scris eu, sau pur și simplu s-a săturat de mine. Și-mi cer scuze din tot sufletul și cu toată onestitatea, dacă am jignit pe cineva. Tot ce pot spune este că regret și nu a fost cu intenție.

Nu știu dacă vom ajunge la postarea cu numărul 2.000; eu sper din tot sufletul că da 🙂. Și mai sper ca atunci când se va întâmpla asta, să ne bucurăm împreună ❤️.

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți. Cuvintele sunt sărace pentru a exprima ce înseamnă pentru mine acest mic spațiu unde pot scrie, cât de mult bine mi-ați făcut și-mi faceți și cât de recunoscătoare vă sunt pentru bucățica din sufletul vostru pe care alegeți să o împărțiți cu mine citindu-mă și / sau scriindu-mi 🤗🤗🤗.

Despre femei la sala de fitness

Se împlinesc în curând opt luni de când facem sport relativ constant (mergem la sală pe cât de regulat putem, de trei ori pe săptămână până să dea frigul, de două ori de când s-a răcit vremea. E mai greu cu mobilizarea când vii rebegit de pe drumuri, deh). În fine, nu despre experiența asta vreau să vă povestesc - poate altădată - ci despre un tipar de comportament pe care l-am remarcat la foarte multe surate...

Să începem, de exemplu, cu vestiarul. Trecem peste un oarecare șoc pe care l-am avut inițial când am constatat ce lejer și lipsite de orice inhibiții se preumblă domnișoarele și doamnele ”la nudul gol” vorba ceea, prin vestiar. Adică preferă să țină prosopul în mână și nu să se înfășoare în el, ca să mă-nțelegeți. Pe undeva admir încrederea în sine, pe de alta nu înțeleg de ce-ai defila goală pușcă în fața unor străine când ți-ar fi foarte ușor să n-o faci... Da-n sfârșit, fiecare le știe pe-ale ei. Îmi văd de treabă, nu mă holbez la nimeni și pace bună.
Ce mă agasează însă e faptul că foarte multe dintre ele nu au niciun pic de considerație pentru restul lumii. Sunt doar câteva bănci disponibile și le umplu imediat întinzând pe ele prosoape, rucsacuri, hainele de schimb, șampoane, geluri de duș, loțiuni de corp și alte efecte personale. Ăstimp tu te înghesui pe-un colț de bancă, atentă să nu atingi lucrurile doamnelor care s-au lansat în discuții (de multe ori dezbrăcate aproape complet) și nici lucrurile nu și le adună la un loc...
Duminică m-am enervat rău. Făceam exact ca-n exemplul de mai sus - mă-nghesuisem într-un colț, ca să nu dau peste mimoza care se lățise pe toată banca și periodic scotea lucruri din dulăpior, trântindu-le tot pe bancă, unde oricum erau destule - când m-am pomenit că-mi trage una peste cap. Își punea hanoracul și dădea din mâini ca o caracatiță care-a băut terebentină.
- Vai, mă scuzați, mă îmbrac.
”Da, văd că te îmbraci. De fapt nu doar văd, tocmai am simțit pe propriul cap. Și mai văd și că ți-ai cumpărat bancă” 😠😠😠.
L-am întrebat pe om dacă și la băieți e la fel. Se fâțâie de colo-colo cu dânsa-n vânt? Nu, zice, își pun un prosop în jurul taliei. Ocupă toată banca și se-ntind la sporovăială? Neah, toată lumea se mișcă repede, fiecare are două-trei chestii, țac-pac. Voilà! Ce-o fi așa dificil?

În sala de sport propriu-zisă situația este diferită, dar numai în unele privințe. Pasămite există trei tipuri de aparate: 12 aparate electronice unde te autentifici cu brățara personală, care compun circuitul de training EGYM;  faci câte un minut la fiecare și treci la următorul, deci o repriză de 12 minute pe care o reiei după o scurtă pauză. Cei mai mulți fac câte două reprize, inclusiv noi, deși se pot face oricâte; dar dacă le faci cum trebuie și vrei să mai ai energie și pentru cardio după, te rezumi la două sesiuni. Principiul este ca fiecare persoană să elibereze aparatul după ce-și face exercițiul de un minut, așadar să parcurgă succesiv toate cele 12 aparate, pentru a nu face pe nimeni să aștepte.
Alte șase aparate sunt din aceeași categorie (tot electronice și cu autentificare), dar nu fac parte din ciclul de 12; aici poți face în principiu câte reprize dorești. E doar o regulă nescrisă care spune că după două repetări eliberezi aparatul pentru a-i da ocazia și altcuiva să-l folosească.
Și mai există și aparatele mecanice, unde nu ne-am aventurat încă.

