vineri, 29 aprilie 2016

80 Years Young


Postarea aceasta mocnește în gândurile și imaginația mea de ani de zile. Nu este nicio exagerare. Într-un anumit fel, seara de 15 noiembrie 2012 mi-a schimbat viața. Nu mă anima nimic în mod deosebit și, poate mai mult decât oricând până atunci, aveam nevoie de o pasiune care să mă stimuleze, să-mi umple sufletul de entuziasm și să mă motiveze. În contextul ăsta, am urmărit întâmplător o jumătate de oră din concertul aniversar susținut de Daniel Barenboim la Filarmonica din Berlin și dirijat de Zubin Mehta. Mai precis, finalul concertului, pentru că atunci am deschis televizorul. 

Nu știu exact ce s-a întâmplat în mintea și sufletul meu și ce declic a avut loc, dar a fost ca și cum mă trezisem dintr-un somn profund, dintr-o moleșeală prelungită și-n multe privințe deprimantă. Mi-am adus aminte cât de impresionată fusesem de cele două concerte dirijate de el cu șapte ani în urmă, la ediția din 2005 a festivalului ”George Enescu”. Multă vreme am fost convinsă că nu voi mai avea niciodată șansa de-a merge la vreun concert de-al lui și mă consideram foarte norocoasă că am putut să-l audiez de două ori. 

Din seara aceea de noiembrie însă, cum spuneam... multe s-au schimbat. După foarte multă vreme, mă simțeam din nou plină de viață, curioasă, nerăbdătoare, dornică de experiențe noi, însetată de-a asculta cât mai multă muzică, de-a citi despre el și de a-l cunoaște mai bine. În perioada aceea am început să-mi alcătuiesc o colecție, la început numai din CD-uri și DVD-uri, cărora pe parcurs li s-au adăugat discuri Blu-ray și alte ”colectibile”, unele dintre ele de-o valoare sentimentală extraordinară.


Acesta este ”colțul” meu preferat din casă și niciun obiect nu se află acolo întâmplător, ci fiecare are o poveste și poartă cu sine o amintire frumoasă.

Micul vas cu model chinezesc din mijloc e de la mama.
Trandafirul uscat din el este unul din cei 25 de trandafiri roșii primiți de la dumnealui jupânul la aniversarea a 25 de ani.
Mileul din mijloc a fost croșetat de bunica mea.
Purcelușul de porțelan din centru a fost cumpărat din Viena, pe 31 decembrie 2014, cu doar câteva ore înainte de-a ajunge la cel mai important și mai dorit concert din viața mea.
Cele cinci flaconașe diferit colorate le-am cumpărat din Grecia, țara cea mai dragă mie. Fiecare dintre ele conținea la vremea respectivă câte un parfum.
Trandafirul galben din dreapta l-am primit de la niște plasatoare, la ieșirea de la un concert al lui Zubin din Baden Baden.
Iar micul mileu în formă de cheia Sol din stânga nu are o valoare sentimentală în sine, dar îmi place foarte mult. E deosebit de frumos lucrat (broderie filigran) și se potrivește perfect în decor.

Revenind acum la colecție în sine, sigur că nu e o întâmplare că vorbesc în premieră despre ea tocmai astăzi și tocmai de aceea spuneam că mă gândesc de multă vreme la această postare; de când am început să colecționez, mai precis. Este felul meu de a-l omagia pe Zubin, care azi împlinește 80 de ani :) Comoara mea a fost strânsă în ani de zile și unele dintre DVD-uri sunt cu adevărat rarități - ca de exemplu ”Requiem from Sarajevo” (un concert dirijat de Zubin în 1994, în cadrul căruia a dirijat Recviemul de Mozart pe ruinele bibliotecii din Sarajevo, distruse de bombardamente); sau ”Portrait of Zubin Mehta”; sau ”The Trout”, unica filmare care-l arată pe Zubin performând nu ca dirijor, ci ca instrumentist, cântând la contrabas). Aceste DVD-uri nu sunt ușor de procurat, primele două de pildă nu pot fi livrate decât în Statele Unite și mi le-a trimis verișoara mea de acolo. Mă bucur de fiecare nouă comandă, număr zilele până când sosește, urmăresc tracking-ul acolo unde se poate și abia aștept să-i fac loc unui nou CD sau DVD alături de celelalte.

Nu am foarte multe CD-uri, dar asta mai mult ca urmare a faptului că am cumpărat CD Box-uri (cutiile așezate vertical), deci multe dintre interpretări se regăsesc acolo și n-am mai luat CD-ul separat. Mai există câteva DVD-uri pe care mi le doresc, dar care momentan nu sunt disponibile și nu pot fi comandate și mai sunt și destule CD-uri cărora le va veni rândul.

În afară de muzică, mai colecționez și programele concertelor la care am șansa de a merge (pe ele le păstrez sub CD-uri), precum și biletele. De asemenea, am și două cărți:


Am scris despre fiecare dintre ele, dar nu mai pun link-urile, că le-am mai pus și cu altă ocazie și nu vreau să devin redundantă; dacă sunteți curioși, ele se găsesc în arhivă, la ”eticheta” cu numele lui. Le-am citit cu mare drag și, la rândul lor, ambele cărți au o semnificație aparte pentru mine. Pe cea din stânga am primit autograf, acum trei ani :) Iar din cealaltă carte am aflat despre răbdarea și atenția lui față de public, precum și disponibilitatea pe care o dovedește dintotdeauna față de admiratori, ceea ce mi-a dat curaj să-l abordez eu însămi, în ceea ce-a devenit una dintre cele mai extraordinare amintiri ale vieții mele.

Nu sunt foarte încântată de aspectul colecției, mă refer la felul în care sunt aranjate; mult mai bine le-ar sta pe un suport din acela special de CD-uri și DVD-uri, însă efectiv nu avem spațiu și pentru așa ceva. Când ne vom muta, asta va fi una dintre prioritățile mele.

Apropiindu-mă tiptil de finalul acestei postări, ce-aș putea spune? Cei care mă cunosc știu, iar voi, care mă citiți, de asemenea știți cât de drag mi-a devenit Zubin de-a lungul anilor. Muzica lui îmi ține și de amar, și de bucurie; ascultându-i interviurile, mi se îmbogățește sufletul; urmărindu-l dirijând, mă încarc de energie pozitivă. Apropo de asta, am zâmbit cu un aer de ”oh, da, știu cum e” când am auzit-o pe pianista Yuja Wang povestind despre experiența ei de a cânta într-un concert dirijat de Zubin:
”Odată, în timpul unui concert pe care l-am avut la Florența, a fost cât pe ce să uit să intru, pentru că priveam fascinată și plină de bucurie mâinile lui. Mișcările îi sunt atât de elegante și în același timp de naturale. Îl priveam cum trăiește muzica și parcă eram în transă, când deodată am realizat: ah, trebuie să intru!”. :)

Sper din toată inima să mai fie în putere ani mulți (apropo, în titlul postării sunt chiar cuvintele lui și-i dau dreptate: sufletul și mintea lui sunt cele ale unui om aflat în floarea vieții). Mi-am dorit mult să fiu la concertul său aniversar, care va avea loc astăzi la Viena și-n cadrul căruia va dirija exclusiv lucrări de Beethoven. N-a fost să fie. Dar sper că vor fi altele.

