”Banii de plastic nu sunt bani!”. Ei taci 🙄

Vinerea trecută după serviciu m-am oprit în oraș, ceea ce nu mai făcusem de multă vreme. Dar aveam chef să iau ceva bun de ronțăit, inclusiv în vederea binging-ului dezmățat pe care-l preconizam cu ”Mentalistul”. 
(Paranteză: am ajuns la sezonul al cincilea și tot n-am aflat cine e Red John. Am avut trei suspecți, din care a mai rămas unul. Și, cu toate că la serialul ăsta am dat de multe ori chix în ceea ce privește autorii crimelor din fiecare episod, sunt mândră că-n privința unuia dintre suspecți am avut de la bun început dreptate cu o chestie. De altfel, sunt rezonabil de sigură că l-am găsit și pe Red John. Dacă se va dovedi că am avut dreptate, vin aici să mă laud 😀. Fără spoilere, promit. Că poate mai sunt oameni care nu l-au văzut, cum nici eu nu-l văzusem, și nu se face). 

Revenind. Mă opresc așadar în târg și, ieșind din stația de metrou, constat că tot centrul este pregătit de sărbătoare: a doua zi urma să aibă loc parada Hamburg Pride (unde-a fost un record de participare: aproximativ 260.000 de persoane). În piață erau amenajate o mulțime de căsuțe din lemn unde se vindeau tot felul de bunătăți. M-am oprit la standul de cârnați și fripturi și mai întâi am întrebat dacă se poate plăti cu cardul. N-aveam la mine decât câteva monede, care în niciun caz n-ar fi fost de ajuns. 
- Natürlich, zice veselă fata care vindea. 
Pfiu, bun a fost, exact cât trebuia de rumenit. M-am ospătat și-am plecat să caut clătite. Imposibil să nu fie măcar un stand. 
L-am găsit repede, era o coadă măricică. Pentru a nu sta degeaba la rând, m-am dus și-am întrebat de plata pe card.
- Nein! s-a stropșit vânzătorul ofensat, nur Bargeld (numai bani gheață). 
Eh, asta e. Am plecat și după mine au mai plecat câțiva care stătuseră până atunci la rând și care porniseră probabil de la premisa că pot plăti cu cardul. 

M-am mai învârtit pe acolo, nu părea să mai fie vreun stand de clătite, mno bine, hai un langoș atunci. Numai că ce să vezi, nici aici nu se putea plăti decât cu bani gheață. Mehhh. M-am mai frăsunit un pic și-am hotărât să fac cale întoarsă pentru a ajunge în partea cealaltă a pieței, unde nu fusesem încă.

Am trecut pe lângă ofensatul cu clătitele. Coada se subțiase considerabil. Era și mai prost dispus decât îl lăsasem eu și tocmai se rățoia la doi băieți care întrebaseră și ei același lucru ca mine:
- Plastikgeld ist kein Geld! (Banii de plastic nu sunt bani).
(”Plastikgeld” e de fapt un termen colocvial și desemnează cardul bancar sau în general orice altă modalitate de plată în afară de cash). 
Zi așa, deci cardul nu înseamnă bani 🙄. Păi stai cu marfa atunci, că din ce văd ai reușit să alungi destul de mulți potențiali clienți. 

Toate ca toate, dar eu vreau clătite. Eram cât pe ce să abandonez, când văd venind din sens opus niște fetișcane care se-nfruptau din clătite. En avant deci, să le găsim!
La chioșcul cu pricina servea o bătrânică foarte simpatică, dar avea un aer atât de, cum să spun... arhaic, încât nu mi-am făcut absolut nicio iluzie că aș avea noroc. 
- Bineînțeles că puteți plăti cu cardul, m-a asigurat ea. 
Ha! 🥳 Cu Nutella și banane să fie (n-avea ciocolată albă, dar hei, eram foarte mulțumită oricum 😀). Cât timp a pregătit-o i-am povestit despre ceilalți doi care nu acceptau decât cash.
- Așa cred ei că se fac afaceri, a pufnit bătrânica. Oricum, sunt tot mai puțini. 

Clătita a fost foarte gustoasă, din categoria ”pofta ce-am poftit”. Ce să vezi, banii de plastic chiar sunt bani. Un fapt aparent surprinzător pentru unii. Și ”Karte” (cuvântul german pentru ”card”) nici măcar nu înseamnă drac dacă-l scrii invers 🙄.

De ce se bucură oamenii că Iliescu e pe moarte?

