Team building în Palma de Mallorca (I)

A fost exact cum anticipasem că va fi - inedit și extrem de obositor. Am revenit, am dormit în neștire, mă simt oarecum ca o ființă umană funcțională. Așa că am zis să purced la povestiri - din ce-mi dau seama, s-a strâns material pentru vreo trei articole. Și asta în numai 4 zile, ceea ce spune destul despre cât de ”condensat” a fost programul. 

Luând-o cu începutul, condițiile de zbor impuse de Spania în context pandemic au fost destul de lejere. Cu 48 de ore înainte a trebuit să completăm un chestionar (al cărui link îl primisem la achiziționarea biletului). Chestionarul conținea întrebările standard: în ce țări am călătorit în ultimele 14 zile, dacă am avut contact în ultimele 2 săptămâni cu persoane confirmate a fi bolnave, dacă avem simptomele cutare și cutare. Ultima întrebare se referea la documentul pe care îl vom prezenta la sosirea în Spania (certificat de vaccinare, test PCR negativ sau adeverință de vindecare nu mai veche de șase luni) și apoi trebuia să încarci pe site documentul respectiv. După acest pas final se genera un cod QR, pe care urma să îl arăți la aterizare. Și gata, feliz viaje. 🇪🇸

(Uitasem să menționez: de data asta și-n mod absolut surprinzător, am reușit să trec de controlul bagajelor fără să mi se înșire chiloții suspecți pe masă, pentru verificare. Să nu fie de deochi, ptiu, ptiu).

Formalitățile la sosire au fost rapide: prezentai codul QR și un act de identitate, verificau, scanau codul și bună ziua. De acolo ne-a preluat un autocar care ne-a dus la hotelul Punta Negra, unde urma să fim cazați. 

În prima zi n-am făcut prea multe; ne-am instalat, am mâncat de prânz și am încercat să lucrăm ceva, iar seara ne-am reunit pentru ”welcome dinner”. Asta a fost chiar drăguț, fiindcă între timp sosiseră și colegii din Franța și Marea Britanie și m-am bucurat să-i revăd pe mulți dintre ei. (Bine, au fost și vreo câțiva pe care m-am străduit să-i evit cu destul de mult succes și cu un zâmbet strepezit, dar să nu intrăm în aceste amănunte nu tocmai politically correct 🙈). 

Despre seminarul organizat de HR precum și despre ce-am făcut în Palma timp de câteva ore, voi povesti în postări separate. A fost pe alocuri interesant, pe alocuri obositor și pe alocuri parțial previzibil, dar în ansamblu distractiv și o binevenită ieșire din rutina zilnică. 

Două vorbe referitoare la hotel, mai întâi. Este un complex mare și foarte bine organizat, dar destul de vechi și îndrăznesc să spun că ar trebui investit ceva mai mult în renovare.
Spre exemplu, clanța ușii de la balconul meu era de-o mobilitate surprinzătoare. În traducere, cădea la cea mai mică atingere, așadar deschiderea și închiderea ușii constituiau un demers cu deosebire aventuros 😀. Unul dintre inginerii noștri mi-a făcut o improvizație ca să mă pot descurca mai ușor, drept pentru care l-am promovat în funcția de Facility Maintenance Manager.
(Aș fi putut face gălăgie la recepție și să cer o altă cameră, dar mi s-a părut ceva gen ”Prințesa mofturoasă”. Nu e stilul meu).
Alți colegi au avut probleme la duș - apa curgea fie în rafale reci, fie fierbinți, dar calea de mijloc era inexistentă. La mine a fost ok dinspre partea asta, apa a fost călduță și potrivită pentru cele 24-25 de grade care erau afară.

În ceea ce privește mâncarea, a fost multă (retrospectiv, aș spune că prea multă) și gustoasă, iar pentru yours truly nu au lipsit surprizele. Cu ochi, tentacule și clești (ele, surprizele 🦐 🦞🐙). 

Cum ar fi de exemplu în cea de-a doua seară, la un restaurant situat în apropiere de Catedrala din Palma, cu un view pe măsură.

