Ce-am mai citit în ultima vreme

Chiar dacă în ultima vreme nu am mai citit nicio carte care să mă impresioneze într-atât încât să-i dedic un articol, nu înseamnă că am pus cărțile în cui. Mai jos, îmi propun să trec în revistă o parte din lecturile recente, cu precizarea că nu am inclus, cu bună știință, ultimele trei cărți de Stephen King pe care le-am citit. Nu de alta, dar poveștile Regelui merită un text separat. 

”Buna fată rea” - Alice Feeney

O descoperisem întâmplător pe autoare, citind ”Piatră, hârtie, foarfecă” și pentru că-mi plăcuse foarte mult această primă carte, am ales o alta. Dar nu am mai avut parte de aceeași scriitură fabuloasă; practic este tot un thriller, dar unul ceva mai ”călduț” și pe alocuri previzibil, în care nu se mai regăsește voluptatea răsturnărilor de situație pe care le anticipam. În ansamblu este vorba de relația dintre o mamă și fiica acesteia, cu toată frumusețea și greul pe care le aduce cu sine. Un copil răpit din cărucior. Dispariția unei femei în vârstă dintr-un azil de bătrâni. O femeie care lucrează ca bibliotecară într-o închisoare. O adolescentă care a fugit de acasă. Toate aceste personaje  se confruntă și se întrepătrund într-un final pe care personal nu l-aș fi prevăzut, dar care totuși nu a reușit să fie surprinzător. 

”Terapeutul” - B.A. Paris

Încă o carte aleasă după ce pe cea dintâi (”În spatele ușilor închise”, în curs de ecranizare) o devorasem cu oarece timp în urmă. Dar spre deosebire de exemplul de mai sus, cartea asta mi-a plăcut cel puțin la fel de mult ca și precedenta poveste a acestei autoare. Într-atât încât am mai răsfoit-o ulterior, căutând indicii ascunse care-mi scăpaseră la prima lectură. Aș fi avut cum să-mi dau seama cine este ”terapeutul”, în fapt un criminal cu evidente tulburări mentale? Probabil dacă aș fi fost un strop mai circumspectă și mai atentă la niște nuanțe, da - însă cred că mi-ar fi luat ceva din plăcerea lecturii. 
Mi-a plăcut ideea de comunitate exclusivistă (”Cercul”, cum o numește autoarea), unde toți vecinii se cunosc între ei și accesul în perimetru nu este permis decât dacă ai cheie sau cunoști pe cineva din interior. Pe de altă parte, așa ceva poate deschide și calea unor abuzuri, sau te poate izola în cu totul alt mod decât ți-ai fi dorit când ai cumpărat locuința. E un concept interesant, dar nu mi-aș dori să trăiesc așa. 
Un lucru e cert: voi mai căuta și alte cărți cărți semnate de B.A. Paris. 

”Miraj” - Camilla Läckberg & Henrik Fexeus 

Acesta este ultimul volum din trilogia Minei și a lui Vincent; despre primele două volume,”Cutia” și ”Cult”, v-am povestit mai demult, aici. Așteptasem cu mare nerăbdare ceea ce știam că va fi epilogul poveștii și nu pot spune că m-a dezamăgit. Este o poveste la fel de complexă, cu twist-uri și răsturnări de situație; printre altele, este despre răpirea primului ministru și un munte de oase umane găsite în tunelurile metroului din Stockholm. 
Spre deosebire de primele două cărți, aici mi-am dat seama destul de repede cine este autorul. Dar asta nu pentru c-aș fi devenit din cale-afară de iscusită; am realizat că înșiși autorii au vrut să fie așa, presărând pe drum o mulțime de indicii. Pentru prima dată însă, intriga polițistă cade în planul secund. Aflăm, în sfârșit, adevărul despre Vincent. Și drama lui e atât de cumplită, încât realizăm că de fapt complotul cu primul ministru și toate celelalte reprezentau doar un pretext pentru a ne conduce la dezvăluirea despre Vincent. Abia aici apare cel mai mare twist și ne dăm seama că am avut o percepție eronată asupra a ceea ce s-a întâmplat până acum. Atât în cartea aceasta, cât și în precedentele. 
Nu știu dacă-n realitate ar fi posibil să i se întâmple cuiva ceea ce i s-a întâmplat personajului Vincent Walder. Sper că nu, fiindcă asta ar fi adevărat ilustrarea vie a iadului pe Pământ. 

