joi, 31 iulie 2014

I-aţi spune?


În serialul "Suits", pe care, după cum v-am mai povestit, îl urmăresc cu un foarte viu interes, s-a petrecut de curând o situaţie pe care e perfect posibil să o întâlnească oricine la un moment dat, fără ca pentru asta să fi absolvit Facultatea de Drept la Harvard sau să lucreze pe Wall Street. N-are nicio legătură cu partea profesională, de fapt. E vorba de ceea ce se întâmplă atunci când, într-un context marcat de-o puternică încărcătură emoţională, ajungi să te săruţi cu un bărbat, altul decât partenerul de viaţă.

Nu mi s-a întâmplat. Şi sper să nici nu mi se întâmple, dar n-am mâncat un sac de sare cu omul ca să le ştiu pe toate (am terminat de curând o cutie de sare pe care-o aveam de vreun an, deci lucrăm la sacul ăla). Însă la o adică, nu prea ştiu cum aş reacţiona. Respectiv  cum aş reacţiona după aceea, asta nu ştiu. Sper să nu aflu niciodată, dar asta nu înseamnă că acţiunea din film nu m-a determinat să cuget niţel la cum-ar-fi-dacă.

Bref, întrebarea e simplă: să-i spui sau să nu-i spui "legitimului"? Dacă-i spui, îţi uşurezi conştiinţa, în schimb pasezi toată povara pe umerii lui (nu-i ca şi cum s-ar mai putea schimba ceva). Dacă nu-i spui.... ce nu ştie nu-l deranjează, dar tu poţi trăi cu asta?

Dacă nu se ajunge mai departe de sărut, cuget că fapta în sine nu este atât de gravă din punct de vedere moral. Nu dezbat acum acele cazuri când e vorba de sentimente, acolo e deja altă discuţie, care iese din sfera unui sărut sub impulsul momentului.

O vorbă spune că nu toate adevărurile trebuie cunoscute.  Ar putea fi acesta unul dintre ele?

luni, 28 iulie 2014

La mulţi ani cu inspiraţie, bloguleţ :)


Exact acum patru ani, în urma insistenţelor unei persoane care ocupă un loc foarte important în viaţa şi sufletul meu, am început acest blog. Ea (nu "ea, persoana", ci "ea, prietena") zicea că am un oarecare condei, să pun mâna să scriu, dară. Eu eram în egală măsură sceptică şi blazată: adică de ce-aş scrie? În fond, ce am eu de povestit sau de împărtăşit atât de interesant? Ce-aş putea aduce nou în branşă? De parcă n-ar fi mii de bloguri deja... Fără chef, am purces la lucru, mai mult ca să nu-mi pară rău că n-am încercat.
Însă nu peste mult timp am avut o revelaţie. Omisesem un aspect foarte important: dragostea mea pentru scris, de care uitasem în anii care trecuseră de când nu mai profesam. Câteva texte au fost suficiente pentru a-mi regăsi pofta de a scrie, pasiunea pentru dansul cuvintelor şi plăcerea de-a povesti. 

De-atunci nu m-am mai oprit. Sper să nu mă opresc niciodată din scris şi să-mi împlinesc visele care-mi umplu fiinţa. Undeva, în adâncul sufletului, ceva din mine se trezeşte la viaţă numai atunci când scriu. De aceea îmi doresc s-o fac atât timp cât voi trăi, ori de câte ori voi fi inspirată şi oriunde îmi va fi la îndemână: pe blog, într-un volum de nuvele, sau chiar, cine ştie, poate cândva într-un roman... 

Aceasta e prima aniversare a blogului când m-am gândit să fac o statistică. În patru ani de blogging am scris 486 de texte, la care s-au postat în total 1518 comentarii. Bucuria pe care mi-o aduceţi voi prin faptul că-mi sunteţi alături, energia pozitivă, suportul moral şi entuziasmul pe care vi le datorez nu sunt cuantificabile. Sunt infinite. MULŢUMESC :)

Din moment ce tot am menţionat statisticile, hai să aprofundăm puţin. Şi vă invit să acompaniem asta cu un ceva răcoritor. Mie-mi place să cred că-n pahar e un Prosecco rrrrece şi aromat, mmm. Cheers! :)


Aşadar, analizând informaţiile furnizate de scriptul de trafic, feedback-ul vostru şi privindu-mi în suflet, am alcătuit trei topuri.

Postările care aduc cel mai mult trafic de pe Google:

1) Gândurile mele despre Tano Cariddi, eminenţa întunecată din serialul "Caracatiţa".
2) O retrospectivă a serialelor urmărite în adolescenţă şi câteva reflecţii asupra acestora.
3) Strădaniile unei anumite femei (persoană importantă :D) de a parca maşina.

Postările cu cele mai multe comentarii:

1) Rezumatul întâlnirii cu Zubin Mehta şi pozele mele alături de el :)
2) O întrebare deosebit de periculoasă (se recomandă purtarea unui costum de protecţie în momentul accesării link-ului :P)
3) O prejudecată din trecut, de care nu sunt deloc mândră:

Postările cele mai dragi sufletului meu:

1) Un vis împlinit: clipa mea cu Zubin, povestită în detaliu :)
2) Amintirea unui om care mi-a umplut sufletul de căldură: fostul meu profesor de istorie.
3) Despre cei mai importanţi bărbaţi din viaţa mea.

Vă mulţumesc pentru că sunteţi aici şi pentru tot ceea ce mi-aţi dăruit până acum. Pentru timpul vostru, răbdarea de a mă citi, empatia şi sfaturile voastre. Şi vă rog să fiţi în continuare :)

duminică, 27 iulie 2014

Cinci chestiuni care mă enervează (Blog Challenge 7)


Conformându-mă temei cu numărul şapte din leapşa-foileton, trebuie să scriu despre cinci lucruri care mă enervează în mod constant. Am stat ceva să mă gândesc la asta, aspect care mi se pare unul paradoxal. Nu sunt tocmai cea mai liniştită persoană din lume, ba dimpotrivă, dacă mi-aş descrie temperamentul aş folosi termenul "coleric" fără să stau prea mult pe gânduri. Tocmai din acest motiv, am fost destul de surprinsă de faptul că n-am putut numi rapid, pe nerăsuflate, cinci chestiuni de natură să-mi pună nervii pe moaţe. 

