Ghicitoare din 3 părți

Pentru astăzi vă propun un fel de ghicitoare. Admițând (vorba Minervei Tutovan, draga de ea 😀) că se dau următoarele trei contexte comunicaționale, încercați să ghiciți unde s-ar putea petrece acțiunea. 

🥸 “Deci iou îț spun, dacî ti oftici pi o chestie, atuncea se întâmplă din nou, cî tu iești pi vibrația aia nașpa care-ți dă energie negativî, mă-nțelegi?”. 

Cetățeanul e fiert pe vibrații și energii, după cum se poate observa 🙄. 

☎️ “Aluo? Ci faci? Aha, aha. Șî cumătru’? Bini. Da’ gândacii ci fac?”.

Scurt moment de tăcere, în timp ce domnul prezumtiv entomolog ascultă răspunsul, încuviințând entuziasmat.

“Aha, deci o mâncat bini, bravo”.

Cum nu-mi pot imagina că ar fi în mod preocupat de bunăstarea cine știe căror hexapode, se poate deduce că se referă la niște copii. Dar totuși… gândaci? 🧐

☎️ (Da, încă una cu telefonul, doar că alt personaj).

“Aluo, da. Da, iou sunt. Ceai di pedicuță”. (Citatul este reprodus cu acuratețe. Apropo, tot respectul meu dacă aveți cunoștință despre planta asta, ceea ce nu s-ar putea spune despre mine). 

După cum se poate observa, avem de-a face cu o revărsare de cunoștințe, haștag #FeelingInformată. Cât despre răspunsul la ghicitoare, aș spune că e ușor de intuit 😊.

Un trandafir care s-a trecut

Nu sunt neapărat înclinată spre filozofeli și melancolii astă seară, însă mă gândesc de ceva timp atât la text cât și la persoana care l-a inspirat și care, după 15 ani, continuă să însemne foarte mult pentru mine. 

Asta chiar dacă ne-am întâlnit o singură dată în realitate.
Și chiar dacă, foarte probabil, nu ne vom mai vedea niciodată. 
Și chiar dacă, la fel de probabil, eu nu mai însemn nimic pentru ea. 

Am citit la un moment dat undeva o metaforă foarte frumoasă, în care am simțit că se regăsește ca turnată povestea mea și-a ei (pe care nu-mi vine s-o numesc ”fostă prietenă”, deși evidența arată că asta a devenit între timp). 

Uneori, prieteniile sunt precum trandafirii. Cunoaștem oameni care ne colorează frumos viața o perioadă, asemeni trandafirilor. Apoi relațiile se diluează treptat și la un moment dat, dispar.

Trandafirii se trec, indiferent ce am face și oricât de bine i-am îngriji. E-n datul lor. 

Așa se întâmplă uneori și cu relațiile de prietenie. Am avut parte o perioadă de timp de cineva care ne-a colorat frumos viața. Iar asta nu e deloc puțin. 

Ne cunoscuserăm în 2010 și-n cea mai mare parte a timpului am fost penfriends. Sau, mă rog: mailfriends, Yahoo Messenger-friends (până când a dispărut YM), Skpe-friends. După cum se deduce, ea locuia în altă țară (unde n-am ajuns încă. Mi-am - și amândouă ne-am - imaginat de multe ori cum ar fi să ne vizităm reciproc), așadar compensam distanța cu mijloacele pe care le aveam la îndemână. 

Doamne, că nu ne mai tăcea gura (sau tastele, dacă chat-uiam). Surori gemene să fi fost și nu cred că ne-am fi putut înțelege mai bine. Asta fără să fi avut pasiuni similare (ei îi place rock-ul, or eu din punctul ăsta de vedere am cam rămas la Elvis, ea citește cu plăcere SF, eu la capitolul ăsta n-am trecut de Jules Verne și mult mai târziu, de Harry Potter), ei îi place să gătească, mie știți voi (că nu 🫣). Și exemplele ar putea continua, dar nu despre ce ne deosebea e vorba, ci despre ceea ce ne adusese aproape și ne ținea împreună. 
Valori comune, loialitate, afecțiune reciprocă, același gen de umor. Cât am mai râs împreună. Mi se întâmplă și acum să mă pufnească râsul din senin aducându-mi aminte de vreo replică spumoasă de-a ei. 
Ne-am povestit toate dramele, toate momentele cumplite pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Și câte-a mai avut și ea... Ne-am ascultat, ne-am sfătuit, am fost acolo una pentru alta. O simțeam realmente ca fiind o bucățică din sufletul meu. 