Trilogia ”Faye Adelheim” - Camilla Läckberg 

Am mai spus-o, genul ”Nordic Noir” m-a cucerit pentru totdeauna (începând de la Stieg Larsson, odihnească-se în pace) și este o bucurie când găsesc o nouă carte interesantă. Din această categorie face parte și povestea lui Faye, structurată în trei volume (”Colivia de Aur”, ”Aripi de Argint” și ”Visuri de Bronz”). Este o poveste oarecum atipică pentru Camilla Läckberg; suspansul nu lipsește și avem intrigă din belșug, dar tema centrală este lupta femeilor de-a răzbi într-o lume a bărbaților, răzbunarea pe bărbații care le-au subestimat, le-au mințit, înșelat și le-au făcut să sufere și solidaritatea feminină. 
Ce-i drept e drept: am devorat toate trei volumele în doar câteva zile. Unele twist-uri le-am putut intui, altele m-au lăsat paf de mirare. Mi-a plăcut mult și am regretat că s-a terminat. Acum vine însă și nesuferitul ”dar”: unele lucruri mi s-au părut cumplit de trase de păr, exclusiv în numele feminismului. Și cred că asta e prima carte semnată de Camilla Läckberg în care m-am împiedicat de clișee. Din fericire, aici intervine priceperea autoarei: a reușit să ”îmbrace” cu măiestrie antemenționatele clișee, făcându-le astfel mult mai digerabile. Recunosc însă că am trecut mai rapid peste unele pasaje, inclusiv peste descrierea detaliată a unor acte sexuale de tip threesome sau între femei. Le-am înțeles sensul în dinamica narațiunii, dar asta nu înseamnă că era musai să le citesc 🙄. 

”Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în cimitirul Bellu” - Lilia Calancea 

Dacă aș fi avut posibilitatea de-a alege un singur scriitor român pe care să-l pot întâlni în realitate, ar fi fost cu siguranță doamna Ojog-Brașoveanu. I-am citit romanele și nuvelele până aproape am ajuns să pot da autodictare din ele și scrierile ei mi-au îmbogățit cu adevărat viața. Îmi mențin părerea de-acum aproape 14 ani: toate cărțile ei ar fi meritat un destin internațional.
Cartea Liliei Calancea este o biografie romanțată, din care aflăm multe detalii despre viața Rodicăi; personal cunoșteam unele dintre ele (din puținele interviuri pe care le-a acordat), dar sunt și lucruri pe care abia acum le-am aflat, inclusiv amănunte despre modul în care și-a construit personajele. ”Dobrescu c’est moi!”, spune ea de exemplu, adăugând că ea însăși era ”o nulitate în lumea cifrelor”. Mda, înțeleg prea bine, aici regăsindu-mă și eu 😀. 
Mi-a plăcut mult cartea, parcă nu mi-aș mai fi dorit să se termine. Povestea curge lin, pe două planuri temporale și aproape aș fi jurat că simt parfum de liliac în timp ce o citeam. 

”So many books, so little time”, zice o vorbă și sunt cum nu se poate mai de acord. Nu știu de ce carte să mă apuc în continuare, dar am încredere că mă va alege ea pe mine.

Borna 45

Și pornit-am ieri pe a doua jumătate spre 50. 