1. Nouăzeci la sută din ceea ce spune, face şi este Insipida Somnoroasă.
Reuşesc tot mai mult, inclusiv datorită sfaturilor primite de la voi când am scris despre situaţia cu ea, s-o ignor. În ceea ce priveşte comportamentul ei, lucrurile nu s-au schimbat prea mult de anul trecut; ce s-a schimbat însă e felul în care mă raportez eu la asta. Face pe şefa? N-are decât, eu nu impietez :)) Vorbeşte cu mine de parcă aş fi fata care duce tava? Ridic din umeri, îmi spun că atât poate şi atât este şi încerc să trec mai departe. Îmi dă directive ridicole? Fac ce-mi spune, pentru că la o adică oalele se vor sparge în capul ei, nu într-al meu. 
Dar toate astea nu înseamnă că nu mă enervează. Depinde şi de starea mea psihică în ansamblu, uneori trec toate pe lângă mine, alteori nu prea. Am rămas practic numai cu ea (şefa a preluat alt departament şi se mai ocupă de noi doar teoretic), Carolin s-a transferat.... deci acum suntem doar noi două. Atmosfera este, nu încordată, ci destul de posacă în cea mai mare parte a timpului. Demult sunt duse vremurile în care râdeam cu alţi colegi de ajungeau să ne doară coastele şi obrajii. Să lucrezi 8-9 ore pe zi în stilul ăsta... ce să zic, nu e mereu simplu. Dar c'est la vie.

2. Camioanele, tractoarele şi-n general şoferii care merg mult sub limita de viteză admisă.
Bineînţeles că astea-mi apar în drum în special atunci când sunt în criză de timp. Câteodată le pot depăşi, dar nu întotdeauna. Este absolut exasperant, te poate aduce-n starea în care ai vrea să muşti din volan :)) Ştiu, ştiu... şi ei au dreptul să circule. Mda, însă la 5 dimineaţa? :)) Cel mai tare a fost când un Ferrari mergea cu 20 km/h, pentru că nu putea depăşi, ce altceva decât un tractor. Eram pe sensul opus şi mergeam cu vreo 70 la oră, motiv pentru care n-am putut face poză. Păcat, ar fi fost un instantaneu deosebit: o mândreţe de Ferrari, strălucitor şi roşu-roşu, târâş-grăpiş în urma unui tractor plebeu. Nici nu vreau să-mi imaginez în ce fel îi fierbea motorul.

3. Oraşul în care locuiesc.
Bayreuth, unde locuiesc de când am emigrat în Germania, este un oraş cultural foarte cochet, cu multă istorie şi multe poveşti. Dar în acelaşi timp este mult prea mic şi liniştit, ceea ce din punctul meu de vedere îl face deosebit de plictisitor. Am fost şi probabil voi fi întotdeauna o citadină, mie-mi plac agitaţia, zgomotul, culoarea, clanc-clanc-ul de tramvaie, pe scurt - senzaţia aceea de viaţă care palpită. Când am fost anul trecut la München, omul nu putea adormi din cauza tumultului de afară (noapte, sâmbătă, oraş mare...) şi voia să închidem fereastra. Am închis-o până a adormit el, apoi am deschis-o din nou; pentru mine, toată acea foială reprezenta cântecul de leagăn perfect.

4. Combinaţia de prostie şi răutate.
Pe cât de răspândită e, pe atât este de enervantă. Un om întunecat la suflet, dar inteligent nu mă enervează. Mă înspăimântă. Altfel stau lucrurile cu prostul răutăcios. Mă scoate din sărite şi nu este întotdeauna uşor de ignorat. Ba uneori se poate întâmpla chiar ca, în răutatea şi prostia lui, să atingă nişte zone delicate, dar nu-şi va da seama de asta. Şi n-ai cu cine încerca o explicaţie firească, n-ai la ce raţiune să faci apel, pentru că nu există una. Iar asta poate fi al naibii de frustrant.

5. Eu însămi.
Parcă vă şi văd feţele uimite. Da, eu însămi pot fi foarte enervantă pentru mine. Mă enervează o mulţime de lucruri la mine, ca de exemplu: sunt pesimistă (şi contrar a ce spunea Grigore Moisil, eu nu cred că pesimistul este un optimist bine informat, ci un nătărău care-şi face singur viaţa grea); mi-e frică de foarte multe chestii asupra cărora n-am nicio influenţă; uneori dau dovadă de superficialitate; am nejustificat de multă încredere în oameni, în schimb nu am încredere în mine; vorbesc prea repede; cel mai uşor lucru din lume e să mă faci să mă simt vinovată, în legătură cu indiferent ce; încep o sumedenie de lucruri şi rareori duc vreunul la capăt; ezit de multe ori să spun ce gândesc, atât din dorinţa de-a nu jigni sau răni, cât şi din convingerea că foarte puţini oameni nu-ţi iau în nume de rău faptul că le pui oglinda în faţă.

vineri, 25 iulie 2014

Vise


O săptămână de concediu, care - spuf! - aproape s-a dus ca şi cum n-ar fi fost. N-aveam ce pretenţii să emit, nu recuperezi în câteva zile oboseala acumulată de vreo jumătate de an. Nici măcar pe cea fizică, nemaivorbind de cea psihică. Am dormit măcar, şi-am încercat să mă destind făcând apel la mijloacele consacrate, cele despre care ştiu că mă ajută să mă recompun: seriale, citit şi Zubin. Apropo de citit, a mers Beethoven ca uns :)) şi încă merge. Poate exact de asta aveam nevoie: un pic de răgaz, creier aerisit, netrezit cu alarma telefonului. Fiecare dintre metodele menţionate şi-a făcut treaba, sunt oarecum mai remontată, dar mental vorbind.... încă ridic pietre de moară. 

Şi, cu toate că realitatea imediată nu e tocmai promiţătoare în sensul ăsta, nu mă pot abţine să visez.