Nu mai știu exact când - să fi fost în 2018 - a traversat o perioadă foarte dificilă în plan personal și s-a îndepărtat pentru o vreme. Am înțeles-o, i-am spus că voi fi mereu aici pentru ea și am avut răbdare. Mi-era dor de ea, dar i-am respectat dorința. 

Am fost în culmea bucuriei când am reluat legătura și în 2019 a trecut prin Hamburg, în drum fiind spre o destinație de vacanță. ”Poate că e oarecum anticlimax”, mi-a zis, ”dar dacă vrei să ne vedem, eu m-aș bucura imens să te întâlnesc în carne și oase”. 
Dacă voiam??? Aproape că nu m-am mai putut gândi la altceva până-n ziua respectivă. Am petrecut o după amiază superbă, ne-am preumblat prin centru, am mâncat, am băut cafea, am vorbiiiiit, am vorbiiiit și nu ne-am mai fi săturat de vorbiiiit. 
Ne-am luat la revedere cu promisiunea că vom reface întâlnirea. La ea, de data asta. 

Au mai trecut niște luni, a venit pandemia, vorbeam mai rar, dar fiecare o găsea pe cealaltă acolo unde o știa. 
Pe la începutul lui 2022, comunicarea a început să se dilueze până a cam dispărut de-a binelea. Având și eu o perioadă dificilă, mi-am văzut de biscuiții mei și nici nu știu cum s-au scurs aproape trei ani. 
Mă gândeam uneori la ea. Oare ce-o mai face? O fi bine? S-o fi gândind și ea la mine? Aveam numărul ei de telefon, dar de ce trecea vremea, de ce mi-era mai greu s-o abordez, fiindcă mi se părea un gest mai degrabă intruziv.

Asta până anul trecut în septembrie, când Facebook mi-a băgat sub nas profilul ei (de care nu știusem, era relativ recent), având prieteni comuni. Recunosc, primul gând a fost ”de când are Facebook? De ce nu m-a căutat? De ce nu mi-a scris? Dacă s-ar fi gândit la mine măcar pe sfert cât am făcut-o eu, mi-ar fi scris demult...”. 
Am alungat repede gândul, care mi s-a părut meschin și mi s-a făcut rușine de mine. 

I-am scris. Cât de mult m-am bucurat când mi-a răspuns, nu vă puteți imagina. 
Ne-am sunat, am vorbit. Am regăsit-o pe ea, draga mea prietenă de peste un deceniu. Trecuse prin multe, multe și grele, dar era tot ea.  
Am povestit, am vorbit, am râs ca-n vremurile de odinioară. 
Și totuși, simțeam o barieră între noi. Eram și nu mai eram ca înainte. 
Am zis că asta e, life happened pentru amândouă. 
Am continuat să comunicăm, dar în continuare simțeam că lipsește ceva. 

Și-n aprilie, când am trecut prin cea mai grea perioadă a anului ăstuia, i-am scris că nu sunt bine. 
A rămas să vorbim peste câteva zile. 
Nu mi-a mai scris niciodată. 

Poate că nu avea resurse emoționale, nu știu. Aș fi înțeles, dacă mi-ar fi spus. Nu am idee nici dacă mai citea pe blog (de care știa; într-un fel existența lui se datorează și ei, că m-a încurajat enorm să m-apuc de scris), nici nu mai contează. 
E pe Facebook zilnic (din nostalgie, și poate și dintr-un soi de masochism, mă mai uit uneori pe profilul ei. Trebuie să mă las de asta, că nu-mi face bine deloc). 
Absolut nimic n-ar opri-o de la a-mi scrie. 
Dacă ar simți nevoia s-o facă. 