Întrebarea din titlu este adresată serios și deloc la modul retoric. Ion Iliescu e internat de vreo două luni la terapie intensivă și după surescitarea inițială, oamenii se cam blazaseră, starea lui menținându-se constantă timp de mai multe săptămâni la rând. 
Ei, dar de câteva zile încoace - mai exact, de când spitalul a comunicat o agravare a stării - foarte mulți au luat poziția ”pe locuri, fiți gata, deschideți șampania”. 

Și, ei bine, eu nu înțeleg de ce. 

De ce te-ai bucura că un om care a făcut atâta rău moare de moarte naturală, foarte bine îngrijit și fără a fi plătit pentru faptele sale? 
Personal, nu văd nimic de sărbătorit în faptul că se duce. A trăit bine și mult. S-a bucurat de lux, de onoruri, apoi de vreo două decenii de pensie, netulburat de nimeni care să-l întrebe despre morții de la Revoluție sau despre oamenii căsăpiți la mineriade. 
Își încheie nemeritat de ușor socotelile cu viața în care a făcut atât de mult rău. 

Păstrând proporțiile, a fost vreun motiv de bucurie când a murit Mengele? După război a reușit să scape și-a trăit încă 34 de ani în America de Sud, murind din cauze naturale în 1979 (în timp ce înota în mare, a suferit un atac cerebral și s-a înecat). 
S-a înfăptuit justiție? Nu. 
Li s-a făcut dreptate victimelor lui? Cu siguranță, nu. Și personal, nici nu cred că există vreo formă pământeană de dreptate în cazul lui.
Oricum, ar fi trebuit să fie judecat și spânzurat. Cu toate că și asta ar fi fost prea puțin având în vedere ororile pe care le-a comis, dar măcar ar fi fost o pedeapsă, așa cum au fost pedepsiți alți lideri naziști.
Și Hitler a scăpat mult prea ușor. O formă de justiție se poate spune că s-a înfăptuit în cazul lui Stalin, care - potrivit relatărilor fiicei sale - a agonizat vreo patru zile și-a murit sufocându-se. 

Revenind la Iliescu, mi-aș fi dorit să fie judecat, să trăiască luni în șir cu spaima pușcăriei și să ajungă într-o celulă din care să fie conștient că nu va mai ieși ani de zile, sau chiar niciodată. Imposibil n-ar fi fost: avem exemplul fiarei de Vișinescu, torționarul care a murit la Rahova, fiind judecat după 50 de ani de la comiterea faptelor. Avea 93 de ani și ultimii aproape 4 îi petrecuse în închisoare. 
Ar fi fost posibil și cu Iliescu, dar poate că știa prea multe și a fost ținut departe de tribunale tocmai pentru a nu exista riscul să vorbească. Sau poate tocmai fiindcă justiția coruptă de astăzi e rodul și moștenirea lui. 

Dar cum pentru astea e prea târziu, mi-aș dori să fie măcar conștient și vizitat de amintirile crimelor pe care le-a autorizat. Înțeleg însă că nici asta nu e cazul, fiind intubat și inconștient. Va trece dincolo, când îi va sosi ceasul, lin și fără a fi plătit pentru niciuna dintre viețile și destinele distruse.  
Și apoi va fi înmormântat cu funeralii naționale, care i se cuvin în calitate de fost șef de stat. Un ultim scuipat pe țara pe care a condus-o, în obrazul victimelor lui și-al famiilor acestora. 
Singura care-l va pedepsi este istoria. 
Dar am dubii că-l va deranja prea mult asta, acolo unde-o ajunge. 

Dropsuri

Azi n-avem salată, așa că zic să ronțăim niște... drajeuri. Chiar, mai țineți minte cuvântul ăsta? Era intens vehiculat înainte de revoluție, dar ulterior a cam ieșit din uz. Mi le amintesc a fi insipide și tari, practic numai culoarea era de ele. Și mă gândeam la ele ori de câte ori auzeam numele lui Gavril Dejeu (fost ministru de Interne în guvernul Ciorbea). 

Dar să nu-mi uit vorba și să ronțăim. 

🍬 Zilele trecute, doi colegi încep din senin să cânte unul după altul “I want it that way”.

Al treilea se uită împăiat.

- V-a făcut Greta ceva? 🙄

Parol, eram nevinovată. Bine, că se poate întâmpla să mă chinuie uneori talentul în timp ce-mi prepar cafeaua la bucătărie, asta e cu totul aaaltă treabă...
Și-n fond și la urma urmei, dacă tot sunt vocea din capul lor, cel puțin așa mai află și ei cum era muzica bună pe vremuri 😁. Că-s tineri și muzica de azi e mai mult bumți-bumți...