La asta:


Şi la asta:



Iar alteori visez cum stau pe balcon, confortabil instalată la o măsuţă şi scriu. Ceva.... cam de felul ăsta:


Habar n-am când vor deveni realitate. Sau... dacă.

marți, 22 iulie 2014

O dezbatere morală


În timp ce ne uitam la miniseria "Il capo dei capi", despre care vă povesteam ieri, am avut câteva divergenţe de opinii cu jupânul. Am încheiat vizionarea fără să ajungem la vreo concluzie. Sau mai bine-zis, fiecare a rămas neclintit la părerea lui, dumnealui găsind de cuviinţă să sublinieze faptul că e una dintre clasicele diferenţe de gândire dintre un bărbat şi o femeie.

O fi având dreptate, nu zic nu. Dar eu nu pot vedea lucrurile în acelaşi fel şi nu pot decât să fiu recunoscătoare sorţii că m-am măritat cu un muzician şi nu cu un poliţist, judecător sau procuror. Da, pe tema asta ne-am contrazis: eroismul celor care-au fost de partea legii (atât poliţişti, cât şi judecători şi procurori) şi riscurile, de multe ori mortale, asumate de ei, deşi aveau familie. Părinţi, soţie, deseori şi copii. 

Mai jos încerc să rezum, cât mai obiectiv posibil, punctul de vedere al fiecăruia dintre noi.

Poziţia mea:

- în momentul în care ai soţie şi copii, obligaţia ta este în primul rând faţă de ei. Să-i protejezi, să le oferi o viaţă într-un climat cât mai liniştit, să fii acolo, cu şi pentru ei;
- am convingerea că orice soţie din lume ar prefera un soţ banal şi viu, decât unul erou şi mort. Similar în ceea ce priveşte copiii. Dictonul "du-te iar la luptă, pentru ţară mori" e de pe vremea lui Ştefan cel Mare. La propriu şi la figurat;
- deşi judecătorul Giovanni Falcone era de altă părere (voi reveni mai jos asupra acestui aspect), eu cred că Mafia nu va cunoaşte niciodată un sfârşit. Este adevărat, azi nu se mai întâmplă ceea ce se întâmpla în anii '70-'80-'90; dar nici vorbă să se fi terminat. Atentate mafiote şi reglări de conturi au loc şi-n prezent. Să ne gândim numai la America de Sud...
- nu de puţine ori, membrii familiilor celor incomozi deveneau ei înşişi ţinte şi, în curând, victime. S-au înregistrat numeroase cazuri când soţiile şi fiicele au fost răpite şi violate, feciorii omorâţi... Cât mai conta, în astfel de situaţie, eroismul şi neînfricarea soţului, respectiv tatălui?

Poziţia lui:

- numai mulţumită faptului că oamenii ăştia au făcut ce-au făcut, nu se mai întâmplă în ziua de azi ororile de pe vremea aceea;
- tocmai pentru că datoria lor era faţă de familie, voiau să le ofere copiilor o lume în care să crească fără frică, fără a fi expuşi la droguri, fără arme;
- niciunul dintre ei n-a urmărit să fie erou, doar şi-a făcut fiecare datoria, cât a putut mai bine;
- atâta timp cât au existat oameni ca Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino, ce drept avem noi să comentăm de pe margine?
- riscul era implicit, erau conştienţi la ce sunt expuşi atât ei, cât şi familiile lor;
- ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost ei, unde s-ar fi ajuns?

Cuvintele lui Falcone îi dau dreptate. Judecătorul spunea la un moment dat: "Cel care tace şi ţine capul plecat, moare de fiecare dată când face acest lucru. Cel care vorbeşte şi îşi ţine capul sus, moare o singură dată". 
Şi tot Giovanni Falcone era de părere că "Mafia a fost creată de om şi, asemeni tuturor fenomenelor făcute de mâna omului, a avut un început, o evoluţie şi va avea şi un sfârşit". Dar după 22 de ani de la moartea lui, acest lucru nu s-a întâmplat. Şi cine ştie când... sau dacă.

După cum spuneam, n-am ajuns la niciun compromis. Probabil avem amândoi dreptate: eu în felul meu (femeiesc) şi el într-al lui...

luni, 21 iulie 2014

"Il capo dei capi" (2007)


Weekendul acesta am urmărit pe nerăsuflate o miniserie italiană care m-a tulburat aşa cum demult nu mi s-a mai întâmplat s-o facă vreun film.

Realizată în anul 2007 şi alcătuită din şase episoade a câte 100 de minute, miniseria "Il capo dei capi" prezintă ascensiunea şi prăbuşirea unuia dintre cei mai siniştri mafioţi contemporani - sicilianul Salvatore "Toto" Riina, aflat din 1993 într-un penitenciar din apropiere de Milano, unde-şi execută pedeapsa cu închisoare pe viaţă.

Dincolo de acţiunea filmului şi de realizare în sine, această producţie este în primul rând un documentar. Povestea respectă în procent covârşitor realitatea, prezentând lucrurile aşa cum s-au întâmplat, nedramatizând şi necosmetizând. De aceea este cu atât mai dur de urmărit.

Cine este Salvatore Riina?

Născut în 1930 în satul Corleone din Sicilia, povestea lui Riina a început în 1943, anul în care şi-a văzut fratele şi tatăl murind în timp ce acesta din urmă încerca să dezamorseze o bombă pe care intenţiona apoi s-o valorifice. Familia era foarte săracă, iar tragedia petrecută l-a îndârjit pe Toto, pe-atunci în vârstă de 13 ani. Şi-a început "cariera" asemeni multora dintre viitorii capi ai Mafiei, prin a intra "ucenic" la unul dintre mafioţii locali. A început în forţă, dacă se poate spune aşa, omorându-l pe fiul unui arendaş din sat care-i înşela grosolan la cântar, faptă pentru care a executat o pedeapsă de şase ani de închisoare. A ieşit de-acolo mai educat - luase diploma de clasa a V-a elementară - şi mai hotărât ca oricând să-şi realizeze planurile de mărire. 

Planuri care i-au reuşit, iar drumul lui spre structurile superioare ale Cosei Nostra a fost nu presărat, ci pur şi simplu pavat cu trupurile victimelor sale (se estimează că a omorât personal circa 40 de oameni şi a comandat uciderea a câteva sute). El este cel care-a orchestrat cele două mari războaie ale Mafiei (anii '70, respectiv '80), în cadrul cărora a eliminat pe mulţi dintre capii familiilor rivale (printre care Stefano Bontade, Salvatore Inzerillo sau Gaetano Badalamenti), asigurându-şi astfel supremaţia.

