Modern marriage, modern marriage... :))

... it's an institute you can't disparage, s-ar putea parafraza un vers dintr-un cântec al lui Frank Sinatra, care-a devenit soundtrack-ul unui binecunoscut sitcom  :)) Ok, jupânul nu e Al Bundy, păcatele mele și eu cu siguranță nu sunt Peggy (deși acum că mă gândesc, probabil că totuși am ceva în comun cu antemenționata, și-anume pasiunea pentru gătit :D). Dar un mariaj modern cu siguranță vom avea în viitorul imediat, deoarece omul a primit un contract foarte bun, într-o localitate situată la aproximativ 300 de kilometri de Bayreuth, domiciliul nostru comun. Cel mai probabil este vorba de un an și jumătate, dar nu-i exclus să fie și doi, în funcție de anumite circumstanțe de la fața locului.

Condițiile sunt absolut mulțumitoare, perspectivele arată bine, lucrurile s-au pus repede și lin pe făgaș în toate privințele, practic ar fi perfect dacă n-ar fi vorba de distanță. Dar perfecțiunea e plictisitoare, nu-i așa? :)) După calculele noastre, ne vom vedea cam de două ori pe lună, alternativ - o dată vine el în weekend, o dată mă duc eu. La asta se adaugă mini-concediile mele (v-am mai zis că am concediu 30 de zile lucrătoare pe an? Șase săptămâni, cum ar veni, pe care le-am ”împărțit” gospodărește pe parcursul întregului an. Mno, măcar în privința asta nu mă pot plânge), deci va trebui s-o scoatem la capăt cu aceste periodice ”guri de oxigen”. 

Am reflectat împreună dacă să-mi las serviciul și să-l urmez în orașul respectiv, dar am ajuns la concluzia că, având în vedere faptul că e un post temporar, n-ar fi prea înțelept din niciun punct de vedere. Ar însemna să renunțăm la locuința asta (care, exceptând faptul că n-are balcon, e ideală pentru noi și ne-am simțit mereu foarte bine în ea), să caut alt loc de muncă - și n-am nicio garanție că aș găsi ceva comparabil, nefiind vorba de o localitate mare sau învecinată cu orașe mai răsărite), deci totul ar sta sub semnul riscului. Și după ce anii aceștia doi vor fi trecut, sunt toate șansele de-a ne muta oricum în alt oraș, pentru că mobilitatea profesională reprezintă un concept foarte răspândit în Germania.
Așa încât preferăm s-o facem o dată și bine - el cu un contract definitiv, eu cu un curs de specializare, pe care-mi doresc să-l fac și care mi-ar oferi ceea ce le place nemților la nebunie: un carton. Nemții adoră cartoanele, să știți. Diplomele, vreau să spun. Mai ales pe-alea obținute aici. Or, eu am învățat tot ce știu la fața locului și am avansat în ierarhie prin metoda ”learning by doing”. Am experiență considerabilă în logistică, dar nu am niciun ”docoment”, vorba lui Caragiale, care să stea mărturie. Și fără el n-am nicio garanție că voi mai ajunge într-o poziție bună, de răspundere, cum am acum.

Da, cunosc (și eu) celebrul dicton ”cine nu riscă, nu câștigă”, dar cred că-n viață e vorba de-a mai și cântări procentul de risc. Aparent vorbesc cu ușurință, dar numai aparent. Sunt doi ani din viața noastră în care nu vom petrece foarte mult timp împreună și suntem cât se poate de conștienți de asta. Pe de altă parte, noi doi SUNTEM. În toate sensurile posibile. Și asta nu se va schimba doar pentru că o vreme mai mult ne vom auzi decât ne vom vedea.
(Din nou, pare că vorbesc cu ușurință. Dar știm amândoi ce înseamnă depărtarea și dorul: la începuturile noastre, noi am fost într-o relație la distanță, ceva mai mult de doi ani. El în Germania, eu în România. Ne vedeam la trei-patru luni. Și, cu toate că nu ne-a fost ușor, suntem :) ).

Ca să închei postarea într-o notă amuzantă, am o ghicitoare pentru voi: oare cine era până acum responsabil cu spinoasa chestiune a gătitului?

Mda, ați ghicit: dumnealui jupânul. Anticipez deci că mă voi transforma într-o bucătăreasă desăvârșită, ca-n imaginea de mai sus :)) Cu toate că dacă stau să mă gândesc, n-am ouă. Am în schimb parmezan ras și un iaurt cu mure.