Dropsuri

Azi n-avem salată, așa că zic să ronțăim niște... drajeuri. Chiar, mai țineți minte cuvântul ăsta? Era intens vehiculat înainte de revoluție, dar ulterior a cam ieșit din uz. Mi le amintesc a fi insipide și tari, practic numai culoarea era de ele. Și mă gândeam la ele ori de câte ori auzeam numele lui Gavril Dejeu (fost ministru de Interne în guvernul Ciorbea). 

Dar să nu-mi uit vorba și să ronțăim. 

🍬 Zilele trecute, doi colegi încep din senin să cânte unul după altul “I want it that way”.

Al treilea se uită împăiat.

- V-a făcut Greta ceva? 🙄

Parol, eram nevinovată. Bine, că se poate întâmpla să mă chinuie uneori talentul în timp ce-mi prepar cafeaua la bucătărie, asta e cu totul aaaltă treabă...
Și-n fond și la urma urmei, dacă tot sunt vocea din capul lor, cel puțin așa mai află și ei cum era muzica bună pe vremuri 😁. Că-s tineri și muzica de azi e mai mult bumți-bumți...

🍬 În call cu 2 colegi din Franța. Discuția divaghează rapid (trust francezii s-o ia pe câmpii imediat ce au ocazia) și ajungem să dezbatem formele de adresare și alte pasmanterii.

- Eu când vorbesc sau scriu cu Greta, îi spun “meine liebe”.

- Eu îi spun “Mademoiselle”.

A se ghici care dintre antemenționații deține supremația în topul meu personal 😇. Dacă mi-ar zice ”Fräulein” m-aș simți ofensată și l-aș expedia urgent la Fraila din “Gaițele” lui Kirițescu: “Ce colaci? Keine colaci! Draci!” 😀

🍬 Ce poate fi mai frumos și mai pur decât un melc dormind într-o nalbă? ❤️

Cineva mi-a spus că melcii distrug plantele pe care se urcă, dar au trecut săptămânile și nalba era mulțumesc-bine, din ce mi-am putut da seama floarea ”trecându-se” în mod natural. 

🍬 Propoziția ”valva e prea mare și nu se potrivește” sună cât se poate de inofensiv. Cu excepția faptului că în engleză agregatul respectiv are o denumire interesantă, deci mecanicul va spune serios ”the stopcock is too big and doesn't fit properly” 🙄.

Hai că aproape a mai trecut o săptămână în care n-am decapitat pe nimeni, feeling zen 😌. 

15 ani de povești împreună cu voi 🙂

Nu aveam idee cum o să fie și eram conștientă că pierdusem deja niște ferestre de oportunitate; blogurile de succes pe care le citeam eu pe-atunci fuseseră lansate în 2005-2007. Pe lângă asta, nu aveam nici cea mai vagă idee de SEO, nu știam cum să „cresc” un eventual blog. Arc peste timp, nu știu nici în ziua de azi și probabil n-o să știu niciodată, dar asta pentru că nu m-a preocupat aspectul. 

Nu mi-am dorit niciodată să monetizez blogul. Eu am vrut doar să am un colțișor unde să pot scrie ce-mi trecea prin cap. 
Într-o zi de final de iulie a anului 2010, am scris un text scurt și timid. La început mă citeau doar omul meu și câteva prietene. Îmi găseam greu curajul, dar pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai ușor. 
Și, treptat, ați apărut voi 🙂. Pe mulți i-am pierdut, mai devreme sau mai târziu. Unii mi-ați rămas aproape de mai bine de un deceniu și vă mulțumesc din toată inima 🥰. Și alții au apărut relativ recent și sper să-mi rămâneți 😊. 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința 💙. Nu aveți idee câtă putere mi-am luat nu o dată din mesajele voastre și cât de mult mă motivați să continuu să scriu - ceea ce îmi face enorm de mult bine, dar pe de altă parte, dacă n-ați fi voi cel mai probabil m-aș fi lăsat demult de scris. 

Și așa cum îi șade bine unui moment aniversar, hai să evocăm împreună câteva texte care, din varii considerente, au o semnificație aparte pentru mine. 