Salvatore Riina în 1993, anul încarcerării

Foarte mulţi dintre cei omorâţi de el, sau din ordinul lui, s-au situat de cealaltă parte a baricadei. Poliţişti, gărzi de corp, avocaţi, procurori, judecători. Multora nu li se mai ştie numele, au rămas nişte eroi anonimi într-un război practic niciodată încheiat. Alţii, care au luptat în linia întâi, sunt comemoraţi şi-n ziua de azi ca exponenţi ai luptei antimafie. Povestea a doi dintre ei m-a impresionat în mod deosebit. Este vorba despre judecătorii Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino, ambii asasinaţi în anul 1992 în atentate cu bombă, la interval de numai două luni unul de celălalt.

Judecătorii Falcone (stânga) şi Borsellino

Ambii şi-au dedicat viaţa - la propriu, în cele din urmă - luptei cu Mafia. Lor li se datorează ceea ce va rămâne în istorie drept "Procesul Maxi", desfăşurat între anii 1986-1987, la finalul căruia 360 de mafioţi au fost condamnaţi la închisoare. A fost un demers de un curaj nebunesc, bazat în mare parte pe mărturia lui Tomasso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator şi care a acceptat să stea de vorbă numai cu Falcone, întrucât acesta a fost singurul magistrat care l-a tratat cu respect.

Giovanni Falcone a murit pe 23 mai 1992, într-un atentat comandat de Toto Riina, în care a fost dinamitată autostrada pe care judecătorul se întorcea la Palermo. S-au folosit 500 de kilograme de explozibil, iar impactul a fost atât de puternic, încât explozia a fost percepută şi de către seismografe. Un act de supremă sfidare la adresa statului, sărbătorit cu şampanie de către Riina şi clica lui.

Ce-a mai rămas după atentatul asupra judecătorului Falcone

Nici două luni mai târziu, pe 19 iulie 1992, a fost asasinat şi Paolo Borsellino, într-un atentat cu maşină-capcană. Asupra morţii acestuia planează, însă, anumite semne de întrebare. Astfel, unele voci acuză serviciile secrete italiene de implicare în moartea lui Borsellino. Cu numai câteva luni mai devreme, Borsellino solicitase oficial interzicerea accesului maşinilor pe strada unde locuia mama lui (unde a avut loc atentatul), tocmai pentru a preveni incidente cu automobile-capcană. Solicitarea lui a fost ignorată. Aspect foarte ciudat, dacă ne gândim la poziţia lui Borsellino şi la recenta moarte a lui Falcone. De asemenea, o agendă roşie, în care judecătorul nota foarte multe observaţii şi constatări personale, a dispărut după atentat şi nu s-a mai găsit niciodată. Nu în ultimul rând, doi dintre foştii colegi ai lui Borsellino povestesc despre cum acesta, prăbuşit moral, le-a spus cu numai câteva zile înainte de-a muri: "un bun prieten m-a trădat". 

Adevărul despre moartea lui Borselino nu se cunoaşte nici în ziua de astăzi. În semn de omagiu pentru el şi Giovanni Falcone, aeroportul din Palermo se numeşte "Falcone-Borsellino", iar revista Times le-a dedicat un amplu material. 

Toate acestea sunt prezentate cu fidelitate în producţia "Il capo dei capi". În afară de cei doi judecători despre care am vorbit, au mai fost mulţi alţi eroi: generalul Dalla Chiesa, Pio La Tore, Terranova, Cassara, Montana, Chinnici şi atâţia alţii. Moartea lor n-a fost, cu siguranţă, în zadar. Însă opinia mea despre acest aspect o voi detalia într-un alt articol.

Revenind la film, vi-l recomand dacă doriţi să vizionaţi una dintre cele mai dure lecţii de istorie. Este foarte bine realizat şi singurul punct unde, să zicem, păcătuieşte, este muzica. E prea banală, dacă mă gândesc la efectul muzicii compuse de Ennio Morricone pentru serialul "Caracatiţa", de pildă. Ceva asemănător ar fi fost necesar şi aici. Chiar şi aşa însă, rămâne una dintre cele mai valoroase şi autentice ecranizări ale istoriei Mafiei.

joi, 17 iulie 2014

Greutate


Un om duce o greutate. În el, cu el. O duce de-atâta vreme, încât nici nu-şi mai aduce aminte cum era înainte de-a o fi avut.

Sau poate că a avut-o de fapt dintotdeauna. S-a identificat cu ea, e parte din el. Uneori, pentru scurte momente, i se întâmplă chiar să uite de ea. 

Dar curios lucru, de la un timp greutatea a devenit tot mai apăsătoare. Simte că nu mai poate face abstracţie de ea. Nu se mai poate ascunde în sine.  Nu mai poate pretinde că nu e acolo, când de fapt e.

Una dintre cele mai mari temeri este că se va prăbuşi sub ea. Sau cu ea.

Şi se simte neputincios. 

miercuri, 16 iulie 2014

"To Do" până vom îmbătrâni


Intitulat "37 de lucruri pe care le vei regreta la bătrâneţe", articolaşul peste care-am dat mai devreme este un fel de Bucket List cu anticipaţie. 37 de posibile motive de regret, dacă nu luăm măsuri din timp. 
Din fericire n-am restanţe atât de mari, în sensul că din cele 37, o parte le-am îndeplinit deja. Au rămas totuşi destule pe listă, aşa că am prelucrat puţin materialul, în sensul că am detaliat câte cinci din fiecare categorie.

Ce-am făcut (şi bine-am făcut):

1. "N-ai călătorit când ai avut ocazia".
Până acum nu se verifică; n-am ratat nicio oportunitate de-a vedea o bucăţică, mai mică sau mai mare, din lume. Sper ca la bătrâneţe voi fi "bifat" atât locurile pe care vreau să le vizitez, cât şi cele pe care încă nu ştiu că-mi doresc să le văd.

2. "N-ai învăţat o limbă străină".
Măi acesta, să ştii că mă ofensezi :)) Am învăţat trei chiar, de franceză s-a ales le praf  (sic), engleza continuu s-o citesc şi, ocazional, s-o aud când mă uit la vreun film, iar cu germana mă lupt neobosită. Oare o s-o dovedesc până la vârsta senectuţii?