Dar probabil că n-au mai rămas decât amintirile. Iar de data asta nu mai pot să-i scriu. Nu pentru că n-am avut-o aproape în acele săptămâni care au fost foarte grele, fiindcă nu sunt un om ranchiunos. Și-n niciun caz cu cineva care a însemnat atât de mult pentru mine. 
Ci pentru că nu mai simt că mai există ceva acolo. 

Aș spune că atât am însemnat, dar știu că a ținut mult la mine. Numai că, uneori se întâmplă așa. Trandafirul s-a uscat. A fost minunat toți anii cât a stat înflorit, dar atât a fost să fie. 

Dincolo de toate astea însă, ceva din mine îi va duce dorul pentru totdeauna.

O țară sănătoasă la cap

Vineri după-amiază eram în drum spre casă după ce încheiasem săptămâna de muncă și se anunța o seară banală. Asta până când omul îmi scrie că tocmai au venit pompierii, fiindcă din apartamentul unei vecine ieșea un fum gros, care se răspândise pe casa scării și detectorul de fum piuia.

Vecina nu era acasă, așa că pompierii au anunțat poliția și au forțat ușa apartamentului, în care au găsit un cățel. Bine, ceva mai mare decât un cățel (personal, cred că e labrador). Era sociabil, vioi și în stare bună, cel puțin aparent; dar locuința era plină de fum, așadar evident inhalase și el. 

Cei care erau acasă au ieșit în fața blocului (cățelul a fost prins într-o lesă a pompierilor și stătea afară cu toată lumea) până când pompierii au terminat de verificat și de aerisit locuința respectivă și holul blocului. Din ce-am înțeles au găsit în sufragerie o pungă de plastic care ardea, dar nu au menționat mai mult, așadar nu ne putem imagina ce putea să fi ars mocnit în interval de niște ore (respectiv până s-a acumulat atât de mult fum). Noi speculăm fie un powerbank care s-a aprins, fie vreo baterie supraîncălzită, dar nu știm. Și până la urmă, nu contează. Important este că nu s-a întâmplat nicio nenorocire.
Ce am mai aflat a fost că au lucrat pe 3 fronturi simultan: unul a scos imediat cățelul din casă, alții au neutralizat sursa de foc și au verificat să nu mai ardă ceva pe undeva, iar alții au montat niște perdele speciale prin care au împiedicat fumul să se mai răspândească și au deschis ferestrele.

Toate cele de mai sus mi-au fost povestite de om la telefon, în timp ce eu veneam spre casă. Între timp intervenția se încheiase și lumea revenise în apartamente. La noi era cineva în plus: ați ghicit, cățelul 🐶. Pasămite vecina încă nu se întorsese și polițiștii (în custodia cărora fusese predat de către pompieri) au întrebat cine e dispus să-l ia un pic în casă. ”Îl iau eu”, a zis jupânul, deși nu știa cum trebuie procedat cu el, având în vedere fumul pe care-l inhalase. 
Polițiștii i-au luat datele de pe buletin și au consemnat în protocoalele lor că deocamdată cățelul e la noi. 

Când am ajuns și eu, pe strada noastră încă părea să fie destulă activitate; două mașini de pompieri (voluntari), una de poliție și o ambulanță (care este întotdeauna chemată în astfel de situații, pentru orice eventualitate), toate cu semnalele luminoase încă aprinse. 

La ușă, cățelul m-a întâmpinat voios și a început să mă tragă de fular, având evident chef de joacă. După ce ne-am jucat un pic, s-a preumblat prin toată casa și a mirosit florile din vaza de pe măsuță, a înțeles că deocamdată nu e rost de plimbare și s-a culcat în hol.

”Dacă stăpâna nu se întoarce până la cel târziu nouă, căutăm un cabinet veterinar deschis și-l ducem acolo”, am hotărât. ”Nu-l putem lăsa așa peste noapte, cine știe cât de afectat e de la fum, chiar dacă el pare bine...”.

