”Jurnalul lui 66” - teribila mărturie a Alexandrei, una dintre ”cei de la Colectiv”

Când am citit primul episod din serialul Alexandrei, supraviețuitoare a tragediei petrecute în urmă cu cinci ani la clubul Colectiv, m-am gândit că voi scrie despre asta pe 30 octombrie, când se va împlini jumătate de deceniu de la cea mai mare oroare din România ultimelor zeci de ani.

Dar azi, după ce-am parcurs printre fiori cel de-al treilea episod și neîndrăznind să mă întreb ce-o fi în sufletul Alexandrei la gândul că Piedone a fost reales primar, am simțit nevoia să scriu. Să vă spun despre acest foileton al Alexandrei, care nu doar că merită citit, ci ar trebui să fie parcurs de noi toți. Obligatoriu. Așa cum fiecare om ar trebui să viziteze măcar o dată în viață un lagăr de concentrare nazist, cu toată groaza pe care o presupune o astfel de incursiune. Este datoria noastră, a fiecăruia care am fost atât de norocoși încât să nu trecem prin asta. Să vedem. Să simțim. Să știm. Să nu uităm. Pentru ca ”never again”, mantra gravată în cinci limbi pe un monument din curtea lagărului Dachau, să nu rămână niște simple vorbe săpate în piatră. 

Așa ar trebui citit serialul Alexandrei. În finalul articolului voi pune link-uri pentru toate episoadele publicate până acum. 

Mă simt datoare să vă previn că este o lectură cumplită. Alexandra scrie fabulos, dar dincolo de asta, scrie din suflet, din carnea ei arsă, din pielea care se jupuia în fâșii la fiecare pansat, din sângele care curgea ”abundent, în voie” la fiecare manevră brutală a unor cadre medicale nu doar lipsite de cea mai elementară compasiune, ci și dezinteresate și insuficient pregătite. 

Serialul Alexandrei este nu numai o redare amănunțită a unor suferințe fizice și morale care ne-ar face pe mulți dintre noi să ne rușinăm la gândul că ne plângem de fleacuri (eu așa am simțit, citind-o); este un caleidoscop de tipologii umane care te trece printr-o multitudine de stări sufletești contradictorii, de la groază la recunoștință, de la furie la agonie, de la încleștarea pumnilor ”cum a fost posibil, ce fel de fiare erau acele cadre medicale?” la duioșie ”slăvit fie Dumnezeu că există oameni ca Alina sau Iulia...”. Sau cel puțin așa am simțit eu. Crezusem că am ”experiență” cu spitalele românești; ce mi s-a întâmplat mie este atât de neînsemnat și de nevolnic, încât mi se face rușine. 

Experiența Alexandrei (și de asemenea cea a lui Iris, a Flaviei și a Sandrei) din Spitalul de Arși este atât de înfiorătoare - și mă refer nu numai la urmările focului și slabele dotări din secție, ci mai cu seamă la atitudinea cadrelor medicale - încât eu una nu reușesc să pun în cuvinte. Ceea ce nu mi se întâmplă des. 

Medici care i-au montat cateter pe viu, chinuind-o mai întâi cu un ac bont, brutalizând-o și smucind-o, apucând-o de zonele arse. Și unde nu era arsă? Peste tot.... ”Ei, te doare, nu te doare nimic!”. 

Băile, adevărate torturi. Sub torentul unor suferințe care-o aduc într-o agonie în pragul vomei și-n care i se refuză orice anestezic mai puternic decât Ketonalul, Alexandra se roagă.   

„Ta-tăl nostr-u care…ești în cer…uri, sfințească-se nu-mele Tău, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și…pe…Pământ, pâinea noastră…cea de toa-te zilele, dă-ne-o nouă as-tăzi…” dar acolo, sub jetul dușului care spulberă plăgile, nici măcar în gând nu mai pot să rostesc ceva pentru că orice urmă de rațiune amuțește. Acolo, domnește haosul durerii și mă agăț de lacrimi ca să rămân om. Când Alina scoate tifonul de pe umărul stâng, sângele umple cada, înroșind-o. Nu înțeleg ce văd acolo, nu pricep de ce lipsește atât de mult din mine. Mâna dreaptă, despicată. Degetele negre, cu nervurile gingașe ale tendoanelor albicioase descoperite, lovite de apă. „Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri”. 

Abia la recomandarea psihologului spitalului i-au dat Tramadol, care-a făcut infernalele băi oarecum mai suportabile. De ce-a fost nevoie să le spună psihologul? Nu e ca și cum acesta avea opinie medicală, nu? De ce pe ea nu au ascultat-o, când implora în agonie?

Medicul care i-a deschis articulația degetului pe viu. Medicul care-i șuiera disprețuitor să lucreze ”la starea de spirit”. ”De ce nu ești veselă ca celelalte fete, tot timpul plângi”. Oare la care fete s-o fi referit distinsa doctoriță? La Flavia, care după ce-a fost adusă de la una dintre băi, a zis rușinată și clănțănind din cauza frisoanelor ”Alex, am țipat ca un animal”?

