”Nuremberg” (2025): un avertisment despre istoria care se repetă

Aș minți să spun că fusesem nerăbdătoare în ceea ce privește filmul ”Nuremberg”. În mod firesc eram curioasă având în vedere cronicile entuziaste, dar subiectul nu-mi era necunoscut; am văzut filme și documentare despre ceea ce-ar putea fi considerată cea mai mare tragedie a umanității, am citit mult și am vizitat lagărele de la Dachau și Auschwitz. Desigur, toate acestea nu înseamnă că m-aș considera suficient de informată în domeniu. Departe de mine. Totuși, fiind un subiect atât de exploatat, mă întrebam ce unghi de abordare s-a ales, așa încât rezultatul să nu fie totuși prea diluat, sau redundant.

Bineînțeles, este în primul rând un film istoric, având în vedere subiectul; pe lângă asta, aș spune că este un film de mare impact psihologic, prezentând o adevărată disecție a răului. În centrul acțiunii se află Hermann Göring (ministrul de interne şi comandantul forţelor aeriene ale Germaniei naziste), care, de teama de-a nu fi luat prizonier de către ruși, s-a predat armatei americane, precum și psihiatrul Douglas Kelley, care de asemenea a existat în realitate. Acesta din urmă a primit sarcina de-a evalua starea psihică a prizonierilor (Göring nefiind singurul aflat în custodie, ci mai erau încă zece) și de-a se asigura că aceștia nu se vor sinucide. 

De-a lungul timpului citisem mult despre subiectul judecății naziștilor din primul eșalon și am rămas cu frustrarea faptului că niciunul dintre ei nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce-a făcut. Nici măcar aceia care au fost executați prin spânzurare, ca de exemplu Adolf Eichmann, Joachim von Ribbentrop sau Rudolf Höss (comandantul de la Auschwitz). Au murit prea repede și prea ușor. Alții s-au sinucis (Hitler, Heinrich Himmler, Joseph Goebbels), iar alții au scăpat nepedepsiți și au murit de moarte naturală, Mengele fiind exemplul cel mai cunoscut. 

Știam că și Göring s-a sinucis în închisoare, dar nu mai țineam minte toate detaliile și din perspectiva asta am fost curioasă de felul în care a reușit Russell Crowe să-și construiască personajul. Fiindcă în general este destul de improbabil ca un narcisist suprem, cum era Göring, să se sinucidă. 

Atât cât mă pricep eu, Russell Crowe a făcut un rol de Oscar și nu-mi imaginez cum ar putea rata cel puțin nominalizarea, dacă nu chiar statueta. Ți se face realmente frig urmărindu-l și simți că privești, cu adevărat, Răul în ochi. Eu n-am urmărit niciodată imaginile reale de la proces; dar uitându-mă la Crowe, mă treceau fiorii. 

Nu doar că a intrat în rolul lui Göring; timp de două ore și jumătate, chiar este Göring. Ai momente în care te întrebi dacă el a fost adus în fața Tribunalului, sau Tribunalul în fața lui. Te strivește și te reduce la nimic și chiar dacă la început ești indus în eroare de scenariu și crezi că s-a încercat o umanizare a lui, în final vei înțelege: a fost un monstru grandoman care s-a iubit pe sine și l-a idolatrizat pe Hitler și faptul că a fost răspunzător de moartea a milioane de oameni nu a însemnat absolut nimic pentru el. Ba dimpotrivă: ar fi făcut-o din nou, fără nici cea mai mică tresărire sau ezitare. 

Vorbind despre rol, spune Rusell Crowe: ”Some roles stay with you long after the cameras stop. Playing Hermann Göring in Nuremberg was one of the most challenging experiences of my career, not because of the costume or dialogue, but because of what it forced me to confront about history, humanity, and justice. This film isn’t entertainment. It’s a reckoning”. 