La cele 12 aparate aflate în ciclu funcționează destul de bine. Se mai întâmplă uneori să fie careva din categoria ”nu-mi pasă, eu fac cât am chef”, dar foarte rar. Când a fost cazul, ne-am mutat la aparatul similar de pe un alt șir, liber în momentul respectiv (sunt mai multe șiruri a câte 12 aparate). 
La celelalte șase însă, e bai. Cam de fiecare dată se găsește cineva care să facă 3-4 repetări, iar între ele își verifică telefonul, chat-uiește, fără să-i pese că mai sunt oameni care ar dori să se antreneze pe aparatul respectiv.
Eh, în 8 cazuri din 10 acel cineva este o femeie. Și nu vă spun cât mă poate enerva chestia asta. Ca să nu mai zic de variațiunea în care dai să te duci la un alt aparat (liber) și duduia care tocmai a isprăvit de butonat pe telefon în timp ce ține un aparat ocupat susură din buzițe ”ah, vă rog să nu începeți acolo, că eu mai fac aici un ciclu și apoi trec la aparatul acela, mereu le fac unul după altul!” 🤨.
Rar de tot se întâmplă să fie un bărbat care face de-astea. De cele mai multe ori sunt femei, și nu tocmai tinere, ci la un 40+, adică de la care te-ai aștepta la un pic mai multă considerație (sau respect, sau înțelepciune, sau nici nu știu cum să-i zic).
Dacă sunt două tipe care se cunosc, te-ai tuns. Vor sporovăi în loc să lucreze, ocupând inutil aparatele. În cazul în care le vede vreunul dintre antrenorii permanent prezenți în sală, vor fi rugate să-și revizuiască atitudinea; dar nici ei nu sunt mereu pe fază și noi nu suntem genul care să mergem să pârâm. Facem apel la bunul simț, dar uneori la fel de eficient am putea vorbi cu pereții.

Dincolo de toate astea însă, noi îi dăm înainte. Ca să fiu sinceră omul meu e mult mai motivat decât mine și din fericire mă țin după el, că altminteri... 🙄.

Cărți și seriale de dată recentă

Chiar dacă weekend-ul e ca și dus acum când scriu (nu că v-aș spune o noutate, dar na, să-ncepem în stil bacovian 😁), m-am gândit că aș putea face o mică retrospectivă a ceea ce am citit în ultima vreme, precum și a serialelor începute, terminate sau lăsate-n aer (c-a fost și unul de ăsta). 

Cărțile din ultima vreme

”Orașul Borcanelor”, de Arnaldur Indridason - un nordic noir început cu mari așteptări (mai ales după ce-am aflat că fusese distins cu premiul Nordic Crime Novel Award). Și chiar dacă subiectul este unul foarte promițător, orașul fiind de fapt un laborator misterios unde se păstrează organe prelevate pentru cercetare genetică, părerea mea este că autorul nu a ”împins” lucrurile suficient de departe. Tema este deosebit de generoasă și ar fi putut fi exploatată mult mai bine. Nici inspectorul Erlendur nu mi s-a părut un personaj din cale-afară de convingător.

”Labirintul Diavolului”, de John Saul. Am o veche slăbiciune pentru acest autor, deși se-nscrie cu succes la categoria ”chewing gum for the brain”. Cartea asta nu face excepție, dar mi-a plăcut, în ciuda subiectului terifiant (posesiunea demonică). Nu e însă genul de poveste care să te pună pe gânduri și nici vreo morală nu are (unii preoți nu sunt ce par a fi și Papa are interese nu doar spirituale, ci și unele cât se poate de materiale, quel surpriz 🙄), iar pentru cineva care-a văzut filmul ”Exorcizarea lui Emily Rose”, inspirat din realitate și unde se abordează cazul lui Anneliese Michel - singurul caz de posesiune demonică recunoscut de Vatican - romanul lui John Saul e pistol cu apă.
(Off topic: nu știu dacă v-am mai zis - după ce-am văzut filmul ăsta, cu mulți ani în urmă, eu și jupânul ne-am pus la capul patului absolut toate icoanele și cruciulițele pe care le-aveam prin casă. Nu am cuvinte să vă descriu cum e realizat și ce groază te cuprinde urmărindu-l. Mai ales dacă te uiți seara, ca noi 😬).
Revenind - am citit absolut toate cărțile lui Saul pe care le-am găsit și știu că voi citi tot ce va mai scrie. Am și eu ne-profunzimile mele, ca să zic așa 😃.