Însă n-a fost cazul. Peste vreo 40 de minute a sunat la ușă un polițist. ”Ce face cățelul?” M-am dat într-o parte ca să i-l arăt: era tot în hol, ridicase capul și privea cu cel mai viu interes, dând din coadă. 
”Îl ducem chiar acum la veterinar, am sunat la una dintre clinici și este așteptat”. Am întrebat cum va ști stăpâna (care nu se întorsese) unde îi este cățelul. ”I-am lăsat un bilet lipit pe ușă cu toate informațiile, inclusiv numărul de telefon de la clinică”. 

Și cu asta, s-a terminat. Nu știm când s-a întors vecina acasă, dar probabil biletul găsit a fost edificator. Încă n-am văzut-o pe afară plimbând cățelul, deci sper că e bine... (de cățel zic, că ea sigur n-a dormit prea bine în ultimele două nopți...). 

Am fost foarte, foarte impresionată de întreaga desfășurare. În special de felul în care au avut grijă de cățel. Mahatma Gandhi spunea că poți recunoaște nivelul de civilizație al unui popor după felul în care tratează animalele. Judecând după ce am văzut vineri, inclusiv din acest punct de vedere n-aș putea fi mai mândră de țara mea adoptivă 🖤❤️💛. 

Odă unor sandale ajunse la pubertate

Vara sanie și iarna car, știți vorba. Pe principiul ăsta, la vară scriu despre cizme și bocanci. 

Dar nu pot și pace bună să le las nelăudate. Dacă nu erau ele cred s-alegea praful de concediul de-acum două luni, și nu numai de ăla. 

Vorbim, așadar, despre o pereche de sandale. Vechi - anul ăsta au împlinit 12 ani, de unde și titlul - dar foarte bine păstrate și pe barba profetului, la nevoie sunt pregătită să străbat Hamburg în lung și-n lat ca să găsesc un cizmar să le repare dacă se va pune problema. 
Nu că n-aș avea altele, în boxă hibernează încă cinci perechi (considerabil mai noi).
Dar fără astea, sunt terminată. Sau dacă nu terminată, în tot cazul cu buna dispoziție la cote de avarie. 

Motivul este că de vreo câțiva ani încoace mi se umflă picioarele vara de zici că de la glezne în jos am doi cozonaci bine crescuți. Inevitabil apar și nesuferitele flictene și oricât de bine m-aș ”plasturiza”, mersul pe jos devine un chin. Iar noi mergem mult pe jos. 
În general, prefer sandalele sport, de la Rieker - mi se pare una dintre cele mai prietenoase și confortabile mărci, și nu numai când e vorba de sandale. Până cu 3-4 ani în urmă purtam fără probleme orice model Rieker și în vacanțe mergeam minimum 15 kilometri pe zi fără nici cel mai mărunt disconfort. 
Dar cum ziceam, între timp s-a isprăvit cu huzureala asta. Îmi cumpărasem cele mai comode sandale imaginabile, cu barete late, căptușite pe interior și reglabile - practic, numai dacă aș fi fost desculță aș fi putut fi mai confortabil. 
Asta-n teorie. În practică, după cel mult două zile de plimbare și de umflat (salut, cozonaci!), absolut nimic nu mă mai putea ajuta. Nici lăsatul baretelor la maximum de larghețe posibil, nici plasturii Compeed (la ce prețuri au, mă mir că nu-s marfă de contrabandă 😒), nici ținut picioarele mai sus de nivelul trunchiului după ce reveneam în cameră, nici baie rece, nimic. Cel mult se dezumflau un pic seara, ca să redevină a doua zi cozonaci. 

Tărășenia asta mi-a stricat cheful în vacanța din 2022 în Italia, precum și parțial în cea de anul trecut. Paradoxal, între astea două vacanțe, respectiv în cea din Portugalia, n-am avut nimic; probabil fiindcă acolo nu a fost atât de cald, concluzionez. 
Eh, și anul trecut m-a lovit revelația; stai, frate, că de data asta mi-am adus și sandalele alea vechi. Hai să-ncerc și cu ele, mai rău decât e deja n-are cum să fie. 