Aperitivul a fost gustos și deeeeestul de inocent (deși buletele de homar s-ar fi cuvenit să mă avertizeze asupra a ceea ce urma), iar vinul alb, aromat și nu foarte puternic, s-a potrivit de minune. Mă aflam, prin urmare, într-o dispoziție trandafirie când mi s-a pus în față chestia asta:

Hai că m-am aranjat, am cugetat eu, inspectând lighioanele și încercând să iau o decizie legată de abordarea situației. Cu mare plăcere aș fi aruncat farfuria pe geam, dar n-aveam niciun chef să mă simandicoșesc ”vaaai, nu pot să mănânc așa ceva”, prin urmare pe cai, Greto - și m-am aplecat spre colegul din dreapta mea.
- Auzi, îi zic. Eu n-am mai mâncat niciodată de-astea, dar dacă mă ajuți și-mi explici cum să fac, mă aventurez.
Omul s-a uitat la mine de mai să-i sară ochii din cap ca popcornu-n tigaie.
- Cum, niciodată? Deloc?
- Pas du tout, l-am asigurat, cotrobăind în amintiri după franceza pe care-am uitat-o din anii de liceu.
- Mon Dieu, și dacă ești alergică la ele? Fructele de mare pot declanșa reacții alergice destul de urâte...
Am ridicat din umeri. Csf, n-ai csf.
- Eh, o să aflăm imediat. Și dacă se întâmplă asta, să știi că v-am iubit 😀.
Colegul nu părea deloc amuzat, ba chiar dimpotrivă. Ca să-l încurajez, am înșfăcat tacâmurile cu un aer războinic.
- Deci, mai întâi spune-mi ce avem aici.
- Păi: langustină, scoici, crevete și păianjen de mare.
- Păianjen-cum?!! 😳
- Sea spider, repetă colegul îndatoritor.
Și eu care sperasem că nu am înțeles corect. Pentru numele lui Belzebut.
- Ok, cu scoicile și crevetele mă descurc. Explică-mi cum să procedez cu ăștialalți doi.
- Simplu, zice. Langustina - îi tai capul, îndepărtezi părțile cartilaginoase și mănânci carnea din interior. Cu păianjenul, cam la fel - rupi partea de sus și ”sugi” conținutul.
Splendid. 🙄

Concluzionând: scoicile - banale, crevetele - trece clasa, păianjenul sau orice-o-fi-fost-lighioana-aia - plictisitor și agresiv, langustina - cea mai bună dintre toate, cu o carne foarte fragedă, însă tot nu aș comanda vreodată așa ceva din proprie inițiativă.
De ce spuneam că păianjenul a fost agresiv - în timp ce mă opinteam cu el, m-am zgâriat într-un cartilaj. După ce că e urât, dificil de mâncat și nu din cale-afară de gustos, mai e și recalcitrant. Ce jivină dubioasă. 😒

Evident, nu am avut nicio reacție alergică, dovadă că soiul rău nu piere 😀. A doua zi, luând prânzul la alt restaurant, am ridicat din umeri nepăsătoare în fața aperitivului constând în inele de calamar și tentacule (tot de calamar) pane. Ce dubioșenie o veni după, o caracatiță întreagă? 

Mare ne-a fost surpriza (și bucuria) când ni s-a adus un grătar de vită. Excelent făcut, un deliciu. Unui coleg nu-i venea să creadă și l-a cercetat mai întâi suspicios: n-o fi cumva un file de cine știe ce pește?
E clar, eram traumatizați din seara precedentă. 😂

Cea din urmă surpriză a fost o salată cu creveți, ca aperitiv la cina din ultima seară - dar aici am trișat, în sensul că am plimbat creveții prin castron și am ciugulit doar din verdețuri. Nu mai aveam niciun chef de eroisme cu lighioane de mare și oricum era doar aperitivul. La felul principal am avut pește cu legume, foarte bine preparat și gustos.

În încheierea acestui prim articol, vă las cu niște poze de pe faleza hotelului. Vis de albastru și de Mediterană... 🙂

E atât de frumoasă și ce dor îmi fusese de ea... 🙂

Ne recitim în episodul următor, când vom povesti despre un workshop.

Salată de weekend (45)

Trecut-au luni bune de la ultima salată de weekend... iar acum mi-am propus să arunc la repezeală câteva ingrediente într-un castron, pentru că mă grăbesc să mă prepar. Mâine dimineață iau avionul. Unde, cum, de ce - vedeți primul ingredient.

1) Așadar și prin urmare, ne ducem să ne team building-uim. Și nu la Paris, ca de obicei - anul ăsta, Mallorca it is. Știind ce presupune chestia asta cu team building-ul - seminarii foarte lungi, iar în pauzele dintre ele trebuie să lucrăm - nu m-am entuziasmat din capul locului prea mult. Încă și mai puțin m-am entuziasmat când am văzut agenda. În patru zile vom avea o singură oră, mare și lată, de program de voie, în rest totul e plănuit la minut. Probabil o să folosesc acest generos 🙄 interval de timp pentru a mă duce să salut Marea Mediterană, dacă o să pot.
Sper măcar să vin cu povești interesante de pe acolo.