Voi încheia articolul citându-l pe Itzhak Perlman, care la un moment dat a spus despre Zubin: ”he is magical, larger than life”. În cuvinte puține, a exprimat atât de multe :)

La mulți ani și la încă multe concerte, my dear Maestro... :)

miercuri, 27 aprilie 2016

În capul meu, mulțimea vidă


Vă aduceți aminte de eroarea aia cu ”ecran albastru” pe care-o dădea Windows-ul cu mult timp (și cu multe versiuni) în urmă, nu? ”A fatal error has occured” și albastru ni se făcea și nouă în fața ochilor. Ei bine, o astfel de eroare a dat și soft-ul din scăfârlia lui yours truly. Ori am luat-o razna, ori am luat-o razna. Nu, n-am scris greșit și nici nu exagerez, poftim, luați de judecați și voi.

Cei trei bărbați principali din viața mea (nu căscați ochii și nu vă gândiți la prostii), respectiv jupânul, taică-meu și socru-meu își sărbătoresc onomastica în aceeași zi. Tata se sună cu socrul, jupânul îl sună pe socru, tata sună între timp la noi, ”stai să-l chem că e pe Skype cu taică-su”, eu îi felicit pe tați și-l pup pe dumnealui, să trăiți, să una, să alta, de-astea onomasticești.

Anul ăsta, mă trezesc în ziua respectivă plină de elan și nici nu pun bine filtrul de cafea la treabă, că-l iau pe jupân la zor:

- Hai, să nu ne-apuce amiaza fără să-i sunăm pe tați să le urăm diverse. 
Omul răsucește un cap căpiat, ce-i frate cu zelul ăsta pe nevastă-sa...
- Nu te uita așa la mine, hai să-i sunăm. Și să mi-l dai și mie pe taică-tu la telefon când termini de vorbit cu el.

- ... ok, zice el, în continuare bulversat.

Nu pricepeam de ce e așa de contrariat, dar nici n-am stat să mă gândesc la asta. Mulțumită de mine că am organizat diplomatica problemă a felicitărilor de onomastică, îmi iau cafeaua și pătrund pe Facebook. Deloc surprinzător, feed-ul e plin de ”să trăiți cu numele”, expresie pe care am renunțat să-ncerc s-o înțeleg. Scroll-ez rapid peste zecile de urări și imagini festive, mda, nimic interesant... și deodată casc ochii și înghit în sec, gogâlț-gogâlț. 

”La mulți ani!”, îi scrisese cineva jupânului. Iar eu... nu-i spusesem nimic, în schimb îl zorisem să-i felicite pe cei care au același nume ca și el.

E prima dată când mi se întâmplă una ca asta. Realmente nu pot să-mi explic ce vid s-a produs în capul meu și cum de mi-a ieșit complet din minte că e și onomastica lui. M-am simțit cumplit de prost și insuportabil de proastă. Din fericire, omul nu e genul care să țină cont de astfel de formalități și n-a făcut decât să se amuze de scurtcircuitul gândirii mele, dar asta nu m-a făcut să mă simt mai bine. 

Nu vreți să vă imaginați cum ar fi decurs lucrurile dacă situația ar fi fost invers și eu aș fi fost cea nefelicitată, nepupată și ne-nimic. Țin foarte mult la convenționalismele astea și ofuscarea nu mi-ar fi fost deloc mică. Mă bucur că el nu-mi seamănă, dar tot prost (și proastă) mă simt.

luni, 25 aprilie 2016

(G)literate


Azi am descoperit la Evelyn  o leapșă nostimă, care mi-a adus aminte de celebrul joc ”ȚOMANAP”, pe care-l jucam cu deosebită plăcere în școala generală, mai ales în timpul orelor de geografie (scuze, dom' profesor. Da' era mai interesant asta decât clima subecuatoarială și oricum, mi-am îmbogățit nițel firavele cunoștințe, să știți). 
Subiectul presupune să dau răspunsuri care încep cu litera numelui meu. 


Nume: mănăstire-ntr-un picior... Glumesc (n-am înțeles niciodată tâlcul ghicitorii ăsteia, apropo. Adică de ce taman mănăstire? Mă rog). Răspunsul la întrebarea asta e cum vă uitați pe stânga :))

Câteva cuvinte din patru litere: gard, gras și... nu mai știu. Îmi vin în minte numai cuvinte din cinci litere. Gulp, poftim că m-am mai gândit la unul.

Numele unui băiat: Glenn (aha, Medeiros. Cine n-a visat cai verzi pe pereți unicorni și curcubee ascultând ”Nothing's gonna change my love for you”?).

Numele unei fete: Gretl. Așa-mi spun unii dintre colegi și-mi place mult.  Vreo câțiva îmi spun și Gretchen, ceea ce de asemenea îmi place, dar ”Gretl” predomină.

O ocupație: g, g, g.... găsitor de comori :D

O culoare: nu pun ”galben” sau ”gri” vorba lui Caragiale, nici să știu de bine că plouă cu cârnați. Mă gândesc, mă gândesc... (Roșu) gueules, iată :D E o nuanță de păr, domnilor, scoateți o foaie de hârtie că vă dau extemporal :))

Ceva ce o să porți în viitorul apropiat: la cum e vremea pe aici, ghete! (Apropo, ieri și azi a nins. No joke: ninsoare. Cu fulgi de zăpadă).

Un nume de mâncare / ingredient: hai că m-a găsit cu asta. Găluște cu pruneeeeee!!!

Ceva ce găsești în baie: tot felul de ustensile, licori și unsori pentru gomaj. Domnilor, dacă ați terminat tema la ”roșu gueules”, puteți trece acum la acest nou subiect. Vă rog să nu suflați și să nu discutați cu colegul de bancă.

Un loc: Guernsey, v-am încuiat.

Un motiv pentru întârziere: am stat să repar treaba pe care a stricat-o graba.

Ceva ce ai urla: Game of Thrones (nu mă uit, dar mi s-a umplut news feed-ul pe Facebook de reacții entuziaste ca urmare a începerii noului sezon. NumaipotcuGameofThrones).

Un titlu de film: the one and only, ”The Godfather”.

Ceva de băut: un gin tonic, mulțumesc anticipat.

Un grup muzical: Gândul Mâței. Nu râdeți, cică există și e o formație de rock alternativ. A mieuna hardcore, gen.

Un animal: găinușa de pampas cu creastă. Doar n-oți fi crezut că am să spun ”girafă”, serios acuma.

Un nume de stradă: Greta Straße. Nu cred că există, dar nu-i timpul pierdut.

O marcă de mașină: Gumpert Apollo. Am dat cu Google, recunosc. N-aveam habar de marca asta, dar pe barba profetului, în ce fel arată!

Titlul unei melodii: Geschichten aus dem Wienerwald (”Povești din pădurea vieneză”, de Johann Strauss II). Unul dintre cele mai frumoase valsuri compuse vreodată. 

