duminică, 31 octombrie 2010

Despre cei trei barbati din viata mea


Ma amuza si pe mine titlul… parca as incepe sa scriu “Capra cu trei iezi” sau mai stiu eu ce alt basm romanesc (apropo, n-am inteles niciodata de ce in  majoritatea povestilor erau mereu cate 3 odrasle… din care obligatoriu una frumoasa si buna, una rea si urata si una neutra, adica nici prea-prea, nici foarte-foarte, adica plictisitoare. Obositor cliseu si repetat pana la redundanta. Da’ asta o sa dezbatem altadata, poate).

Ce mi-o fi venit sa scriu despre asta, poate va-ntrebati. Ei bine, nu am un raspuns anume. Poate doar faptul ca ma gandesc frecvent la ei si la felul in care mi-a influentat fiecare din ei viata. Si intr-un fel continua cu totii s-o faca si acum, chiar daca partial fara macar s-o stie… si chiar daca unul din ei a ramas, acum foarte multi ani, undeva in urma.

N-am avut intotdeauna o relatie prea buna cu tata. Motivele nu mai conteaza demult si as putea spune ca nici nu mai prezinta importanta pentru mine; ceea ce conteaza cu adevarat este prezentul si puntile pe care am reusit sa le construim intre noi in ultimii ani. Acum e departe, ne vedem rar si mi-e dor de el in permanenta.

Ma bucur ca mi-e dor de el. E atat de bine sa-ti fie dor de tatal tau. Am avut nevoie de asta ani de zile.

El este unul din cei trei barbati ai vietii mele. Foarte multa vreme n-am avut o relatie prea buna si amandoi ne facem vinovati de asta, mai mult sau mai putin. Cum am zis, motivele nu mai conteaza. Fapt este ca niciunul din noi nu stia sa comunice si nici nu avea dispozitie sau rabdare sa invete s-o faca. Asta ne-a privat de multi ani de apropiere si de multe momente frumoase, care-ar fi putut deveni amintiri deosebite. Chestie pe care nu pot spune cat de mult o regret.

Dar ce-a fost a fost, trecutul nu se mai poate schimba (notati prima platitudine din postul asta). Se pot schimba altele, insa: felul in care ne raportam la acest trecut, bunaoara. Eu am ajuns sa inteleg foarte multe lucruri in ultima vreme…. pentru ca le-am privit din alta perspectiva, pur si simplu. Si pentru ca viata m-a pus in niste situatii care m-au ajutat sa percep altfel unele aspecte. Cum se spune: da-i, Doamne, omului mintea de pe urma…

Cand i-am zarit lacrimile din ochi in momentul in care m-a vazut mireasa, am stiut ca l-am regasit, cu adevarat. A fost unul din cele mai emotionante momente – din ziua aceea si din relatia mea cu el deopotriva.

Acum, tot ceea ce trebuie sa facem este sa ne bucuram unul de altul. Si am de gand sa fac totul in directia asta, chiar daca intre noi sunt vreo 1.400 de kilometri.

Al doilea… si-a facut aparitia cand inca nu implinisem 15 ani. Intr-un moment cand aveam atat de multe probleme, incat sa ma indragostesc era ultimul lucru care-mi lipsea. Dar, vorba aia, nu m-a intrebat nimeni. Asa ca m-am indragostit, pentru prima data. Si aveam sa-l iubesc, in tacere, pe parcursul urmatorilor 7 ani.
L-am iubit imens, profund, total, naiv... asa cum numai în adolescenta putem iubi. A aparut exact cand aveam mai multa nevoie de el si a disparut cand am fost destul de puternica incat sa pot merge mai departe de una singura. Funny thing: sunt convinsa ca n-a fost constient nici de una, nici de alta.

Dragostea asta a fost exact asa cum e de obicei prima dragoste: inocenta, curata si nevinovata. I-am dedicat in sinea mea o melodie, pe care am decretat-o ca fiind “a noastra” (“Wish you were here”, a celor de la Rednex, foarte la moda in anii aceia). Imi aduc aminte de medalionul de lemn in forma de M (initiala lui), de frunza pe care am rupt-o din caisul din fata blocului si pe care am scris “Te iubesc, M“, de frunza de stanjenel pe care nu mai stiu de unde-o luasem si pe care, de asemenea, am scris ca-l iubesc si pe care o am si acum, presata intr-o carte, de litera M pe care mi-o desenasem pe umar cu carioca verde si pe care-o “improspatam” in fiecare seara dupa dus, de prajitura pe care am mancat-o singura in ziua cand s-a implinit un an de cand il cunoscusem si in care infipsesem un bat de chibrit in chip de lumanare festiva...

