vineri, 31 august 2012

15 ani si (tot mai) multe intrebari


Este genul de eveniment despre care intotdeauna iti vei aminti, indiferent ce faceai in momentul in care s-a transmis stirea. Asa cum, de exemplu, imi aduc aminte cu precizie ca pe 11 septembrie 2001 ma uitam la un film a carui difuzare a fost intrerupta pentru a se anunta ca turnurile germene WTC au fost lovite la interval de cateva minute de catre avioane deturnate. In acelasi mod retin ca ma uitam la Stirile PRO TV, care au inceput anuntand ca printesa Diana a murit la Paris, intr-un accident de masina survenit in pasajul Pont de l'Alma.


Fara a se putea spune ca am fost o fana sau o cunoscatoare a vietii printesei, am admirat-o si am fost curioasa intotdeauna sa citesc despre ea. Bineinteles, am urmarit in presa ancheta mortii ei si de-a lungul anilor am citit foarte mult pe subiect. N-am pretentia ca voi spune ceva nou in acest text, vreau doar sa nuantez cateva intrebari care s-au tot pus si la care nu s-au dat niciodata raspunsurile. Ma rog, nu unele care sa nu fi dat nastere la (alte) intrebari.

Ce s-a intamplat cu Trevor Rees-Jones?

In opinia mea, omul acesta constituie una dintre cele mai mari enigme ale dramaticului eveniment despre care discutam. Asta din urmatoarele pricini:
- desi ocupa cel mai periculos loc intr-o masina in caz de accident (in dreapta soferului), a fost singurul supravietuitor. Asta-n timp ce pasagerii din spate, bunaoara, s-au facut bucati.
- era unicul care purta centura de siguranta, ceea ce probabil i-a salvat viata. Insa datoria lui, ca bodyguard al Dianei, era sa se asigure ca EA poarta centura, iar el, dimpotriva, nu avea voie s-o poarte - pentru a fi in masura sa intervina in caz de vreun atac. In cazul acesta lucrurile s-au petrecut exact pe dos.
- in mod extrem de convenabil (n'est-ce pas?), dupa accident s-a stabilit ca sufera de amnezie si de traumatism masiv la nivelul maxilarelor. Deci nu-si aminteste nimic si, de vreme ce nu poate vorbi, nu poate fi nici testat pentru a se stabili cat de reala e amnezia lui. Intr-un roman politist, asemenea "traumatisme" ar fi ridicole, cu atat mai mult cu cat e vorba de singura persoana in masura sa spuna ce s-a intamplat in pasaj. 
- a mai dat interviuri, insa referitor la ceea ce intereseaza pe toata lumea, spune doar: "Absolutely no memory, whatsoever. Nothing has come back about the journey at all". Foarte interesant, intr-adevar.  

Ce-au mesterit medicii de pe ambulanta vreme de o ora si 43 de minute?

Atat a trecut din momentul impactului si pana cand Diana a fost transportata la spital. Pentru ce le-o fi trebuit atata timp? Ok, am inteles, masina era armonica, a fost nevoie de timp pentru a o scoate pe Diana (ca Dodi fusese proiectat prin geam si era mort deja, nu mai avea nimeni grija lui), dar chiar atat de mult? Pe cine-au trimis la fata locului, Gigi Pompieru' sau cei mai buni specialisti in descarcerare?

Care-a fost chestiunea cu misteriosul Fiat Uno?

Potrivit unor martori (care.... au cam disparut imediat dupa accident), in tunel s-ar fi aflat si o masina Fiat Uno de culoare alba, care ar fi blocat drumul Mercedesului, determinand astfel coliziunea acestuia cu pilonul. Fiat-ul, la fel de convenabil ca si evaporarea martorilor sau amnezia bodyguard-ului, a disparut si n-a mai fost niciodata gasit. Si, pentru ca probabil toate acestea nu erau de-ajuns, niciuna din cele zece camere de luat vederi instalate in pasaj nu a fost orientata astfel incat sa fi inregistrat accidentul.

