Primele zile în Orientul Mijlociu 🌞🌴⭐️

Ne trezim dimineața într-un apartament situat la etajul 51 și constatăm că aproape a ajuns să ni se pară normal să vedem o panoramă luminoasă la picioarele noastre.

Bem cafea cu șofran și cardamom, servită întotdeauna alături de câteva curmale.

Ne minunăm de luminile unui oraș care ne surprinde nu doar prin inedit și prin efectul mind-blowing, dar și prin funcționalitate și eficiență. 

Și nu cumpărăm bijuterii (nici cu diamante, nici fără) de la Piața de Aur 😇. 

Până acum ne place mult în Dubai, despre care de-abia aștept să vă povestesc 🙂. 

PS1: da, e cald și umiditate crescută, însă retrospectiv privind, am suferit mai mult de căldură în Sicilia și Las Vegas.

PS2: de când am ajuns aici, Facebook mă tot bate la cap cu oferte imobiliare locale (din alea cu 7 cifre, că nu ne-ncurcăm noi cu howdoyoudo). Alo, domnu’ Mark, noi stăm la un Airbnb și singurul mod în care am putut intra la Burj Al Arab a fost cu bilet de intrare, deci vezi de revizuiește publicul-țintă… 🙄.

Heigh-ho, heigh-ho...

... it's in concediu we go! 🥳🥳🥳

Mă rog, varianta originală e cu ”home from work”, dar vorba vine. Să cântăm:

Anul ăsta am lungit-o până-n toamnă cu vacanța, experiență pe care nu știu dacă o vom transforma în obicei sau va rămâne pentru anume destinații unde nu e indicat să te duci vara. A fost obositor cum nu credeam că va fi, sunt cu nervii în batistă. Marți ajunsesem de efectiv nu mai eram coerentă din cauza epuizării; vorbind cu un coleg și vrând să-l întreb dacă are timp pentru o chestie, am zis ”do you have Zeit?”, izbutind un borș lingvistic 🤯.

Dar, gata. În următoarele săptămâni nu vreau să mă mai gândesc la muncă. Ne ducem la soare și palmieri și sper să ne relaxăm. 

Poate mai scriu și de acolo, dar dacă nu, ne citim după 22 septembrie. Voi să fiți cuminți și dacă aveți must, să vă gândiți și la mine când îl savurați. 

”Mentalistul” (2008-2015) - o poveste pe care vrei s-o reiei de îndată ce ai terminat-o

Înainte să purced efectiv la scrierea acestui articol (pe care-l anticipez a fi destul de lung; sper să-mi mai pun frână pe ici, pe colo, totuși), vreau să las un disclaimer, respectiv să vă fac o promisiune: chiar dacă nu ați văzut serialul până acum, puteți citi cu toată încrederea fiindcă nu voi da niciun spoiler. Nu veți afla de la mine cine este Red John (că ăsta e misterul primordial, care a constituit practic ”pivotul” întregii povești), dar poate vă voi convinge să aflați chiar voi, urmărind serialul. Fiindcă asta pot să v-o spun: merită cu prisosință. 

De fapt, nu doar că merită. De-a lungul timpului am urmărit multe seriale, unele dintre ele extraordinar de bune (despre câteva am și scris: ”House”, ”Breaking Bad”, ”The Crown”, ”Downton Abbey”, ”Broadchurch” și multe, multe altele). Se poate spune că sunt pretențioasă în privința asta sau în tot cazul, nu tocmai ușor de impresionat. 

Dar povestea lui Patrick Jane și-a echipei de la CBI (California Bureau of Investigation) este în Top 3 a tot ceea ce am văzut vreodată și de asemenea, este unicul serial de care mi s-a făcut dor în secunda în care a rulat genericul de final al ultimului episod. 

Cu acest preambul în minte, să dăm drumul povestirii. 

Patrick Jane (Simon Baker - unicul blond din imagine) este colaborator al biroului de investigații din Sacramento, capitala statului California. O ocupație care te face să ridici o sprânceană - e polițist? Păi, nu e. Nu se menționează niciodată în mod direct ce pregătire are, dar aflăm că provine dintr-o familie care lucra la un circ, având din copilărie însușiri aparte și un spirit de observație deosebit de pătrunzător. 
La maturitate, și-a câștigat o vreme traiul pretinzând că este medium, citește gândurile tuturor și poate să comunice cu spiritele celor răposați. Făcând uz de abilitățile sale psihologice, precum și de factorul uman (o femeie tânără e mai probabil să fie îndrăgostită fără speranță, în timp ce pentru un fermier de vârstă mijlocie e plauzibil să fi venit la emisiune pentru că speră să ia legătura cu tatăl decedat), Patrick devenise un element de senzație, care umplea sălile și asigura audiențe spectaculoase. 