Articolul cel mai citit este cel despre neuitatul Tano Cariddi, emblematicul personaj din serialul ”Caracatița”. L-am scris dintr-o răsuflare acum mai bine de 13 ani și continuă să fie printre cele mai vizualizate. Faptul că după atâta vreme continuă să exercite aceeași fascinație mă bucură și îmi reconfirmă faptul că, orice s-ar zice, am gusturi bune - inclusiv când e vorba de personaje negative 😃. 

Am scris despre multe cărți, inclusiv despre 3 biografii ale dragului meu Zubin Mehta. Însă recenzia mea preferată, a unei cărți ce spune povestea unui om care a dat o nouă definiție conceptelor de curaj, luptă și sacrificiu, este cea a biografiei ”Falcone”, al cărei autor este jurnalistul Roberto Saviano. Mă mândresc inclusiv cu faptul că am citit-o în germană. 

Un articol de mare încărcătură emoțională pentru mine este cel în care l-am evocat pe cel mai drag profesor pe care l-am avut vreodată. Cu atât de mult drag și nostalgie am scris despre dumnealui și cât de mare mi-a fost bucuria când mi-au comentat foști elevi de-ai săi din promoții de demult (inclusiv din anii '80! 🙂), care-au ajuns la articol dând o căutare pe Google după numele domnului profesor... Bucuria lor de-a fi găsit o mărturie despre omul extraordinar care fusese a fost, în egală măsură, și bucuria mea de-a fi contribuit un pic la nemurirea dumnealui.

Unul dintre cele mai mari vise ale vieții mele s-a împlinit inclusiv datorită acestui blog, și mi-am împărțit bucuria cu voi. Concertul de Anul Nou de la Viena (dirijat de Zubin), la care am ajuns după ce o cititoare mi-a recomandat agenția unde se găseau bilete la prețuri decente. 

Și, desigur, n-ar putea lipsi tocmai el din acest periplu printre texte emoționante. În urmă cu 12 ani, am avut imensa fericire de a-l întâlni personal pe unul dintre oamenii pe care-i admir și îndrăgesc cel mai mult pe lume. Am primit câteva secunde din viața lui, după cum a spus omul meu, el însuși emoționat de moment. Mă-ntorc la amintirea clipei mele cu Zubin iar și iar 🙂. 

Pentru acești 15 ani, pentru cele 1.642 de texte pe care le-am scris în bună parte datorită vouă, pentru că-mi sunteți aproape și mă ajutați să-mi împlinesc dorul de scris, vă mulțumesc din tot sufletul 🤗. 
Sper să ne citim cu bine și sănătoși, ani mulți de acum înainte ❤️.

Salată de weekend (67)

Am hotărât că n-o să vă spun că ieri erau 19 grade mari și late la mine și bătea un vânt răcoros de mă cam zgribuleam în cardigan. Fie vorba-ntre noi, mi-aș dori să fie puțin mai cald, măcar cât să nu mai am nevoie de cardigan 😀. 

Și pentru că nu vă spun toate astea, mai bine în salată să amestecăm. (Oricum, dacă aveți niște grade de dat, primesc cu plăcere). 

🍕 Un coleg italian se opintește să exerseze germană.

- Am învățat două cuvinte noi.

Bravo! Să auzim.

- Arbeit.

Meh 😒 Nu puteai și tu să înveți “bere”? Și celălalt cuvânt?

- Protestieren.

Eh, așa mai vii de-acasă 😀. 
Cred că trebuie să-l mai învățăm un cuvânt, ca să spună ”keine Arbeit” (adică ”nicio muncă”) 😁.

🎹 Chestia asta nu-mi reușește întotdeauna, dar când se întâmplă e un moment de mare satisfacție personală. Într-una din zile jupânul lucra la ceva și asculta muzică clasică - o lucrare pe care nu o cunoșteam. 

- Îmi place, spun eu. Ce e?
- Păi, ia gândește-te. A ce ți se pare că sună?
Aha, provocare. Interesant. Mă uit pe fereastră spre nicăieri și ascult, concentrându-mă. 
- Orchestrația e prea complexă și elaborată ca să fie Mozart, deși pe undeva mi-l evocă.