Pe de altă parte, asistentele. Infirmierele. OAMENII de pus la rană. La propriu.

”Alexuța, puiul mamei. Hai, te rog, fii cât poți tu de curajoasă, uite, trag cât de încet posibil. Draga de tine, uite te dau cu crema asta, nu ustură așa tare și-ți face mai bine decât Flamazinul”.

Miruna. Și ea asistentă.

”Ți-am adus cocktailul cu Tramadol. În sfârșit îți dau medicamente pentru durere.
-Da, am cedat zilele trecute, Miruna. N-am mai rezistat.
-Te cred, draga mea… Nu înțeleg de ce a durat atât să îți scrie ceva. Noi ți-am fi dat, dar nu putem așa, de capul nostru”.

Chiar așa. De ce-a durat atât? Se temeau de condiția ei medicală? Bine că nu se temeau când i-au deschis articulația pe viu, cu bisturiul, refuzându-i (”nu e nevoie”) anestezia locală. 

”Mulțumesc”, i-a spus ulterior Alexandra doctoriței, ”sper că-mi veți da în continuare”. ”L-am trecut în hârtie. Dacă vrei să primești, va trebui să ceri”. Dar ceruse! Zile în șir ceruse, printre lacrimi și gemete. Nu-i dăduseră decât Ketonal.

Iulia. Asistenta care a îngrijit-o acasă, după externare, asumându-și un risc enorm.

Alexandra era plină de răni supurânde, tot corpul îi era o infecție. Coji sub care mustea puroiul. Îi dăduseră drumul așa. Mama ei a sunat-o, disperată, pe Iulia. 

Iulia a venit.

”Scoate un flacon de săpun și toarnă din belșug pe buretele cu țepi de silicon. Freacă rănile de pe corp și de pe scalp până când râmân fără răsuflare. Mă înec cu propriile mele lacrimi. Iulia mă consolează și mă îmbărbătează.

-Copilule, te scap de mizeriile astea și vei vedea ce bine vei fi. Hai, încă un pic.

Mă ridică în picioare și mă spală pe tot corpul ca pe o neputincioasă. Îmi este rușine. Odată ajunsă în pat, mă pune în șezut și continuă să lucreze. Scoate din sacoșă câteva fiole de Colistin pe care le prepară cu ser fiziologic.

-Să vă duceți la farmacie să îi luați cel puțin douăzeci de sticluțe.
-Dar nu am rețetă…
-Spuneți-le despre Colectiv, vă vor da sigur. Ele știu despre ce e vorba.

Mama pleacă și rămân cu Iulia care îmbibă comprese sterile în antibiotic și îmi scaldă rănile în medicament. Apoi, îmi acoperă plăgile cu o brumă de Oximed, peste care așterne tacticos, cu gesturi de chirurg, fâșii de Atrauman.

-Am terminat pe astăzi”. 

Așa a tratat-o, zi după zi. Farmacistele i-au vândut mamei Colistin fără rețetă. Așa cum spusese Iulia, ele știau. ”Avem de toate”, oh, cum să nu... Rănile s-au curățat. Pielea a început să se vindece. Doctorii se felicitau când o vedeau la control ”eee, vezi, ți-am spus că era doar o problemă de timp”.

Nu de timp. De Colistin, singurul antibiotic la care răspundea ceea ce se va dovedi că era infecție. De Iulia, asistenta care și-a riscat serviciul pentru a o salva pe Alexandra.

Nepăsare. ”Nu mai veniți la mine, că eu nu mă amestec în problema Colectiv, e multă politică”, i-a spus un doctor. Un om care a depus un jurământ să vindece, să aline. Hipocrate s-ar răsuci în mormânt. ”Nu ne interesează”. ”Nu ne privește”. Pozele cu rănile ei au dispărut, la fel și o parte din actele unde scria ce medicamente i s-au dat. Au rămas documentele care confirmă că era infectată cu Pseudomonas. Dar i se spunea că rănile nu se vindecă pentru că nu are o stare de spirit adecvată. 

Cere pozele doctoriței. Îi sunt refuzate. ”Nu sunt oficiale”. Dar sunt ale ei, i-au cerut acordul, a spus că i le pot face. Nu. Pozele plăgilor ar demonstra existența infecțiilor. Deci nu i le dau. 

Am terminat de citit cel de-al treilea episod. Aproape îmi tremură mâinile. Nu-mi vine să cred că cel mai ”ușor” de citit a fost primul episod, cel despre incendiu. Nu-mi vine să cred că cel mai crunt lucru care i s-a întâmplat Alexandrei a fost nu focul care-a mutilat-o, ci spitalul care-ar fi trebuit s-o ajute. 