Acestea ar fi principalele intrebari ale mele, dar mai am si altele. Cum de nu si-a dat nimeni seama ca soferul era baut? (Alcoolemia acestuia, s-a stabilit ulterior, era de trei ori peste limita admisa). Cum a fost posibil ca o limuzina Mercedes sa goneasca prin centrul Parisului cu aproape 200 km/h, urmata de o turma de paparazzi pe motociclete, fara sa atraga atentia asupra sa? Vorbim de a conduce prin oras, unde viteza maxima legala era de 50 km/h.  I mean.... hello? 

Ma rog. Semne de intrebare, speculatii, despicat firul de par in 4... 44....444. Ca ar fi fost ucisa pentru ca era insarcinata cu Dodi Al Fayed. Ca ar fi fost ucisa din cauza dezvaluirilor pe care urma sa le faca referitor la implicarea guvernului britanic in comertul cu armament. Ca ar fi fost ucisa pentru ca actiunile ei militante impotriva minelor antipersonal ar fi calcat pe unii pe bataturi. Ca si-ar fi inscenat moartea pentru a trai in liniste (how stupid is that). C-o fi, c-o pati. Probabil ca mai sunt macar vreo cateva zeci de scenarii, unul mai fantezist ca altul. 

Ce-am scris eu nu inseamna absolut nimic si nimanui nu-i pasa de toate acestea - atata timp cat anchetele au fost intr-un glas si-o sambata si-au confirmat, fara exceptie, ipoteza accidentului. Probabil ca adevarul nu se va afla niciodata - sau daca da, va fi atat de tarziu, incat nu va mai interesa pe aproape nimeni. In definitiv, cui ii mai pasa azi ca J.F. Kennedy a fost asasinat in urma unei conspiratii din care-au facut parte inclusiv FBI si CIA?

miercuri, 29 august 2012

Nu ma impingeti, ca ametesc


Am ajuns acasa aseara, nu mult dupa miezul noptii, dupa o calatorie lipsita de peripetii, dar care a durat, totusi, noua ore (inclusiv cu diferenta de fus orar). 

Aeroport, hopa sus in aer, croissant rece cu unt si cafea, aterizare, urmarit "Columbo" pe tableta in timpul escalei din München, iar hopa sus, hait, comandantul e femeie, cateva comentarii misogine pe chestia asta (ale mele, recunosc), aterizare la Nürnberg, fuga-fuga la bagaje care sosesc in exact trei minute, insfaca troller-ele, fuga-fuga spre metrou care astepta in statie, ajuns la gara, luat bilete de la automat, fuga-fuga pana la linia corespunzatoare, o ora de mers cu trenul pana la Bayreuth, inca 5 minute de mers cu taxiul si am trecut linia de sosire. 
Suntem acasa, in apartamentul in care locuim de doi ani, dar unde niciodata nu m-am simtit mai acasa ca aseara, cand am deschis cu frenezie toate ferestrele disponibile si putin mai tarziu m-am lasat sa cad in patul nostru.

In comparatie cu anul trecut, cand n-am avut prea multe de spus dupa vizita in tara, acum se poate spune ca am cate ceva. Dupa ce ma dezmeticesc nitel, desfac bagajele si mananc oarece, am sa va povestesc. Despre lumi paralele (si nu, nu e vorba de "in tara" si "afara" - detest exprimarea asta, apropo - intrucat ambele lumi se afla in Romania), despre oameni, despre cum nu-mi mai gasesc locul acolo, desi e tara in care m-am nascut si unde se afla parintii si prietenii. Romania e doar locul unde se afla ei. Va avea intotdeauna o semnificatie aparte, ma voi emotiona de fiecare data cand voi asculta imnul Romaniei, dar acasa e aici, oricat de nepatriotic ar suna asta din partea mea. 

Pe de alta parte, galustile cu prune au fost excelente :D Si nu doar ele, ci si (multe) alte bucate. Deocamdata nu se vede nicio consecinta a acestui dezmat, insa e posibil ca-n saptamanile urmatoare sa nu am prea mult chef de a ma urca pe cantar :D

miercuri, 15 august 2012

Atentie, soseste vacanta...