- Așaaa....
Hmm. Ceva din muzica respectivă îmi suna cunoscut, din punct de vedere al stilului. 
- E Beethoven, am zis. 
Și Beethoven era - un fragment din Concertul Nr. 4 pentru pian și orchestră. 
Altădată am ezitat între Beethoven și Haydn, nu mă puteam hotărî. Era un concert de Haydn. Și chiar dacă nu am identificat compozitorul, am recunoscut ”sound-ul” caracteristic clasicismului (în ideea asta nici Beethoven nu era musai o estimare greșită, cei doi fiind contemporani). 
 

😎 Intermezzo la birou. 
- Ha! zic, în sfârșit am reușit să rezolv cutare problemă.
- Mișto! Ce-ai făcut?
- Scandal 😃. 
Nu era întru totul adevărat, dar nici minciună. Insistasem cu niște unii, presasem, găsisem argumente și răspunsuri la contraargumentele lor, le băgasem sub nas și niște screenshot-uri cu paragrafe din legislația în domeniu, până la urmă am scos-o la capăt. 
- Ce vă mirați, doar vin din România. La noi orice femeie trebuie să știe să facă ciorbă și scandal. 
S-au hlizit. Acuma sper să nu se-aștepte să-i invit la ciorbă 🙄. 

😆 Continuu să urmăresc ”Mentalistul”, trăiască Amazon Prime că l-a pus integral. Îmi place foarte mult, dar aptitudinile mele detectivistice sunt la-men-ta-bi-le. Din cinci episoade, dacă reușesc într-unul singur să-mi dau seama cine e criminalul. Halal să-mi fie. 
Ah, și preferatul meu e Cho. Are tipul un fel de-a fi, sec și flegmatic, care-mi place la culme. Ca de exemplu atunci când a fost amenințat de un mahăr ofuscat:
- All I have to do is to give a call and I get your badge.
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 
Vă zic, monumentală a fost scena aia. 

Mă duc să văd ce mai fac Patrick Jane și compania. Iuhuu, mâine e vineri, hai cu weekendul că-l merităm. 

Și se jură că nu fură, dar Coldplay la cotitură...

Nu cred că mai e cineva care să nu știe subiectul scandalului amoros de la concertul Coldplay, cu CEO-ul și directoarea de HR surprinși îmbrățișați în public, în condițiile în care fiecare este cât se poate de căsătorit cu altcineva (mă rog, din ce-am citit rezultă că situația lor conjugală se va schimba în urma momentului de tandru delict surprins de camera de luat vederi). 

Lumea a râs, a făcut sute de meme-uri, i-a comentat și răs-para-comentat pe respectivii (care, ce-i drept, au fost cât se poate de neîndemânatici: dacă n-ar fi avut reacția tipică de ”... și l-am prins cu rața-n gură” pe care au avut-o, cel mai probabil momentul ar fi trecut neobservat), domnul a demisionat, doamna a zis că mai cugetă, în fine. 

Mă rog, nu mă apuc (și eu!) să dezbat momentul, că mare lucru nu e de zis. Trebuie să fii într-un anume fel de ignorant (sau arogant) ca să te duci cu amanta la un concert la care iau parte vreo 60.000 de oameni - inclusiv colegi de serviciu! - și să crezi că vei scăpa basma curată. Asta cu atât mai mult cu cât la intrare era un anunț referitor la politica de fotografiere, deci erau avertizați. Chestia cu „hiding in plain sight” funcționează numai în filme, ceea ce bag seama că ăștia doi nu știau. Nu-i bai, au aflat acuma 🤭.

Un fel de anti-meme, cum ar veni 😀

În fine, ca orice scandal într-o strachină de borș, o să treacă și ăsta. De fapt, cel mai probabil s-ar fi răsuflat deja pân-acum (Internetul uită repede, se știe), dar feministele au găsit un nou izvor de suspine. Ați ghicit: vai, săraca femeie, a fost traumatizată, ea doar își trăia iubirea și s-a pomenit expusă judecății publice, unica ei vină a fost aceea de-a iubi, nu poți porunci inimii (cum era să fi ratat clișeul ăsta), trebuie ținută în brațe și înțeleasă, etc etc și trage-i înainte cu bocitul.