Mi s-a părut foarte interesantă pregătirea propriu-zisă a procesului (deși s-a trecut cam repede peste asta, dar probabil nu s-ar fi putut altfel) și felul în care s-au scos în evidență îndoielile de sine, firești în context, ale judecătorilor. Aveau, practic, o singură șansă și au fost cât pe-aici s-o rateze, fiindcă nimeni nu era cu adevărat pregătit pentru înfruntarea cu un narcisist de talia lui Göring. 
Aici a intervenit decisiv Douglas Kelley și este momentul să spun că, referitor la jocul lui Rami Malek, am sentimente oarecum amestecate. A jucat ok, dar în niciun moment nu am regăsit genialitatea psihiatrului care, având la dispoziție un singur ”glonț de argint”, l-a citit și ”descifrat” pe unul dintre cei mai mari criminali ai secolului trecut. De fapt, cred că în realitate un psihiatru atât de inconsistent și nesigur n-ar fi avut absolut nicio șansă cu un monstru versat precum Göring.

Ca s-o spun pe șleau, impresia mea a fost că Rami Malek n-a făcut decât să-i ridice mingea la fileu lui Crowe. Un fel de sparring partner, ca să zic așa.

De asemenea, mi s-a părut genial felul în care s-a sugerat, fără să fie nevoie să se spună direct, motivul sinuciderii lui Göring: nu din cauză că urma să fie executat, ci a felului în care urma să moară. Un narcisist ca el nu ar fi acceptat niciodată ideea de-a fi spânzurat, fiindcă spânzurătoarea era considerată o moarte nedemnă. A încercat să obțină comutarea pedepsei în împușcare de către plutonul de execuție și fiindu-i refuzată cererea a făcut uz de fiola de cianură, despre care multă vreme nu s-a știut cum a reușit să facă rost.

Destinul adevăratului Douglas Kellye a fost pecetluit de faptul că a spus un adevăr incomod: ”Dacă vă închipuiți că răul va fi recognoscibil și va defila prin fața voastră în costume ciudate, vă înșelați. Există naziști și în Statele Unite ale Americii. Chiar astăzi, chiar acum”. A căzut în dizgrație, cartea pe care a publicat-o despre această experiență nu s-a bucurat de succes și câțiva ani mai târziu, s-a sinucis - printr-o amară ironie a sorții, tot cu o fiolă de cianură.

”Nuremberg” răspunde la una dintre întrebările pe care oricine care s-a familiarizat cu subiectul cu siguranță și-a pus-o: cum a fost posibil ca oamenii să facă așa ceva altor oameni? 
Răspunsul se regăsește în genericul de final, sub forma unui citat al istoricului britanic R.G. Collingwood: ”The only clue to what man can do is what man has done”. 

Globurile de Aur 2026: marea despuiere și lampadarul ambulant

Constat (nu pentru prima dată) că sunt tot mai rămasă în urmă în ceea ce privește cinematografia: atât de multe filme de care n-am auzit nici măcar tangențial, atât de mulți actori și actrițe ale căror chipuri nu-mi spun nimic. 

Dar faptul că n-am auzit de ei (ele) nu mă împiedică să le forfec pe îndelete ținutele. Trebuie să menționez că am cotrobăit printr-o mulțime de surse și nu am găsit decât o singură ținută care mi-a plăcut cu adevărat, din toate punctele de vedere și din cap până-n picioare. Și după ce veți vedea imaginile, e foarte posibil să-mi dați dreptate. 

Până atunci însă, să contemplăm niște doamne altminteri foarte cunoscute, care-n mod evident s-au certat cu toate oglinzile și le-au scos la pensie. Pe ele, pe oglinzi. 

(Paranteză: printr-un curios șpagat al memoriei, mi-am adus aminte de o bijuterie de scenetă numită ”Autenticitate”, cu Ștefan Mihăilescu-Brăila, Tamara Buciuceanu-Botez și Virgil Ogășanu. Pe Youtube nu pare să fie, dar am dat de ea pe o pagină de Facebook și dacă nu o știți, v-o recomand din tot sufletul. Doamne, cât mai pot râde, cu toate că o știu pe de rost. Link aici, dacă v-am stârnit curiozitatea. Ce scenariu fabulos, ce minunăție de actori). 