Mi-a plăcut să fac leapșa asta, pe care-o poate lua oricine o vrea. Și mulțumesc pe-această cale părinților mei că nu m-au botezat Xenia :D

duminică, 24 aprilie 2016

Mama impostoare


Ieri după-amiază m-am dus într-un magazin de tip drogherie. Ajunsesem la concluzia că-mi trebuie o pudră compactă, o cremă de ochi și încă vreo câteva mărunțișuri. Cu toate că știam ce vreau, am avut nevoie de ceva timp să mă decid între nuanțele ”beige” și ”sand beige”, care în cutie păreau aproape identice, dar pe piele nu prea. 

De la raftul din spatele celui unde mă aflam eu, am auzit răstindu-se o voce cavernoasă, despre care pot spune că m-a înfiorat. Voce aspră și gâjâită, de fumătoare înveterată.

- De câte ori să-ți mai spun că nu mă interesează? Nu mă interesează absolut deloc. Ai înțeles? Nu mă interesează.
Interlocutorul, căci trebuie să fi avut unul, nu se auzea. Poate vorbește la telefon, m-am gândit și m-am întors la bejurile mele.
- Lasă-mă în pace, nu ți-am spus că nu mă interesează?
Vocea cavernoasă a căpătat un chip, de după raft apărând o femeie la vreo 40-42 de ani, tipul de om uscat. Tunsoare scurtă, în stil cazon, nemachiată, îmbrăcată comod, dar auster, în nuanțe închise. Ochelarii cu rame mari și lentile fumurii îi accentuau cenușiul feței. Părea să fie exact genul de persoană pe care nu-ți dorești nici măcar s-o cunoști, cu atât mai puțin s-o ai în anturaj. Genul de persoană a cărei simplă apariție e de natură să te crispeze.
- Hai mai repede, cât să mai stau după tine?
Deci nu vorbea la telefon. Încet, cu pași ezitanți, a apărut un băiețel căruia i-aș fi dat vreo 6-7 ani. Avea obrajii roșii și ochii triști. S-a uitat pentru o secundă la mine, apoi și-a plecat privirea și-a urmat-o pe femeia care, din păcate pentru el, probabil că era maică-sa.

Am ales pudra și m-am mutat la alt raft, căutând diverse. 
- Băiete, nu mă interesează. Te rog să mă lași în pace. 
Ca și mai devreme, din partea băiețelului nu se auzea nimic. Mă întrebam dacă nu cumva individa poartă conversații imaginare sau poate copilul o fi vreun extraterestru care comunică la nivel mental. 
- Lasă-mă în pace. Du-te de aici, mai am de  făcut cumpărături.
Măcar nu i-a mai spus că n-o interesează, indiferent ce.
- Nu trebuie să-mi spui nimic. Nu mă interesează.
Oh. 
- Ți-am spus să mă lași în pace, da?

Îmi venea s-o zgâlțâi, să țip la ea să nu-l mai chinuie. Să vorbească frumos cu el. Să fie recunoscătoare că-l are. Să aibă răbdare. Să-l iubească. 
Îmi venea să-l iau pe cel mic în brațe și să fug undeva cu el, să-l ascult ore-n șir povestindu-mi ceea ce pe maică-sa n-o interesa.

Au dispărut din proximitatea mea, dar l-am regăsit pe băiețel la scări (raionul unde fusesem se afla la primul etaj). Stătea pe jos și aștepta. O lăsase în pace.

La casă, am auzit-o din nou gâjâind undeva în spate.
- Hai, ajută-mă, pune astea pe bandă. Ai nevoie de ceva?
Niciun răspuns, poate cel mic a făcut doar semn din cap.
- Bine, atunci du-te de aici și așteaptă-mă în față.
N-am mai suportat tonul de stăpân de sclavi și m-am uitat urât la ea. A băgat de seamă, dar nu cred că a impresionat-o.
Sau mai bine-zis, n-a interesat-o. Nu-i păsa ce avea propriul copil de spus, de ce-ar fi interesat-o că o necunoscută se uită strâmb la ea?

Am și-acum în fața ochilor privirea tristă și hăituită a băiețelului. Îmi doresc să nu fi fost maică-sa. Dar mă tem că era. 

De fapt, biologic se poate să fi fost. În alte sensuri însă, era o impostoare.

miercuri, 20 aprilie 2016

Arbitru de spălat rufe


Ni se comunicase de vreo două săptămâni că astăzi este programată o ședință informativă pentru toți angajații, la care urmau să ia parte cei trei manageri ai companiei și directorul de filială, respectiv Măturătorul. Eu plănuiam să mă sustrag - a(vea)m mult de lucru și niciun chef să stau degeaba vreo oră, dacă nu și mai bine, ascultând discursuri redundante și lozinci absolut plictisitoare. În timpul ăsta lucrez, numa' bine nu mă bate nimeni la cap, mi-am zis, dar cu zisul am rămas. ”Prezența este obligatorie”, ni s-a spus, de unde am tras concluzia că or vrea să se asigure că nu vor fi în situația de a predica în pustiu. Mno, asta e, măcar îmi satisfac curiozitatea în ce-l privește pe Măturător, pe care nu l-am auzit niciodată glăsuind. 

După ce ne-am instalat și au dat drumul la proiector, unul din cei trei iluștri a luat microfonul și s-a avântat cu patos. ”Bună ziua, bine ați venit. Vă mulțumesc pentru prezență, ne bucurăm să vedem că ați venit în număr atât de mare”. Ce să-ți povestesc, de parc-am fi avut de ales. ”Avem multe să vă împărtășim, vești bune, cifre care vă vor impresiona, dar vom vorbi și despre provocările care ne stau în față și pe care le vom depăși împreună, blablabla”.


Nu știu cine-a fost deșteptul care-a ouat o prezentare PowerPoint cu trimitere la jocul de fotbal - graficele erau sub forma unui teren, diferitele puncte care urmau a fi dezbătute fiind reprezentate de niște mingi de fotbal. Cică asta e în spiritul apropiatului Campionat European. Câtă originalitate, oamenii ăștia chiar au prea mult timp liber. ”Dumneavoastră sunteți jucătorii, team leaderii sunt căpitanii de echipă, șefii de departamente sunt antrenorii, iar noi, ăăăă....”. Cred că i se terminase scriptul și, nemaiavând nicio fițuică, nu mai știa ce să spună în continuare :))) 
 - Eu sunt un fel de arbitru, a zis Măturătorul când a luat cuvântul. Eu trebuie să am grijă, hmm, ca toată lumea să fie tratată la fel și mulțumită și, desigur, să câștigăm jocul.
Nu știu la ce meciuri s-o fi uitând onorabilul, dar rolul unui arbitru nu e acela de-a încheia o partidă cu victorie. Mă rog, atâtea metafore au înghesuit, c-au izbutit un compot din ele. Tot e bine că n-a zis nimic de ofsaid.
”Are o moacă de cățeluș. Să-i zicem Puppy”, a propus o colegă.
I-am dat dreptate, dar pentru mine tot Măturătorul rămâne. L-am auzit grăind ceva despre rufe și detergent și am ciulit urechea.
- Eu sunt așa, ca un fel de administrator. Primesc de la dumneavoastră rufe murdare, folosesc detergent și vă înapoiez  rufele curate, a continuat Măturătorul, obținând de la întreaga sală niște priviri căpiate. Ce baliverne îndrugă ăsta? Când și cum a ajuns de la fotbal la spălat de rufe?!