Până-ntr-o zi, când a fost invitat la o emisiune și rugat să facă un profil psihologic al criminalului în serie cunoscut sub porecla de Red John, care la momentul respectiv era căutat pentru cel puțin opt crime. Alegea cu precădere femei tinere, pe care le tăia într-un mod sinistru (devenit ”trademark”-ul său) și întotdeauna lăsa o imagine la locul faptei. Realizată cu sângele victimei.

”O face în așa fel, încât este primul lucru pe care-l vezi, înainte chiar de-a da cu ochii de cadavru”, explică Patrick celor doi moderatori. ”Astfel, ești terorizat încă din prima clipă, fiindcă dacă vezi desenul ăsta, știi deja că s-a întâmplat o nenorocire”. 
În aceeași seară, întorcându-se acasă după emisiune, Patrick găsește un bilet lipit pe ușa casei sale. 

”Dragă domnule Jane, nu-mi place să fiu calomniat în public, cu atât mai puțin de către un escroc lacom. Dacă ai fi un medium real, și nu un viermișor mincinos, n-ai avea nevoie să deschizi ușa pentru a vedea ce le-am făcut adorabilei tale soții și copilului tău”. 
Zâmbetul de pe fața lui Patrick încremenește. Apasă pe clanță. 
Și primul lucru pe care îl vede imediat ce întredeschide ușa este sinistrul desen roșu. 

... și anii au trecut. După o perioadă petrecută într-un sanatoriu de psihiatrie, Patrick se alătură biroului de investigații, care-l primește în calitate de colaborator. Ideile și observațiile sale se vor dovedi foarte valoroase și vor conduce la soluționarea multor cazuri. 
Dar în mintea lui nu există decât un singur gând: să-l găsească pe Red John și să-l omoare. 

Structura serialului este una clasică: în fiecare episod se petrece câte o crimă, care este soluționată până la finalul acestuia. Însă principalul element de legătură, ”firul Ariadnei” dacă-l pot numi așa, este Red John. Uneori mai apare câte un indiciu în ceea ce-l privește, dar datele sunt prea puține, iar el mult prea puternic, influent și viclean. 

Echipa este condusă de Teresa Lisbon, care - deși pe alocuri subiectivă - muncește din greu pentru a-l ține sub control pe neconvenționalul Patrick, care nu ține cont de reguli și nici la capitolul tact nu excelează întotdeauna. Sărmana, de câte ori a fost în situația de-a zice ”I apologize for my colleague...” 🫣. Ceea ce n-o oprește să-l ajute și să-l susțină de absolut fiecare dată.

Wayne Rigsby și Kimball Cho sunt ceilalți doi bărbați din echipă. Rigsby este îndrăgostit în secret de Grace Van Pelt (singura femeie din grupul lor, exceptând-o pe Lisbon), e un polițist bun, pe alocuri naiv, dar deosebit de conștiincios, corect și principial. Face de obicei echipă cu Cho și colaborează bine împreună, chiar dacă sunt foarte diferiți. 

E momentul să spun că personajul meu favorit este Cho (mă rog, desigur că și Patrick, dar asta se subînțelege 🤭). Cho este un flegmatic prin definiție, vorbește foarte puțin și strict la obiect - de fapt, acum că mă gândesc realizez că nu l-am văzut aproape niciodată pălăvrăgind, însă nu e deloc lipsit de umor - sec și cu atât mai savuros cu cât vine de la un ”poker face”. 
Un polițist cu simțul datoriei și cu principii solide, dar care nu ezită să-și mintă superiorii pentru a-l scoate pe Wayne dintr-o belea în care se băgase de unul singur.