Au trecut 14 ani de cand nu l-am mai vazut. Nu cred ca o sa pot uita vreodata ziua aceea. Se implinise un an de cand il cunoscusem. Cel mai greu an din viata mea, un an de cand il iubeam si de cand refuzam “sa-i dau drumul”. Acum, pe de o parte depasisem momentul critic – in mare parte cu ajutorul lui, fapt de care nu stiu cat de mult si-a dat seama - iar pe de alta parte, ajunsesem intr-un punct in care... desi ma durea sufletul de nu puteam nici sa respir, realizasem ca e momentul sa ma desprind. Sa merg, cumva, mai departe. Nu stiam nici eu cum, si multa vreme am facut-o aproape numai din inertie. Dar cu gandul asta am ajuns acasa, m-am privit in oglinda si mi-am zis: „S-a terminat”. Tot cu gandul asta am plecat in tabara la mare, hotarata sa-ncerc sa ma gandesc cat mai putin la el (nu mi-a reusit tot timpul. Contemplam imensitatea marii si, inevitabil, ajungeam sa ma gandesc la singurul om pe care-l iubeam si pe care, instinctiv, stiam ca n-am sa-l mai vad niciodata).

O parte din ceea ce sunt azi, sunt si datorita lui. M-a modelat in atatea privinte, m-a salvat in toate felurile posibile, a “dictat” anumite preferinte ale mele de mai tarziu... si, mai presus de toate, a fost prezent in gandurile si amintirile mele sub toate formele in care am avut nevoie: mai intens, mai calm, mai ocrotitor... (mai ales ocrotitor). Si-a facut toate astea fara macar s-o stie.
Uneori ma gandesc ca as vrea sa-l revad. Dar imediat realizez ca fantomele sunt triste. Si n-ar trebui sa se mai intalneasca niciodata. Ramane undeva, acolo, intr-un sertar... alaturi de zecile de scrisori si caiete ale Jurnalului pe care l-am inceput cand l-am cunoscut, in care i-am scris lui si despre el pana la epuizare, i-am spus de sute de ori pe nume, am lipit flori presate dedicate lui, am plans si am ras cu el, am rememorat toate momentele in care fusese cu si langa mine...

Prima mea dragoste :) Cat de frumoasa a fost si cat de bine imi face sa-mi aduc aminte... desi nu s-a consumat niciodata. N-a existat nici macar un sarut.
Da…. Am omis sa mentionez un lucru: el n-a stiut nimic despre sentimentele mele. Poate a simtit, dar asta n-am de unde sa stiu. Si exact asa a trebuit sa fie.

Despre cel de-al treilea (cronologic vorbind, nu din punct de vedere al importantei) n-am de gand sa scriu prea multe. Pentru ca sunt ocupata sa simt si sa traiesc. Este sufletul meu pereche, este omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume si, totodata, este omul care mi-a dat viata inapoi intr-un moment in care ma simteam ca si moarta pe dinauntru. Mi-a fost mai inainte de toate prieten, m-a ascultat cum n-o facuse nimeni pana atunci si a avut rabdare cu mine pana cand am avut curajul de a incepe o noua relatie. Si intr-o zi, mi-am dat seama ca-l iubesc asa cum nu mai iubisem niciodata.

Astazi, il iubesc mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Sunt recunoscatoare si ma simt binecuvantata pentru ca-mi impart viata cu el. Si pentru ca este sotul meu.

miercuri, 27 octombrie 2010

The Insider (1999)

Cati dintre noi ar avea curajul sa spuna adevarul, riscandu-si pentru asta familia, propria siguranta si poate chiar viata?

Adevarul poate fi o marfa extrem de periculoasa si delicata uneori. Fapt de care Jeffrey Wigand (Russell Crowe), fost sef al departamentului de cercetari si dezvoltare al companiei Brown & Williamson Tobacco, este pe deplin constient. 
Dar cand jurnalistul CBS Lowell Bergman (Al Pacino) ii propune sa dea un interviu incendiar, in care sa faca publice o serie de strategii puse in aplicare de companie pentru a creste gradul de dependenta al consumatorilor, Wigand accepta.

Un film inspirat din fapte reale, curajos, foarte bine construit si care pune in lumina mai multe probleme dificile de etica. Firmele producatoare de tigari neaga faptul ca nicotina ar provoca dependenta si fac tot posibilul pentru ca adevarul sa nu fie dezvaluit –pretandu-se inclusiv la amenintari, actiuni de santaj si presiuni asupra mass media – iar acestea din urma tind sa cedeze, punand pe primul loc securitatea institutiei, si nu adevarul.