Mă rog, era un fel foaaarte abstract de-a spune că rolul lui e să rezolve problemele care-i sunt semnalate de noi. Constat că are un fix cu ideea de curățenie, apropo și de istoria cu măturile pe care v-am povestit-o acum câteva săptămâni. ”Începând din mai, voi organiza în mod regulat întâlniri cu dumneavoastră, în grupe de câte 5-7 persoane”.
Splendid. Trag nădejde că participarea e opțională, pe sistemul ”cine mai dorește, cine mai poftește”. Ar face foarte bine să fie opțională.
- Mă aștept ca la aceste întâlniri să-mi fie semnalate problemele pe care le întâmpinați în activitatea dumneavoastră, a perorat el. Și-ar fi de dorit să-mi prezentați și niște soluții la care v-ați gândit pentru problemele respective.
Bravos, frate :))) Noi să venim cu probleme și tot noi cu soluții. Băiat deștept Măturătorul, ce mai tura-vura. Eh, din partea mea poa' să se aștepte liniștit mult și bine.

În fine. Au urmat niște cifre verzi (ceea ce am aflat că e de bine; ”depinde de noi toți ca ele să nu devină roșii”. Admirați exprimarea metaforică), niște informații de ordin organizatoric, niște laude la adresa noastră (cu aplauze cu tot, așa cred că era și la ședințele de partid de altădată) și, nelipsit, apelul la flexibilitate. Zic ”nelipsit” pentru că nu există ședință la care să nu ni se amintească faptul că este deosebit de important să fim ca trestia lu' Pascal, adică să ne adaptăm oricăror schimbări de program, inclusiv - sau mai ales - celor anunțate în pripă. Am ajuns la concluzia că e foarte periculos cuvântul ăsta. Personal, pe viitor o să-ncerc să mă țin departe de anunțurile de angajare care fac referire la flexibilitate :D 

Două ore. Atât a durat plictiseala asta. Dar cel puțin am aflat că Măturătorul se pricepe la gospodărie și, pe de altă parte, habar n-are de fotbal. Poate e femeie și se camuflează cu dibăcie :)))

duminică, 17 aprilie 2016

Vine lunea, bine-mi pare


Mă rog, a nu se lua titlul chiar mot à mot, deși foarte departe de adevăr nu e. Cred că-i una dintre puținele duminici în care nu încep să mă jelesc încă de la amiază că n-am niciun chef de dus a doua zi la lucru. Bine, nu e ca și cum aș da pe dinafară de elan muncitoresc :)) Dar am așteptat cu nerăbdare seara aceasta de duminică, având în vedere că pe postul de televiziune Arte a fost transmis în direct concertul aniversar al lui Zubin Mehta, desfășurat la Mumbai și susținut de orchestra Filarmonicii Israeliene. Împlinește o vârstă rotundă săptămâna viitoare și astăzi a susținut primul concert dintre cele programate cu această ocazie.

Sigur, nu există comparație între experiența live a unui concert și cea pe care o ai urmărindu-l la televizor. Cu toate acestea, m-am pomenit fremătând de emoție în așteptarea transmisiunii. Mi-am pregătit o cafea, m-am instalat comod în fața televizorului și, asemeni norocoșilor spectatori aflați la National Center for the Performing Arts din Mumbai, am aplaudat la intrarea lui Zubin și a lui Pinchas Zukerman, care a interpretat prima lucrare din programul serii: concertul pentru vioară și orchestră de Beethoven. 

Îmi place mult Beethoven, chiar deosebit de mult, dar nu mai ascultasem acest concert până acum și eram foarte curioasă. Știam doar este una compozițiile preferate ale tuturor violoniștilor și că, pentru a o compune, Beethoven nu a apelat la soliști de vioară. Mi s-a părut o lucrare încântătoare, nu foarte solicitantă pentru ascultător și deosebit de melodioasă - în special partea a treia (”Rondo. Allegro”). Cu siguranță îmi doresc să o ascult live la un moment dat - preferabil în interpretarea lui Itzhak Perlman sau a lui Sarah Chang, doi dintre violoniștii pe care-mi doresc foarte mult să-i audiez în spațiu și timp real. 

După concertul de vioară a urmat o pauză de aproximativ un sfert de oră în timpul căreia, spre marea mea încântare, s-a difuzat un scurt interviu cu Zubin, realizat ieri. Mi s-a umplut sufletul de drag și, din ceea ce a spus, am reținut două chestiuni: 

- ”Să nu subestimăm niciodată puterea muzicii”.
Cât de adevărat. Câtă bucurie, liniște în suflet și bogăție interioară mi-a adus muzica... :)
- ”Am multe planuri și proiecte.  Nu am nicio intenție să mă retrag din activitate.”.

În programul lui sunt incluse concerte până în anul 2019 inclusiv. Ce pot spune, am zâmbit din toată inima auzindu-l. Sper să mai am parte de concerte de-ale lui. De cât mai multe...


A povestit, de asemenea, despre concedii petrecute împreună cu soția sa în locuri precum Antarctica, Rwanda sau America de Sud. ”De obicei mă  întorc din vacanță mai obosit decât înainte de-a pleca”, a mustăcit el. ”Imediat după ce ne-am întors dintr-un safari, aveam programată o repetiție cu simfonia a VIII-a de Bruckner. La primele acorduri din Adagio, mi-am spus 'în sfârșit, am parte de liniște'!”.

În cea de-a doua jumătate a concertului au fost incluse două lucrări de Maurice Ravel: poemul coregrafic ”La Valse” și suita ”Daphnis și Chloe”. Pe astea le știam și-mi plac, prima parcă puțin mai mult decât a doua :) Iubesc valsurile, ce vreți :)), deși lucrarea lui Ravel e mai mult decât un simplu vals, e mai profundă, mai... tenebroasă, aș spune. ”Daphnis și Chloe”, compoziția cea mai lungă a lui Ravel, mi se pare un pic mai greu de ascultat la început, dar apoi tonalitățile se schimbă și muzica devine intensă, aproape grandioasă. Am fost atentă la harpă în mod deosebit - ce instrument bogat și ofertant! O experiență interesantă pentru mine, care, dintre lucrările lui Ravel, cel mai des ascult celebrul Bolero. Poate acum mi le voi apropia mai mult și pe cele două din seara asta.

La finalul concertului, în ovațiile publicului, tuturor celor de pe scenă li s-au pus la gât ghirlande de flori - o tradiție comună în India. A fost frumos, deosebit de frumos și m-am încărcat de energie, apropo de ce spunea Zubin despre puterea muzicii. 