Așa cum am promis, pun link-urile. CITIȚI. Nu vă poate fi nici a zecea mie parte de greu cum i-a fost ei. 

Prefață la ”Jurnalul lui 66”

Episodul I: ”Noaptea în care am ars”

Episodul II: ”Spitalul nevindecării”

Episodul III: ”Arșii nimănui”

Nu știu ce să scriu în încheiere. 

Un gând bun pentru Alexandra, Flavia, Sandra, Iris și ceilalți, zecile de ceilalți care-au scăpat de moarte pentru a cunoaște oroarea unor spitale românești.

Recunoștință pentru Iulia, Alina, Miruna și cele asemeni lor.

”Never again”.

Ding dong, Firea... bong. N-am găsit altă rimă 🙄

Mi se întâmplă rar să discut politichie, dar ziua de azi o cam impune. N-aș fi crezut că puteți scăpa de cotoroanță. Mă bucur în mod special pentru voi, bucureștenii 🙂 dar și pentru toți cei din țară, care au reușit să dărâme supremația malignă a PSD-ului. 

Respectând adevărul istoric, Nicușorul a avut și șansa unui contracandidat atât de evident ticălos și corupt, încât probabil și dacă ar fi avut de ales între Firea și un clapon, oamenii ar fi votat entuziasmați păsăroiul. Nicușor a fost destul de absent din peisaj,  n-a acceptat dezbateri, și-a făcut public programul cu doar câteva zile înainte de alegeri, per total îmi dădea impresia unui Mister Gângăveală. Un candidat ceva mai decent l-ar fi spulberat. Și ca și cum n-ar fi fost destul, azi ne pomenirăm și cu gafa legată de buletinul de vot.

La ora 17:00, scriam:

Într-un episod din ”The Apprentice” (reality show pe care l-am urmărit cu reală plăcere timp de câteva sezoane bune și pe parcursul căruia Trump părea un om nu doar normal, ci și inteligent - am scris mai demult despre asta), concurenții au avut de conceput o broșură de promovare a unui spectacol pe Broadway.

Una dintre echipe realizează o broșură foarte frumoasă, detalii grafice, text bine scris etc., membrii echipei se felicită în avans, siiigur am câștigat, nu se poate ca ceilalți să fi făcut o broșură mai bună, we're good, putem deschide șampania deja etc.

Când vine momentul să-și prezinte fiecare produsul, în broșura cea impecabil executată din punct de vedere grafic și al conținutului nu era trecut niciun număr de telefon.

”Cum vreți să fiți contactați de un eventual investitor, dacă voi n-ați trecut niciun număr de telefon?” îi întreabă juriul (format din experți în marketing).

 

Broșura celeilalte echipe avea un concept clar inferior; dar avea număr de telefon. Juriul a declarat-o câștigătoare. ”A cardinal sin”, au spus ei cu referire la broșura care altminteri ar fi avut tot ce-i trebuia ca să câștige, dar omisese un aspect esențial.

Orice asemănare cu situația candidatului (cunoscut ca) Nicușor Dan, teoretic preferat de majoritate, dar practic greu de identificat pe buletinul de vot ca urmare a faptului că-n toată campania nu a existat nici măcar un afiș cu numele lui real, nu este deloc întâmplătoare. 

 

Staff-ul de campanie al lui Dan Nicușor Daniel mai poate cel mult spera că oamenii au strâns suficientă ură la adresa Gabrielei Firea, încât să răsfoiască buletinul cu răbdare.

 

La ora 23:00, scriu: 

A ieșit cât se putea de bine, în condițiile date. Apropo de ce scriam mai sus, am citind pe mulți spunând că au fost derutați, că nu erau siguri dacă pun ștampila corect, că erau mirați că nu auziseră niciodată numele real al Nicușorului. În sfârșit, bine că e așa cum e. Dar cred că Nicușorul pornește pe un drum dificil, cu povara tuturor așteptărilor bucureștenilor și a dezamăgirilor pe care le-au avut până acum. 

Personal nu cred că a câștigat el, ci a pierdut matracuca. Însă așa cum spuneam, nu cred că oamenii au avut, cu adevărat, de ales.

Concluziile le tragem peste 4 ani. Până una-alta, azi e moment de sărbătorit și de făcut bancuri cu Jerusalema 😃

25 Septembrie, 10 ani, Noi

 ”A iubi pe cineva înseamnă a fi unicul martor al unui miracol ascuns celorlalți” (Francois Mauriac). 

Asta am scris pe invitația la nuntă. 

Nuntă de la care astăzi se împlinesc 10 ani.

Încă ne privim așa. În ochii lui am găsit toate răspunsurile și-n inima lui mi-am găsit rostul.

Sper să fim sănătoși, să ne privim la fel și-n următorii 50 de ani. Și să nu ne dăm niciodată drumul la mână.