Adevar care, in cele din urma, triumfa. Dar cu ce pret? Jeffrey isi pierde familia dupa ce sotia sa, nemairezistand la stresul provocat de intreaga situatie, divorteaza si ia copiii cu ea, iar Lowell Bergman isi da demisia de la CBS, unde lucra de 14 ani, in momentul in care intelege ca superiorii sai sunt vulnerabili la presiunile exterioare si ca ar putea veni un moment in care nu va mai fi in masura sa garanteze surselor sale ca-si va putea tine cuvantul si materialele vor aparea pe post.

Al Pacino este, ca de obicei, magnific. Aproape ca-l pune in umbra pe Russell Crowe – care a jucat si el foarte bine si a dat dovada de mare curaj, interpretand un personaj mult mai in varsta decat el. A fost credibil in aceasta postura, ceea ce a insemnat mult, in ce ma priveste – pentru ca eu nu mi-l imaginam in alta ipostaza decat cea a lui Maximus. Mi-a placut foarte mult si coloana sonora, vocea Lisei Gerard ducandu-ma instantaneu cu gandul la “Gladiatorul” (deloc intamplator, tot ea este cea care a interpretat si acolo o melodie inconfundabila, care a sporit succesul filmului).

Dar Pacino este…. inegalabil. Scena monologului sau, ca intotdeauna, convingatoare si plina de dramatism. Nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place. Insa nu numai datorita interpretarii lui mi-a placut filmul, ci pentru ca este, intr-adevar, o pelicula foarte reusita si cu o regie deosebit de inspirata. Ah, si mi-a placut mult si Christopher Plummer… pe care nu-l vazusem decat in rolul rigidului colonel Von Trapp in “Sunetul muzicii”.

Filmul e lung, dar odata prins in miezul actiunii, nici nu simti cum trece timpul. Highly recommended, in concluzie. Am convingerea ca n-o sa regretati niciun minut din cele 157.

luni, 25 octombrie 2010

Experiente locative (VII): hai la bucatarie sa faci un dus


Da, stiu cum suna, insa nu e nicio greseala de exprimare in titlu. Este vorba despre prima noastra locuinta din Germania, care a fost una… hm, aparte. Din toate punctele de vedere, as putea spune.

Era un apartament spatios, situat la mansarda unei vile impunatoare. Pana aici, totul e colorat in nuante pastelate. Dar acestea au inceput sa varieze rapid spre gri inchis de indata ce am ajuns “la cucurigu”. In primul rand  - si cel mai important – toaleta era comuna. O incapere minuscula, doar cu WC, situata pe hol si pe care urma s-o impartim cu doua studente cam intepate si importante, care locuiau in apartamentul de vis-à-vis (erau doua apartamente la mansarda). Dupa feeria ultimului an si jumatate, petrecut in garsoniera si unde nu ne deranja nimeni, am inghitit un nod serios in fata perspectivei de a imparti cea mai intima incapere. Dar nu era loc de mofturi: sa gasesti o locuinta de inchiriat nu-i chiar cel mai usor lucru in Germania. Am zis ca e ceva temporar si “lasa ca vedem noi, nu poate fi CHIAR atat de rau”.

Locuinta avea trei camere – adica, mai corect spus, doua si jumatate, cea de-a treia fiind de fapt o minuscula prelungire a sufrageriei, fara usa si unde nu aveai loc nici sa arunci un ac (ok, poate s-ar fi gasit totusi loc, dar asta ar fi insemnat ca acul sa stea foarte inghesuit). Bucataria era destul de mare, asa incat a fost suficient spatiu ca sa se monteze… o cabina de dus. Chiar langa aragaz. Mda, de-a dreptul poetic. 

Am constatat in curand ca noua noastra casa era una plina de surprize. Exceptand bucataria, nu era mobilata – dar e un fapt obisnuit pe meleagurile astea. Iar bucataria includea urmatoarele: un frigider defect (“il reparam”, ne-au fagaduit proprietarii, si cu fagaduinta am ramas), doua polite din lemn neslefuit, un dulapior care facuse doua razboaie si prinsese si Revolutia, o chiuveta si o masa fixata in perete si… usor inclinata. Daca asezai ceva pe ea, aveai surpriza sa constati ca obiectul respectiv o porneste inexorabil la vale.