Acestea fiind zise, o săptămână bună să avem! Și melodioasă :)

joi, 14 aprilie 2016

Salată de weekend (III)


1) Câți dintre voi își mai amintesc de serialul german ”Moștenirea familiei Guldenburg”? Dacă nu-l știți, se numește că sunteți semnificativ mai tineri decât yours truly, ce bine de voi :D Cred că a fost primul serial occidental care a rulat la noi după Revoluție și mi-aduc și-acum aminte cât de tare mă fascina. Era dintr-o altă lume, în toate sensurile posibile. Aristocrație, rafinament, castele, mic dejunuri somptuoase, ținute deosebit de elegante, grădini pline de flori, toate erau dintr-un univers necunoscut mie până atunci. Nane (Katharina Böhm) mi se părea cea mai frumoasă femeie cu putință, Achim Lauritzen (Wilfried Baasner) îmi dădea fiori, iar pentru Tobias Kröger (Alexander Wussow) făcusem o pasiune. 


Bineînțeles, azi privesc serialul cu alți ochi și-l percep complet diferit. Au trecut vreo 26 de ani de-atunci, în fond :) Evident, îl urmărim fără subtitrare și nu fără mândrie menționez că înțeleg în proporție de vreo 90%. Cred c-aș înțelege și mai bine de-atât, dar calitatea sunetului nu e grozavă și având în vedere lipsa subtitrării, nu reușesc să pricep perfect tot ce se spune. Chiar și așa însă, 90% e ceva, me proud :D Nu mai spun că unele personaje au un umor foarte sec, care pe mine mă distrează la culme (Hertha von Guldenburg, de exemplu). Nane mi se pare și-acum a fi fost foarte frumușică, dar pe Tobias îl găsesc a fi așa... genul de frumusețe smiorcăită, dacă mă-nțelegeți :D Într-un sfert de veac se mai schimbă gusturile omului :)))

2) Acum vreo săptămână, jupânul a înfăptuit paste. Foarte bune, el e ”vinovat” pentru cele câteva kile de care nu reușesc să scap, dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Ci despre pata de sos pe care am descoperit-o după aceea pe blatul de lângă aragaz. 


Nu am intervenit noi cu nimic, exact așa arăta. O față zâmbitoare, poate ușor șugubeață :) Nu-mi explic cum de s-a format în felul ăsta, cu nas inclusiv :)) Dar poate nici nu trebuie să înțeleg, doar să zâmbesc și să iau asta ca pe un semn de bun augur pentru noi :)
(Ochii, nasul și gura sunt din oregano... s-au nimerit în forma din imagine. Sau poate nu s-au nimerit. Cică nu există coincidențe). 

3) Dacă tot facem salată, să-i punem și un pic de oțet. Vă mai amintiți de boss-ul nostru cel mare, ăla pe care-l muncea deosebit de mult problema măturilor? Apropo, l-am poreclit Măturătorul și așa-i rămâne numele :)) Ei bine, nu știu cu ce s-o îndeletnici Măturătorul în general și ce măsuri o fi luând el pentru fluidizarea activității și creșterea productivității, dar... din păcate pentru mine, și-a aplecat ochii și asupra micului departament unde comit eu munci. Iar concluzia lui a fost că este ”inadmisibil” faptul că nu se lucrează în două schimburi. Din ce-am înțeles, Musiu Șarl a încercat să-i explice ipochimenului că treaba merge foarte bine așa, cu un singur schimb și că la nevoie se mai alocă oameni care să lucreze cu mine, dar a vorbit la pereți. Măturătorul a ținut-o pe-a lui - nu se poate să nu se lucreze în schimburi în departamentul X, deci l-a somat pe Musiu Șarl să rezolve problema. Drept pentru care, asta e... mi s-a repartizat un coleg pe care trebuie să-l școlesc de la zero (quelle surpriz, le-am pierdut numărul celor pe care i-am învățat de-a lungul timpului) și după ce se va familiariza cu protocoalele din departament, vom lucra în două schimburi. O săptămână voi fi dimineață, una după-amiază. Shit, shit, shit!!!!

Măcar mi-au ales bine colegul (alegerea aparține lui Sfârfâlică și lui Musiu Șarl): un tip inteligent și agreabil, care cunoaște bine sistemul și care a făcut mult mai multe lucruri pe secție decât sortare/ambalare. Dar asta nu mă consolează momentan. Nu pot să vă descriu ce nervi am. Lucrul în schimburi este absolut epuizant și năucitor (am ”mâncat” pâinea asta câțiva ani) și eram atât de bucuroasă că am scăpat de asemenea corvoadă. Mi-aduc aminte că-mi venea să-i sar de gât lui Musiu Șarl și să-l pup când mi-a zis că se renunță la schimburi. Și-acum, după aproape doi ani, here we go again... Să te ia naiba, Măturătorule.

Umblă vorba că individul este un mare ghimpe în coastele tuturor. Pretenții absurde, soluții puține (de fapt le cere tot subordonaților să găsească rezolvări pentru diverse probleme, altceva nu prea pare să aibă în job description) și altele de același gen. Mno, acum a devenit ghimpe și-n coastele mele... 

marți, 12 aprilie 2016

Drumul de la imaginație la dor


Zilele astea (nu pot să nu) mă gândesc la ceva ce mi-aș fi dorit, care-ar fi fost cu siguranță extraordinar, o amintire din categoria ”momente pentru o viață” și despre care apucasem deja să-mi imaginez ”cum ar fi dacă”... dar care n-a fost să fie. 


Nu-i nicio dramă, nu e ca și cum aș fi visat o viață întreagă la chestiunea respectivă. Dar îmi pare rău și momentan nu prea pot să mă detașez de asta. Iar ce mi se pare cel mai dificil e să renunț la imaginile pe care, incurabilă ce sunt, apucasem să mi le pictez deja în minte. Simțeam și emoția, și fericirea, și nerăbdarea, și fluturii din stomac. Pe toate le întruchipasem și tuturor le dădusem dimensiuni reale. Și pe toate trebuie să le arunc undeva acum. Nu la gunoi, că mi-e drag de ele... să zicem, pe o apă curgătoare :)

Imaginația poate fi un dar sau, dimpotrivă, o mare bătaie de cap. Încep să fiu tot mai convinsă că la mine e valabilă a doua variantă. Nici nu apuc să văd bine o anume treabă pusă pe făgașul bun, că și încep să fantazez. Și o fac atât de plastic și de ”viu”, încât evoc toate emoțiile, nerăbdările, fericirile... Văd încăperea în fața ochilor, văd și oamenii care-n imaginația mea sunt deja acolo, mă văd și pe mine, știu cu ce sunt îmbrăcată, îmi inventariez mental accesoriile, oare ce bijuterii aș purta? Ah, și sigur că mă duc la coafor înainte, nici nu se discută altfel. Și scriu și pe blog despre experiența respectivă. Tot în capul meu, desigur. 

... iar apoi, bufff, concretul dă cu mine de pământ de mi se terciuiesc toți fluturașii. Ia de-aici o gură de realism, cucoană și nu mai tot visa cai verzi pe pereți. Huh. Mă reculeg, mă caut de vânătăi, nimic prea grav, doar ceva care-o să doară sâcâitor o vreme. 
Așa-mi trebuie, dacă nu mă mai vindec de iluzionita cronică de care sufăr. Și măcar de-ar fi ceva conștient... dar nu e. De câte ori nu mi-am impus să termin cu visatul și imaginatul prematur! Și tot de-atâtea ori, gândurile mi-au scăpat din hățuri și m-am pomenit pictându-mi povestea în toate detaliile. Nu s-a întâmplat niciodată ca-n imaginația mea. Când mi s-a împlinit dorința, a fost altfel decât anticipasem eu. Nu mai frumos, nici mai urât, doar altfel. Iar când nu s-a împlinit... am rămas cu un gust amar și cu un dor nedefinit. 