Două dintre pozele noastre preferate all times: 

La mulți ani împreună, Omul Meu 🙂 Miracolul din citatul nostru e pentru totdeauna.

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (IV)

Puhoi de vreme pare să fi trecut de când ne-am întors din Creta... dar e suficient să-nchid ochii și să chem amintirile pentru a mă regăsi, fie și pentru câteva clipe, acolo. Revăd iarăși marea în necuprinsul ei albastru și orizontul inundat în lumina apusului, aud cicadele susurând în copaci. 

Una dintre marile mele dorințe fusese aceea de-a vizita Palatul din Knossos, care este punctul central al legendei Minotaurului - de fapt nu atât palatul în sine, cât labirintul mitologic unde (se spune că) sălășluia creatura jumătate om, jumătate taur. Mitologic în adevăratul sens al cuvântului, întrucât... nu există.

După o călătorie de 80 de kilometri cu mașinuța noastră închiriată am ajuns la Heraklion, capitala insulei Creta și am găsit cu ușurință locul pe care îl căutam. Nu erau mulți vizitatori la intrare și abia ne așezaserăm la rând la bilete, când asupra noastră s-a năpustit o amazoană cu șapcă.

- Bună ziua, ce limbi vorbiți? se stropși ea, imperativă.

- Bună ziua, engleză și germană, am răspuns nițel împăiați (”ce ți-a cășunat pe noi, madam?!”). 

- Aha, zise amazoana edificată și dând-o rapid pe limba lui Goethe, foarte bine, eu sunt ghid și tocmai îmi alcătuiesc grup. Vă interesează? Numai zece euro de persoană, trebuie să vă decideți acum pe loc, că eu nu am timp, îmi fac grupul și plec imediat!

Da' pleacă, Frau, că noi nu te reținem.

- ... și dacă nu vă luați ghid, o să vă uitați pe-acolo degeaba și n-o să înțelegeți nimic!, enunță amazoana pe un ton sentențios.

Ei taci, să n-am parte de Joițica. Ăsta zic și eu mod de-a pune pe fugă niște potențiali mușterii. Ești tu sigură că n-o să înțeleg nimic? Poate sunt profesoară de istorie (nu sunt). Sau poate sunt pasionată de mitologie greacă de la zece ani (sunt), am citit ”Iliada” în versuri (la 16 ani) și-n clasa unșpea am discutat timp de o oră, cu proful de literatură universală, numai despre scutul lui Ahile (true story). Zici tu că habar n-am de legenda Minotaurului, despre Tezeu și firul Ariadnei? Stai jos, ai 4 pe ziua de azi. 

Ne-am cumpărat bilete, am renunțat și la audio guide (se deteră naibii, nu mai erau niște chestii la care să asculți, ci niște dispozitive monstruoase, cu ecran, pe care puteai vedea în 3D ”cum trebuie să fi arătat probabil cutare intrare pe vremea civilizației minoice”) și am hotărât că asta e... am venit să ne uităm, nu să ne scoată cineva la tablă. Citim inscripțiile și tăblițele și cu asta rămânem.

Trecând direct la concluzie, aș putea spune că Palatul din Knossos a fost o dezamăgire pentru mine. Tot ceea ce se poate vedea sunt niște ruine, coloane reconstituite și grămezi de pietre (astea măcar păreau să fie originale... ca să zic așa 🙄).

Nu am fi fost cu mult mai câștigați nici dacă am fi cedat insistențelor amazoanei; trecând pe lângă niște grupuri de turiști care aveau ghid, am tras nițel cu urechea. Prelegerea începea cu o scurtă istorie a civilizației minoice și continua cu legenda Minotaurului. Pentru cea dintâi n-aș fi avut răbdare (și oricum, nu ar fi avut relevanță în măsura în care nu o puteai încadra în context), iar pe a doua o știam demult - și din moment ce labirintul nu există, nu prea avea ”sare și piper”...). 

Am umblat de colo-colo, am citit inscripțiile, ne-am ferit pe cât s-a putut de soarele lipsit de compasiune și am admirat un domn tacticos, care-și făcea plimbarea fără să se sinchisească absolut deloc de turiști. 

Ar fi o exagerare să spun că am fost dezamăgită, dar n-am regăsit nici pe departe fiorul la care m-aș fi așteptat. Am rămas așa, cam mofluză. Practic eu venisem să-l vizitez pe Minos, dar Minos nu era acasă. I-am istorisit omului legenda, am mai efectuat câteva fotografii, am admirat câteva fresce și ne-am îndreptat spre ieșire. 

Din magazinul turistic nu am vrut să cumpăr nimic. Nu numai dintr-un sentiment de revoltă pentru că nu găsisem ceea ce venisem să caut, dar și pentru că din punctul meu de vedere nu prea era nimic de cumpărat. 

