Eu și Zubin Mehta :)

După încheierea concertului, de îndată ce mi-a fost clar că nu se vor oferi bisuri, m-am îndreptat spre culise, pregătind din mers autobiografia lui Zubin Mehta, "Die Partitur meines Lebens", și un pix. Eram dincolo de emoții, mă simțeam oarecum decorporalizată. Faptul că, timp de o oră și jumătate, audiasem o muzică plină de dramatism, cu schimbări de registru pe alocuri șocante și contraste aspre, trebuie să fi contribuit semnificativ la starea mea.

În culise, lume multă. Membrii orchestrei și cei ai corului Filarmonicii din München, care tocmai au coborât de pe scenă, schimbă impresii. Ochii mei aleargă de la unul la altul, toți sunt îmbrăcați în negru, nu-l văd pe nicăieri... Dacă a apucat să dispară în cabină, l-am ratat, îmi spun. Acolo n-aș îndrăzni să-l deranjez pentru nimic în lume.

Soțul mă face atentă la un grup de vreo patru bărbați în frac, care stau de vorbă. Privesc într-acolo și inima îmi urcă în gât, abia dacă-mi mai amintesc să respir. Unul dintre ei este Zubin Mehta. E antrenat în discuție și râde. Mi se împăienjenesc ochii. Nu-mi vine să cred că e atât de aproape. Parcă nu e atât de solid cum pare văzut de la televizor. Interlocutorii lui se îndreaptă spre cabine. O membră a corului îl abordează și îl felicită. O aștept să termine și mă îndrept către el. Un pas, încă unul și încă unul... am ajuns în fața lui.

Îmi surâde. Pentru mine, lumea a încetat să existe și timpul și-a oprit scurgerea.

- Good evening, Maestro.... piscui eu și-i întind mâna, pe care o ia în mâna lui. 

Cred că mi-a răspuns și el - sigur a zis ceva, adică - dar nu-mi aduc aminte nici în ruptul capului. Eram prea copleșită. Și nu vreau să redau decât strict ceea ce-mi amintesc. 

Îmi pregătisem în minte o frază solemnă și elaborată :D și de care, evident, s-a ales praful.

- I, I....  just want to thank you for the joy that you bring me through your music, piui eu mai departe.  It was a great concert!

- Thank you, îmi răspunde zâmbind și punându-și mâna pe brațul meu.

- ... aaa.... would you please.... give me an autograph on your book?

- Of course, și luând pixul de la mine, execută o semnătură elegantă pe pagina de gardă a autobiografiei sale.

- Thank you! And, and.... maybe I am too daring, but.... would you please make a picture with me?

- Picture, picture, spune el febril, rotindu-și ochii în jur, ca și cum ar fi căutat un fotograf de ocazie.

- Yes, my husband is right there and he can take it...

- Husband, where's the husband?

Privim amândoi spre obiectivul minusculei camere de la telefonul antemenționatului husband. Pentru prima dată în viață, simt ce înseamnă să-ți iasă inima din piept de fericire. 

Click. 

- Thank you so much! You made me such a big joy...! 

- Thank you, too, spune el și dă mâna și cu husband-ul, care de asemenea a zis ceva, dar nu-mi aduc aminte ce. 

În clipa următoare mă scurgeam spre ieșire. Aveam un nod în gât, cum am și acum, când scriu textul ăsta.  Ochii îmi pluteau în lacrimi, cum plutesc și acum, când retrăiesc momentul. 

- Ai primit câteva secunde din viața lui, conchide soțul. 

Pentru Zubin Mehta, au fost într-adevăr câteva secunde. Pentru mine, e o lume întreagă și un foarte prețios vis care a devenit realitate. 

Voi păstra întotdeauna aceste clipe în suflet, constituie una dintre comorile mele cele mai de preț. Alături de amintirea ochilor lui negri, a strânsorii mâinii și a zâmbetului său. 

Îmi era foarte drag și înainte. La acest sentiment, oricum multiplicat de mii de ori acum că l-am revăzut, se adaugă și recunoștința. Era obosit, surmenat după un foarte solicitant concert, dar și-a făcut timp și pentru mine. Și mi-a dăruit, în seara de 19 februarie 2013, unul dintre cele mai grandioase momente din viața mea. 

Singura părere de rău pe care-o am este că nu știe câtă fericire mi-a adus. 

Dragul meu Zubin Mehta m-a învățat că visele se pot împlini. Chiar și atunci când sunt obraznic de îndrăznețe, ca să spun așa.

Sunt, în continuare, foarte fericită și emoționată :) A fost, cu adevărat, un moment magic. Nu se compară cu nicio altă experiență din viața mea.

Doamne, cât de mult mi-am dorit să pot povesti asta și să scriu un text căruia să-i pot da titlul pe care l-am dat acestui post...