... cu peronul pe partea dreapta :D

Maine plecam in tara si ne intoarcem la sfarsitul lunii. Urati-mi sa nu ma topesc, sunt rea de caldura - de fapt sunt (foarte) rea si de frig, incep sa ma simt ca printesa din celebrul basm cu bobul de mazare :D 

Vor fi nunti, vor fi imbratisari cu parintii si bunicii, vor fi intalniri cu prietenii, vor fi regasiri cu niste animalute pe care le indragim, vor fi mici cu gust :D facuti pe gratar si galuste cu prune (asta dupa nunti, probabil, ca sa arat onorabil in tinutele de seara) si sper ca nu vor (mai) fi intrebari din ciclul "voi cand aveti de gand sa faceti un copil?", asa cum au fost si ras-fost anul trecut.

Voi sa aveti grija de voi, de sufletul vostru si de cei dragi voua si sper sa va regasesc aici cand ma intorc :)

duminică, 12 august 2012

Time goes by :)


Am crezut, initial, ca nu vad bine. Sau mai degraba, intr-un acces de cochetarie pe care nu mi-l cunoscusem pana atunci, am sperat ca nu vad bine. 
Asa ca am privit mai de aproape. Am clipit. O data, de doua ori. Cand am privit din nou, era tot acolo. Stralucitor, sfidator si imposibil de negat.
Primul meu fir alb. 

Realistic (sau cinic?) vorbind, sunt destul de convinsa ca nu e primul, ci doar primul pe care-l observ eu - si asta numai pentru ca e plasat fix in frunte, adica de netrecut cu vederea. Insa cum pana la noi ordine n-am mai gasit niciunul, prefer sa cred ca e unicul. Ceea ce nu-i scade catusi de putin semnificatia.

Retrospective refuz sa fac. Dar nu ma mai simt atemporala - asa cum, cu siguranta in mod arogant si inconstient, ma consideram pana acum. Timpul se scurge si pentru mine - again, nici nu vreau sa-mi imaginez cat de arogant si / sau stupid poate suna asta.... 
Nu (mai) am o eternitate la dispozitie. 
L-as putea smulge, insa va creste la loc si tot alb va creste. Asa ca-l las acolo, sa-mi aminteasca si sa ma traga de maneca la nevoie. E alb, dar e al meu.

Timpul trece si noi ne trecem odata cu el. 
Iar acum ma regasesc si eu in acest "noi". Firul meu alb sta marturie.

sâmbătă, 11 august 2012

Ganduri la final de Olimpiada


Maine seara se incheie actuala editie a Jocurilor Olimpice. Una dintre editiile despre care prevad ca se va discuta multa vreme, si nu neaparat in cei mai elogiosi termeni.

In ceea ce ma priveste, a fost una dintre cele mai lamentabile Olimpiade. Urmaresc acest eveniment sportiv de vreo 12 ani si niciodata nu s-au "impletit", in cadrul aceleiasi editii, atat de multe decizii cel putin controversate ale arbitrilor, note (foarte) discutabile, tentative de blat (la badminton), privarea de medalii a unor sportivi care-ar fi fost indreptatiti sa le primeasca (scrima, lupte greco-romane), "umflarea" notelor unora si altora dupa trebuinta, mai ales cand acesti unii si altii lupta sub steagul cu 50 de stelute albastre... Si peste toate acestea, sefi de delegatii olimpice care par sa fi uitat de cele mai elementare notiuni de spalat rufele in familie, alegand in schimb sa-si faca praf sportivii in toata presa interna si internationala si improscandu-i cu invective preluate ulterior de majoritatea agentiilor de stiri (canotaj).

Dincolo de tot acest (dezolant de) lung sir de deceptii, au fost si cateva momente care mi-au placut si pe care le revad cu drag pe youtube: evolutia Sandrei Izbasa in finala de la sarituri si festivitatea de premiere, incredibilul zbor spre medalie al olandezului Epke Zonderland in finala de la bara fixa, sau probele de echitatie (in special cele de sarituri obstacole si, evident, din dragoste pentru cai; mai mare dragul sa-i vezi cum isi fac ei treaba si cum sunt laudati apoi de jochei... :)).