Și ce să vezi? 🥁🥁🥁 Nu doar că n-a fost mai rău - dar mai c-aș fi putut jura că picioarele îmi mulțumesc cu recunoștință, mult nu mai lipsea și cred că le-aș fi auzit deja cântând de fericire. Orice disconfort a dispărut complet, nu tu umflături, nu tu flictene (deși mergeam la fel de mult, dacă nu și mai mult), nu tu nimic, doar bine și comod. 
Prin urmare, în Dubai nu le-am purtat decât pe ele. Cu o singură excepție: într-o după-amiază am luat altele (Rieker, reglabile, căptușite) și n-au trebuit decât vreo trei ore ca să simt cum se formează iritația aia de rău-augur, anunțând flictena. Prin urmare, welcome back, credincioasele mele sandale de 12 ani! 

În imaginile de sus avem așa (de la stânga la dreapta):

Florența, 2013.
New York, 2017.
Palma de Mallorca, 2018.
Malta, 2024.
Abu Dhabi, 2025. 

(Oarecum deprimant să constat ce-am îmbătrânit, meh... 😒). 

Dar să nu-mi uit vorba. După cum se poate observa, constanta imaginilor sunt sandalele. ”N-ai și tu unele mai noi?”, s-a burzuluit onorabilul în Dubai. Sigur că am, dar la ce bun că am? Am ajuns să cred că nici dacă aș purta Jimmy Choo n-aș ieși mai bine decât cu sandalele mele credincioase, care nu s-au supărat pe mine când le-am lăsat acasă - în schimb s-au asigurat că nu vor mai fi niciodată lăsate în urmă. 

La punctul ăsta poate vă-ntrebați ce marcă sunt. Ei bine, după atâția ani cu greu se mai distinge scrisul de pe talpă - ”Structured”. Nu cred că e o marcă anume, că am căutat. 

”Și ce-o să faci când se strică?” a urmat jupânul, în continuare setat pe burzuluială. 
”O să le repar”.
”Cât timp o să le repari?”

La asta n-am un răspuns - cel puțin nu altul în afară de ”cât o fi nevoie” - dar adevăru-i că momentan sunt fără alternative. Orice model am încercat în afară de ele a dat chix. Dacă n-am vreo revelație similară, parcă văd că le port și peste alți 20 de ani... 
Tot e bine că n-am problema asta de ”exclusivism” decât când e vorba de sandale 🙄. 

Leacul meu de vulnerabilitate. Melancolie.

O fi fost ea intervenția stomatologică de vineri minim invazivă, dar eu tot m-am simțit de parcă aș fi pierdut prin K.O. cu Muhammad Ali. Sau poate pacientul percepe în cu totul altfel minima invazie, față de ceea ce prevăd tratatele de medicină 😏. 

Despre ce-a fost vorba, pe scurt - periimplantită, suficient de avansată încât să fie nevoie de debridare chirurgicală. E un fapt mai degrabă inedit să se întâmple așa ceva la atât de mulți ani (aproape opt, în cazul meu) de la inserarea implanturilor, dar în urma discuției cu chirurgul, știu cui să ”mulțumesc”: abcesului de-acum jumătate de an, care la vremea respectivă a binevoit a se sparge, iar acumularea bacteriană urmată de migrarea bacteriilor a pornit tot dansul ăsta. 

- Aș fi putut face ceva concret pentru a preveni? Adică-n afară de spălat de 2 ori pe zi cu periuța electrică, folosit zilnic ață dentară și detartraj bianual. 
- Nu. Igiena orală este evident bine întreținută și de fumat nu fumați. Infecția din primăvară a fost trigger-ul.
- Splendid. Chestia asta se poate opri eventual, ăăă, de la sine? 
- Nu. O dată pornit procesul inflamator, nu se poate opri decât dacă se intervine activ, iar în cazul dumneavoastră a început deja să se piardă din țesutul osos, iată aici pe radiografie se poate vedea, bla-bla. 
- Formidabil 🙄. 
-... așa că trebuie acționat cât mai repede.

Hai că prea m-am alintat în ultimii ani vizitându-mi dentistul numai pentru detartraje, iar la controale era ”alles in Ordnung”. Evident, intervenția asta nu e acoperită de asigurarea de sănătate (ca de altfel nimic din ceea ce ține de implanturi, dacă n-ai asigurare separată - și nu avem). Am înghițit un nod întrebând cât va costa, încă unul după ce mi-a zis, slavă Domnului că ne putem permite, am făcut programare. 