 

A fost singurul loc unde toate suvenirurile erau la suprapreț. Și măcar de-ar fi fost interesante, dar predominau cărțuliile despre civilizația minoică, magneți, statuete de-un kitsch sinistru (printre altele, zeițe cu sâni cam supradimensionați), tricouri și căni cu fresca din stânga (despre care am reținut că datează din anul 1500 înainte de Christos), machete din lut ale unor locuințe din antichitate, oglinjoare de buzunar cu decorațiuni amintind de labirint... 

Per total, nimic de natură să-mi rămână în amintire. Ceea ce nu înseamnă că am regretat vizita, deși ne-a încercat o oarecare părere de rău pentru cei 30 de euro (15 de persoană), pe care i-am dat pe bilete. Ne-ar fi părut și mai rău dacă am fi dat încă 20 lui Frau cea hotărâtă - pe care-am văzut-o la ieșire, de altfel. Adică la mai bine de-o oră după ce ne anunțase că ea își formează grupul și pleacă ”imediat”. Umbla ca o găină fără cap de la unii la alții, încercând să le elucideze ce șansă ratează dacă n-o aleg pe dânsa pentru a-i călăuzi prin hățișurile civilizației minoice... 🙄

Cum spune o vorbă - not great, not terrible. Prin comparație, vizita din Chania a fost mult mai interesantă și mai plăcută. Dar despre asta, în episodul viitor. Nu de alta, dar pe măsură ce scriam mi-am dat seama că n-am de gând să scriu eu însămi un articol întortocheat pe potriva labirintului care n-a existat, de fapt, niciodată...

Care e faza cu îmbătatul?

Cred că e cazul să împărtășesc cu voi faptul că azi experimentez cea dintâi mahmureală din viața mea (și, atâta vreme cât o să am un cuvânt de zis în privința asta, și ultima). De fapt, avusesem de gând să scriu următorul episod grecesc. Dar în starea actuală am dubii serioase că aș fi capabilă de asta.

Așadar. Ieri am avut un party la serviciu, noi între noi (cu acordul șefimii, desigur). Un fel de Oktoberfest anticipat, că am zis să mai prindem vreme bună ca să stăm afară. Grătar, bere, Brezel, bună-dispoziție, ceva zbânțuială (pe melodii germane, dar credeți-mă pe cuvânt că unele sunt dansabile) și Jägermeister, al naibii să fie el. 

De fapt nu e vina lui, că nu-i ca și cum m-aș fi îmbătat din simpla lui prezență. Pe care l-am băut, vorba maestrului Mălăele. Am început nevinovat cu o Cola, urmată de o bere, de care am tras o vreme. Apoi au apărut în scenă păhăruțele de shot. 

Primul, ca și cum n-ar fi fost. Peste ceva timp, al doilea - parc-a început să mă gâdile în cap. Al treilea și ultimul, am zis ceva mai târziu. Am mai băut apă, am mai dansat, mi s-a părut că m-am mai limpezit la cap. Numai că n-am rezistat ispitei și-a fost și al patrulea (cu ocazia unui toast, dar asta nu e o scuză pentru mine). 

Am remarcat, ducându-mă la toaletă, că nu prea mai țin bine nordul, deși eram departe de ceea ce cred că este un om beat. Să zicem că amețeam ușor și aveam privirea cam împăienjenită. Dar încă vorbeam coerent germană, deci nu eram tocmai rău. Chemat un taxi și plecat acasă, că nu se mai punea problema de metrou (nu la ora aia, aproape 11 noaptea și nu așa amețită cum mă aflam). Ajuns, spălat pe dinți, demachiat și culcat. Amețeala era la locul ei și parcă aveam și o oarecare fotofobie. Speram să scap de toate după somn. 

Numai că. Undeva în mijlocul nopții m-am trezit cu o durere de cap de parcă îmi bătuse careva un piron fix între sprâncene. Am luat un Ibuprofen la iuțeală, dar durerea își vedea de treaba ei nestingherită. Criză de fiere sau efectele Jägermeister-ului, mi-am zis. Faptul că eram deshidratată înclina spre a doua variantă. M-am dus la baie, nici nu puteam merge bine de la durerea de cap. Fir-ai tu să fii de Jägermeister. După un scurt, dar foarte eficient tête-à-tête cu vasul de toaletă, m-am întors la somn. Durerea de cap a mai cedat, am reușit să adorm și am visat că vorbeam cu Robert Schumann 🙄 M-am trezit mai bine. Nu bine, dar mai bine.

Mă mișc prin casă în reluare, am încă o stare de slăbiciune și o enervantă senzație de cap-în-vată. Toate cele de mai sus, în condițiile în care nu am fost propriu-zis beată. Și dacă doar dintr-atât mă simt ca un ceva pe care-l îngroapă pisica, nu vreau să-mi imaginez cum e atunci când chiar te faci pulbere. 