”Piatră, Hârtie, Foarfecă”, de Alice Feeney a fost o revelație. Nici nu mai știu ce-mi venise de m-am apucat de ea, dar cu greu o lăsam din mână. Titlul face referire la o metodă de tragere la sorți în care se fac anumite gesturi cu mâna, pentru a determina cine a câștigat. Doi soți, a căror căsnicie traversează o criză profundă, petrec un weekend în Scoția, în încercarea de a-și salva mariajul.
Numai că unul dintre ei minte și absolut nimic nu e ceea ce pare. Din perspectiva cititorului, cu toate că te crezi pregătit pentru marele twist din final, nu ești. Absolut deloc nu ești, chiar dacă autoarea a presărat pe drum câteva indicii.

”O Mână de Oase”, de Stephen King. Marele, unicul, inegalabilul și irepetabilul Stephen King. Nu am terminat-o încă, dar este acel gen de carte care te face să regreți că trebuie să te duci la culcare. Am parcurs aproximativ un sfert din ea până acum și dincolo de intriga în sine, cu elementele ei terifiante inclusiv, este în primul rând o poveste despre oameni. Despre un văduv care descoperă că poate nu și-a cunoscut soția atât de bine precum credea și, încercând să soluționeze o criză personală majoră, se confruntă cu niște fenomene paranormale. Despre un bogătaș mizantrop, care vrea să obțină custodia nepoatei. Despre o tânără care încearcă să-și protejeze copilul. Și despre niște magneți de frigider care se aranjează singuri, transmițând diferite mesaje (🤨).
Ceva-mi spune că despre cartea asta vom mai povesti.

Seriale începute, isprăvite și / sau abandonate

Am reluat ”Emily in Paris” și am terminat cele trei sezoane disponibile la ora actuală. Continuă să-mi placă povestea tinerei specialiste în Marketing ajunse din Chicago în Orașul Luminilor, deși găsesc oarecum tras de păr faptul că se scot permanent în evidență cele mai enervante clișee despre francezi. Însă ca serial de weekend (girl stuff, fiindcă nu-mi pot închipui un bărbat uitându-se la așa ceva), e simpatic și foarte potrivit. Mi se pare normal, ca non-vorbitor de franceză, să confunzi Champignons cu Champagne. Tot cu ”champ” începe și unul și altul,  silvuple 🤣🤣🤣.

”Peaky Blinders” nu ne-a prins, în ciuda recenziilor elogioase și ale recomandărilor. Am urmărit primul episod și n-am simțit absolut deloc dorința de a-l începe pe următorul. Probabilitatea să-l reluăm vreodată mi se pare destul de redusă. Știu că e foarte aclamat, dar na, de gustibus.

Cel de-al cincilea sezon din ”Fargo” ne-a lăsat cam meh. De-nceput începuse bine, dar în final n-a livrat ceea ce promisese. Comparativ cu primele trei (că de-al patrulea nu ne mai amintim prea bine) a fost slab și-a avut multe gafe, considerăm noi. Părere pe care publicul din străinătate nu pare să o împărtășească, sezonul fiind notat cu 8.9 pe IMDB (și acolo notele chiar sunt date pe bune, adică poți să te încrezi în ceea ce reflectă). L-am urmărit integral, dar nu ne-a captivat nici pe departe ca precedentele.

Există și un serial pe care-l devorăm, efectiv: ”Gomorrah”, inspirat de cartea cu același nume de Roberto Saviano. V-am povestit acum niște ani buni despre ea (în retrospect, constat că nu m-am ținut de cuvânt; am vizitat Napoli, și bine-am făcut 🙂). Este foarte dur și cumplit de realist. Lumea aceea există cu adevărat, ceea ce-l face să fie înspăimântător. Dar e fabulos de bine realizat și despre el voi scrie cu siguranță într-o postare separată, după ce-l vom fi terminat (în prezent suntem la sezonul al doilea, din cele patru disponibile și cu greu ne desprindem. Practic, fiecare episod îl ”cheamă” pe următorul).

Pfff, dacă mâine n-ar fi luni, cred c-aș sta cu domnul Stephen King la povești până dimineață. Asta sună cam ciudat, acum că mă gândesc 😆.

Dacă nu m-ați trimis la balamuc pân-acuma...

 ... sunt toate șansele s-o faceți după ce veți fi citit textul ăsta. 

Păi să vedeți.