Așa, să revenim la doamnele de mai sus, care e posibil să-și fi spart oglinzile cum a spart meșterul din scenetă pendula 😀 (”zdrobind-o, călcând-o, piftie făcând-o” 🤣🤣🤣). Asta după ce-au zis diverse în italiana veche ca meșterul din poveste, desigur 😀. 

Jennifer Lopez a avut numeroase momente când a arătat extraordinar pe covorul roșu, dar acele momente par să fi apus. În rochia ultramulată și transparentă pe care a ales-o duminică, evocă un fel de sirenă șomeră și despuiată.
Dacă s-a gândit la Scarlett O'Hara și emblematica ei rochie croită dintr-o draperie pe care a purtat-o când s-s dus să-l viziteze pe Rhett la închisoare, Parker Posey ar trebui să mai conspecteze. Adevăru-i că din vălătucul de mătase în care s-a scufundat i-ar ajunge și de-o mantie pentru biata Jennifer Lawrence, care pare să dea probe pentru un film autobiografic inspirat din opera lui Goya. La ”Maja Desnuda” mă refer, desigur 😇. 

Mergem mai departe, cu lampadarul ambulant și fusta degrabă curgătoare. 

Dacă nu și-a dat până acum în judecată părinții pentru numele ăsta gen ”Mindfulness după o lună în Vaslui”, Chase Infinity ar putea contempla serios perspectiva. Între timp, și-a rezolvat o absolut de înțeles criză de identitate prin a înșfăca lampadarul și-a se înfige vitejește într-însul. Cum o fi stat pe scaun, aia aș vrea să știu. 
Emma Stone pare că a luat două articole de îmbrăcăminte care divorțaseră și nu voiau să împartă custodia și le-a forțat să iasă în lume, da-n continuare nu vor să vorbească unul cu altul. Topul tip sac de cartofi n-are nicio legătură cu fusta, care mai și curge, dezvelind abdomenul golaș. Ia de te suflecă, fată-hăi 🤨.

Din fericire, nu toată lumea s-a certat fatal cu oglinzile. 

Ambele ținute sunt clasice, banale ar spune unii, dar pe cuvântul meu că prefer banalitatea în detrimentul despuielilor și moștofloacelor de mai sus. Atât Kate Hudson, cât și Tessa Thompson au ales rochii în nuanțe metalizate, nimic ieșit din comun, dar cum se spune, ”pretty in a boring way”. Cu amendamentul că pe Tessa ar fi avantajat-o mai mult un coc elegant și niște cercei de efect, sau un colier.

Și-am ajuns și la ACEA ținută perfectă, că de ce mă uit mai mult la ea, de ce mi se pare mai uimitoare. 

Ok, ok, am trișat nițel, dar între noi fie vorba, cum să nu pui o imagine în care apare și dumnealui? 😀 Aparte de asta însă, Amal Clooney e pur și simplu o splendoare de femeie. Niciodată n-am văzut-o altfel decât în ținute de o eleganță și un bun-gust desăvârșite, de nu-mi mai venea să-mi iau ochii de la ea. Și face să pară atât de simplu și firesc. Inclusiv asta e parte din farmecul ei. Te și întrebi de ce atâtea altele nu reușesc să arate măcar rezonabil...

Și-am încălecat pe-un lampadar, și-am cârcotit comentat și Globurile astea  😀. 

Cât de neom poate fi cineva?

Pentru astăzi plănuisem o recenzie a filmului ”Nuremberg”, dar ieri am citit o știre care mi-a dat la temelie și mă întorc la asta cu gândul, iar și iar. 

Sibiu, 8 ianuarie 2026.  
Unui bărbat în vârstă de 43 de ani i s-a făcut rău în autobuz. Pasagerii (vreo 50, după cum rezultă din declarațiile ulterioare ale șoferului) nu au reacționat și nu l-au avertizat pe șofer - care, având în vedere locul pe care stătea pasagerul respectiv, nu l-a putut vedea în oglinda retrovizoare până când autobuzul a ajuns la capăt de linie. 