2) Am ajuns la penultimul sezon din ”Downton Abbey”. Abia aștept să vă povestesc impresiile despre el, deși asta presupune că-l voi fi terminat... E un serial fascinant și m-am îndrăgostit definitiv de Maggie Smith (pe care o știam din ”Harry Potter”) și de Brendan Coyle, care l-a interpretat pe Bates. Serialul n-ar fi avut nici pe departe aceeași savoare fără ei doi - așa cum ”Dallas” n-ar fi fost nici pe departe la fel fără J.R. Ewing, bunăoară. Detaliem când îl termin. 

3) Apropo de ”Harry Potter”, aseară am urmărit - ca aproape-n fiecare sâmbătă - concertul Filarmonicii din Berlin, în transmisiune directă. De data aceasta a fost un program oarecum inedit, constând numai în muzică de film dirijată de... chiar cel care a compus-o: John Williams. Printre altele, au fost incluse lucrări din ”Indiana Jones”, ”Star Wars” și... ”Harry Potter”. Mi-a plăcut la nebunie și, cunoscând bine sala de concert și acustica ei, îmi pot imagina cum s-a auzit de la fața locului. 

4) Jupânul cred că vrea să mă bage-n păcat, sau chelcășoz. Ia uitați-vă și voi cu ce s-a înființat ieri de la cumpărături:

Cred că vrea să mă transforme în influenceră de-aia, vă spun. 🧐

(Sunt bune. Foarte bune. Și zic asta ca una care nu se dă-n vânt după ciocolata cu alcool).

5) În seara asta cred că voi urmări și eu - în sfârșit - celebrul film ”Bohemian Rhapsody”. Dacă e atât de bun precum se spune, povestim și despre el. 

Acestea fiind zise, mă duc să continuu preparativele pentru mâine. Nu am cuvinte să vă spun ce lene mi-e. Mai prestez niște praline d-alea, poate mă stimulează.

”Te-am și cultivat Paraschivo,/ Te-am dus la chermeză și meci…”

Vinerea trecută m-a scos omul la Iunion, vorba  unui mare clasic. Adică, mă rog. Nu chiar la Iunion, ci pe stadion, dar m-am simțit neașteptat de bine.

Așadar. Partida dintre naționala României și cea a Germaniei, în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal din 2022.
Ultima dată când m-am dus cu dumnealui la meci (cred că era prin 2006), am dormitat pe scaun și-am numărat oi, așteptând să se termine bâlciul. Steaua - Politehnica Iași, parcă. Serios, cum să n-adormi la așa ceva? Numai cât am scris echipele și simt că-mi vine să casc.

Ei, dar vineri a fost cu totul aaaaltceva. 

La intrare s-au controlat certificatele și s-a solicitat un act de identitate, apoi fiecare a primit o brățară. Niște sute de metri mai încolo, se verificau biletele + control corporal și în genți. Aici te întrebau și de brățară.

Stadionul are capacitate de 57.000 de locuri și meciul era sold out, dar după cum se vede și din imagine, eram foarte răsfirați. Deloc de mirare: s-au pus în vânzare doar 25.000 de bilete, deci mai puțin de jumătate.
Nu ne-am simțit deloc expuși. Masca era obligatorie până îți ocupai locul pe scaun, apoi puteai să o dai jos - dar era în aer liber și locurile erau ocupate pe sistem 2 da/2 nu, așa că nu ne înghesuia nimeni.

Atmosfera? Senzațională, așa cum te-ai aștepta să fie la o partidă internațională și cu un DJ care mixa, credeți-mă, nu se-ncurca băietul cu howdoyoudo. Am cântat ambele imnuri, că doar ambele țări sunt ale noastre 🙂, iar galeriile au fost extraordinare. Nu înjurat, nu fluierat, nu huiduit (în afară de faptul că ai noștri au ”mugit” nițel când arbitrul a vrut să dea un penalty nemeritat nemților la începutul meciului, dar s-a răzgândit după VAR). S-a scandat frumos și motivant, eu încaltea strigam alternativ ba ”Deutschland”, ba ”România”, în funcție de galeria care se auzea mai tare. 😂

Două vorbe și despre celebrul, nu-i așa, joc ”prea tehnic și fără spectacol” al nemților. Parol, asta a fost o surpriză, și-ncă una mare de tot. Eu însămi, și jupânul de asemenea, eram de acord cu toată lumea care zicea că nemții sunt seci, tehnici, alea. Chestia e că așa se vede numai de la televizor, fapt de care ne-am dat seama abia vineri seară. În realitate, a fost un show de uitai să și răsufli urmărindu-i. Pase mișto date, driblinguri faine, ai noștri bieții au legat o singură dată 5 (numărate de mine) pase consecutive, în rest nu prea au ajuns la minge. Și ne-au călărit nemții de practic ajungeam să ne minunăm când se mai juca și la jumătatea terenului; în cea mai mare parte a timpului erau în careul nostru :))

Posesia a fost de altfel de 75% pentru ei, ceea ce zice totul. Nu ajungem la minge, că nu ne-o dau și nouă să ne jucăm cu ea 🙄, dar aparte de asta jocul lor de aseară a fost oricum, numai plictisitor și exagerat de tehnic nu. Admit însă că, de la televizor, percepția e diferită.