🍬 În call cu 2 colegi din Franța. Discuția divaghează rapid (trust francezii s-o ia pe câmpii imediat ce au ocazia) și ajungem să dezbatem formele de adresare și alte pasmanterii.

- Eu când vorbesc sau scriu cu Greta, îi spun “meine liebe”.

- Eu îi spun “Mademoiselle”.

A se ghici care dintre antemenționații deține supremația în topul meu personal 😇. Dacă mi-ar zice ”Fräulein” m-aș simți ofensată și l-aș expedia urgent la Fraila din “Gaițele” lui Kirițescu: “Ce colaci? Keine colaci! Draci!” 😀

🍬 Ce poate fi mai frumos și mai pur decât un melc dormind într-o nalbă? ❤️

Cineva mi-a spus că melcii distrug plantele pe care se urcă, dar au trecut săptămânile și nalba era mulțumesc-bine, din ce mi-am putut da seama floarea ”trecându-se” în mod natural. 

🍬 Propoziția ”valva e prea mare și nu se potrivește” sună cât se poate de inofensiv. Cu excepția faptului că în engleză agregatul respectiv are o denumire interesantă, deci mecanicul va spune serios ”the stopcock is too big and doesn't fit properly” 🙄.

Hai că aproape a mai trecut o săptămână în care n-am decapitat pe nimeni, feeling zen 😌. 

15 ani de povești împreună cu voi 🙂

Nu aveam idee cum o să fie și eram conștientă că pierdusem deja niște ferestre de oportunitate; blogurile de succes pe care le citeam eu pe-atunci fuseseră lansate în 2005-2007. Pe lângă asta, nu aveam nici cea mai vagă idee de SEO, nu știam cum să „cresc” un eventual blog. Arc peste timp, nu știu nici în ziua de azi și probabil n-o să știu niciodată, dar asta pentru că nu m-a preocupat aspectul. 

Nu mi-am dorit niciodată să monetizez blogul. Eu am vrut doar să am un colțișor unde să pot scrie ce-mi trecea prin cap. 
Într-o zi de final de iulie a anului 2010, am scris un text scurt și timid. La început mă citeau doar omul meu și câteva prietene. Îmi găseam greu curajul, dar pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai ușor. 
Și, treptat, ați apărut voi 🙂. Pe mulți i-am pierdut, mai devreme sau mai târziu. Unii mi-ați rămas aproape de mai bine de un deceniu și vă mulțumesc din toată inima 🥰. Și alții au apărut relativ recent și sper să-mi rămâneți 😊. 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința 💙. Nu aveți idee câtă putere mi-am luat nu o dată din mesajele voastre și cât de mult mă motivați să continuu să scriu - ceea ce îmi face enorm de mult bine, dar pe de altă parte, dacă n-ați fi voi cel mai probabil m-aș fi lăsat demult de scris. 

Și așa cum îi șade bine unui moment aniversar, hai să evocăm împreună câteva texte care, din varii considerente, au o semnificație aparte pentru mine. 

Articolul cel mai citit este cel despre neuitatul Tano Cariddi, emblematicul personaj din serialul ”Caracatița”. L-am scris dintr-o răsuflare acum mai bine de 13 ani și continuă să fie printre cele mai vizualizate. Faptul că după atâta vreme continuă să exercite aceeași fascinație mă bucură și îmi reconfirmă faptul că, orice s-ar zice, am gusturi bune - inclusiv când e vorba de personaje negative 😃. 

Am scris despre multe cărți, inclusiv despre 3 biografii ale dragului meu Zubin Mehta. Însă recenzia mea preferată, a unei cărți ce spune povestea unui om care a dat o nouă definiție conceptelor de curaj, luptă și sacrificiu, este cea a biografiei ”Falcone”, al cărei autor este jurnalistul Roberto Saviano. Mă mândresc inclusiv cu faptul că am citit-o în germană. 

Un articol de mare încărcătură emoțională pentru mine este cel în care l-am evocat pe cel mai drag profesor pe care l-am avut vreodată. Cu atât de mult drag și nostalgie am scris despre dumnealui și cât de mare mi-a fost bucuria când mi-au comentat foști elevi de-ai săi din promoții de demult (inclusiv din anii '80! 🙂), care-au ajuns la articol dând o căutare pe Google după numele domnului profesor... Bucuria lor de-a fi găsit o mărturie despre omul extraordinar care fusese a fost, în egală măsură, și bucuria mea de-a fi contribuit un pic la nemurirea dumnealui.