Ambulanța a venit, iar paramedicii au început resuscitarea. Dar pentru omul respectiv a fost prea târziu. 
”I-am întrebat pe cei de la final de ce nu mi-au spus și au răspuns că nu aveau cu ce să se deplaseze în continuare. Nu au vrut să oprească autobuzul. (...) Dacă eram anunțat, aș fi oprit imediat autobuzul și, dacă nu avea semne vitale, la indicațiile personalului de la 112 aș fi putut începe manevrele de resuscitare” (sursa). 

Mai zic o dată. Câteva zeci de jivine (fie-mi iertat, dar nu le pot spune ”oameni”) au lăsat un om SĂ MOARĂ pentru că nu voiau să rămână fără autobuz. 

E posibil ca pentru acel om să fi fost oricum prea târziu. Nu se va ști niciodată. Fiindcă niște zeci de creaturi asemănătoare cu o ființă omenească au decis că drumul lor cu autobuzul era mai important decât viața lui. 
Poate că omul acela era fiul, sau fratele, sau soțul, sau tatăl cuiva. Cum vor trăi cei rămași în urmă cu gândul că, poate, ar fi putut să fie salvat dacă 50 de făpturi n-ar fi decis că e mai important să nu se întrerupă călătoria?

Mă repet, fie-mi iertat - dar eu nu mai văd nicio speranță pentru o țară în care așa ceva se întâmplă. Mulți spun: ”da, dar nu toți sunt așa/ da, dar mulți fac bine”. Este adevărat. Problema e că 1.000 de oameni care fac bine nu compensează 50 de jivine care au lăsat un om SĂ MOARĂ numai ca să nu se dea ei jos din autobuz.
Dacă s-a putut ajunge la așa ceva, eu una nu mai văd cale de întoarcere.

Cineva încerca să explice asta prin ceea ce se numește ”Bystander Effect” (efectul martorului - un fenomen psihologic prin care, cu cât sunt mai mulți oameni martori la o situație de urgență, cu atât șansele ca cineva să intervină scad. Explicația este că fiecare se gândește că va interveni altcineva și, dacă nimeni nu o face, fiecare se va gândi ”probabil nu e atât de grav”). 
Literatura de specialitate notează antecendentul lui Kitty Genovese - o femeie care a fost atacată în New York în 1964 și înjunghiată și pe care nimeni nu a intervenit să o ajute, în ciuda țipetelor ei. Tragedia lui Kitty a fost cea care a dus la studiul și teoretizarea acestei reacții (sau mai bine-zis, non-reacții) a celor din jur. 

Dar în cazul de la Sibiu nu cred că a fost vorba despre așa ceva, ci despre un egoism pur, împins până dincolo de granițele cinismului. 
Despre dezumanizare. 

Nu am o explicație pentru asta. Poate lipsa de educație, poate individualismul, poate lipsa spiritului civic. Poate niciuna dintre astea sau poate că toate la un loc. 

M-aș întreba cum or dormi noaptea ăia 50 de inși, dar știu deja: foarte bine. Au ajuns la destinație. Faptul că au lăsat un om să moară pentru asta reprezintă un aspect absolut lipsit de importanță pentru ei. 

Nu-mi place iarna

Probabil sunt în pole position pentru a câștiga medalia de Grinch, dar trebuie să recunosc faptul că nu-mi place iarna în general și zăpada în special. Ok, iarna e Crăciunul, dar asta numai pentru câteva zile, și-n rest ai parte de frig, frig, frig, vânt, ploaie (cum se întâmplă de obicei în partea mea de lume), frig, frig, frig, ninsoare, zăpadă, frig, frig, frig. 

Și uneori (respectiv acuma), pe lângă zăpadă cum n-a mai fost de ani în șir, ai parte și de câte-un bonus, ca de pildă un nepot de văr de-al doilea al unui uragan - ceva subtil, doar un vânticel de 100 km/h, plăpând și inocent, pe nume Elli 🌪️.
Apăi cum să nu-ți placă iarna? 🙄

Apropo. Nu mai pot cu ”ninge ca-n povești”. Vorba unei amice, care-s poveștile alea, în definitiv? Cele mai cunoscute povești cu zăpadă sunt ”Crăiasa Zăpezii” și ”Fetița cu chibrituri” (ambele de Hans Christian Andersen), și-n niciuna dintre ele zăpada n-a fost de bun augur. 