A durat vreo oră și ceva cu totul, din care 45 de minute intervenția în sine, iar restul - anestezia, o radiografie imediat după și o discuție în care mi-a explicat ce-a găsit și ce-a meșterit. Știusem în linii mari la ce să mă aștept, dar două chestii tot m-au luat prin surprindere:
- faptul că mi-au acoperit fața complet, mai puțin gura și nasul; în ce mă privește, ideea de-a nu putea vedea nimic din ceea ce mi se întâmplă a fost destul de creepy, și asta chiar dacă medicul a comunicat permanent cu mine. Nu a durut absolut deloc, dar de simțit simțeam diverse, așa c-aș fi fost în măsură să spun când a ajuns la os, respectiv la implant, că se auzea altfel curățarea 😀. Instructiv și motivant, vă spun 🥳.
- sentimentul acut de vulnerabilitate, pe care nu l-aș fi anticipat. Poate tot din cauza punctului de mai sus, sau poate pentru că, totuși, intervenția a fost destul de intensă. Și zgomotoasă, cu toate râcâielile și ”crâșcâielile” alea 😒. 

48 de ore mai târziu e totul bine, chiar dacă zona calamitată e-n continuare sensibilă și firele deja mă enervează. 
Și-acum ajung la partea a doua, apropo de ce spuneam mai sus de vulnerabilitate. 

Vineri după-amiază am mai lucrat de-acasă vreo 3 ore, constatând că din punct de vedere psihic nu sunt într-un loc prea bun. Instinctiv, fără ca măcar să fi conștientizat, m-am pomenit căutând un concert cu Zubin. Și m-am lăsat în voia muzicii lui, m-am învelit în confortul ei ca într-un cocon cald și ocrotitor, care m-a alinat și mi-a oblojit starea melancolică. 

Cred că trecuseră niște luni bune de când nu mai ascultasem vreun concert cu Zubin, deși cu ani în urmă obișnuiam să mă întorc iar și iar la muzica lui, în care mi-am găsit de atâtea ori leac și mângâiere. 

Știu că e tot mai slăbit și mi se strânge inima când mă gândesc la asta. 
Citeam nu demult că, din motive de sănătate, își anulase toate concertele care presupuneau călătorii, onorând numai angajamentele din Los Angeles (unde locuiește). Iar acum două săptămâni a dirijat Simfonia a VIII-a de Bruckner. O lucrare deosebit de complexă și solicitantă, pe care a dirijat-o pe de rost și la fel de magic precum oricând de-a lungul atâtor zeci de ani. Dar, cum notau criticii, ”cu mișcări limitate, economicoase”, diferite de stilul lui amplu și flamboaiant. Nu mai are energie... 
Au apărut și fotografii din concert. Una dintre ele m-a șocat. Știam de ani de zile că Zubin dirijează numai stând pe scaun, dar de data asta... a fost adus pe scenă într-un scaun pe rotile. Nu pot să vă spun cum e imaginea, mai ales pentru cineva care l-a urmărit de-atâtea ori dirijând molto vivace, plin de forță scânteietoare. Efectiv am simțit cum mi se frânge inima văzându-l atât de fragil, de vulnerabil, de... împuținat.

Și privind fotografia respectivă (pe care nu o să o pun aici) un gând s-a insinuat, ca de nicăieri. 
Se stinge lumina, mi-am spus. 

Nu mă pot gândi la așa ceva, cu toate că sunt conștientă că probabilitatea de a-l mai revedea vreodată pe Zubin în spațiu și timp real este tot mai redusă. 

Îmi voi găsi mereu alinarea, bucuria, binele și confortul în muzica și energia lui bună. 
Iată, asta am ascultat vineri seara. E muzică vieneză - minunată, veselă, colorată și dătătoare de bună dispoziție. 
Eu așa vreau să-l țin minte. 

Închei articolul așa cum am mai încheiat măcar vreo două: te rog, Maestro, mai rămâi.