În perspectiva a ceea ce urmează să vă povestesc, aș putea spune despre mine că sunt un om moderat de superstițios. Adică n-o să mă vedeți aruncând sare peste umăr dacă am răsturnat solnița, nu mă impresionează pisica neagră și nu țin cont să-ncep cu piciorul drept când îmi pun pantalonii, în schimb am niște cercei despre care nutresc convingerea că-mi poartă noroc și pe care-i port în zilele când am treburi foarte importante (cum ar fi evaluarea anuală, o discuție cu un client dificil șamd).

Ei bine, problema mea în momentul ăsta e crema de mâini. Aha, ați citit bine. Crema de mâini. Nu vorbim de o marcă anume, că la fel mi s-a întâmplat cu ultimele două mărci diferite. Vorbim de crema de mâini în general.
La ce mă refer când zic ”la fel”? Ei bine, a devenit destul de previzibilă treaba - un fel de profeție autoîmplinită, cum se spune în psihologie. În ziua când (nu omit să) mă dau cu cremă de mâini, se întâmplă ceva enervant la serviciu. Observasem mai demult chestia asta, dar am tot zis că mi se năzare. Băi, dar cum să vă spun, nu dă greș, practic nu există să mă dau cu cremă de mâini și să nu se-ntâmple vreo chestie de natură să-mi ofenseze feng shui-ul.

Pasămite până de curând avusesem o cremă de la Neutrogena. Am terminat cu chiu, cu vai tubul (enervându-mă pe te-miri-ce chestie în fiecare la zi când am folosit-o) și după aceea nu m-am mai dat vreo 2 săptămâni, de mi se făcuse pielea ca pergamentul. Ești cu sorcova, cucoană, am decretat și mi-am luat o cremă Biotherm, pe care-am început-o vinerea trecută.
De parcă o marcă diferită ar avea vreun efect asupra mai sus-menționatei sorcove 🙄.

Bun, ziceam că vineri. M-am cremuit cu abnegație, am fost foarte satisfăcută de rezultat și ziua de lucru aproape se-ncheiase fără să mă calce nimeni pe nervi. Taci c-am dres-o, zic. Ți-ai găsit. Exact la încheierea programului se găsi un client elvețian să-mi scrie cu o prosteală care mi-a pus nervii pe bigudiuri tot weekend-ul (încă n-am ajuns la performanța de-a nu căra după mine problemele de serviciu). Luni la prima oră am rezolvat prosteala, ceea ce însă nu a compensat pentru gândurile făcute-n weekend.
Câteva zile iar am lăsat-o baltă cu crema de mâini, după care m-am zborșit la mine însămi că n-o să las asta să mă influențeze și m-am cremuit din nou. Cred că trecuseră vreo 3 ore când mă pomenesc cu mail de la Pandelică prin care mă informa că vrea să schimbe din temelii o procedură extrem de complexă și laborioasă, fiindcă s-a scărpinat acolo-unde-nu-pătrunde-lumina și-a decis că ”this would be easier for all parts”. Și l-a pus și pe șeful lui în Cc, probabil ca să remarce ăla ce băiet vrednic este el, vedea-l-aș mănuși.
Mi s-a suit sângele la cap. Chestiunea pe care vrea s-o schimbe este, cum spuneam, deosebit de complicată, a fost nevoie de vreun an de zile pentru a se elabora un proces de natură să funcționeze cursiv și eficient și facem asta cu succes de trei ani. Eh, dintr-odată a decis că dorește să facem altfel, iar ”easier for all parts” ăla i-l poate povesti lu' mă-sa, poate ea l-o crede. Fiindcă pentru mine (care trebuie să gestionez totul) nu va fi deloc mai ușor. Dar absolut deloc. Ba dimpotrivă.
Încă mă doare capul de nervi, și-au trecut mai bine de 5 ore de când mi-a scris. Nurofenul de 400 luat se dovedește deocamdată inutil.

Acestea fiind zise, aș vrea să știu cum naiba o să mai am eu curaj să mă dau cu cremă de mâini* și de asemenea, aș fi curioasă dacă vi s-au întâmplat și vouă d-astea... (iar dacă da, eventual și cum le-ați dat de cap).

*Acuma nu spun că n-o să mă mai dau deloc, dar având în vedere cum funcționează superstițiile, nu e tocmai surprinzător că momentan am o reținere... 😕

Globurile de Aur 2024: de la ”wow” la ”meh”

Articolul ăsta vine cu întârziere de o săptămână - Globurile de Aur au fost decernate duminica trecută - dar sper că vă va plăcea, totuși. Cu atât mai mult cu cât n-am mai scos foarfeca la înaintare de vreo doi ani... Și, cu toate că anul acesta au fost mult mai puține rateuri comparativ cu edițiile precedente, tot a avut ce vedea forfeca.