Pana a sosit mobila, am dormit la o prietena. Doua saptamani mai tarziu, foarte entuziasmati, am luat propriu-zis locuinta in primire. Si entuziasmul ne-a tinut pana a trebuit sa mergem la toaleta.

Sa lamurim o treaba – niciunul din noi nu e vreun sclifosit. Avem experiente de caministi, de gazde, de trait in conditii pentru care-ti trebuie, sa spunem, o capacitate considerabila de adaptare. Dar vecinele studente, care sufereau de importanta acuta, erau niste persoane cu care era foarte greu sa ajungi la un numitor comun. Practic, toaleta era frecvent ocupata (de ele sau de musafirii lor), asa incat e usor de imaginat ce fericire pe capul nostru cand vedeam ca trebuie sa asteptam… si iar sa asteptam… in niste momente cand asteptarea poate fi extrem de chinuitoare.

Ma rog, sa zicem ca asta n-ar fi fost o problema de nesurmontat. Si nici cabina de dus din bucatarie nu era o chestie chiar insuportabila, desi era cel putin neplacut sa gestionezi o zona formata din doua parti cat se poate de distincte: baia si bucataria. Ne intrebam ce vom face atunci cand vom avea musafiri… Practic, bucataria devenea inutilizabila cand se afla cineva la dus.

O alta surpriza a fost ca usile camerelor nu se inchideau bine si scartaiau, fiecare din ele, de te bagau in racori. Nu ca ar fi fost nevoie de racoare, de altfel… venise iarna si locuinta nu era deloc una calduroasa. Incalzirea se facea pe baza de gaz si, pentru ca nu foloseam decat dormitorul si bucataria (din lipsa de mobila + lipsa de chef de a face investitii intr-o casa unde banuiam ca nu vom ramane prea mult timp), nu dadeam drumul la caldura in sufragerie. Ei, cand ieseam dimineata din dormitor, impactul cu frigul de pe hol era de-a dreptul incantator. Asta ca sa nu mai spun de frigul de la toaleta… care nu era incalzita, evident. Mi-am procurat cel mai gros si mai pufos halat pe care l-am putut gasi, dar tot cu inima stransa ma duceam unde se duce si regele pe jos.

La toata aceasta “panoplie“ de avantaje, se adaugau vecinii. Nu studentele, ci locatarii de sub noi (care, mai norocosi, aveau propria toaleta – ca veni vorba). Ei aveau o problema in ceea ce priveste sortarea gunoiului. Nu era ceva atat de complicat si am deprins repede sistemul. Dar am crezut ca scoatem fum pe urechi cand, intorsi dintr-o excursie de-o saptamana, am gasit in fata usii trei pungi de gunoi, cu un biletel alaturi: “Va rugam insistent sa va sortati corect resturile menajere”. Problema era ca niciuna dintre pungi nu ne apartinea... Le-am dus inapoi la tomberon si am pus si noi un biletel: “Aceste pungi NU ne apartin”. Parca duceam un fel de razboi stupid al nervilor.

Cam atunci am hotarat sa ne mutam. Ceea ce am reusit sa facem, printr-un mare noroc, doar cateva saptamani mai tarziu. Intr-un apartament normal, cu toate cele la un loc, bine incalzit si utilat si unde ne-am simtit foarte bine inca din primul moment. Am locuit mai bine de doi ani acolo, iar apoi ne-am mutat intr-un apartament mai confortabil si mai avantajos, in toate privintele.

Ne-am lecuit de mansarde pentru totdeauna, banuiesc. La cat ne-am lovit de peretii inclinati, cred ca avem si acum cucuie… si cap-in-colturi.

Cu asta, serialul “Experiente locative” ia sfarsit. Nu stiu pentru cata vreme, imi place sa cred ca pentru totdeauna – adica sper ca in viitor nu voi mai avea parte de peripetii de-astea in ceea ce priveste locuinta. Am deja o varsta, nu ma mai amuza “exotismele”, ca sa zic asa... Sunt mai “asezata” si mai telurica. Altfel spus…. imbatranesc.


vineri, 22 octombrie 2010

Azi dorm. Ma trezesc numai pentru Zubin Mehta


Cred ca n-a trecut o zi saptamana asta fara sa-mi fi propus sa scriu, dar m-a ajuns oboseala ultimelor luni, banuiesc.... O mai fi si astenia de toamna la mijloc, nu stiu. Asa stand lucrurile, seara n-am fost in stare decat sa citesc diverse (pe net, reviste si o carte la care pritocesc de ceva vreme si nu ma mai invrednicesc s-o termin) si sa trimit niste mail-uri (pe care, intre noi fie vorba, ar fi trebuit sa le trimit acum vreo doua saptamani, dar nadajduiesc la clementa... :D). 