Îmi dau seama că poate sună deprimant, deși nu asta mi-e intenția, dar personal consider aspectul pe undeva șocant: cum vine asta, nu aveam ieri 20 de ani?
Nu, și bine că nu aveam 😀. Mă-ncearcă pe undeva nostalgia tinereții, dar pentru nimic în lume nu-mi doresc să mă întorc la anii ăia. Nu-i aproape nimic frumos de retrăit. 

E bine la 45. 
Cu omul meu, în casa noastră, cu rostul meu și cu prea-plin sufletesc. 
Cu telefoane și mesaje de la oameni dragi (inclusiv de la Musiu Șarl; nu ne ratăm aniversările în niciun an, deși au trecut atâția ani de când nu ne-am mai văzut. E un sentiment aparte să vezi că ai însemnat, totuși, ceva, pentru cel mai mișto șef pe care l-ai avut vreodată 🙂). 
Cu un minitort de căpșuni cu mascarpone (cumpărat, silvuple. Sunt femeie serioasă, îmi recunosc limitele 😀). 
Cu o cină la un restaurant grecesc, urmată de o scurtă plimbare prin centru. La un moment dat nimeriserăm pe niște străduțe pe care nu le cunoșteam; și ce dacă, am zis, mergem înainte, nimerim noi la metrou pân' la urmă. ”Cât de fain e pe aici! Îți dai seama că-n orașul ăsta suntem acasă?” 😊 Iubesc zona centrală a Hamburgului și-mi reamintesc, iar și iar, cât de mult mi-am dorit să trăiesc într-un oraș mare. 

Nu vin după o perioadă ușoară și încă simt că respir cu frâna de mână trasă, dar ieri, plimbându-ne pe străzile din centru, simțeam că mi se inundă sufletul de recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit.

Fără legătură cu subiectul postării, să v-o arăt pe tovarășa care dădea târcoale adineauri în fața blocului.

Ziceți și voi dacă nu e o drăgălășenie 🧡. 

Sunt recunoscătoare și nu-mi doresc nimic în plus față de ceea ce am acum. Îți mulțumesc, Doamne! 

Amuzament lingvistic și metafore cu cești

Una dintre expresiile germane care mă amuză la culme este ”a nu mai avea toate ceștile în dulap”. Este echivalentul lui ”a nu mai avea toate țiglele pe casă” și datează, după cum se pare, încă din secolul al XVIII-lea. La origini s-ar afla obiceiul de a deține cât mai multe porțelanuri (simbol al statutului social și al unei situații materiale înfloritoare). Obiectele de porțelan (cești, farfurioare, boluri, cupe și ce mai avea fiecare) erau expuse în dulapuri prevăzute cu geamuri, ca să poată fi admirate din exterior. O piesă lipsă indica dezordinea, dezorganizarea, neglijența și de-a lungul anilor sensul s-a perpetuat metaforic, ajungând la semnificația atribuită în ziua de azi.

Bun, am isprăvit cu preambulul (adică n-am considerat că mai era necesar să precizez faptul că beau cafea la birou, de obicei două cești pe zi. E și asta parte din story, da' parol că precizarea ar fi redundantă 😃).

Într-una din zile, la încheierea programului, îmi fac ordine pe birou ca de obicei, arunc bilețelele pe care-mi făcusem diverse notițe spontane care nu mai îmi trebuie, de-astea de final de zi. Închid laptopul, tschüss, bis morgen, dau să plec, la ușă îmi aduc aminte că am uitat ceva și mă-ntorc din drum (trăi-mi-ar OCD-ul 🙄).

- N-ai plecat?
- Ba da, da' m-am întors că uitasem să-mi pun ceașca de cafea în mașina de spălat vase.
- Eh, puteai s-o lași pe mâine...
Altcineva intervine: 
- Da, ai fi putut, dar poate nu mai ai toate ceștile în dulap (😁).
- Mai am una, numa' că e cam ciobită, zic în hlizeala generală.
- Decât deloc, bună și aia. 