Dar să-ncepem într-o notă pozitivă (dați click pe imagini dacă vreți să le vedeți mărite).

❤️ Mi-au plăcut și-n viața viitoare aș vrea să arăt ca ele:

Ce-i drept, rar s-a întâmplat de-au dat chix doamnele astea când a fost vorba de alegerea ținutelor de pe covorul roșu. Au bun-gust, consilieri pricepuți sau amândouă, cert este că sunt mai mereu o apariție încântătoare la evenimente.
Dar ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil este vârsta fiecăreia dintre ele.
Jennifer Lopez are 54 de ani. Dincolo de orice intervenții estetice și-o fi făcut la nivelul feței (n-am idee câte sau dacă; n-am căutat să aflu fiindcă nu mă interesează), să ne uităm la corpul ei.
Meryl Streep are 74 de ani și cuvintele sunt sărace pentru a descrie cât de cool e, în toate privințele.
Julianne Moore chiar m-a surprins. Cred că-i posibil să fi belit niște ochi cât cepele când am citit că luna trecută a împlinit 63 de ani. (Îmi place la nebunie ideea de rochie de seară cu buzunare).

😕 Iau notă de trecere, dar se putea și mai bine:

Natalie Portman a ales o rochie splendidă (îmi amintește de un tablou de Monet), dar a dat greș, din punctul meu de vedere, în privința coafurii. Stilul ”a lins-o vițelul pe cap” nu cred că se potrivește nimănui, niciodată.
Fusta lui Heidi Klum ar fi putut fi mai puțin voluminoasă, dar având în vedere câteva eșecuri răsunătoare pe care doamna le-a avut la aparițiile din anii anteriori, zic să nu mai cârcotim și s-aplaudăm progresul.
Nu știu să spun exact ce nu-mi place la rochia Emmei Stone, dar cred că e vorba de trandafirașii ăia lucioși, care-o fac să pară o chinezărie kitchoasă. Mă rog, treacă de la noi.

😱 Oglinda lor și-a luat câmpii?

Elizabeth Debicki a plecat acasă cu trofeul obținut pentru rolul Dianei, interpretat în ”The Crown”. Pe bună dreptate, de altfel; jocul ei a fost, de departe, cel mai bun și cel mai veridic din ultimele două sezoane. Ar fi fost de dorit să fi deprins și ceva din stilul fostei Prințese de Wales, dar nu e cazul. Este pur și simplu o apariție ștearsă, fadă, searbădă.
Să-i spună cineva lui Margot Robbie că filmările pentru ”Barbie” s-au încheiat demult. Din ce înțeleg, ținuta purtată este o reproducere a rochiei păpușii Superstar Barbie, apărute în 1977. Mbine, ceva mă face să cred că păpușii i se potrivea mai bine și nu arăta atât de... strepezitor.
Nu știu cine e Karen Gillan și-n general cu ce se îndeletnicește, dar orice-ar fi, sper că se pricepe mai bine decât la ales ținutele. Cine și de ce ar concepe o rochie în care arăți ca o sirenă îmbrăcată la Cooperativa Motocelul Destoinic?

🤓 În încheiere avem și trei, să le spunem, mențiuni.

Despre Rosamund Pike am văzut mai multe comentarii batjocoritoare care se refereau la ea drept ”Văduva Neagră” și alte asemenea ”complimente”. Respectivilor le-ar fi fost necesară o minimă documentare pentru a afla că a ales această costumație fiindcă, în urma unui recent accident de schi, încă are niște cicatrici la nivelul feței și-a căutat ceva potrivit pentru a le ascunde.
Mi-a plăcut Taylor Swift. Nu într-atât încât s-o includ în Top 3, fiindcă rochia îmi pare totuși cam prea lucioasă, dar ce frumusețe de femeie 🙂.
Helen Mirren este de regulă impecabilă. Însă orice regulă are o excepție de natură s-o confirme, și ținuta asta gen halat de casă scos din străfundurile dulapului e una dintre ele.

Încheiem transmisia de la aceste Globuri de Aur. Cum am zis, am văzut mult mai rău de-atât. Poate ne regăsim la Oscaruri și cu puțin noroc, poate unele doamne se vor uita de două ori în oglindă înainte de-a ieși din casă 🙄.