Am amanat, deci, blogging-ul pana in weekend si imi propun sa prestez cu ravna maine si poimaine. Vreo cateva idei stau cuminti la coada.

Insa pana atunci, imi propun sa dorm noaptea asta ca lemnul. Asa de adanc, incat nici Orchestra Filarmonica din Londra sa nu ma poata trezi. (Ok, daca e dirijata de Zubin Mehta, ma trezesc, promit solemn. Dar numai in cazul asta :D)


sâmbătă, 16 octombrie 2010

The Shining (1980)

In sfarsit, am ajuns si eu sa vad filmul considerat a fi nu numai una din cele mai bune pelicule horror facute vreodata, ci si o realizare grandioasa a lui Stanley Kubrick. Asta ca sa nu mai spun de prestatia lui Jack Nicholson, care este.... infiorator de convingatoare. By all means.

Personal, nu ma dau in vant dupa genul horror. Am vazut „Exorcizarea lui Emily Rose” si in noaptea aia mi-am pus la capul patului toate icoanele pe care le-aveam prin casa. Nu vi-l recomand decat daca aveti nervi elastici si umor negru in exces.

In ce priveste “The Shining” insa, curiozitatea a invins dupa ce am citit cartea. Ideea in sine e fabuloasa, iar dupa ce-am citit cateva recenzii, am zis ca merita sa vad regalul lui Nicholson, chit ca la noapte risc sa nu mai adorm sau sa-l visez pe Jack Torrance fugarindu-ma cu toporul. Sau cadavrul doamnei inecate, ridicandu-se gratios din cada si luandu-se dupa mine. Sau fantomele celor doua fetite macelarite, care spun cu voce cavernoasa “Come to play with us forever”. :D

Ca-ntotdeauna, filmul “pacatuieste” prin omiterea unor elemente carora li s-a dat multa atentie in carte (ca de exemplu albumul cu taieturi din ziare, atat de important in declansarea suitei de evenimente).
De asemenea, spre deosebire de roman, in film nebunia lui Jack e prea brusca, prea “de nicaieri” si deci, cam nerealista. Dar felul in care joaca Nicholson pune in umbra scaparile astea. Am oprit filmul de cateva ori, ca sa ma uit la figura lui in momentele de ratacire. Cum i-o fi reusit privirea aia de dezaxat?

Rolul lui Danny a fost excelent jucat, pustiul ales si-a facut treaba foarte bine. Cu amendamentul ca insusirile lui supranaturale trec oarecum in plan secund, ceea ce nu se intampla in carte – ba dimpotriva. Dar Wendy a fost ingrozitor de enervanta, aproape in permanenta. Si nu inteleg de ce, doar Jack ar fi urmarit-o sa-i crape capul cu toporisca si daca n-ar fi fost atat de pisaloaga. Ma rog…

Muzica a fost de mare efect, pentru ca era… tenebroasa, inducea cumva o stare de teama si de nesiguranta, iar inserturile m-au facut nu o data sa tresar violent. Pana la urma, am insfacat o perna si-am tinut-o strans in brate, cu nadejde, pana la genericul de final :D

Recomand, prin urmare, filmul pentru jocul lui Nicholson. Dar in ce ma priveste, sunt destul de sigura ca n-o sa-l mai vad a doua oara.


joi, 14 octombrie 2010

Multumiri pentru EA :)


Uh, deci poimaine se implinesc 3 saptamani (promit sa nu mai fac referiri la nunta prea curand, ca subiectul e deja “fumat”, cum se zice). Au trecut atat de repede si saptamanile astea, de fapt am cam fost nevoiti sa ne “smulgem” imediat din euforia fireasca unui astfel de eveniment.

A fost ceva gen venit, nuntit, tulit (n-am gasit alta rima). Sambata noaptea eram miri, marti dimineata plecam deja, lasand parinti inlacrimati si de-o parte si de alta. N-am mai fi putut amana, oricum.
Prin urmare, as putea spune ca nunta noastra a trecut cumva peste noi, sau pe langa noi, in niciun caz prin noi. Ceea ce ma determina sa-mi pun intrebarea: as mai face-o o data?