3. "Ţi-ai irosit timpul într-o relaţie nefericită, din teama de a-i pune capăt".
Au fost respectivii suficient de amabili încât să-mi dea papucii înainte să-mi risipesc preţiosul timp cu prostiile din mintea lor puerilă. Foarte probabil singurul lucru bun pe care l-au făcut pentru mine, deci le mulţumesc pe-această cale :D

4. "Ai stat la plajă fără loţiune protectoare".
Mmm-daaa, se poate să se fi întâmplat, dar număr situaţiile astea pe degetele de la o mână. În fine, ideal era să nu se fi întâmplat deloc, dar nobody's perfect :))

5. "Nu ţi-ai întâlnit artistul preferat".
Ba da, anul trecut :) Cel mai cel: cel mai preferat dintre preferaţi, cel mai admirat şi cel mai drag. Fericirea acelui moment îmi hrăneşte şi acum sufletul.
 
Ce n-am făcut (şi-n măsura în care este posibil, ar fi cazul să fac):

1. "Îţi pasă prea mult de ce cred ceilalţi despre tine".
Uneori e util să te raportezi la feedback-ul celorlalţi, dar alteori ar fi de preferat să-ţi urmezi calea ta, iar pe cei care au ceva de comentat referitor la asta, îi poţi trimite să pască.

2. "N-ai trăit clipa".
Îmi aduc aminte de multe ori de ce spunea Goethe ("Clipă, stai, eşti atât de frumoasă!"), dar nu atât de des pe cât ar merita.

3. "Ai trăit visele altora, nu visul tău".
E doar parţial adevărat. Nu trăiesc visele altcuiva, deşi a existat o tentativă de-a mi se impune asta când eram mult mai tânără. M-am opus cu o forţă care mă uimeşte şi-n ziua de azi - pentru că altminteri eram o fire docilă, genul "unde-o pui, acolo stă", dar în situaţia aceea am fost la polul opus. Pe de altă parte, încă nu-mi trăiesc visul meu. Subliniez, încă.

4. "Îţi faci prea multe griji".
Chiar dacă e un clişeu, ţin să vă anunţ că în dreptul cuvântului "grijă" din dicţionar se află poza mea. Deschideţi dicţionarul şi uitaţi-vă, dacă nu mă credeţi :)) Dacă prin cine ştie ce întâmplare n-am niciun motiv să-mi fac griji, îmi găsesc rapid unul, pe care-l cultiv şi-mi desenez cu el carcalaci şi parascraci pe pereţi până mă apucă spaima de-a binelea. Prost obicei, deosebit de prost.

5. "Nu te-ai străduit mai mult la şcoală".
De fapt nu de străduinţă e vorba, fiindcă am luat toate examenele la timpul lor şi cu note satisfăcătoare; ce regret însă e faptul că n-am urmat o facultate mai practică. ASE, de exemplu. Jurnalist aş fi putut deveni şi fără studii de specialitate, care după ce-am emigrat nu mi-au mai fost de niciun folos.

Voi cum staţi? Aveţi curajul unui astfel de bilanţ? Şi dacă da, care-ar fi punctele pe care aţi vrea să le bifaţi?

luni, 14 iulie 2014

Una caldă, una rece


Ziua de ieri, 13 iulie 2014, va rămâne în istorie, din mai multe puncte de vedere.

Au curs lacrimi de fericire. Germania este noua campioană mondială, după ce-a învins Argentina cu scorul de 1-0, în finala disputată în această seară pe stadionul Maracana din Rio de Janeiro.

Galerie cu bere

Am zis că mă pictez? Am zis :D 

Şi, tot ieri, au curs şi lacrimi de tristeţe. Dirijorul Lorin Maazel a murit în reședința sa din Statele Unite, ca urmare a complicaţiilor unei pneumonii. Să-i fie somnul liniștit.

Ce zi, frate, ce zi... 

duminică, 13 iulie 2014

Strategii de lectură


V-am mai povestit că de ceva vreme citesc biografia lui Beethoven - mai corect şi mai real spus, mă lupt cu ea. Cu ruşine mărturisesc, lupta asta durează de luni de zile. Nu că m-ar scuza aspectul, dar este o carte grea - în germană, cu abundenţă de informaţii, în care uneori îmi prind urechile (bunăoară cele care fac referire la chestiuni de specialitate, care probabil şi-n româneşte ar fi greu de înţeles pentru profana care sunt) şi, uneori, destul de aridă.

Am perioade când cititul merge strună şi perioade (supărător de frecvente) când nu se leagă. Încerc să citesc o pagină, constat că n-am reţinut nimic din ea şi-atunci abandonez, în aşteptarea stării de spirit optime. Doar că aşteptarea asta e cam lungă uneori. Ei, şi de-abia aici vine dilema mea.

Ce mi-ar plăcea de fapt să fac este ca, atunci când n-am chef de Beethoven, să citesc o altă carte. Una mai facilă, mai nostimă, mai colorată şi mai jucăuşă. Eventual şi cu poze :)) (glumesc... cred :D). Numai că nu-mi dau voie să fac asta. De ce? De bleagă, bănuiesc. Mă tem să nu-l las pe Beethoven înfipt de-a binelea, cu toate că mi-am tot făcut adnotări din ce-am citit până acum şi prin urmare aş putea reînnoda oricând firul.

Pe de altă parte, o mică abatere de la ceea ce deja a devenit rutină cu siguranţă nu mi-ar prinde rău. Impunându-mi să nu citesc nimic altceva până nu-l dau gata pe el nu pare să fie strategia câştigătoare. Asta cu atât mai mult cu cât din raftul bibliotecii îmi surâd ademenitor Bridget Jones şi o carte despre care v-am povestit deja, "Agatha Christie's Secret Notebooks". Vai, ce m-aş înfige în ele... Mă simt ca o femeie la dietă, care salivează în faţa unei cofetării :))

Voi cum citiţi astfel de cărţi grele? Le parcurgeţi integral, sau mai citiţi şi altceva în paralel?

sâmbătă, 12 iulie 2014

Pregătiri pentru finală


De marţi încoace nu se mai vorbeşte despre altceva. Nemţii sunt atât de convinşi că Germania va deveni mâine campioană mondială, încât iau asta ca pe un fapt deja împlinit. Personal am încercat să-mi mai temperez entuziaştii colegi, dar mi-au explicat că n-are ce să meargă prost, Argentina n-a jucat nimic în meciul cu Olanda, Messi a fost ca şi inexistent până-n reprizele de prelungiri când oricum n-a izbutit nicio scofală, aşa că unde-i problema?
"Cine spune că Argentina va practica duminică acelaşi joc ultradefensiv?", am întrebat. Între noi fie vorba, mă aşteptam să-i văd electrocutaţi de respect în faţa vocabularului meu de cunoscătoare (citisem Prosportul şi Gazeta :D), dar nici pomeneală de aşa ceva. Ăştia nu ştiu să recunoască o femeie ideală, e clar. S-au mulţumit să-mi spună că "am să văd eu". 

