Eu plec și voi să fiți cuminți

Nu-mi aduc aminte de când n-am mai fost așa terminată de oboseală, dar mai am puțin și-ncep să fac schimb de impresii cu doamnele coțofene care apar din când în când pe pajiștea din fața blocului (aș vorbi și cu Purașul, dar n-a mai apărut de săptămâni în șir).

Însă mâine seară zbor spre România. Un concediu oarecum atipic - a trecut multă vreme de când n-am mai fost în țară în miezul verii - dar după aproape 2 ani în care nu ne-am văzut familiile, nu s-a pus problema să facem altfel. În toamnă, dacă n-o fi din nou Europa în lockdown, poate ne frăsunim nițel pe undeva - Italia ar fi o posibilitate.

Sper să mă relaxez și să uit de serviciu, pentru următoarele 2 săptămâni. E tot ce-mi pot dori în momentul ăsta.

Am scris puțin de tot luna asta. Aș fi avut diverse de povestit, dar cum ziceam. Nu știu de când n-am mai fost în halul ăsta de epuizată. Probabil faptul că-n ultimele 2 luni jumate am prestat, în medie, câte 9,5 ore pe zi, o avea oarece legătură cu asta 🙄

Pe voi să vă găsesc bine, da? 🙂

PS: acum exact 4 ani la ora asta, ajunsesem deja în America. Mi-e dor de-un concediu grandios, peste ocean... Ei, se-ntorc ele vremurile bune, sănătoși să fim 🙂

Marea panselizare

Sunt tot mai lipsită de inspirație și tot mai apatică (foarte probabil inclusiv din cauza oboselii acumulate), dar sunt în zonă. 

Săptămâna care tocmai se încheie a fost una destul de productivă în soșăl media. O sumedenie de panseluțe au scos capul la soare, de unde și titlul articolului. Personal, m-am amuzat - și nu pentru prima dată. Sunt tot mai multe panseluțe, vă spun, iar delicatețea lor e invers proporțională cu zbieretele pe care le emit în spațiul public. Zic să disecăm trei exemple recente. 

1) O doamnă europarlamentar USRPLUS postează o fotografie cu o supă în pahar de carton și-un codru de pâine, plasate strategic lângă tastatură pe o bucată de hârtie și suspină: ”Așa arată pauza de prânz, atunci când o am - adică foarte rar. Şi e cam singura masă a zilei, la mine”.
Din motive lesne de imaginat, lumea se revoltă. Salariile de la Bruxelles sunt informații publice, se știe la ce sume se ajunge cu toate sporurile incluse, deci faptul că doamna nu are timp să mănânce decât o supă cu un colț de pâine pe zi este strict problema dânsei - câteva lecții de time management nu i-ar strica.
Doamna nu este de acord cu nicio critică. Aduce laude supei (care e de praz - s-a repetat informația asta de zeci de ori, să ne intre bine-n cap) și scrie postări luuuungi, în replică la cele care o dezaprobă. Asta în miezul zilei, când teoretic ea lucrează din greu pentru cetățeni - atât de greu încât deseori nu are timp nici măcar de supă. De praz.
USR-iștii sar imediat, opăriți și degrabă panselizați. Cum îndrăznește să scrie cineva altceva decât laude?? Doamna trudește amarnic, și-a adus contribuția, de ce nu se ia lumea și de alții? (Păi poate pentru că alții s-or organiza mai bine și reușesc să ajungă o dată pe zi la cantină pentru un prânz decent. Sau dacă nu, pesemne că nu-și pun supa de praz pe pereți, cerând simpatie și compasiune).
Bine, cu USR e poveste veche, încă de pe vremea când Barna se opintea la președinție. Să nu fi dat Aghiuță să scrii altceva decât că Barna e un luceafăr, că jar mâncai. Îi citesc pe câțiva dintre ei... efectiv te contrează de absolut fiecare dată când nu-i lauzi. Nu suportă nici cea mai firavă observație și au gura plină de scuze, de ”nu suntem lăsați să facem” și de ”dar de alții de ce nu vă luați”.
N-am citit toate sutele - între timp probabil miile - de comentarii, inclusiv la share-uri (eu n-am atâta timp ca doamna europarlamentar, csf), dar din ce am parcurs s-au cristalizat două chestiuni:
- panseluțele ultragiate au evitat sistematic să răspundă la întrebarea ”cum de nu are timp să mănânce, dar are timp să posteze sute de comentarii pe Facebook” și de fiecare dată replicau ”dar ce, nu are voie femeia să mănânce o supă?”. Un fel de ”frunză verde, plouă-n beci”.
- premiul ”Supa de Aur” pentru cel mai penibil comentariu se acordă persoanei care a scris că, dacă doamna ar fi postat o poză cu niște mici românești, cu ceafă de porc sau ciorbă de burtă, nu s-ar mai fi luat nimeni de dânsa.