Domn’le, chibzuind bine, cred ca raspunsul e afirmativ. Retrospectiv, gasesc amuzante amestecul de traditii si obiceiuri, haosul general care se instaurase inca de la primele ore ale zilei (din categoria “Cine-mi calca si mie camasa?!” “E cineva in baie? A, tu esti? Hai domn'le, mai stai mult?” “Nu-mi gasesc cravata!” “Are cineva o curea in plus? Ca eu n-o gasesc pe-a mea...” “A vazut cineva fixativul?” “Vezi ca trebuie sa sune cutare, care vine cu masina si aduce si pe tanti Icsuleasca...”), nebunia provocata de “cand se face chestia X? La noi se obisnuieste asa….” “Nu stiu cum e la voi, dar la noi…” samd. 
Bineinteles ca majoritatea intrebarilor ne erau adresate noua (intrebari de tipul “cand”, “cine” si mai ales “cum”) si tot bineinteles ca de cele mai multe ori noi habar nu aveam despre ce-i vorba. Pai daca nu ne spusese nimeni? “Aveti voi destule pe cap, lasati, asta e treaba noastra”. Ha!

Dar cum am zis, privind in urma tot frecusul asta mi se pare teribil de amuzant. Si dulce. Ma uit la sutele de poze, ma uit la noi, la cum ne priveam si-mi mai doresc o data ziua asta. Stiu, probabil tot n-ar fi suficient... si-n tot cazul, o vom avea intotdeauna :)

Am ajuns la concluzia ca, in foarte mare masura, a iesit asa cum imi dorisem. Ma rog, cu unele mici variabile (spre dimineata, pantofii devenisera un veritabil instrument de tortura asa incat, desi as mai fi dansat, nu mai eram in stare; cand am ajuns acasa, barbatu-meu a adormit urgent si-n chip cat se poate de ne-romantic, iar eu as fi vrut sa digeram un pic impreuna evenimentul, “la cald”; nu m-am zbantuit pe toate piesele pe care mi-as fi dorit, pentru ca DJ-ul nu era a mind reader, iar eu n-am avut inspiratia sa le solicit, si alte cateva fleacuri care nici nu mai merita mentionate, pentru ca exact asta au fost: fleacuri…).

Inainte de a pleca spre Germania, mi-am luat ramas bun de la EA. Am lasat-o acasa, in husa, alaturi de voal si de posetuta din tafta. Daca vreo fata din imprejurimi va dori sa se marite si, nepermitandu-si sa-si cumpere o rochie, ii va placea rochita mea, eu voi fi fericita sa i-o daruiesc.



Am atins-o, mi-am lipit obrazul de materialul ei fin si i-am multumit. Pentru ca m-a facut sa ma simt asa cum orice mireasa isi doreste: cea mai frumoasa femeie din lume. Si i-am dorit sa mai faca o mireasa fericita, cum m-a facut pe mine.

luni, 11 octombrie 2010

Our moment(s) in time

Cand am inceput sa ne gandim la asta, oare? Cred ca prin aprilie-mai. La inceput cu titlu de fapt divers, care se transforma in ceva tot mai serios, pe masura ce trecea timpul. Care urma sa fie primul nostru dans? Niciunul nu eram prea experimentati in materie de vals (ma rog, eu aveam impresia ca stiu ceva, dar, dupa cum avea sa se dovedeasca, era doar… o impresie :D), insa de la bun inceput am fost ferm hotarati sa invatam sa valsam. Ne doream amandoi o nota de spectaculos, iar un blues n-ar fi putut fi ceea ce voiam.

Prin urmare, cea mai usoara problema fusese rezolvata: va fi vals. Ei, de-acum incepeau intrebarile incuietoare: ce vals alegem? Si, foarte important, cand incepem sa exersam?

In ceea ce priveste prima intrebare, multa vreme am fost sigura ca stiu raspunsul: “The second waltz”, interpretat de Andre Rieu. Ne placea amandurora, in special datorita notei de mister si de melancolie induse de primele masuri si nu aveam niciun motiv sa credem ca nu vom reusi sa dansam cursiv si frumos.
(Pe “lista scurta” mai fusesera “Dunarea Albastra” si “Valsul Florilor”. Dar am renuntat fara pareri de rau la ele, dat fiind ca primul a devenit demult un slagar in deschiderea nuntilor si s-a banalizat, iar pentru al doilea ar fi trebuit sa fim in masura sa dansam ca niste adevarati profesionisti – in caz contrar, n-ar fi iesit decat o jalnica parodie).