Ca suspect, vrei să-ncerci să-l intimidezi? Mult succes, ce să zic 🤣.
- All I have to do is to give a call and I get your badge. 
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 

Poate că Cho n-o fi cel mai bun consilier în materie de probleme sentimentale, dar nu poți zice despre el că nu e la obiect. 
- You're still in love with her, constată el, după ce Wayne, mofluz, îi dăruise o orhidee lui Grace și ea nu se arătase din cale-afară de impresionată.  
- Umm... yes, I've always been.
- Right. And you bought her a houseplant.
-... yes.
- Instead of just telling her how you feel. 
Moaca lui Wayne: 😐

Fiecare episod este o poveste în sine; interesant, alert, de multe ori nu m-am prins cine e criminalul și nu lipsește umorul. E fix acel gen de serial cu care poți face binging în stil mare - și ah, cu câtă plăcere am făcut asta, mai ales în serile de vineri când știam că urmează două zile de relaș! 😋 

Dar să discutăm și despre eminența întunecată: Red John. Încep prin a spune că am suspectat pe rând pe toată lumea, inclusiv pe cei mai improbabili. Elementele ”vânătorii” și indiciile au fost foarte bine dozate și exact când aveam câte-un moment de-ăla de ”ahaaa!”, scenariștii îmi serveau câte un contraargument care mă punea rapid la locul meu. 
A devenit cu adevărat palpitant când s-a descoperit că Red John e cineva pe care Patrick îl cunoștea. Meticulos, a purces la a întocmi o listă de suspecți care inițial avea peste 1.500 de nume. Prin diferite metode, a tot redus lista până când a ajuns la 7 persoane. Iar apoi Red John i-a trimis un CD, în care i-a spus ”știu cine sunt suspecții tăi” și, tacticos, i-a recitat numele celor 7 😀. 
Miezul nopții să fie și nu-ți vine să te culci, vă asigur eu 😂. 

Am tot chibzuit, am scris, am șters, iar am scris și până la urmă am hotărât că nu vă voi spune părerea mea despre cel care s-a dovedit a fi Red John, și nici sezonul în care este demascat. Nu vreau să risc absolut nimic, v-aș lua absolut toată plăcerea dacă v-aș ”spoileri” fie și 0,0001%  în privința identității lui. În schimb, pot zice două vorbe despre momentul culminant, cel al confruntării dintre el și Patrick. 
Magistral realizat. Patrick s-a ținut de promisiunea pe care și-o făcuse: l-a omorât cu mâinile lui. Iar scena a fost colosală, meritul fiind atât al regizorului, cât și al lui Simon Baker. Fără muzică tenebroasă. Fără flashback-uri. Toată atmosfera, încărcată de tensiune și de acel sentiment de ”săvârșitu-s-a”, a fost indusă exclusiv de jocul actoricesc al lui Baker. Efectiv copleșitor, nu cred că am mai văzut niciodată așa ceva. 

După devoalarea lui Red John, audiența serialului a început să scadă. Personal nu înțeleg de ce, mie mi s-a părut cel puțin la fel de bun ca și până atunci. OK, nu mai aveam misterul Red John, dar fiecare episod aducea cu sine o nouă enigmă ca de obicei, plus că au apărut niște personaje noi (și simpatice). Eu cred că m-aș mai fi putut uita la cel puțin încă trei sezoane. Sau patru. Poate cinci? Hai să zicem șase. Sau șapte, să fie egal cu numărul suspecților de pe lista scurtă 😇.

Încă un punct trebuie acordat pentru final: a fost perfect, pur și simplu perfect. Exact așa cum trebuia să fie. Cercul s-a închis, toate piesele au căzut la locul lor, toți și-au împlinit destinul, iar Patrick a primit o nouă șansă la fericire 🙂.

Am o presimțire că mă voi întoarce foarte curând să-l revăd. Nu cap-coadă, însă pe bucăți / episoade. Între noi fie vorba, am făcut-o deja, că voiam să-l revăd pe cel dovedit a fi Red John, în perioada când nu se știa cine e de fapt. Am decis să fiu îngăduitoare cu mine însămi: hotărât lucru, n-aș fi avut cum să-l dibuiesc. 
Deși am o bănuială că dragul de Sherlock Holmes ar fi de altă părere 😎.

Trei pentru ultima zi de vară

Food for thought, cum atât de mișto zic englezii (ca fapt divers, originile acestei expresii se află undeva prin secolul al XIX-lea). 