Mi-am imaginat cum ar fi să merg cu mama la Paris. Vizualizam și cum îi dau vestea, cum îi arăt biletele și mergem amândouă la aeroport, cum râdem împreună așa cum o făceam cândva, cum mergem la Versailles unde s-a semnat tratatul despre care ea, ca profesoară de istorie, a predat de sute și sute de ori. Cât de mult i-ar fi plăcut...
Mi-am imaginat cum ar fi să ”fentez” cumva soarta și să am copii. Știam și cum i-ar fi chemat. 
Mi-am imaginat cum ar fi să călătoresc în toată lumea pentru a scrie povești despre oameni și locuri.

Și multe altele, pe care nu le amintesc aici. Din toate astea n-au rămas decât fluturii terciuiți. Iluziile dispărute. Vânătăile sufletești. Și dorul... acel dor pe care nu-l poți explica, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată. 

Nu mai vreau să visez. Nu mai vreau să am imaginație. Nu mai vreau să sper. Nu mai vreau să cred. Asta deși, repet, nu s-a întâmplat nimic grav, slavă Domnului și pe de altă parte am parte de destule lucruri bune în viața mea. Dar vreau să fiu așa... amorfă, să hibernez din punct de vedere al fanteziei și dacă e să vină bucurii, să le trăiesc fără vreo ”repetiție” anterioară.

Nu mai vreau să-mi fie dor de ceea ce n-a fost să fie. 

duminică, 10 aprilie 2016

”Despre smerenie”, cu mirare


Nu știu dacă ați auzit deja despre noua piesă a formației ”Taxi”, intitulată ”Despre Smerenie”, dar dacă n-ați auzit nu pot decât să presupun că n-ați avut acces la internet zilele astea (ceea ce nu-i deloc rău, de altfel). Foarte probabil veți auzi însă în perioada următoare, având în vedere controversele și valurile de proteste pe care le-a stârnit în numai trei zile de când a fost lansată.



Melodia reprezintă un protest la adresa Catedralei Mântuirii Neamului, o construcție-mamut care a fost deja subiectul multor discuții. Au fost alese 33 de personalități în vogă ale momentului (habar nu am de ce tocmai 33, sper că nu s-a intenționat vreo aluzie la vârsta Lui Hristos, că mi s-ar părea culmea blasfemiei), personalități care au reprodus pe rând sloganul ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. A fost suficient pentru ca lumea să se revolte în cor:

”De unde știți voi ce preferă Dumnezeu? Aroganților care sunteți voi aroganți”.
”Ipocriților, de ce nu vă mutați voi în case mici de lemn? De ce vorbiți despre smerenie când voi locuiți în case de sute de metri pătrați, aveți bani, faceți și dregeți?”
”Sunteți ipocriți că ați lansat melodia asta tocmai în Postul Paștelui, huo!”.
”De ce vă revoltați că va fi o catedrală mare, n-ați auzit de Basilica di San Pietro sau Westminster Abbey sau Notre Dame, adică alea nu-s mari, ceeeee?”.

Revolta drept-credincioșilor (vorba vine) nu s-a limitat la vociferări în mediul virtual, ci s-a manifestat și prin alt gen de fapte; de exemplu, a fost difuzat un video în care este arsă o carte a scriitorului Mircea Cărtărescu, drept reacție la faptul că acesta a apărut în videoclip. Or, acest act deviant amintind de călugărul Savonarola este un semnal că s-a mers deja mult prea departe. Nu au lipsit nici ”glumele” sordide sub forma unor poze cu sicrie, ca aluzie la ”lemn și spații mici”. Un prost-gust detestabil, din punctul meu de vedere.

În fapt, exagerarea și exaltarea de care au dat dovadă criticii aproape că validează mesajul piesei. Asta cu toate că, strict din punct de vedere muzical, melodia este egală cu zero (în opinia mea de ascultător și altminteri fan al pieselor formației ”Taxi”). Cântecul este plictisitor, n-are nimic ”catchy” și este și mult prea lung, iar mesajul se repetă aproape obsedant. Lăsând la o parte controversa în sine, reușește doar să agaseze, în niciun caz să convingă. 

Personal, mă miră ardoarea și intensitatea discuțiilor. Serios, chiar nu înțeleg de ce atâta agitație. În primul rând, catedrala e pe jumătate terminată, deci protestul ăsta vine cam prea târziu și oricum nu se mai poate schimba nimic. Că melodia nu prea are valoare în sine, am spus deja. De asemenea, mi se pare (și mie) cel puțin nepotrivit să-i văd pe Cornel Ilie sau Bănică Jr. vorbind despre smerenie.

Acum, spun și eu ca rabinul: și tu ai dreptate, și tu ai dreptate... Cu alte cuvinte, și eu sunt de părere că nu există un raport de directă proporționalitate între grandoarea unei biserici și prezența divină. Sigur, mă impresionează bisericile mari, nu pot să neg. Dar fiorul, ”acel” fior, l-am simțit într-o biserică micuță din București. Nu la Notre Dame și nici în Domul din Berlin, chiar dacă acestea sunt niște adevărate bijuterii arhitectonice. Dumnezeu nu ține însă cont de asta. Dacă nu-L vei găsi în biserica mică din lemn, nu-L vei găsi nici în Catedrală (valabil și invers, desigur).
În aceeași notă, să nu uităm că Hristos s-a născut în iesle și a dus o viață simplă, cu desăvârșire lipsită de opulență. Un aspect de care mai-marii bisericii aleg, în mod convenabil, să uite. Așa cum uită și că Hristos a alungat negustorii din templu, în timp ce în fiecare biserică din România sunt expuse diverse obiecte la vânzare.  

Eu nu știu ce preferă Dumnezeu. Nu pot avea aroganța de a-mi pune problema așa, iar credința este oricum o noțiune foarte subiectivă. Dar cred că este bine să fim umili, în sensul pozitiv al termenului. Intenția nu era să se vorbească despre ce preferă Dumnezeu; cine a interpretat așa, a greșit. Mesajul piesei era despre obrăznicia de-a cheltui sume colosale pentru (încă) o construcție religioasă, în condițiile în care oricum există mult mai multe biserici decât spitale în țară (de exemplu). Dacă l-ar fi ambalat așa, mă hazardez să cred că reacțiile n-ar fi fost atât de agresive. 

Am fost suficient de rabin?