Nu mai vorbesc de faptul că de Crăciun a fost soare și ger, că numai atmosferă crăciunească nu era dacă te uitai afară. S-a apucat de nins pe 2 ianuarie de mă și gândeam, ce-ai păzit, ninsoareo, pân-acuma? Te găsi hărnicia taman când ne întoarcem la serviciu, iar nemții - se știe - sunt niște panseluțe care pun transportul public pe butuci inclusiv pentru trei floace (scuzați 🫢) de zăpadă... 

Or, de o săptămână încoace avem parte de considerabil mai mult decât mai sus-menționatele trei floace. 

Poate m-am ramolit, dar nu văd absolut nimic feeric în treaba asta. Azi am ajuns la serviciu în două ore și jumătate (în loc de o oră), ne-am luat cu toții laptopurile și am plecat acasă. Prognoza anunța că ninsoarea puternică va continua până seara, așa că n-am vrut să riscăm să rămânem atârnați pe-acolo. Am ajuns acasă epuizată și cu o durere de cap care n-a cedat nici la Nurofen, nici la cafea. Feeric, hai? 🤨

Ce-i drept, dacă mă uit afară, e cadrul perfect pentru celebrul cântec al lui Dean Martin:
”Oh, the weather outside is frightful,
But the fire is so delightful
And since we've no place to go
Let it snow, let it snow, let it snow!”

Da, mirobolant, data viitoare poate reușim să let it snow de Crăciun, totuși 😏.

”Secretul Secretelor” - Dan Brown

Nu cred că mai e nevoie să spun cu câtă nerăbdare așteptasem cel mai recent roman al lui Dan Brown. Puținele lucruri care se știau deja (eroul este din nou profesorul Robert Langdon și cea mai mare parte a acțiunii se petrece la Praga) erau suficiente pentru a mă face să freamăt de curiozitate. Praga este atât de ofertantă pentru un thriller istoric și / sau în lumea artei, mă gândeam eu cu spumoasă anticipare. 

M-am ferit să citesc până și cea mai sumară prezentare, nu numai din teama de spoilere, dar și pentru că nu voiam să aflu absolut nimic despre conținut. 
Abia așteptam zilele libere de Crăciun și Anul Nou să mă cufund în poveste. Ceea ce am și făcut; mi-a luat aproape o săptămână să o parcurg, în măsura în care n-am citit în fiecare zi. 
Iar faptul că n-am citit în fiecare zi, ei bine... ar trebui să însemne ceva 😃. 

Este momentul să spun că nu e în niciun caz o carte slabă - ba dimpotrivă. Păstrând proporțiile aș zice că, din punct de vedere al informației, este aproape enciclopedică. Dan Brown nu se dezminte; documentarea este gigantică, înveți enorm despre lucruri probabil multora încă necunoscute în timp ce o citești. De curiozitate, am căutat să citesc despre unele instituții și proiecte menționate (ca de pildă Stargate și Institute of Noetic Sciences) și am găsit o bogăție de informații.

Numai că. 
Aceia dintre noi care i-am citit toate cărțile îl cunoaștem bine pe Robert Langdon: este profesor la Harvard, unde predă cursuri de simbolistică și iconografie religioasă. Cu excepția ”Origini”, în celelalte cărți avându-l protagonist a existat un mister fundamental în legătură cu lumea artei, indiferent că a fost vorba de pictură, sculptură sau istorie. Tocmai de aceea, având în vedere că acțiunea din ”Secretul Secretelor” se desfășoară la Praga, eram convinsă că vom avea parte de un periplu prin castele și muzee, cu intrigi și puzzle-uri dezlegate cu ajutorul unor indicii ascunse în cărți vechi sau în picturi. 
Dar n-am avut parte de aproape nimic din toate astea. 