🍁 E ultima zi de vară calendaristică și ultima zi de weekend. Mâine începe o nouă săptămână de lucru și mai începe și toamna. Apăi cum să nu te deprime perspectiva? Înțeleg prea bine asta. Și totuși, nu e ca și cum ciclicitatea anotimpurilor ar fi un fapt până acum necunoscut și recent aflat. Nu înțeleg, prin urmare, deprimarea generală cauzată de mai sus-menționata ciclicitate, mai exact de faptul că mâine vine toamna (în calendar, cel puțin; că mai avem totuși trei săptămâni până la echinocțiu). 
Da, toamna e cu zile mai scurte, cu ploaie, cu sentimentul ăla inefabil de trecere a timpului. Înțeleg, și pe mine mă încearcă nostalgia. Dar toamna e și cu must (yummy, uite ceva ce-mi lipsește din România), cu găluște cu prune, cu dovleac copt, cu prăjitură cu mere, care - vorba doamnei Ojog-Brașoveanu - aromește toată casa, cu inconfundabilul parfum de frunze uscate... și, dacă tot se înserează mai repede, poate fi și cu un binging de seriale preferate 🧡.
Apropo de maraton de seriale: am cunoscut mai demult un șef de atelier feroviar care avea toate atributele să te bage-n sperieți la o adică: înfățișare de om foarte dur, strict din punct de vedere fizic ți l-ai fi putut închipui fără probleme în rol de comandant de lagăr, negociator feroce, când ridica tonul câtuși de puțin se făcea răcoare, dacă mă-nțelegeți. În fine, ați prins ideea. Ei, și contextul a făcut de-am lucrat mult cu omul, de unde la început eram intimidată am ajuns să ne înțelegem foarte bine inclusiv când nu ne puneam de acord pe diverse chestii etc. Și-ntr-o bună zi (de noiembrie), îmi spune la telefon că-mi va răspunde la Email în săptămâna următoare, fiindcă joi și vineri are liber, un rest de concediu. 
- Mișto, zic, și ai vreun plan?
- Da' evident că am. Maratonul meu anual de ”Harry Potter”. 
- Haha, cu fiul tău, nu? (Știam că are un băiat de 12 ani). 
- Neah, nu l-a prins deloc povestea. Mă uit singur. Eu și cana mea de ciocolată caldă. Ah, de când așteptam perioada asta. 
Am închis telefonul cu un aer perplex, era ultima chestie la care m-aș fi așteptat din partea unuia ca el. Iată, inclusiv despre asta este toamna 🙂.

✍️ Astăzi este (și) Ziua Limbii Române, prilej pentru politicieni să se dea în stambă (nu că le-ar trebui de fapt vreun prilej pentru asta, mind you 🙄). Personal, mi-ar plăcea să fie sărbătorită prin organizarea de dictări publice (așa cum se face în Republica Moldova), cu premii în cărți. În toate orașele României. Multe, multe, multe cărți 😍. Dar apoi revin la realitate și-mi spun că tocmai acei oameni care ar avea mai mare nevoie de citit nu ar lua niciodată parte la asemenea evenimente. 

Nu încetează să mă surprindă oamenii care stâlcesc limba română (în special în scris) și nu par să aibă nicio problemă cu asta. ”Doar nu suntem la școală, ca să fie nevoie să scriem corect!”. Un argument ca ăsta îmi dă ecran albastru, pe cuvânt. 
Oarecum off topic: nu știu dacă v-am mai zis, limba germană și limba română împărtășesc o serie de cuvinte foarte asemănătoare, aspect lesne de observat dacă luăm numai câteva exemple: (das) Problem, (die) Priorität, (das) Restaurant, (die) Kartoffel, (der) Kaffee, (die) Polizei și mai sunt multe. Mare bucurie pe capul meu pe vremea când mergeam la cursul de germană și descopeream cuvinte de astea. Acumulam fără efort, cum ar veni 😀. 