Dacă tot m-am întors, nu mă îndur să nu răspund la telefonul care tocmai începuse să sune. Termin conversația și-nainte să plec precizez:
- De fapt, cred că nu mai am nicio ceașcă. 
Reflectez o clipă.
- Și nici dulap. 
Păi să știm o treabă 😀.

Pasul următor e să le explic metafora cu butoiul căruia îi lipsește o doagă. Nu m-ar mira deloc să se ajungă la consensul că fiind vorba de mine, butoiul se mai ține într-o unică doagă, și aia cam șubredă 🤨. 

E chin mare să copiezi la BAC, fraților

Titlul nu e ironic sau tendențios, cu toate că așa ar putea părea. Vorbesc foarte serios, după cum veți vedea. 
Mai sunt câteva zile și-apoi lumea va răsufla ușurată: ”uf, am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta!”, precum onorabila madam Caliopi Georgescu, din schița omonimă a lui Caragiale. După primele probe scrise am senzația că anul ăsta s-a discutat mai puțin despre perlele absolvenților, ceea ce în esență mi se pare un lucru bun. 
Nu fac pe sfânta Filofteia; m-am amuzat și eu de ele ani la rând, însă pe măsură ce îmbătrânesc și mă, hmm, înțelepțesc (🤨), nu mai găsesc nimic nostim aici. Educația precară tinde tot mai mult să devină o chestiune de siguranță națională, și nu mă refer la ”tocirea” a sute de pagini pe de rost, ci la imposibilitatea multor absolvenți de liceu de-a înțelege și analiza critic un text scris. 

Ce m-a frapat de data asta e altceva, respectiv știrile despre candidații surprinși cu tot felul de dispozitive de copiat, care mai de care mai abracadabrante. Nu doar că au fost eliminați din examen, dar au pierdut și dreptul de-a se mai înscrie în următoarele două sesiuni; așadar vor putea da din nou bacalaureatul abia în toamna lui 2026. 
Și asta e ceva ce nu reușesc să pricep, deși mirarea mea ar putea părea mai degrabă retorică sau din categoria ”da' ce-i așa de greu de înțeles aici?”. De ce ai face asta, cunoscând riscurile? Știind că e posibil să pierzi un an din viață (din punct de vedere academic, mă refer), de ce nu-ți dai osteneala să înveți măcar cât să treci nenorocitul ăla de examen? Fiindcă nu despre aspirații la note mari și viitoare studii la Oxford vorbim în cazurile astea: în general, dacă te duci la examenul de bacalaureat chitit să copiezi, e greu de presupus că ai avea ambiții serioase de carieră. 

Și pentru că mă muncea curiozitatea citind știrile respective, am dat o căutare și dintr-un survol am și găsit un site care comercializează o varietate îngrijorător de bogată de device-uri de copiat. Nicio mirare că atâtea tinere speranțe le-au folosit; iată, au la dispoziție opțiuni berechet. Nu-i dau numele, că n-am deloc intenția să-i fac reclamă și sper să fie suspendat (deși-n privința asta nu-mi fac iluzii). 
Așa, ziceam de device-uri. Spicuiesc niște exemple: 

• Pix de copiat și cască fără fir (ăsta e marcat cu ”stoc epuizat”, deci n-au dus lipsă de clienți 🤯)
• Cutiuță GSM cu cartelă SIM + cască de copiat
• Cutiuță GSM + cască pe timpan cu microvibrații (pentru numele lui Belzebut 😒)
• Card de copiat GSM + micro cască de copiat fără fir
• Cheie auto pentru copiat cu cartelă SIM + cască de copiat fără fir.

Și multe altele, inclusiv baterii pentru antemenționatele marafeturi, diferite modele de căști etc. M-a luat capul, vă spun. Toate astea vin cu instrucțiuni detaliate de folosire și recomandări de-a se face ”antrenament” dinainte, atât individual cât și cu ”persoana care vă va ajuta”, ca să nu care cumva, ferească Aghiuță al cutiuțelor GSM, să pățești vreun necaz în plin examen...  