Nu mi-am propus sa scriu despre ceea ce-a fost amar si m-a revoltat; n-are niciun rost, n-as schimba nimic si nu-i ca si cum as fi inventat eu praful de pusca. In loc de asta, mai bine ma refer la unul din cele mai frumoase momente de la Londra, un moment care m-a emotionat si in care am spus: "da! Asta este adevaratul fair-play, asta este spiritul olimpic!".

Este vorba, deci, despre finala masculina de la bara fixa, unde exercitiile au avut nivele astronomice de dificultate si care a fost castigata de Epke Zonderland cu urmatorul exercitiu:



A fost, cu adevarat, magnific Dupa cum se vede si in filmulet, adversarii lui de pe margine l-au aplaudat, desi probabil erau constienti ca tocmai mai cazusera o treapta in clasament. Iar ceea ce nu se mai vede pe film este faptul ca, dupa ce si-a terminat exercitiul, a fost imbratisat de toti ceilalti concurenti, pe fetele carora se citea un singur lucru: admiratia sincera fata de o evolutie extraordinara.

Pentru asemenea clipe arde flacara olimpica :)

Probabil s-ar mai putea spune inca multe pe tema Olimpiadei si a fair-play-ului care (nu) a caracterizat-o. Demersul mi se pare insa cumplit de inutil. Sa o lasam sa se duca in istorie, care o va incadra exact asa cum merita.

luni, 6 august 2012

We (still) are the champions... :)


Am tinut pumnii inclestati in timpul evolutiei, am strigat "ura!" si "bravo!", m-am ridicat in picioare la intonarea imnului si mi-au dat lacrimile cand am vazut steagul nostru pe cea mai inalta pozitie, peste USA si Rusia.


Medalia Sandrei Izbasa este un trofeu de care ne bucuram cu atat mai mult cu cat a fost relativ neasteptat. Mc Kayla Maroney pornea cu prima sansa, iar arbitrajul n-a facut nici de data asta exces de obiectivitate. Nota americancei pentru saritura aterizata in fund a fost incredibil de mare si nu inteleg de ce: dificultatea era mai scazuta, pentru ca era a doua saritura, iar la executie ar fi trebuit s-o arda atat de tare, incat sa se prabuseasca in clasament. 
Ceea ce nu s-a intamplat. A iesit vicecampioana olimpica. De unde rezulta ca, daca evolutia Sandrei n-ar fi fost impecabila, Maroney ar fi castigat medalia de aur. Si tuturor celor care (pe buna dreptate) ar fi carcotit li s-ar fi inchis gura spunandu-se ca nu pricepe lumea profana, domn'le, cum e cu punctajul in gimnastica.

Oh well. Executia Sandrei a fost atat de curata, incat pana si proverbialul nod in papura a fost de negasit. Zeci de mii de oameni au ascultat in picioare imnul Romaniei. 


Pe de alta parte, lumea comenteaza intens atitudinea total lipsita de fair-play a gimnastei americane, care si-a pastrat o mutra din categoria "a mancat doar lamai si castraveti murati" pe tot parcursul festivitatii de premiere. A schitat un zambet politically correct doar la momentul fotografiilor care se fac in mod obisnuit dupa decernarea medaliilor. 

Numai ca-n afara de pozele acelea consacrate s-au mai facut si altele, care-au surprins-o cam asa:  


That says it all :D

Romania va mai participa maine la doua finale (sol si barna), iar personal incerc sa nu-mi fac iluzii. Aroganta americanilor a primit o lovitura dureroasa ieri,  care cere o reparatie morala pe masura. Va trebui sa fim impecabili. Americancele, si cred ca si rusoaicele, nu vor avea altceva de facut decat sa nu rateze in mod fatal. Dar pentru noi asta nu va fi de-ajuns.

Oricum ar fi, insa... am aratat ca suntem, inca, acolo unde ne este locul de zeci de ani :)

duminică, 5 august 2012

Miracolul unei stiinte stravechi sau autosugestie?