👗 Peste câteva săptămâni vom merge la o nuntă, prilej de căutat rochie. Dincolo de oferta de care-am dat până acum - sclipici, mult sclipiiiici, pene, pufi, pietricele aplicate, ștrasuri și perluțe, de ziceai că-s la șantan (iar o citez pe doamna Ojog-Brașoveanu), n-am ce lucra și m-apuc să probez un jumpsuit. Mai bine-mi băgam un băț în dos și mergeam cu el târâș, cum se zice.
Fie vorba-ntre noi, jupânul mi l-a adus să-l încerc. Ce-i drept, de priceput se pricepe să-mi aleagă hainele, mult mai bine ca mine de altminteri (tot el mi-a găsit și rochia de mireasă. Adică am ales din trei care intraseră pe ”lista scurtă” și pe cea aleasă de el am simțit-o că e EA de-ndată ce-am pus-o pe mine ❤️). 
Bun, deci a venit cu marafetul, încearcă-l, zice. Mai avusesem eu cândva salopete (în tinerețe, fost-ai lele), să vedem, dară. 
Oameni buni. Frații mei albi (cum zicea Dem Rădulescu în sceneta aia demențială cu Jean Constantin), în viața mea n-am pomenit meșteșug de bazaconie mai mare ca ăsta. Nu era un jumpsuit ca toate celelalte, avea un fel de fustă peste pantaloni (de ce ți-ar mai trebui fustă dacă ai pantaloni, întrebare 🤨), plus partea de sus era concepută foarte ciudat, un fel de parte-peste-parte în care trebuia să fii vreun fel de Houdini ca să te introduci. 
M-a ajutat omul să mă îmbrac, n-arăta musai rău, dar era mult mai potrivit pentru o femeie de 1,80 metri și pe tocuri de 10. Mno asta e, dă-l jos. 
- Noooo, stai aicea cu mine și ajută-mă să mă extrag. Vorba aia, tu m-ai băgat în el, tu să mă scoți. 
Ce pot spune. Ar fi meritat să vedeți cum ne străduiam să dăm jos de pe mine chestia aia 🫣. La un moment dat mă apucase un râs nebun. ”Nu mai râde, dacă reușim să scoți un cot, e rezolvată” 🤣🤣🤣. 
Una peste alta, încă n-am rochie, dar sper să-mi găsesc una care se îmbracă așa cum se îmbracă orice rochie cumsecade. 

Salată de weekend (68)

Ultima salată pe vara asta, când a mai trecut un anotimp? Parcă mai ieri era primăvară. În sfârșit, e încă prematur pentru salată de murături, așadar facem ce putem. 
(Off topic: în ceea ce mă privește, nu există salată mai bună decât cea cu roșii, ceapă verde și feta. Hrana zeilor, vă spun. Asta că tot vorbim de salate și amestecăm pe-aici în castroane). 

🍅 Un coleg, agasat:
- Cutărică mă sună de enșpe ori cu mereu aceeași tâmpenie. Cum naiba scap de el?
- Roag-o pe Greta să-i cânte ceva.
Ei, las’ că pe mulți am să popesc și eu 😏. 
Acuma la drept vorbind, știu că n-o să ajung să cânt pe scena de la Carnegie Hall în viața asta (de fapt, nici la căminul cultural din Cocârlate. Și nu doar în viața asta, ci probabil nici în următoarea, c-o să am alte treburi). Pe vremea când șefeam la fostul job, obișnuiam să-i ”ameninț” pe colegii de la standurile de ambalare că dacă nu termină cu sporovăitul, m-apuc de cântat. Știți cum se făcea liniște? Un ac dacă ar fi căzut pe jos, l-ai fi auzit. Ăsta e un aspect destul de grăitor referitor la abilitățile mele de Maria Callas 🙄. 

🧅 Într-una din zile, un coleg lucra de zor la o aplicație. Aproape terminase de fapt, am testat și noi, toți parametrii sunt în regulă, simulăm o extracție, asta e ok, pff, aici dă eroare, stai să-ncerc eu ceva, hai c-a luat-o. 
Problemele principale fiind rezolvate, am mai bibilit un pic niște chestii pur cosmetice.
- Să mai umblăm puțin la contrast, că nu se văd submeniurile aproape deloc.
- Roșu? 
- Mmm, nu, parcă e prea abraziv. 
- Ba mie-mi place roșu, uite, așa.
- ... păi ăla nu e roșu.
(Pentru conformitate, asta era nuanța). 
- Ba e roșu toată ziua. 
- Mbine, cu foarte multă imaginație... 
N-am reușit să ajungem la un consens, dar culoarea aia arăta bine, deci a fost votată. Eu mi-am adus aminte de niște discuții cu jupânul - niciodată nu ne-am pus de acord în privința culorii cămășii pe care-a purtat-o la prima întâlnire. Bărbații și culorile sunt pe două planete diferite, iată, se confirmă din nou. 

🧀 În altă zi, unul dintre colegii noi analiza niște poze cu o defecțiune la roți. 
- Nu-mi dau seama dacă treaba asta e consecința folosiri improprii a frânei de mână, sau e uzură. 
Astfel de enigme sunt foarte pe gustul meu. De-a lungul anilor, am învățat enorm doar binoclându-mă la fotografii și călărind lumea cu întrebări. 
- E uzură, din motivele cutare și cutare.
Inginerul meu preferat prinde discuția și vine să se uite.
- Da, cum zice Gretel, e uzură toată ziua. Sunt mândru de mine. 
- Ha? De TINE? 🤨
- Logic. Am predat eficient. 
'nfine. E și ăsta un adevăr, ce pot să mai zic de-acuma 😁.