Ce-o fi deci așa de interesant în a bea, a-ți pierde controlul și a îmbrățișa vasul de toaletă ca să-ți poți extrage piroanele din cap?

”Toate Pânzele Sus....

... Gherasime!” 🙂🙂🙂

Când v-am povestit despre experiența întâlnirii mele cu ”Harry Potter” și magicul lui univers, spuneam că fiecare carte își are nu numai vârsta, ci și momentul ei - ceea ce înseamnă că, dacă nu ”se leagă” lectura, foarte probabil nu e decât un semn că timpul său nu a venit încă. 

Nu doar cu Harry mi s-a întâmplat așa, ci și cu ”Muntele Vrăjit”, pe care l-am început de două ori, fără a-l termina; abia după ce am ajuns la Davos, locația care l-a inspirat pe Thomas Mann, am dus cartea la bun sfârșit - și, spre deosebire de primele două încercări, lectura a mers ca... vrăjită 😉. 

În urmă cu vreo câțiva ani am început să citesc ”Toate Pânzele Sus!” și n-a fost să fie. N-am făcut ”clic”, nu m-a prins povestea, n-am trecut nici de etapa alcătuirii echipajului. Am dat-o la o parte și am conchis cu năduf că ”mi-a trecut vremea” pentru astfel de lecturi, deși în adolescență am fost cititoare împătimită de Jules Verne (sau poate tocmai din cauza asta, filozofam eu). 

A trebuit să ajung în Creta, să adorm 10 nopți în foșnet de valuri, să-mi umplu sufletul de imensitatea albastră și să mă pomenesc periodic fredonând ”Legendele Mării” (un cântec interpretat de Angela Similea, care-mi place foarte mult), pentru a citi, cu sufletul plin de un entuziasm demult uitat, aventurile echipajului goeletei ”Speranța”, în periplul său spre Țara de Foc.

Este, probabil, unul dintre cele mai reușite romane de aventuri din literatura română și s-au scris sute de pagini despre el, așa încât o recenzie ”la spartul târgului” probabil nu-și mai are rostul. Nici nu mi-am propus să scriu una, de fapt, ci doar să înșir niște gânduri. 

Mi-a plăcut, cu adevărat și din toată inima. 

Am parcurs cu mare interes pasajele referitoare la construcția și recondiționarea vasului, iar cunoștințele din domeniul naval ale lui Radu Tudoran nu mai surprind, după ce aflăm că marele vis al vieții lui a fost să cutreiere mările și oceanele lumii, într-o ambarcațiune construită de el însuși. Practic, și-a scris visul, dăruindu-ni-l nouă pentru totdeauna. 

L-am îndrăgit pe buclucașul Ismail și l-am respectat pe Gherasim, care din punctul meu de vedere a fost adevăratul lider al echipajului. 

Am dat paginile cu febrilitate, nemaiavând răbdare să aflu ce-a pus la cale Martin Strickland și ce s-a întâmplat cu Pierre Vaillant. A fost, și pentru mine, o călătorie fascinantă și plină de emoții. 

Două ”chichițe” aș găsi, totuși.

1) Prea repede a ieșit Spânul din poveste. Era eminența întunecată, personajul negativ suprem, care putea fi ”fructificat” mult, mult mai bine.

2) Finalul e abrupt și, având în vedere caracterul conturat lui Anton Lupan, nu tocmai plauzibil. Un căpitan atât de prudent, care întotdeauna pune pe primul loc siguranța echipajului, nu pleacă orbește la drum bazându-se exclusiv pe un mesaj vechi găsit într-o sticlă, unde se face referire la un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Nu așa am ajuns să-l cunoaștem pe căpitan; impulsivitatea nu-l caracterizează. 

Aceste două aspecte au fost magistral remediate în serial, pe care l-am urmărit după ce am terminat cartea și pe care personal îl găsesc foarte, foarte bine realizat. Era logic și cumva în firea poveștii ca Spânul să fi supraviețuit atacului rechinilor, continuându-și până în ultima clipă blestemățiile, după cum la fel de logic era ca Pierre Vaillant să fi scăpat cu viață. Practic, filmul reușește mai mult decât cartea să ne lase cu promisiunea unei continuări. 

Scenografia a fost excelentă, muzica - perfect aleasă. Cât despre distribuție... Jean Constantin pare să se fi născut pentru a-i da viață lui Ismail, nu văd cine-ar fi putut fi mai bun în rol. Partitura a fost desăvârșită. De asemenea, o mențiune specială pentru Ilarion Ciobanu, despre care pot spune fără exagerare că mi-a intrat la suflet. Nu-l mai văzusem jucând și am rămas stupefiată de expresivitatea și magnetismul său. Cu siguranță voi căuta și alte filme cu el.