Postul asta poate fi considerat ca fiind un melanj intre "datul din casa" si reclama :D Ma rog, daca se pastreaza o anume limita si-un echilibru, cred ca nu e niciun pericol in oricare dintre aceste doua privinte. La modul cel mai serios m-am gandit ca exista si alte persoane care se confrunta cu problema la care voi face referire si care nu stiu ca solutia este mai la indemana decat, poate, ar fi crezut. Asa cum nici eu n-am stiut multa vreme.

In esenta, este vorba despre cosmaruri. Nu unele care sa aiba o anume tematica, astfel incat sa poata fi incadrate intr-o tipologie. In ce ma priveste, erau frecvente - cam 2-3 pe luna, daca nu si mai des. Ma zbateam tipand (si uneori plangand de-a binelea) in somn pana ma trezea sotul, iar apoi intreaga zi eram bantuita de imaginile din vis si capie din cauza somnului neodihnitor.

Auzisem doar vag despre dreamcatcher, nu mi-am pus problema ce-ar fi si nici n-am incercat sa aflu mai multe. Recent am primit unul cadou, de la o ruda foarte draga, dar care nu stia ce problema am. Nici atunci n-am dat mare atentie accesoriului, care-a zacut o vreme in ambalajul original, iar eu continuam sa ma trezesc plangand.
Pana intr-o zi cand l-am montat in dormitor, deasupra patului (agatat de lustra). Asta s-a intamplat acum mai bine de doua luni, cred. De-atunci am avut un singur cosmar. Unul singur. E un "rating" pe care cu siguranta nu l-am inregistrat inainte de a instala dreamcatcher-ul - un obiect provenit din cultura amerindiana si, la inceputuri, lucrat din crengute, frunze, pene samd.

Nu stiu prea bine despre ce e vorba aici: cu adevarat are efect (se spune ca "prinde" cosmarurile in plasa din mijloc si le tine acolo pana dimineata, cand acestea dispar in lumina zilei) sau e pura autosugestie? Totusi, inclin sa cred ca e un quelque chose aici, pe care nu avem cum sa-l intelegem, tocmai fiindca provine dintr-o cultura total diferita. Indiferent care este explicatia, sunt recunoscatoare ca functioneaza si nu cred ca voi renunta la el vreodata. 

Rasfoind insa net-ul dupa materiale despre acest talisman al viselor frumoase, am dat peste o multime de bloguri ale unor oameni care in mod evident nu sunt prea informati pe tema, dar carora li se pare ca un dreamcatcher e un accesoriu handmade dragut. Cineva se exprima chiar asa - "nu prea le am cu visele, dar cred ca e un obiect frumos de pus in casa". Auzi, "de pus in casa". Da' ce, e vaza? Partea cu adevarat enervanta e ca unii le si comercializeaza ca atare, iar lumea le cumpara si se scandalizeaza probabil, vazand ca nu dau rezultate.

Desigur, n-am pretentia ca dreamcatcher-urile sunt lucrate astazi la fel ca la inceputuri - inteleg ca nativii americani rosteau niste descantece si incantatii in timp ce mestereau la ele, fapt care e greu de crezut ca s-ar mai intampla in zilele noastre :D Cred, insa, ca exista un "secret de fabricatie", plasa din mijloc avand un rol determinant si fiind realizata dupa un anume tipic (dimensiunea ochiurilor, simetria acestora samd).  

PS: Dreamcatcher-ul meu nu e e cel din imagine si nici identic cu acesta; printre altele, al meu are o plasa cu mai putine ochiuri si lipsesc margelutele. Pe net sunt o varietate de modele si culori, ceea ce inseamna fie ca nu exista un pattern fix, fie ca nu se mai tine cont de traditii si se urmareste doar ca aceste accesorii sa aiba un aspect cat mai atractiv. A doua ipoteza mi se pare trista, sper ca e neintemeiata.

miercuri, 1 august 2012

Spiritul olimpic, in genunchi


Sunt neplacut surprinsa, dezamagita, cred ca usor scarbita si, mai presus de toate acestea, sunt bucuroasa ca nu sunt Shim A Lam, o spadasina sud-coreeana descalificata in cel mai porcesc si "pe fata" mod in semifinalele probei olimpice de scrima. Asa, si nu altfel, a acces o sportiva nemtoaica in finala. Finala pe care, pardon de ceea ce-n alte conditii s-ar numi meschinarie, ma bucur ca a pierdut-o. Insa asta nu e nicio consolare pentru Shim A Lam.