S-a încercat și-un alt unghi de abordare - vai, el a forțat-o fiindu-i superior, asta a fost condiția ca să avanseze, of sărmana, dar trendul de victimizare n-a ținut. Una lume (care nu e realistă doar joia și primăvara) a explicat că, oricât ai fi tu de CEO, nu-ți permiți să hărțuiești sexual pe cineva în poziția tipei respective - care este inclusiv membru al consiliului de administrație - că nici n-apuci să sughiți de două ori și te pomenești dat în judecată. Plus că, mna, femeia nu lăsa deloc impresia că stă cu sila în brațele lui Jose Armando care-i susura la ureche ”Esmeraldaaaa, mi amor, Esmeralda, flor del campoooo”, îu, stați că asta-i din alt film 🙄.

Și cum strategia ”hărțuielii” s-a fâsâit imediat, feministele s-au statornicit la ”lumea nu are empatie, femeile nu se susțin una pe alta, nu știm ce e-n sufletul ei, vă e ciudă că are o carieră, inima nu ascultă de rațiune” și tatata și tututu și dă-i și plângi cu simțămintele și cu empatia. 
 
Ei bine, nu sunt absolut deloc de acord cu asta. Dacă omul pe care l-ai crezut cândva a fi al tău pentru totdeauna nu mai este așa cum doreai / sperai și ajungi la concluzia că nu a mai rămas nimic de salvat, îl părăsești. Onest. Nu-l minți, nu-ți bați joc de el și de încrederea lui. Ce-a căutat, a găsit. Valabil și pentru el, la domnul CEO mă refer (pe care nu-l deplânge nimeni, ba dimpotrivă: i se mai puneau în cârcă și oarece acuzații de hărțuire; ce să zic, aplaud obiectivitatea sublimă, dar inexistentă). Cum bine-a zis cineva: nu vrei valuri, nu te duci la mare. 

Una peste alta, eu tot nu reușesc să-mi imaginez cum e posibil să fii atât de inteligent încât să ai o carieră ca a oamenilor ăstora doi, și totuși să faci un asemenea hal de gafă 🫣. 

Doi pitpalaci se legănau...

... pe nervii celor care-i păstoresc. N-am găsit altă rimă.
 
”Comunică”, they said. “It will be funny”, they said. Mai ales atunci când procesul comunicațional implică mai mulți pitpalaci care nu vorbesc între ei și se pârăsc unii pe alții la tine, aș mai adăuga 🙄.

Pitapalacul 1: “te informez că Pitpalacul 2 n-a actualizat datele și nu știam că marafetul despre care vorbeam zilele trecute a sosit la Udaţi-Mânzu și oricum nu l-am trimis eu acolo”. 
(N.r., localitatea chiar există, e-n județul Buzău. Vă dați seama ce afacere profitabilă ar fi dacă s-ar vinde magneți?). 

No bine, asta e 😒. Vezi să rămână acolo, din motivele cutare și cutare.

”Ok, da’ for your information să știi că dacă Pitpalacul 2 nu actualizează datele eu n-o să am evidența corectă si nu o să știu că marafetul trebuia sa rămână la Udaţi-Mânzu”.

Păi tocmai ce-ai fost înștiințat despre asta, d'ohhhh (🤯).

Fapt nu tocmai surprinzător, marafetul NU rămâne la Udaţi-Mânzu și e trimis unde și-a înțărcat Aghiuță copiii.

De cealaltă parte a monitorului, inspiri adânc. ”Vă scalpez pe-amândoi”.

Pitpalacul 2: ”Pitpalacul 1 a zis că eu nu am actualizat, dar de fapt nu s-a uitat pe lista care trebuie și oricum you are great”.

Pitpalacul 1: ”Eu am făcut tot ce trebuie, dar Pitpalacul 2 a confundat aia și ailaltă, a încurcat și zilele de plecare și thank you so much for your help”.

Orice asemănare cu personaje reale ar putea să fie, desigur, absolut întâmplătoare. Ar putea 🙄.

 

În altă ordine de idei, oare de ce m-oi fi lăsat eu de fumat?