Între timp, se cumpără lăzi de bere şi se fac planuri pentru vizionarea publică de mâine seară (vizionare organizată în toate oraşele, în centru, pe un ecran imens). Nu ştim dacă mergem. Ideea sună ademenitor, dar cred că nu va fi tocmai confortabil; în picioare, urlându-ni-se în urechi, înghesuiţi din toate părţile, hm, parcă nu prea. O să aruncăm o privire la faţa locului şi dacă ne-o plăcea, rămânem, dacă nu, le facem galerie lui Klose şi compania de pe canapea. 

Până una-alta, astăzi am fost prin oraş să târguiesc diverse şi printre altele m-am dus la Müller. Voiam un accesoriu pentru mâine seară şi acum câteva zile văzusem la ei un fard de obraz în culorile steagului german. Nu sunt eu genul care să se picteze şi să se împopoţoneze, dar o dată la patru ani n-o fi foc. Mai am şi-o ghirlandă de pus la gât, deci fardul vine la fix. L-am găsit (spre surpriza mea, că mă aşteptam să se fi epuizat stocul) şi după ce-am pus mâna pe captură, am mai aruncat un ochi la raionul pentru fani (identificat ca atare cu un uriaş drapel :D), să văd ce se  mai găsea pe acolo.
Iată câteva exemple în imaginea de mai jos, disponibile şi în magazin:

Legendă:

1. Fard tricolor (al meu nu arată aşa, deşi principiul, din ce-mi dau seama, este acelaşi);
2. Elastice de păr;
3. Brăţară;
4. Gel de mâini cu particule în culorile negru, roşu şi galben;
5. Abţibilduri pentru unghii sau corp;
6. Tot nişte chestii de prins părul (bile);
7. Tatuaje temporare;
8. Lac de unghii pentru manichiură în culorile steagului;
9. Gene false în formă de minge de fotbal sau de stele :)))

Pe lângă toate cele de mai sus, mai aveau: peruci, steguleţe, vopsea pentru faţă (de-aia de te faci pe tot chipul, ca indienii din romanele lui Karl May), spray de păr, gene false tricolore (şi sclipicioase, cam creepy dacă mă-ntrebaţi pe mine), brelocuri şi brichete, pălării, ghirlande de tot felul şi Fuleco, mascota actualei ediţii a campionatului mondial.

Fuleco

O adevărată industrie, dar oricât ai încerca să te enervezi pe marketing-ul din spate, care speculează entuziasmul şi /sau slăbiciunile oamenilor, nu poţi. Euforia momentului te prinde şi parcă ţi-ai dori să cumperi toate accesoriile şi nebuniile alea. Chiar dacă nu le vei purta decât un interval foarte scurt de timp. Este un mijloc de-a trăi clipa şi de-a marca un moment, până la urmă, istoric.

Şi-acum la final, ce-mi rămâne de spus decât Hai Germania! Sper că nu mă pictez degeaba mâine seară :)))

miercuri, 9 iulie 2014

Cugetări la 7-1


Exceptând situaţia în care sunteţi detaşaţi pe planeta Marte cu o misiune de colonizare (în care caz mă-ntreb cum de citiţi postarea asta :D), nu se poate să nu fi aflat ce s-a întâmplat aseară pe stadionul "Mineirao". Selecţionata braziliană a intrat exploziv în istorie. Şapte explozii în poarta lui Julio Cesar. Un fleac, i-au ciuruit, vorba unui clasic în viaţă. În toată lumea se vorbeşte despre echipa lui Luis Felipe Scolari şi se va mai vorbi încă multă vreme de-acum înainte. Dar într-un fel care pentru orice sportiv reprezintă un coşmar: cu părere de rău. Cu milă. 


Titlurile din presă par să anunţe Armageddon-ul. "Catastrofă", "măcelul Selecao", "umilinţă fără margini", "dramatic". În acelaşi timp, reţelele sociale au dat în clocot, meciul de aseară înregistrând un record de 35,6 milioane de mesaje pe Twitter (cel de-al cincilea gol al nemţilor, marcat de Sami Khedira, a suscitat cele mai multe comentarii: 580.166 de postări într-un minut). Opiniile comentatorilor pot fi împărţite în trei categorii: 

1) Cei care consideră că Brazilia a ajuns în această fază a competiţiei nu neapărat pentru că ar fi jucat un fotbal bun, ci inclusiv ca urmare-a faptului că a fost împinsă de la spate de arbitrajul favorabil. În categoria asta mă regăsesc şi eu. Nu mă pricep grozav la fotbal (pentru referinţe, vă recomand articolul ăsta, unde-mi dau "delicat" cu firma-n cap), dar îi ascult şi-i citesc pe alţii care se pricep. Dacă n-ar fi fost ajutată pe ici, pe colo, Brazilia n-ar fi ieşit din grupe. Aseară nu i-a mai putut ajuta nimeni şi s-a văzut crystal clear valoarea reală a echipei. În definitiv, acum că ştim deznodământul, putem conchide că ajutorul acordat nu le-a adus decât deservicii. Era mai bine pentru ei să fi ieşit în faza grupelor. Ar fi fost şifonaţi, dar nu nimiciţi.