Probabil ati citit / auzit despre ceea ce s-a intamplat, asa ca n-o sa reiau. Imaginea sportivei ravasite, in lacrimi, care nu voia sa paraseasca plansa, iti rupe sufletul. Fiindca a pierdut pe nedrept, i-a fost furat dreptul de a lupta mai departe pentru o medalie pe care, foarte probabil, o merita. Spun asta intrucat, daca au "ajutat-o" arbitrii sa piarda, a fost numai pentru faptul ca in lupta dreapta ar fi fost invincibila - la acea ora, in fata acelei adversare. Adversara al carei nume nu vreau sa-l mentionez. Nu vreau ca nesemnificativul meu protest sa fie indexat de Google ca urmare a numelui ei, oricat de pueril ar suna asta din parte-mi.

Contestatia depusa de delegatia sud-coreeana nu a fost luata in considerare, iar comisia a refuzat sa vada inregistrarea partidei (de ce mai inregistreaza, daca tot nu se uita cand situatia o cere?). Au validat rezultatul si gata. 

Competitie cinstita? Fair-play? Spirit olimpic? Sufletul unei sportive care si-a vazut munca batjocorita? Ce inseamna toate astea? Nimic. I s-a oferit o medalie simbolica, iar motivatia e de-a dreptul grotesca: "pentru a recompensa dorinta de a castiga si pentru ca a respectat regulamentul". Ce vorbesti, Franz? Pentru respectarea regulamentului nu se dau medalii de consolare, iar dorinta de a castiga o are absolut orice sportiv, mai ales unul calificat la o competitie de asemenea calibru. Asa-ceva nu se premiaza, iar pe fata asta n-au facut decat s-o umileasca inca o data si sa-i rasuceasca din nou cutitul, oferindu-i un praf de pe toba.

Sa mai vorbesc si despre ceea ce s-a intamplat aseara, in finala pe echipe a concursului de gimnastica artistica? Initial ma gandeam sa scriu un post separat ca sa nu fac bors de loboda din textul asta, insa de la deal la vale tot despre nedreptate si dispret fata de fair-play este vorba. Da, americancele au meritat medalia de aur, este un fapt incontestabil. Insa echipa Rusiei a fost nepermis de indulgent notata, iar pe noi ne-au "tocat" pur si simplu ori de cate ori au avut ocazia (si-au avut de destule ori, s-o zicem pe-aia dreapta - mai ales la paralele, unde am fost dintotdeauna mai slabi). 

Insa o sportiva care la aterizarea de la sarituri iese din covor de mai-mai sa cada in bratele arbitrilor e notata cu peste 14? O alta care la sol cade pur si simplu in nas (bine ca n-a patit ceva grav, la cat de periculos a cazut), primeste tot peste 14? Ok, or fi avut exercitii cu nota de plecare mai mare - insa cat de mare putea fi acea nota daca, dupa penalizarea drastica (vorba sa fie), tot au luat o nota mai mult decat onorabila? 
Argintul putea, si judecand dupa ceea ce s-a intamplat, trebuia sa fie al nostru. Daca pana si Mariana Bitang, o antrenoare extrem de echilibrata si onesta in declaratii, a aratat cu degetul spre brigada de arbitri, inseamna ca intr-adevar a fost ceva fishy acolo. Niciodata, de cand e antrenoare, n-a mai spus asa-ceva. Faptul ca a facut-o acum este cu atat mai relevant.

Urat, urat, urat. Cu atat mai urat cu cat se intampla la Olimpiada. Insa mafia pariurilor (pentru ca despre asta cred ca a fost vorba, nu vad ce altceva) este mult mai puternica decat talentul si prestatiile sportivilor si, in ultima instanta, este mai presus de dreptate. Flacara olimpica arde degeaba, pentru ca spiritul olimpic a parasit-o in momentul in care niste nemernici cu putere de decizie au hotarat ca pot sa-si bata joc de niste oameni muncitori si talentati.