În încheiere, îmi amintesc ce spunea Dr. House: există un motiv pentru care clișeele sunt clișee. Ce poate fi mai frumos să citești despre o călătorie pe oceane în timp ce marea-ți șoptește ceva la doar câțiva metri distanță...? 🙂

Un pic despre mentalități românești

Și iacătă-mă-s înapoi pe baricade, după o săptămână petrecută în landul Brandenburg, unde era cam pustietate și o liniște de-aș fi putut auzi și sfatul greierilor dacă mi-aș fi pus în cap. Din fericire, în fiecare după-amiază ajungeam la pensiune stoarsă de oboseală, așa încât după cina luată la un surprinzător de bun restaurant indian din apropiere, nu mai aveam energie decât pentru un duș, iar apoi mă ”aresta” somnul foarte rapid. 

Training-ul (într-un mare atelier) a fost interesant și instructiv. Nu m-au lăsat să fac nimic (una dintre colege s-a mirat sonor când i-am povestit, cică ”vai, cum, nici măcar n-ai schimbat plăcuțe de frână?”. Ermm... nu 🙄 Și nu văd care-ar fi fost relevanța, la drept vorbind. Știu unde le e locul, rolul și cum se montează, știu să le recunosc dacă sunt uzate de la folosința îndelungată sau dacă, fără a fi uzate, trebuie schimbate din cauza unor fisuri, știu de câte tipuri sunt. Cu ce-aș fi mai avansată dacă le-aș fi schimbat eu însămi? Nemaivorbind că unele din ele sunt foarte grele, abia dovedeam să le ridic cu 2 mâini). ”Poate că te-au văzut mai firavă și de-aia”. Ei, o fi, ce să zic. Chiar și așa, am văzut multe, am pus sumedenie de întrebări, băieții mi-au răspuns la toate cu răbdare, mi-au arătat, ba mi-au făcut și desene ca să pricep mai bine. M-am cocoțat pe vagoane, m-am băgat și pe sub ele (în timp ce erau suspendate, deci nu mai stăteau pe roți) și am efectuat un test de frână. Per total, n-am devenit maistru, dar cu siguranță a fost o experiență valoroasă. 

Dar de unde titlul. Neavând energie pentru citit (de fapt, mint; am terminat o carte din seria Scarpetta de Patricia Cornwell, o plictiseală absolută pe care n-o recomand nimănui. Mai citisem și altele din serie care mi-au plăcut, dar asta, ”Indiciu Fatal”, a fost o bazaconie de la un cap la altul), cum ziceam deci - neavând dispoziție de lectură, m-am tot frăsunit pe Facebook și-am nimerit pe o pagină dedicată diasporei, unde numai că nu mi-am pus mâinile în cap. 

Pasămite am nimerit să citesc o dezbatere despre ”a face sau nu a face mai mult decât e prevăzut în fișa postului”. Autoarea postării inițiale povestea că a refuzat (era cameristă la o pensiune, unde i se oferise și locuință pentru care plătea chirie), și ca urmare a refuzului de a îndeplini o sarcină care nu era ”în fișă” i s-a dat, spunea ea, preaviz de o lună. Potop și valuri de lavă s-au pogorât asupra poporului german, acțiunea petrecându-se în Germania. Dar nu asta m-a surprins, cât mentalitatea - foarte răspândită, din ce-am observat - de-a refuza absolut și categoric să faci până și cel mai mic lucru, dacă acel lucru mic-mărunt nu este inclus în fișa postului. Da' ceeee, noi suntem proștii lor, eeee drăcia dracu'! 

Și după ce, neavând ce face, m-am băgat nițel în tărâțe, am zis să nu mă siderez de una singură și să v-arăt și vouă câteva neprețuite extrase. Ăștia sunt mulți dintre compatrioții noștri. (Citatele sunt exacte, pur copy-paste, n-am schimbat nimic). 

- ”Trebuie sa mai ai si demnitate pe acest pământ”.

- ”Mda, sunt și oameni buni dar prea puțini, majoritatea nemților sunt foarte rasiști și se cred buricul pământului. Felicitări celor care au coloană vertebrală și nu se lasă călcați în picioare”.

- ”Corect!!!! Nu suntem cârpe de șters pe jos!!! Avem demnitate,bun simț ,muncim corect..Toate cele bune, stimată doamnă!”.

- ”Asa este peste tot !Suntem umiliti !Dar nici noi nu trebuie sa ne umileasca demnitatea clar !”

- ”Unii chiar nu au limite. Doar un imbecil(ă) poate gândi așa!”.

-  ”Trist , însă nu numai nemți, italienii sunt și mai răi. Important este să te respecți tu pe tine, nu suntem sclavi”.

- ”Nu lasati pe nimeni sa va calce in picioare. Fruntea sus!”.

- ”Păi acestor femei le place pozitia capră și nu le permite religia să facă sau să progreseze altceva 😂😂😂 acuma nu mă refer decât la muls”.

- ”Subscriu! respect stimata d-na!”.