2) Brazilia s-a "pierdut" pentru că a fost prea mare presiunea. Şi, în context, nemţii au fost necruţători. Mvai, ce să povestim. Da' ce, până aseară nu ştiau că joacă la ei acasă şi aşteptările sunt direct proporţionale? Cât despre nemţi.... brazilienii să fie recunoscători că tabela n-a arătat un rezultat cu două cifre al oaspeţilor. Că imposibil n-ar fi fost. Până la urmă, câteva dintre ele au fost goluri de palmares. Klose a devenit cel mai bun marcator la un campionat mondial din toate timpurile, au înregistrat şi recordul de cele mai multe goluri într-un timp atât de scurt, şi cele mai multe goluri într-o semifinală de campionat mondial... Oamenii şi-au făcut treaba: au jucat fotbal, că de-aia erau acolo. Are cineva impresia că, în situaţia inversă, Brazilia ar fi fost mai milostivă?

3) Nu reuşesc să înţeleg de ce în România există un curent destul de pronunţat împotriva Germaniei. Mulţi şi-i doresc pe nemţi puşi la proţap, indiferent al cui o fi (el, proţapul), al Olandei sau al Argentinei - asta se va decide în această seară, când va avea loc a doua semifinală. Dar, să piardă. De unde şi până unde? Că sunt prea reci, prea calculaţi, prea duri, prea nu-mai-ştiu-cum şi nu fac spectacol pe teren (say what? Oamenii vor să câştige, nu să facă show. De altfel.... las' că făcură aseară un show de care-o să se vorbească ani de zile, haha).

În altă ordine de idei, la mine la serviciu a fost o adevărată fiesta. Niciodată n-am mai văzut atâta entuziasm la oamenii ăia. Râdeam cu toţii, comentam, clătinam din cap cu mirare şi-am doborât, cred, recordul de "cine-ar fi crezut una ca asta?" pe minut. Am avut şi energie nebănuită, am lucrat cu chef, în fine, frumos. Să vedem cum s-or prezenta lucrurile luni.

Şi-acum, înainte de-a încheia postarea, să vă arăt o năzbâtie. Nu ştiu dacă e adevărată sau nu, dar dacă e, e mai tare decât cel mai bun banc.

"Semifinalele Mondialului brazilian aduc față în față patru echipe de valori apropiate. De aici, factorul noroc este unul extrem de important în opinia lui Helio Sillman, un proprietar de magazin în celebra piață Madureira din Rio de Janeiro și totodată spiritualist. Acesta și-a pus în valoare calitățile pentru a aduce noroc Braziliei în ultimele partide de la Campionatul Mondial.
Ritualul cu figurine al lui Sillman este inspirat din religiile africane care s-au contopit în Brazilia cu creștinismul sau religiile indigene. Acest ritual ar trebui să aducă selecționatei lui Scolari norocul necesar pentru a trece de Germania. Sillman, în ritualurile sale, l-a luat în calcul și pe Neymar, accidentat în meciul contra Columbiei din sferturi. Spiritualistul spune că Brazilia va juca împotriva Germaniei cu 12 jucători, Neymar fiind alături de colegi lui cu... spiritul." (sursa)

I-aş recomanda tipului să se pensioneze :))

PS: potrivit ultimelor informaţii, semifinala din această seară s-a anulat. Niciuna dintre echipe nu vrea să joace cu Germania :)))

duminică, 6 iulie 2014

Nici tobe, nici trompete


Titlul postării e inspirat de-o anecdotă, care nu ştiu cât de reală este, dar m-a amuzat. Se spune că un tânăr scriitor debutant l-a abordat într-o zi pe Alexandre Dumas-tatăl, rugându-l să-i citească romanul şi să-l ajute să găsească un titlu. "Nu-i nevoie", spune Dumas, "există tobe în romanul dumitale?" "Nu!". "Dar trompete?" "Nici". "Ei bine, atunci iată titlul: 'Nici tobe, nici trompete'!".

Faptu-i cert şi n-are rost să mă ascund după deget: n-am inspiraţie. Mi se întâmplă tot mai des, preponderent duminică seara. Nu ştiu ce păzeşte muza mea şi pe unde paşte curcile.... dar în ultima vreme se lasă tot mai mult aşteptată. 
Poate la asta contribuie şi faptul că efectiv sunt burned out. K.O. Nu mai pot, am nevoie de câteva zile de concediu aşa cum am nevoie de cafeaua de dimineaţă. Am o săptămână liberă, începând de pe 21, deci trebuie să mai rezist până atunci. 


Dar aş vrea totuşi să scriu ceva, pentru că ştiu ce sentiment aiurea am eu când intru pe vreun blog şi văd că nu s-a mai scris de când era lupul căţel. Ţin să vă spun că am urmărit ambele finale de simplu de la Wimbledon şi niciunul din favoriţii mei n-a câştigat. Nici Eugenie Bouchard (care mi-era simpatică deşi o învinsese pe Simona), nici Roger Federer n-au plecat acasă cu trofeul. Ce pot să zic, în weekend-ul ăsta n-a fost prea rentabil să fii favoritul meu; zic asta pentru că nici Costa Rica nu s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondial, fiind învinsă de Olanda (care mi-aş fi dorit să fie eliminată). GG WP (good game well played). Not.

Între finala feminină de ieri după-amiază şi meciul de aseară, am citit din cartea despre Beethoven şi am urmărit două episoade din seria Poirot, cu David Suchet în rolul principal. Intenţionez să văd tot serialul şi să recitesc nişte romane pe care le-am cam uitat. De asemenea - în micul concediu de la finalul lui iulie, sper - aş vrea să citesc "Agatha Christie's Secret Notebooks", o carte bazată pe notiţele şi schiţele viitoarelor cărţi ale scriitoarei, care însumează 73 de caiete descifrate de John Curran, autorul care le-a reunit apoi într-o carte. 

În seara asta am fost în târg; Zilele Oraşului, cică. Nimic ieşit din comun. Agitaţia era pe sfârşite, unii strângeau deja tarabele (azi a fost ultima zi). Am băut o bere (jupânul) şi un Radler (eu), am tras de un peşte pe grătar, ne-am plimbat puţin prin zona casei lui Wagner şi-am venit acasă.