Bun, deci Andre Rieu triumfa in capul listei. Din motive mai mult sau mai putin independente de vointa noastra, am inceput „antrenamentele“ pe la jumatatea lui august. Moment in care-am constatat ca aveam o problema. Ba nu, mai multe probleme.

In primul rand, niciunul din noi nu stia cu adevarat sa danseze vals. Drept pentru care am scotocit pe youtube si am gasit niste tutoriale, de altfel bine concepute (cele cu patratul – poate stiti la ce ma refer). Am studiat si exersat constiinciosi, pana cand ne lua ameteala si ne suna in cap numai “1, 2 3… 1, 2, 3…”. Cand am considerat ca stim destul de bine pasii, individual si impreuna, am zis sa trecem, vorba lui nenea Iancu, la “nitica aplicatiune” - respectiv sa exersam pe muzica.
Ei, si-atunci am sfeclit-o: valsul era mult prea rapid pentru posibilitatile noastre de amatori care abia isi udasera picioarele, ca sa zic asa, in ce priveste un asemenea dans. Nu iesea si pace, orice-am fi facut. Nu reuseam sa ne coordonam nici macar cateva secunde (consecutiv). Asa incat ne-am vazut nevoiti sa ne recunoastem limitele si sa cautam un vals mai lent.

In aceste conditii, ne-am fi dorit valsul din “The Godfather” (ma refer la partea intai, cand Don Vito Corleone danseaza cu fiica sa la nunta acesteia). Se potrivea la fix: lent, frumos, inedit, iar amandoi suntem fani Marlon Brando in general si “The Godfather” in special. Mais voilà… nu?
Nu. Valsul e mult prea scurt (un minut si jumatate). Abia am fi avut timp de cativa pasi, eventual o pirueta si gata. Asa ca am renuntat si la asta.

Eu incepusem sa ma dezumflu. Dar m-am umflat la loc dupa ce sotul, care petrecuse vreo doua zile scotocind pe Amazon si in propria noastra comoara muzicala de aproape 100 de GB, mi-a propus cateva piese, din care urma sa alegem impreuna. Tot barbatul, saracu’… (nu, n-am scris asta sub presiuni exterioare :P).

A fost cam ca atunci cand mi-am gasit rochia de mireasa: am ascultat fiecare melodie si deodata ne-am uitat unul la altul si am zis la unison: “asta e!”.
Si “asta” a fost. Nu stiu daca ati avut ocazia sa-l auziti pana acum :) Noua ne-a placut si a fost ceea ce ne trebuia – suficient de lent ca sa dansam relaxati si, in acelasi timp, cu suficiente variatiuni care sa ne permita o coregrafie de efect.

Este vorba despre “The Last Waltz”, in interpretarea lui Engelbert Humperdinck. O piesa veche, duioasa, care poarta cu sine amprenta sfarsitului anilor ’60, cand a fost lansata.
Daca am avut emotii? Atunci, se poate spune ca da :) Sa nu ne incurcam, sa nu pierdem masurile, sa nu bulibasim piruetele… dar a iesit bine. Ne-am dansat visul, cu adevarat a fost unul din acele momente de care-ti amintesti o viata. 





Ceea ce nu inseamna ca am fost relaxati :)) Aceasta “performanta” am reusit s-o atingem doar cand DJ-ul a pus un blues – mentionasem data trecuta ca era vorba de “One More Try” al lui Timmy T. Abia atunci am avut ragaz sa ne privim cu adevarat, sa realizam ca e noaptea nuntii noastre, sa ne oglindim unul in ochii celuilalt si sa ne furam cateva sarutari – asa, mai discret, ca deh – o fi fost noaptea noastra, dar eram in public :))



 "E nunta noastra..." 
"Da... Te iubesc".
"Si eu te iubesc".

Dincolo de asta, ne-am zbantuit toata noaptea, pe cele mai variate stiluri: Meneaito, hore moldovenesti, muzica usoara (romaneasca si straina deopotriva), Brasoveanca, dance, twist, Macarena si multe altele…

Am banuiala ca peste ani, cand voi fi intrebata cum a fost la nunta mea, unul din primele raspunsuri va fi “am dansat mult!”. Si asta inseamna ca a fost asa cum mi-am dorit si cum mi-am imaginat ca va fi :)

miercuri, 6 octombrie 2010

And so we had the time of our lives... :)


A trecut ca-n vis. Si ca un vis. Multi ma prevenisera in legatura cu acest aspect, dar mi-am dat seama ca e adevarat abia in jurul orelor 23. Cand m-am uitat la ceas si am constatat: “Ce repede trece nunta mea!”. A fost un gand dulce-amar. Inca ii simt aroma…

Emotii? Poate as fi avut, daca as fi avut ragaz. Insa n-a fost cand. Sau am avut, dar nici macar asta n-am constientizat. Abia in mijlocul petrecerii, dansand un blues ("One More Try" - Timmy T, for future reference) si reusind, cu aceasta ocazie, sa ne ordonam putin gandurile, am avut amandoi revelatia: “hei, e nunta NOASTRA…”.