Numai citind instrucțiunile alea și m-a luat amețeala. Personal, n-aș avea nici cea mai mică șansă de-a scăpa basma curată din așa ceva. Aș transpira instantaneu, aș încurca firele, mi-ar cădea casca din ureche... ar fi un dezastru pe toată linia. Și ce n-am priceput eu la toate farafastâcurile astea: toate presupun inclusiv ”discuția cu persoana care te ajută”. Aici m-au pierdut. Cum adică să discuți? Bun, ăla-ți dondăne în ureche, dar pe tine nu te aud cei din jur că șopocăiești în barbă? 
Bine, acum că mă gândesc, trebuie să-i spui subiectele (deși se publică relativ rapid, din ce-am înțeles). Și revenim la partea cu șopocăiala, care nu-mi imaginez cum ar putea trece neobservată.

Băi frate, cât efort. Nu mai bine înveți cât să treci pacostea de examen? Asta cu atât mai mult cu cât, din ce-am citit, bibliografia e mult mai subțire față de-acum câteva decenii: pentru proba de limbă română sunt în total vreo 15-16 opere de parcurs. Noi am avut 66. Dar asta era-n secolul trecut (la propriu 😀, în 1998). 

Cred, totuși, că năravul copiatului nu va dispărea decât atunci când toate subiectele vor fi la prima vedere. Mi-ar fi plăcut la nebunie. Ce-i drept, am avut șansa unui profesor de română care-a știut să ne cultive deprinderea asta și să ne stimuleze creativitatea. 

Leapșă pentru dinozauri

Deunăzi mi-au picat ochii pe imaginea de mai jos și-am devenit curioasă. Vorbea despre accesorii ieșite demult din cotidian și, răspunzând punctelor de mai jos, am avut un pic senzația unei scurte întoarceri în timp. Telefon cu disc? Casete audio? Fax? 😊

☎️ Ai folosit un telefon cu disc.

 Ba bine că nu. Mi se-ntâmplă și-acum să-i duc dorul. Păi ăstuia îi puteai trânti receptorul cu sete, să simți că exorcizezi toți dracii din tine. La astea moderne ce să trântești? Pe ele, eventual, da' riști să le faci fărâmițe. Nu te mai poți descărca nervos, dom'le. 

💾 Ai folosit o dischetă.
Ha! Încă-mi aduc aminte ce paranoică eram cu dischetele pe care-mi pusesem lucrarea de licență. O aveam și-n calculator, desigur, dar nici cu un ou Fabergé nu cred că m-aș fi purtat mai gingaș. 

💻 Ai folosit o mașină de scris. 
Nu, în schimb am tastatură mecanică. Se pune? Foarte încântată sunt de ea și tot ca draga de J.B. Fletcher mă simt acum în timp ce clăpăcesc, deși visul se tot îndepărtează de mine. 

📷 Ai făcut fotografii pe film. 
Desigur. Iar la facultate am învățat inclusiv să developez. Mi-am dat seama atunci de ce unii oameni s-au îndrăgostit iremediabil de arta fotografiei, dar nu m-a prins microbul. 

📀 Ai ascultat muzică pe CD.
Din moment ce-am folosit telefonul cu disc și mi-am pus lucrarea de licență pe dischete e clar că aparțin unor timpuri demult apuse, nu? N-am avut prea multe CD-uri (vreo 50 să fi fost), dar au însemnat enorm pentru mine. 

📼 Ai ascultat muzică pe casetă.
Hai că-ncep să mă simt ca un dinozaur 😀. Evident că am ascultat, mult și bine. Și-am avut vreo două sute de casete, cel puțin. Îmi aduc aminte inclusiv de prima dintre ele, cumpărată de mama: albumul ”The Sign”, al formației Ace of Base. 

💿 Ai ascultat muzică pe vinil.
Nu în tinerețe, dar ascult acum. Omul meu e audiofil, avem pick-up și ascultăm frecvent.