2) O doamnă profesoară deplânge soarta copiilor pe care programa școlară îi obligă să parcurgă opere literare românești anoste. Aici trebuie să precizez că, în bună parte, sunt de acord. Unele dintre lecturi sunt pur și simplu insipide. Eu de exemplu nu l-am putut suferi niciodată pe Sadoveanu și-a trebuit să înghit și ”Neamul Șoimăreștilor”, și ”Frații Jderi”, și ”Baltagul”. Una mai nesuferită ca alta. Cel puțin Jderii mi-au scos peri albi, iar faptul că-n vara dinaintea clasei a XI-a citisem savurasem ”Cei 3 mușchetari” și ”După 20 de ani” n-a făcut decât să adâncească agonia cu Ionuț Jder și comisul Manole. Așadar, pot înțelege asta și-mi dau foarte bine seama că programa școlară este prăfuită și inutil de încărcată.
Dar. Nu pot înțelege niște elevi de clasa a VIII-a care găsesc ”insuportabile” niște lecturi precum ”Cireșarii”, ”Căldură mare” sau ”Chirița”. Dacă-n privința Chiriței sunt parțial de aceeași părere - la 14-15 ani e cam devreme pentru ea și mi se pare mult mai potrivită pentru liceu - când aud de smiorcăieli legate de Cireșari sau de o schiță de Caragiale nu pot decât să dau ochii peste cap. Că tot îl pomenisem pe nenea Iancu - ține-mă, țațo! 🙄
Păi dacă astea li se par ”insuportabile”, cred că la Sadoveanu s-ar lăsa cu depresie colectivă. Serios, atâta sensibilitate, monșer...  Probabil tinerele speranțe și-ar dori să dea examen numai din ”Harry Potter” (bine, acu' drept să spun, asta n-ar fi deloc o idee rea 😀). 

3) Scriitoarea Petronela Rotar, pe care o urmăresc, e la Viena zilele astea și-a publicat o postare despre... diferențele dintre România și ceea ce a găsit acolo. Despre civilizație, curățenie, muzică clasică la fiecare colț de stradă, pensionari mulțumiți și relaxați - pe scurt, aspecte care nu se regăsesc aproape deloc în România.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium. Au sărit panseluțele românești să apere onoarea patriei. ”Avem și noi toate astea, România nu e lumea a treia, snoabo, la Brașov și la Cluj e frumix, zici rău de țărișoară, suntem în enșpe topuri europene, lasă că am mai ieșit și noi din țară, dragă și știm că nu e lapte și miere pe-afară...”. Și tot așa.
Ce pot să zic, vechea poveste. Oameni care nu pricep că una e să ”ieși din țară” în scop turistic sau călătorii de serviciu și cu totul altceva e să trăiești în altă țară timp de minimum un an. Bine, e adevărat că nici Petronela Rotar n-a făcut asta, dar tot e capabilă să observe diferențele cu obiectivitate. Însă te pui cu panseluțele naționaliste? Poate doar dacă ești masochist sau ai niște draci de exorcizat....

Musafirul nostru periodic, drag și imprevizibil

Nici bine n-a început finala europeană, că Anglia a și dat primul gol (eu țin cu Italia, mai ales având în vedere imensa nedreptate făcută selecționatei daneze în semifinale). Mă rog, nu că m-aș uita la meci, dar mai trag cu ochiul din când în când. Însă mai mult decât la ăștia care fugăresc mingea, mă uit după musafirul nostru care ne vizitează periodic și despre care nu v-am povestit până acum. 

Doamnelor și domnilor, am onoarea să vi-l prezint: el este Purașul ❤️

Nu avem prea multe informații despre dânsul. Era deja în zonă când ne-am mutat în februarie anul trecut și nu știm unde e ”acasă” pentru el; din când în când, își face apariția pe spațiul verde din fața blocului. În special în zori sau spre asfințit, ronțăind tacticos iarbă.

Oaspetele nostru e foarte inconstant. Nu apare câteva săptămâni la rând, pentru a veni apoi câteva zile în șir, inclusiv la amiază. Așa că ne-am obișnuit să ne uităm după el de nenumărate ori pe zi și cu mare bucurie ne anunțăm reciproc ”a venit Purașuuuul!”. Iar celălalt cam lasă orice-ar face în momentul respectiv și vine într-un suflet să-l admire din balcon pe antemenționatul.