Edit, 14.04: videoclipul piesei a fost retras temporar de pe youtube, urmând să fie relansat într-o versiune modificată.

miercuri, 6 aprilie 2016

Mici bucurii (II)


De la prima postare din categoria asta au trecut câteva luni bune. Motive de-a mă bucura, slavă Domnului, am mai avut de-atunci, dar fie le-am lăsat să treacă pe lângă mine fără să le savurez pe îndelete, fie am scris despre ele în altă formă. În seara asta însă mi-am dat seama că-n ultima vreme mă pomenesc zâmbind din următoarele motive:

- Am frezii, am frezii, am frezii. Pardon de repetiție, dar sunt entuziasmată - dac-ați ști de când le caut. Pur și simplu nu dădeam de ele, deși teoretic știam că există și pe-aici, dar nu-mi ieșeau în cale. Acum le-am găsit și le iubesc, una-două îmi cufund nasul în ele și inspir adânc. Spre sfârșit de mai vor apărea și bujorii. Dacă aș mai găsi liliac și lăcrămioare, mulțumirea mea ar fi deplină. Dar florile astea chiar nu le-am văzut pe nicăieri. 


 - Primăvara răsar nu numai ghioceii, ci și... vă amintiți, nu? Exact, șantierele stradale! :)) Oh boy, what a joy. Not. De data asta însă, parcă-parcă aș spune că treaba asta e cumva și-n avantajul meu. Sper să nu mă pripesc zicând așa, hmm. Pasămite am șantier chiar cum ies din bloc, adică strada pe care locuim e-n renovare. Sau în demolare, depinde cum vrem să spunem :)) Un sens a fost închis complet și se lucrează amarnic la canalizare și, deducem noi din ce-am văzut până acum, reasfaltare (lucrările sunt abia la început, au demarat acum câteva zile, deci nu-i prea clar ce-au de gând). Evident, locurile de parcare de pe sensul blocat nu mai sunt disponibile, ceea ce-mi dăduse dureri de cap. Sunt multe mașini în zonă și nu era mereu ușor de găsit loc de parcare nici înainte de-a se apuca ăștia de scormonit asfaltul. În mod curios însă, constat că locurile de parcare, departe de a se împuțina, au devenit mai multe; pur și simplu, au dispărut o mulțime de mașini. Habar n-am unde și nici nu țin să aflu; sper doar să rămână acolo, indiferent unde e ”acolo” ăsta :)))

Apropo de parcare, sunt ceva mai bună decât în urmă cu trei ani. Dar nu cu mult mai bună. Asta ca să înțelegeți de ce șantierul ăsta fusese o sursă de stres încă de când am aflat că este plănuit. Dacă vreți să știți ce talent înnăscut la parcări sunt... citiți aici :) Cine râde, a încurcat-o. Să nu ziceți că nu v-am prevenit :D
(Da, reparaseră carosabilul și acum trei ani. Și ce dacă? Un detaliu ca ăsta nu-i împiedică pe nemți să repare iar :)) ).

- Am avut o evaluare la serviciu (de fapt, cea dintâi în 5 ani; până acum nu s-a practicat chestia asta la noi, dar i-a găsit și pe ei zelul). Nu aveam mari emoții, adică știam că-n general îmi fac bine treaba și puține ar fi aspectele unde mi s-ar putea reproșa diverse. Chiar și așa am fost surprinsă de cât de bine m-a punctat șefa la toate capitolele (competență, cunoștințe, relații intercolegiale, punctualitate, inițiativă șamd). Pe de altă parte, recomandarea care mi s-a făcut a fost aceea de-a avea mai multă încredere în mine. Bonus: am băut cafea făcută la aparatul lui Musiu Șarl. Fooaaarte bună.

- Azi-noapte am avut un vis tare frumos. Urcam scările unei clădiri celebre, alături de cineva drag care mă ținea de umăr. Vorbeam ceva, bineînțeles că nu-mi aduc aminte ce (deși sunt convinsă că era foarte interesant, grrr), între noi parcă era o anume complicitate și aveam o incredibilă stare de bine, care a persistat și după ce m-am trezit. Zâmbesc și acum, scriind. Mai vreau astfel de vise. Îmi doresc să fi fost o premoniție... :)

Pe voi ce v-a făcut să zâmbiți în ultima perioadă? :)

luni, 4 aprilie 2016

Mimozeli și fandoseli


Ce mai chichirez gâlceavă zilele trecute... Un domn din București (mă rog, vorba vine, atitudinea sa în dialog nu l-a recomandat defel ca fiind domn) s-a îmbățoșat ca un curcan și-a povestit cum a pățit el rușine și umilință. Pasămite a pătruns în incinta magazinului H&M de la Unirea Shopping Center în compania a trei pungi, a achiziționat de acolo diverse ”chestii” pe care le-a pus în amintitele pungi alături de produsele cumpărate din alte magazine și-a dat să părăsească incriminatul H&M. 

Foarte interesant până aici, nu-i așa? Eh, dar desertul abia urmează. Total neimpresionate de prestanța domnului, detectoarele instalate la ieșirea din magazin au început să piuie isterizate. Paznicul se îndreaptă spre domn și-i solicită să prezinte conținutul pungii cu sigla H&M pe ea. ”Hai să nu mă enervez”, își zice domnul, colcăind de îngăduință față de, nu-i așa, abuzul paznicului. Care paznic, nici el impresionat de mai sus-menționata prestanță a domnului, cere să vadă și celelalte pungi. Moment în care domnul, amintindu-și subit că e cetățean european și are drepturi, pleacă ultragiat, spunându-i paznicului să cheme poliția. 
Din decor mai făceau parte niște spanioli care se opriseră să caște gura, ”uite un hoț rumano”. Aici nu e nimic de spus, decât că respectivii în mod evident au lipsit șapte ani de-acasă. Dar să revenim la domnul. 

Domnul nostru este, cum altfel, jignit și umilit. ”Dacă intrați în acest magazin, sunteți automat considerați hoți”, se zburătăcește dânsul. Consideră că i s-au controlat pungile ”fără rost”. Ignoră total faptul că rostul a fost dat de însuși piuitul detectoarelor - în mod evident declanșat din eroare, dar declanșat. O ține pe-a lui că a fost ”suspectat de hoție”, umilit, vai de mine și de mine, a pățit mare rușine, clientul nu e respectat, hop și-așa, nu te lăsa, de la capăt. 

Ce nu am înțeles eu este de ce domnului i se pare un abuz ceea ce s-a întâmplat și de ce consideră că ar fi trebuit să fie suficient controlul pungii cu sigla H&M. Adică presupunând că ar fi luat de pe raft niște articole și, într-un atac subit de amnezie, a uitat să treacă pe la casă, de ce era musai să fi pus articolele în ambalajul cu logo-ul aferent?
De asemenea, nu am înțeles de ce i s-a părut umilitoare pretenția de-a i se verifica pungile. Exceptând cazul în care paznicul e Carmen Harra sau are ochelari cu infraroșii, omul nu avea de unde să știe dacă domnul a furat sau nu vreun chelcășoz. Sigur, aici ne lovim de ”clienții sunt automat considerați hoți”. Păi tocmai că nu sunt... fiindcă nu se verificau pungile tuturor, ci doar ale celor la care detectoarele se trezeau la viață. Deci partea cu ”automat” putem s-o sărim. 
În continuare, nu am înțeles (cam multe neînțelegeri am, știu) de ce domnului i se părea normal să fie lăsat să plece netulburat. În niciun magazin din lume nu s-ar întâmpla așa ceva într-o situație similară. Niciun magazin nu te lasă să pleci din incintă cu diverse pungi fără un control, în condițiile în care detectoarele au reacționat. Da, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, este o eroare a sistemului de securitate. Dar nu te va crede nimeni pe cuvânt (ok, poate în magazinele exclusiviste, din alea unde-ți faci programare, ai consilier personal și primești șampanie din partea casei, poate că te vor crede pe cuvânt. Într-un magazin normal, pentru muritorii de rând, cu siguranță nu). 