📻 Ai ascultat muzică pe walkman. 
L-am primit târziu (cândva prin clasa a XI-a, cred, colegii mei având de câțiva ani deja), dar tare drag mi-a fost și multă muzică bună am ascultat la el.

📽️ Ai ascultat muzică afară pe un ”boombox”.
Ca să fiu sinceră, nu știu ce înțelege autorul prin chestia asta. Dacă se referă la casetofon luat undeva afară, atunci da, am făcut și asta de mai multe ori.
Numai de magnetofon văd că nu întreabă. Am avut un Tesla B115, cumpărat de ai mei de la București în 1988. Nu știu nici în ziua de azi de unde făcea tata rost de benzi, dar așa l-am descoperit pe Elvis și a fost dragoste la prima audiție. 

📺 Te-ai uitat la un film pe casetă video. 
Uite că pe asta am sărit-o. Am mai povestit pe aici, în liceu am fost mai degrabă retrasă, din motive obiective. Așa că nu m-am dus niciodată să văd un film la video, ”cu gașca”. Dar nici n-am dus lipsa chestiei ăsteia. Erau destule filme la televizor.

📠 Ai trimis sau ai primit un fax. 
Nici pe asta n-am comis-o. Dar ahh, tocmai mi-a venit în minte o anume scenă din ”Usual Suspects”. Aceia dintre voi care ați văzut bijuteria asta de film știți la ce mă refer. Cei care nu l-ați văzut... pfoa, ce vă invidiez pentru că aveți de descoperit o asemenea comoară. Nu vă spoileresc, da' serios, luați de-l vedeți și-o să mă pomeniți. 

❤️ Ai înregistrat un cântec de la radio pe casetă. 
Nu de la radio, ci de la casetofon pe casetofon. Una dintre cele mai pe sufletul meu piese pe care le voi fi ascultat în viața asta. Am povestit despre ”Zombie”, a doua zi după ce Dolores O'Riordan a devenit eternitate.

🎞️ Ai închiriat un film.
Nici asta n-am făcut, a se vedea ce ziceam mai sus referitor la filme. Pur și simplu nu mă trăgea ața spre asta. 

🖥️ Ai intrat pe Internet prin dial-up. 
Pff, nu știu de ce chestia asta mă face să mă simt mai ”dinozauriană” chiar și decât întrebarea despre casete sau fax 🤣🤣🤣. Răspunsul este da, am făcut asta și nu-mi vine să cred ce mă enervez acum când o pagină își dă refresh în 3 secunde în loc de două. S-a urcat dinozauru-n copac, vă spun. 

📔 Ai folosit o carte de telefon. 
Bănuiesc că nu mai e cazul să răspund la asta. 

🖼️ Ai trimis o vedere. 
Zeci, inclusiv când mergeam la mare prin clasa a doua - a treia și le scriam bunicilor ”să știți că vă trimit această vedere” 😁. Mai recent, îmi aduc aminte că am trimis vederi de la Vatican, când am vizitat Roma în 2018. Am făcut-o mai mult de dragul ștampilei poștei din Città del Vaticano 🙂. 

🗺️ Ai folosit o hartă pentru a ajunge la destinație. 
N-a fost niciodată nevoie, dar la nevoie cu siguranță aș fi putut s-o fac. 

📖 Ai avut un dicționar. 
Chiar mai multe, și-mi plăcea să le deschid uneori aleatoriu și să citesc o pagină-două, la întâmplare. 

📚 Ai avut o enciclopedie.
Asta n-am avut. Dacă nu pun la socoteală colecția Jules Verne, din care am învățat enorm 🤓. 

💶 Ai plătit cu un cec. 
Nu, și nici nu știu să existe sistemul ăsta de plăți prin partea de lume pe unde trăiesc, respectiv am trăit.

14 făcute din 20, deci - respectând cerința din imagine - rezultă că am 6 puncte. Mno. Mă-ntreb cum ar fi arătat rezultatul dacă m-aș fi născut cu zece ani mai devreme.