Fagaduisem poze, asa incat zic sa derulam povestea cu ajutorul lor…

Am venit de la coafor, m-am mai invartit nitel prin casa (si printre invitati),  am tras de o cafea  - pe care, previzibil, nu am reusit sa o savurez pe indelete, asa cum imi  propusesem - iar in jurul orei 12 am decis in plen ca a venit momentul sa ma pregatesc. Sosisera fotograful si cameramanul si voiam sa facem o sedinta foto in doi inainte de a pleca spre biserica. Stiam ca ulterior nu va mai fi timp (si) pentru asta.
Asa ca am purces la a ma farda singura, desi imi tremurau toate: mainile, buzele, inima. 


N-as fi scos-o la capat fara ajutorul domnisoarei de onoare, care mi-a facut cel mai fain machiaj al ochilor pe care l-am avut vreodata. 

Am avut ceva emotii cand am imbracat rochia (daca se blocheaza fermoarul? Daca nu se asaza bine? Daca, din cine stie ce pricini, n-o mai pot incheia pe lateral?). Dar era doar sindromul panica-de-mireasa, cum se amuza o amica de-a mea, pentru ca rochia s-a dovedit a fi deosebit de cooperanta, la fel de frumoasa cum mi-o aminteam de la probe, la fel de confortabila si la fel de… EA.


Daca va spun ca habar nu am cand am facut pozele astea, pentru ca deja ma simteam ca intr-un fel de transa, ma credeti?



Sedinta foto a iesit foarte bine, desi am bombanit eu ca „ma purtati prin toate parloagele“, dar se poate spune ca a meritat cu prisosinta :)


Previzibil, (nici) de la biserica nu-mi amintesc prea multe. Noroc de poze si de suportul video, ca asa am posibilitatea sa traiesc – de cate ori vreau, chiar - ceea ce n-am putut trai atunci, din motiv de emotii si de „nu-pot-sa-cred-ca-in-sfarsit-mi-se-intampla-mie“.


Dar imi aduc aminte ca l-am calcat la “Isaiia dantuieste” si acum astept cu real interes o schimbare a raportului de forte in familia noastra :D Nasul ni s-a confesat ca si el a fost calcat la vremea lui si ca de 28 de ani se straduieste sa indrepte situatia din punctul asta de vedere, prin urmare pot sa nutresc sperante :))

De la biserica am poposit putin acasa (prilej pentru schimbarea toaletelor, unde a fost cazul) si apoi am pornit spre restaurant. Imi imaginasem de zeci de ori cum o sa parcurg eu drumul asta… ati ghicit, nu-mi amintesc nimic!

Am dansat mult (o sa scriu un post separat despre asta) si, in ceea ce ma priveste, n-am mancat aproape nimic. Mai precis: o ciupercuta timida la aperitiv, doua sarmalute si trei lingurite de tort. Nu m-am atins de friptura, iar referitor la bautura – un Cherry dupa vals (ca deh, se impunea dupa asemenea emotii), un pahar de Cola si niste apa minerala. Ah, si doua cafele. Mici.
Insa nici nu mi-ar fi trebuit mai mult. Am fost ocupata sa dansez, si-am facut-o  cu tot sufletul si din toate puterile, pana cand fiecare pas echivala cu o mie de intepaturi de ac. Am incercat sa ma bucur cat mai mult de noaptea care a trecut, cum spuneam, prea repede. Mult prea repede.

(Am mentionat ca nici in ajun nu mancasem aproape nimic? Tragand linie, am insumat 48 de ore in care aproape nu am mancat si am dormit 4 ore, puse cap la cap. Sindromul panica-de-mireasa, dupa cum va spuneam).

Ceva ma face sa cred ca, in afara de postarea referitoare la dans(uri), o sa mai scriu macar vreo doua posturi pe tema nuntii. Sunt atat de multe ganduri la care inca nu m-am oprit, la care nici macar nu m-am… gandit, incat nu pot lasa subiectul asta la o parte fara sa simt ca (l-)am povestit asa cum mi-am inchipuit de-atatea ori ca o s-o fac.