Unul dintre cele mai mari vise ale vieții mele s-a împlinit inclusiv datorită acestui blog, și mi-am împărțit bucuria cu voi. Concertul de Anul Nou de la Viena (dirijat de Zubin), la care am ajuns după ce o cititoare mi-a recomandat agenția unde se găseau bilete la prețuri decente. 

Și, desigur, n-ar putea lipsi tocmai el din acest periplu printre texte emoționante. În urmă cu 12 ani, am avut imensa fericire de a-l întâlni personal pe unul dintre oamenii pe care-i admir și îndrăgesc cel mai mult pe lume. Am primit câteva secunde din viața lui, după cum a spus omul meu, el însuși emoționat de moment. Mă-ntorc la amintirea clipei mele cu Zubin iar și iar 🙂. 

Pentru acești 15 ani, pentru cele 1.642 de texte pe care le-am scris în bună parte datorită vouă, pentru că-mi sunteți aproape și mă ajutați să-mi împlinesc dorul de scris, vă mulțumesc din tot sufletul 🤗. 
Sper să ne citim cu bine și sănătoși, ani mulți de acum înainte ❤️.

Salată de weekend (67)

Am hotărât că n-o să vă spun că ieri erau 19 grade mari și late la mine și bătea un vânt răcoros de mă cam zgribuleam în cardigan. Fie vorba-ntre noi, mi-aș dori să fie puțin mai cald, măcar cât să nu mai am nevoie de cardigan 😀. 

Și pentru că nu vă spun toate astea, mai bine în salată să amestecăm. (Oricum, dacă aveți niște grade de dat, primesc cu plăcere). 

🍕 Un coleg italian se opintește să exerseze germană.

- Am învățat două cuvinte noi.

Bravo! Să auzim.

- Arbeit.

Meh 😒 Nu puteai și tu să înveți “bere”? Și celălalt cuvânt?

- Protestieren.

Eh, așa mai vii de-acasă 😀. 
Cred că trebuie să-l mai învățăm un cuvânt, ca să spună ”keine Arbeit” (adică ”nicio muncă”) 😁.

🎹 Chestia asta nu-mi reușește întotdeauna, dar când se întâmplă e un moment de mare satisfacție personală. Într-una din zile jupânul lucra la ceva și asculta muzică clasică - o lucrare pe care nu o cunoșteam. 

- Îmi place, spun eu. Ce e?
- Păi, ia gândește-te. A ce ți se pare că sună?
Aha, provocare. Interesant. Mă uit pe fereastră spre nicăieri și ascult, concentrându-mă. 
- Orchestrația e prea complexă și elaborată ca să fie Mozart, deși pe undeva mi-l evocă.

- Așaaa....
Hmm. Ceva din muzica respectivă îmi suna cunoscut, din punct de vedere al stilului. 
- E Beethoven, am zis. 
Și Beethoven era - un fragment din Concertul Nr. 4 pentru pian și orchestră. 
Altădată am ezitat între Beethoven și Haydn, nu mă puteam hotărî. Era un concert de Haydn. Și chiar dacă nu am identificat compozitorul, am recunoscut ”sound-ul” caracteristic clasicismului (în ideea asta nici Beethoven nu era musai o estimare greșită, cei doi fiind contemporani). 
 

😎 Intermezzo la birou. 
- Ha! zic, în sfârșit am reușit să rezolv cutare problemă.
- Mișto! Ce-ai făcut?
- Scandal 😃. 
Nu era întru totul adevărat, dar nici minciună. Insistasem cu niște unii, presasem, găsisem argumente și răspunsuri la contraargumentele lor, le băgasem sub nas și niște screenshot-uri cu paragrafe din legislația în domeniu, până la urmă am scos-o la capăt. 
- Ce vă mirați, doar vin din România. La noi orice femeie trebuie să știe să facă ciorbă și scandal. 
S-au hlizit. Acuma sper să nu se-aștepte să-i invit la ciorbă 🙄. 

😆 Continuu să urmăresc ”Mentalistul”, trăiască Amazon Prime că l-a pus integral. Îmi place foarte mult, dar aptitudinile mele detectivistice sunt la-men-ta-bi-le. Din cinci episoade, dacă reușesc într-unul singur să-mi dau seama cine e criminalul. Halal să-mi fie. 
Ah, și preferatul meu e Cho. Are tipul un fel de-a fi, sec și flegmatic, care-mi place la culme. Ca de exemplu atunci când a fost amenințat de un mahăr ofuscat:
- All I have to do is to give a call and I get your badge.
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 
Vă zic, monumentală a fost scena aia. 

Mă duc să văd ce mai fac Patrick Jane și compania. Iuhuu, mâine e vineri, hai cu weekendul că-l merităm.