Şi mâine e luni.

miercuri, 2 iulie 2014

Cultură organizaţională de bătut câmpii


Una şi cu una fac două: aş putea să scriu un dicţionar de personaje antologice, după modelul dicţionarului de personaje literare, de care cei de-o vârstă cu mine cu siguranţă îşi amintesc. După deosebit de fructuoasa (not) întrevedere cu Viezurele Corporatist, eram destul de convinsă că n-am să mai întâlnesc prea curând pe cineva din aceeaşi categorie. După cum, sinceră să fiu, nu credeam să mai fie vreunul atât de degeaba ca el, cel puţin nu frecând aprig menta prin firma unde trebăluiesc.

Eh, s-a dovedit că sunt un prost profet. Cel pe care, în urma unei scurte reflecţii, l-am botezat Porcuşorul Vizionar, îi bagă în buzunar pe toţi Viezurii din lume. L-am audiat ieri, în cadrul unei conferinţe obligatorii pentru toată lumea, care-a durat aproape două ore şi în timpul căreia, când nu scuturam din cap de indignare ca un ogar proaspăt îmbăiat, mă străduiam să nu adorm.

Mai întâi, de unde până unde Porcuşor. Simplu, de îndată ce l-am văzut m-am gândit la un purcel vietnamez. Mic, îndesat şi guiţând de parcă urma Ignatul. Estimez că are-n jur de 60-65 de ani, vârstă la care ar face foarte bine să stea acasă şi să-şi mănânce pensia, da-n loc de asta el umblă creanga şi conferenţiază cu îndârjire. 

Tema conferinţei era legată de principiile noii culturi organizaţionale pe care cică se străduiesc ai noştri s-o implementeze. Cu sprijinul neprecupeţit al Porcuşorului, desigur, concretizat în preţioasa-i consultanţă. Lipsi-ne-am. 

- În cultura organizaţională fundamentată pe sistemul ierarhic, exista un şef care transmitea ordine şi dădea sarcini, iar angajaţii le executau, începu furtunos Porcuşorul. Dar începând de acum toate acestea se vor schimba. Nu veţi mai primi sarcini de la şeful dumneavoastră...

Yey, Musiu Şarl, ia-o p-asta :))

- ... ci vă veţi da singuri ordine, pe care le veţi duce la îndeplinire.
Hmm. De partea a doua n-aş fi aşa de convinsă.
- Nu veţi mai face nimic pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa doriţi. De fapt, chiar dacă nu sunteţi conştienţi de asta, deja aplicaţi acest principiu: nu faceţi nimic pentru că trebuie, ci pentru că vreţi.
Adică vrei să zici că te-ascult pentru că asta vreau? Dream on.
- Munciţi nu pentru că trebuie, ci pentru că doriţi. Conduceţi maşina nu pentru că trebuie, ci pentru că v-aţi dorit să conduceţi. Ceva din interiorul dumneavoastră v-a spus "asta vreau!", exact aşa cum aţi simţit şi atunci când v-aţi ales partenerul de viaţă.
Stai, stai, stai. Mi-a sărit somnul. Când şi cum a ajuns de la sarcinile mele de serviciu la dispoziţia mea de-a conduce maşina şi, mai important, la viaţa mea particulară?
- Foarte important este: nu criticaţi, nu protestaţi când ceva nu vă convine. Dacă puteţi, schimbaţi. Dacă nu, obişnuiţi-vă. 
Nu ştiu vouă, dar mie-mi suna deja a spălare pe creier.
- O altă schimbare se referă la motivaţia dumneavoastră. În sistemul ierarhic motivaţia venea din exterior, sub forma diferitelor tipuri de plăţi şi bonusuri financiare.

... păi da, aşa funcţionează lucrurile de obicei, nu ştiu dacă o fi aflat şi el. Unul munceşte şi altul plăteşte pentru serviciile aduse.
- În sistemul pe care-l vom implementa împreună, motivaţia vine din interior, guiţă el solemn.
Eu nu implementez nimic cu ăsta, să fie clar. Colegii erau de aceeaşi părere, iar unul dintre ei a mormăit, suficient de tare încât să fie auzit, ceva legat de motivaţia pe care la o adică am putea s-o primim în cont la sfârşitul lunii. 
- Banii nu aduc fericirea! se răsti Porcuşorul, vexat de mercantilismul colegului.
A, despre asta era vorba? Păi hai să renunţăm la salarii.... să lucrăm cu toţii în regim de voluntariat. M-am uitat la ceas: vorbea de-o oră deja.
- Este vorba despre pasiunea pe care o puneţi în tot ceea ce faceţi, continuă el avântat. Nu veţi mai privi munca drept o datorie, ci veţi aborda totul sub forma unui joc. Da, zbieră Porcuşorul entuziasmându-se de propriile-i bazaconii, nu mai munciţi: jucaţi-vă! 

Sublim. Mă şi văd spunându-i lui Musiu Şarl, când sună cu vreo întrebare sau problemă, că-l invit să ne jucăm împreună. Chiar aşa, am putea face un şotron. La 1,96 metri şi 130 de kilograme ale lui, numa' bine.

- Aveţi libertatea de-a decide pentru dumneavoastră şi de-a nu face decât ceea ce vă doriţi. Veţi vedea câte avantaje vă oferă acest nou tip de cultură organizaţională. Împreună vom vizualiza viitorul, în care suntem toţi pentru unul, unul pentru toţi şi muncim entuziasmaţi şi cu bucurie pentru acelaşi obiectiv!

Recitesc ce-am scris (ce-mi mai aduc aminte, de la un punct încolo n-am mai fost atentă, ce rost ar fi avut?) şi-mi pare incredibil. Cred că şi vouă tot aşa vi se pare, dar vă asigur că relatarea e veridică. Porcuşorul cică e nuş-ce profesor specializat în cultura organizaţională. Cum poţi să vii în faţa unor oameni şi să îndrugi asemenea aiureli? Ce-or avea de gând managerii, de fapt? (N-a înţeles nimeni paradigma pe care se strofoca el s-o explice). 
La sfârşit, am primit nişte formulare pe care suntem invitaţi să notăm idei de natură să contribuie la o mai eficientă, exact, implementare. Păi tot noi? El ce treabă are? Vizualizează, probabil. 

Una dintre enigmele noastre este: o fi crezând cu adevărat toate prostiile pe care le-a spus? Probabil că da, numai dacă eşti convins de ce spui poţi debita asemenea inepţii. 

Faptu-i cert, Viezurele a făcut meditaţii cu Porcuşorul.