- ”Prostia la mama ei acasa! Azi o treaba extra, maine te invita in patul lui...”.

- ”Ce metalitate au unele Unele pentru un salar de 1200 sunt in stare sa.i spele si la oua”.  

- ”Oho ,sa fim noi sanatoși ca pupincuriști din ăstia sunt peste tot. Doi sunt chiar cilegi de-ai mei . Si vorba aia "ie tot români". (Ăsta pusese și un meme cu creierul uman, că trebuie să-l folosim, cumarveni 🙄).  

- ”felicitarile mele tuturor ce tin capul sus si nu se lasa calcati in picioare!”

- ”ne tragem din neamul lui Burebista si avem demnitate!”.

Aș mai avea exemple din belșug, dar cele de mai sus sunt edificatoare, cred. Capul sus, fruntea sus, nu plecați capul, nu vă lăsați călcați în picioare, dacă nu scrie ”la contract” că trebuie să mutați un pai, să ferească Aghiuță și Belzebut cu neamul lor să clintiți nemernicul ăla de pai. Avem drepturi, ce dacă noi am venit în țara lor să le cerem de lucru și nu invers, nu ne lăsăm umiliți, SĂ NI SE DEA! 

Asta e. Nu-mi vine să mai comentez nimic. Între a da dovadă de solicitudine și a accepta să mai îndeplinești și sarcini neprevăzute în contract și a te lăsa ”călcat în picioare” este o mare diferență, pe care bravii noștri compatrioți nu par s-o observe. Nemaivorbind de faptul că prea puține contracte de muncă au prevăzute la milimetru toate sarcinile, cu liniuță de la capăt...

Despre referirile sexuale nici nu vreau să mai discut. Erau numeroase și mult mai de prost-gust decât ce-am redat eu mai sus. Mi-era mie rușine de rușinea lor. 

Și tot acești oameni sunt cei dintâi care acuză că străinii sunt răi, nu le dau șanse, nu-i ajută, nu... Mno, ce mai pot spune, să-i reclame la Burebista 🙄

Iar absentez, voi iar s-aveți grijă de voi

Îmi pare rău că a devenit un obicei să scriu doar ca să-mi pun cenușă-n plete că n-am mai scris de când era lupul cățel și, ca să-mi dau definitiv cu firma-n cap, vă scriu doar ca să spun că săptămâna viitoare n-o să scriu 🙈 Că n-o să am cum, toată săptămâna urmând să fiu la un training în apropiere de Dresda și neluând laptopul cu mine. 

(Sună mai cool decât probabil va fi. Dar mno. În definitiv nu mă duc să fie cool, mă duc să încerc să învăț cât mai mult. Probabil o să fiu o gloabă obosită vineri seara când mă întorc, dar sper să fiu măcar o gloabă cu ceva acumulat în zilele ce urmează).

Altminteri, astăzi nu m-am plictisit. Treburi administrative, bagaj, în seara asta a fost un eveniment la om la serviciu, de la care nici nu mă gândeam să lipsesc (frumos și emoționant). Și mâine plec (puteam pleca de luni, dar având în vedere că fac vreo 5 ore pe drum, am zis să nu pierd luni jumătate de zi de training).

Cât lipsesc... you know the drill: aveți grijă de voi și păstrați-vă sănătoși.

Uneori mi se spune Moș Ion Roată

... cu alte cuvinte, vorba personajului din titlu: eu tot n-am înțeles. 

Tot mai multă lume bună din poiana virtuală a lui Iocan (adică de pe Facebook, desigur) este de părere că ajunge, dom'le, cu măsurile astea restrictive menite să țină pandemia sub control. De ce se dau amenzi pentru nepurtarea măștii. De ce se restricționează călătoriile. De ce nu lăsăm cetățenii să zburde liberi unde și cum le tună, că doar ce, virusul nu e chiaaaar așa de periculos cum se credea acu' juma' de an când a apărut. Să acceptăm virusul, să trăim cu el, să-l invităm și la o bere, dă-le naibii de măști, distanțare și restricții, s-o ardem delilah. 

Și-atunci eu, simțindu-mă ca moș Ion Roată, am scris comentariul de mai jos.

Mi s-a explicat cu superioritate că acum se știu mai multe despre virus, se tratează, oamenii preferă să-și asume riscul (dar pe cei care fac forme grave ale bolii și au de suferit, rămân cu sechele sau chiar mor i-o fi întrebat cineva dacă-s de acord să-și asume ăilalți riscul?), ce se întâmplă acum e un abuz, interesul cetățenilor, chestii-socoteli. 

Și revenind la ce spuneam la început, eu nici acum n-am înțeles. Din ce în ce mai mulți oameni refuză să poarte masca, sau o poartă la alibi, eludează regulile expunându-se pe sine și pe alții și apoi se miră ca oile-n porumb de ce se dau amenzi și de ce se înăspresc interdicțiile.