În discuția cu domnul s-au implicat mulți care i-au împărtășit părerea și s-au scandalizat cot la cot cu dânsul. Au fost și unii care nu au înțeles revolta. Aceștia din urmă au fost ironizați cu finețuri de tip ”milițian”, ”mai bine stai la cratiță”, ”se vede că nu ești capabil să înțelegi despre ce e vorba” șamd. Eu n-am luat parte, mulțumindu-mă să contemplez de pe margine, dar mi-e clar în ce categorie m-aș fi regăsit :)) N-au lipsit nici nestematele gen ”nu are nimeni voie să-ți controleze pungile fără mandat judecătoresc”, ”trebuia chemată Poliția la fața locului să controleze” sau ”trebuie făcut un denunț pentru defăimare”. La așa ceva chiar că nu mai găsesc nimic de spus, doar de râs :)))

Dacă ați citit până aici, poate vă întrebați cum aș fi procedat dacă aș fi fost în locul domnului. Ei bine, nu-i ca și cum aș avea implantat vreun cip de bruiere a detectoarelor, cu alte cuvinte mi s-a întâmplat și mie să piuie porțile când dau să ies din vreun magazin. Reacția mea? Mă-ntorc la casă râzând, ”m-ați prins”, le zic vânzătoarelor și pun pe tejghea punga de cumpărături. Râd și ele, aruncă o privire-n pungă, bonul de cumpărături e la vedere, ”o eroare de la noi”, mulțumim, o zi bună. Să mă simt umilită? Niciodată. De ce adică? În cel mai rău caz detectoarele au fost nepoliticoase, m-aș putea supăra pe ele dacă țin neapărat să mă simt ofensată :)) Nu știu însă cum ar reacționa angajații magazinului dacă aș proceda așa cum pretinde domnul din poveste că ar trebui, respectiv să ignor alarmele și să-mi văd liniștită de drum. 

Eu nu contest faptul că se petrec și abuzuri, îmi pot imagina că paznicii pot da dovadă de exces de zel, ajungând să-și depășească atribuțiile și să fie nepoliticoși. Dar ne place foarte mult zicala ”schimbarea începe cu noi”, nu-i așa? Păi ce-ar fi să-ncepem prin a nu mai fi atât de mimoze (sau mimozi, ca să nu discriminez) și-a nu mai face o dramă din orice nimic? 

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Tipologii pe Facebook: hărțuitorul, exterminatorul și negociatorul


1 Aprilie a trecut de vreun ceas, fără ca eu să postez vreo păcăleală. Nu c-aș fi avut intenția, de altfel. Ori am inspirație pentru ceva remarcabil, ori renunț - nu mă stimulează deloc fâsâielile gen ”am devenit milionar”, ”mă căsătoresc cu Conchita Wurst” sau ”am adoptat un tapir”, care stau mărturie a faptului că inteligența îi eludează pe unii cu real succes. 

Cum în mod evident inspirație n-am avut, m-am îndeletnicit vreo trei ore cu dormitul ca valiza-n gară, iar acum, după ce-am citit o vreme și având în vedere că valiza are insomnii, am contemplat ce se mai întâmplă interesant în viața mea paralelă, citiți Facebook. Și cu ocazia asta mi s-a reconfirmat existența a cel puțin trei tipologii de comportament virtual cu gust îndoielnic (din punctul meu de vedere, cel puțin).


1. Hărțuitorul.
Pe-ăsta de obicei îl ai în lista de Friends și stă cu ochii pe like-uri, share-uri și comentarii ca pe proverbialele butelii. Dacă a ouat vreo postare (fie ea și ”bună dimineața, cafea pentru toți prietenii mei” - deosebit de creativă, de altminteri) și n-ai sărit imediat cu like, ”bună dimineața și ție” sau vreun emoticon-inimioară, te-ai tuns. ”Nu mi-ai dat like la postare”, se ofensează respectivul, de regulă într-un mesaj privat (nu dă bine să se jelească-n public, are demnitate și el nu ține cont de like-uri, cum ar veni). ”N-ai comentat nimic la postarea mea de acum cinci minute și patruzeci de secunde”, continuă tirul acuzațiilor. 
Evident, nici share n-ai dat, ființă ignorantă și nepăsătoare care ești. O sută de like-uri nu te mai spală, așa să știi. 

2. Exterminatorul.
El este atotputernicul și, vorba lui Borcea, atotstivuitorul :)), iar mânia lui s-a pogorât cu trăsnetul eliminării din Friends List asupra tuturor celor care nu îndeplinesc baremul de like-uri impuse de stăpânire. Citești, năucit, câte-o postare de-aia de tip ”aspru, dar sever”: ”Am remarcat că, dintre miile de prieteni virtuali, doar o treime reacționează constant la postările mele. Ca urmare, am luat decizia să-i elimin pe cei care nu arată interes față de ceea ce scriu eu”. 
Interes, adică like-uri, share-uri și osanale, ce altceva. Genul ăsta de postare atrage de regulă multe comentarii (adică exact ce-și propusese atotstivuitorul), iar autorii se împart în trei categorii. Bocitorii își toarnă cenușă-n plete și solicită clemență: ”te plaaac, te iubeeheeesc, nu mă șterge, promit să-ți dau like mai des”. Oamenii cu scaun la cap și fără doage lipsă la inventar se amuză, îi doresc succes în realizarea indicelui de plan și nu de puține ori apasă ei înșiși pe ”unfriend”. Iar alții încep să explice de ce n-au dat like: Facebook nu le-a afișat postarea, au vrut să dea și au uitat (wtf), promit solemn însă că de-acum înainte... 

3. Negociatorul.
Să mă ierte Kevin Spacey și Samuel L. Jackson, însă nu la filmul lor omonim mă refer (da' apropo, dacă nu l-ați văzut vi-l recomand, e foarte bun). Negociatorul de Facebook își gestionează cu atenția unui expert contabil like-urile și share-urile, probabil le trece într-un fișier Excel și apoi prezintă lista de revendicări. ”Îți dau like, dacă-mi dai și tu”. ”Am share-uit două postări de-ale tale, tu n-ai share-uit niciuna de la mine”. De comentarii nu am zis nimic, pentru că ăsta nu prea comentează. N-are timp, e ocupat să numere, să socotească și probabil să aplice dobânzi și penalizări.

Prin lista mea nu se regăsește niciuna dintre aceste categorii, fapt pentru care-i felicit pe toți actualmente 156 de Friends virtuali și mă felicit și pe mine, că am atras oameni faini pe-acolo :))