Fără a da spoilere, intriga are la bază un subiect de ordin științific - natura conștiinței umane. Profesorul Langdon sosește la Praga pentru a asista la o prelegere susținută de colega sa, Katherine Solomon, cercetătoare în neuroștiințe. Prelegerea are un succes fulminant, numai că a doua zi dimineață lucrurile o iau razna. 
Un manuscris al lui Katherine, care urma să fie publicat în scurt timp și promitea să fie un mare succes editorial, este furat. 
La New York, serverele editurii care urma să publice cartea sunt atacate de un hacker, iar editorul este răpit. Se concluzionează, pe bună dreptate, că manuscrisul lui Katherine conține niște secrete pe care niște unii nu le vor publicate și nu se dau în lături de la nimic pentru a-și atinge scopul.
Între timp, la Praga, Katherine dispare, iar profesorul Langdon se aruncă în Vltava, convins că în hotelul în care erau cazați a fost plantată o bombă care urmează să explodeze. 
O cercetătoare (alta decât Katherine) este torturată pentru informații și omorâtă.
O organizație obscură din Londra își bagă nasul. 
Directorul CIA nu e amuzat. 

Despre ambasadoarea Statelor Unite în Cehia nu prea știi inițial ce să crezi, respectiv de care parte se poziționează. 
În poveste mai apar două personaje interesante: un tip ciudat, Golemul, inspirat din mitologia cehă, a cărui față este acoperită cu lut și care nu înțelege deloc de glumă și o fată vulnerabilă, asistenta cercetătoarei asasinate, pe care Golemul e hotărât s-o protejeze (chestie pe care o tot repetă). Ambii sunt bolnavi de epilepsie și au crize periodice.

Twist-ul din final a fost unul chiar foarte reușit, pe care în niciun caz nu-l văzusem venind și a ”salvat” mult din poveste în sine, care în ceea ce mă privește a trenat pe alocuri și-ar fi putut să se încheie cu vreo 100 de pagini mai devreme, cel puțin. 

Chiar dacă reușește să îmbine foarte bine istoria, datele științifice și ficțiunea, Dan Brown mai alunecă și aici în ”păcatul” din precedentul roman (”Origini”), respectiv acela de a-și afunda cititorii într-un ocean de termeni de specialitate: ”fluctuații cuantice”, ”tunneling probabilistic”, ”decoerență”, ”fotoni inseparabili cuantic”. 
Hotărât lucru, asta nu trebuia să fie o carte cu Robert Langdon. Făcând o paralelă, are Dan Brown o carte pe un subiect foarte interesant (viața extraterestră, NASA, glaciologie); se numește ”Conspirația”, este excelentă (v-o recomand) și nu e cu Langdon. Dacă acolo s-a putut fără el, aici de ce nu? Probabil a fost inclusiv o decizie din rațiuni de marketing, personajul fiind atât de cunoscut și îndrăgit de fani, dar nu era locul lui în povestea asta. 

Desigur, există un clenci, pe care însă nu vreau să-l dezvălui fiindcă le-aș lua cea mai mare parte din plăcerea lecturii acelora dintre voi care nu au citit încă.
Și-ar fi păcat, fiindcă, dincolo de cârcoteala de mai sus, cartea merită citită. Nu numai dacă ne gândim la valoarea informațională, ci și pentru că este o poveste bine scrisă și cu multă atenție pentru detalii. 

În final, am ceva de cârcotit și pe tema calității hârtiei din care s-a făcut coperta. A fost suficient să țin cartea în mână timp de câteva ore pe zi (nu consecutiv), pentru ca scrisul auriu să se estompeze parțial. Având în vedere pretențiile RAO și prețul cărții, m-aș fi așteptat la o altă calitate a hârtiei. 
Da, în retrospect ar fi fost mai bine să scot hârtia în timp ce citeam; dar de ce-ar fi trebuit să mă gândesc la asta? Autobiografia lui Al Pacino e tot cu scris auriu pe copertă și ce să vezi, nu s-a șters absolut deloc, deși tot vreo săptămână mi-a luat ca s-o citesc (e considerabil mai scurtă, dar e-n germană).

Cât despre ”secretul secretelor”, ei bine, hai să spunem că sper să fie adevărat 🙂 și încurajez pe toți cei care cred într-o conștiință superioară să citească această carte. Probabil se vor simți un pic mai optimiști 🙂.