În concluzie, ne-a plăcut foarte mult. (Și nu, nu ne-am mirat că am luat bătaie. Ne-am bucurat că nu ne-am făcut de râs). Ne mai ducem. 

PS: am știut care-s românii și care-s nemții fără să întreb. Feeling mândră de mine 😀

Covid nu e o boală suficient de gravă

Am ajuns la concluzia din titlu, constatând ce se întâmplă în România de niște luni de zile încoace - și cu precădere în ultimele săptămâni.
Vă imaginați cum ar fi decurs lucrurile dacă în loc de Covid ar fi fost o boală gen holeră, Ebola sau lepră? O maladie care să te facă să sângerezi din toate orificiile existente și cu o mortalitate de 90% la om, cum este Ebola? 

Ar mai fi răcnit burebiștii (sic) împotriva restricțiilor și a măștilor?
Ar mai fi sforăit cu superioritate că ei nu se vaccinează fiindcă ”vaccinul nu e suficient testat” și fiindcă ”oricum te poți infecta” (deși s-au explicat ambele aspecte de patruzecidemii de ori)?
Ar mai fi umblat brambura cu certificate de vaccinare false?
Ar mai urlat după ”socializare”?
Ar fi ignorat faptul că tulpina Delta a apărut prima dată în India (unde vaccinarea e la piciorul broaștei) și s-a răspândit ca fulgerul în întreaga lume?

Mă hazardez să cred că răspunsul e ușor de ghicit.

Altminteri și apropo de nimic, nu credeam să existe nici atâta ticăloșie, nici atâta prostie.

”În curând se va propune ca nevaccinații să-și pună steaua galbenă în piept, să-i închidem în lagăre, gândire nazistă!”

”Idei fasciste, loji masonice”. 

Minuni precum cea din imaginea alăturată (nu, n-am niciun chef să blurez numele, cum am mai făcut cu alte ocazii. Dacă te bagi în asemenea discuții, se numește că ești ”asumat”, boahh, am ajuns să detest cuvântul ăsta, folosit de tot mai mulți ca paravan pentru a-și expune orice bazaconie). 

Și multe, multe altele de același gen. Sunt convinsă că parcursul evenimentelor ar fi fost cu totul altul, dacă ar fi fost o boală precum cele exemplificate mai sus (și care tot de bacterii sau virus sunt cauzate). 

Așa stând lucrurile însă, burebiștii continuă să răcnească, să se înghesuie ca disperații și să refuze vaccinarea. 

Și de asemenea, mai continuă și să numere sutele de morți raportați zilnic. Dar din ce văd în Social Media, nu par să fie tocmai impresionați. Că doar ce... nu-s din familia lor.

PS: totuși, eu aș fi foarte interesată să aflu unde a văzut cotrofelnița din imagine ”copii născuți din persoane vaccinate”. Presupun că se referă la vaccinarea anti-Covid - or, asta a început în ianuarie. Când s-au născut copiii ăia, frățiuer, și când au avut timp să îmbătrânească?

Nimic nu pricep, sunt ceva de groază. Așa-mi trebuie, dacă m-am vaccinat.

Cum v-ați petrecut seara fără Facebook?

Dacă tot a picat Facebook-ul la nivel global, m-am frăsunit ce m-am frăsunit, după care m-am apucat de sortat niște eBooks pe foldere și autori, ascultând în paralel Boléro-ul lui Ravel. Ce lucrare grandioasă și cât e de dificilă... Nu-l mai ascultasem demult și uitasem cât de mult îmi place.

Evident, nu e necesar să mai precizez de cine e dirijat 🙂 N-am mai fost de 2 ani la un concert și mi-e atât de dor să-l regăsesc pe Zubin în spațiu și timp real, că mă seacă la inimă.

Ce ziceți, îl ascultăm împreună? N-o să regretați, vă promit. Asta e versiunea pe care o am eu (de altfel, după câte știu, e unica înregistrare a Boléro-ului realizată de Zubin).

 

Sper că v-a plăcut 🙂

Voi cu ce vă îndeletniciți în lipsă de Facebook, WhatsApp și Instagram? Până una-alta, eu am dat replay Boléro-ului și mă duc să mă uit, prelung, în șifonier. Ați ghicit, încerc să-mi aleg hainele pentru mâine, un demers de altminteri deosebit de solicitant 🙄