(Purașul de la Iepurașul, desigur. Nu știm dacă e mascul, dar presupunem că e. Și dacă am afla că nu e, pentru noi tot Purașul ar rămâne).

Momentan traversăm o perioadă de sevraj; după ce ne vizitase câteva zile la rând, să tot fie câteva săptămâni bune de când nu a venit decât o singură dată - îl văzusem eu și până să vină și omul, Purașul a găsit de cuviință să dea fuga într-o tufă de unde n-a mai ieșit până la lăsarea întunericului. ”... Într-o tufă s-a ascuns”, vorba cântecului.

- Cum chemi un iepure? mă-ntrebam eu zilele trecute, când ieșiserăm la o scurtă plimbare pe seară. Habar n-are el cât e de așteptat și dorit... Hai, Purașule...

Ți-ai găsit. N-a venit, dar sperăm că apare el. Nu avem idee pe unde se preumblă în rest, dar îl așteptăm cu mare drag. Dacă ar fi după noi l-am ospăta cu varză proaspătă și morcovi, l-am mângâia... 🐰
Realist vorbind, știm prea bine că asta nu se va întâmpla - Purașul nu pare să fie deloc sociabil. În câteva rânduri s-a întâmplat să se ascundă imediat ce ne foiserăm în balcon. Altădată, dimpotrivă, a stat suficient pentru a fi fotografiat. E foarte imprevizibil dumnealui.

O dată am pus un morcov într-un loc strategic, unde apăruse mai des. A și venit la puțin timp după aceea, dar de morcov nu s-a apropiat și după câteva zile morcovul era tot acolo - până când probabil l-a aruncat domnul care se ocupă de întreținerea spațiului verde. Ne gândim că Purașul n-o fi mâncat în viața lui morcov și de-asta nu l-a tentat...

Îl așteptăm, în fiecare zi.

Voi ce faceți cu anii voștri?

Inspirându-mă dintr-o postare cu un citat pus de Petronela Rotar (”Lucrul pe care îl vei face în cea mai mare parte a timpului până la 50 de ani din viața ta îți modelează sănătatea mintală, ceea ce este mai important decât banii, statutul, decât faptul că locuiești într-un oraș căutat sau decât o funcție cu denumire impresionantă”), reflectam zilele astea la ultimii ani din viața mea. Ce-am făcut și ce continuu să fac, oare?

Păi, să vedem:

- trăiesc împreună cu singurul om care mi-a arătat că viața merită trăită;
- muncesc, nu tocmai cu pasiune, dar înțelegând faptul că job-ul în sine e acceptabil și asumându-mi că, asta e, nu mă regăsesc printre cei care muncesc de drag;
- locuiesc într-o țară care mi-e mai acasă decât mi-a fost vreodată țara unde m-am născut, din simplul motiv că aici am primit ceea ce în România nu găsisem: respect;
- citesc, ascult muzică bună care-mi umple sufletul de bine și frumos, mă uit la filme, mai scrijelesc pe aici și mă bucur să schimb idei cu voi;
- am făcut 6 ani de terapie și nu exclud să o reiau la un moment dat (numai că, evident, nu va mai fi aceeași psiholoagă).

Așa stând lucrurile, care sunt premisele mele pentru sănătatea mintală din a doua jumătate a vieții? La nivel obiectiv aș spune că nu tocmai trandafirii, dacă n-o să învăț să mă relaxez pe linie profesională și să accept că perfecțiune nu există. Aparte de asta însă, nu mă pot plânge.

Pentru viitor, îmi doresc să fim sănătoși amândoi și să ne putem petrece, la pensie, cel puțin câte-o lună-două pe an prin alte țări. Cred că ar fi un foarte binevenit boost pentru sănătatea mintală 🙃

Pe de altă parte, cred că totuși citatul este prea idealist. Adică banii nu aduc fericirea, dar o întrețin și cred că ar fi lipsit de realism să pretind contrariul. Cât despre ”oraș căutat”, dacă te simți bine acolo unde locuiești, pui încă o cărămidă la temelia stării tale de bine. Așadar, aspectele astea sunt foarte discutabile.

Off topic: am avut musafiri și zile pline pe partea de serviciu, așa se explică absența din ultima vreme. Vă mulțumesc pentru că v-ați făcut griji și m-ați întrebat, pe mail sau Facebook, dacă sunt bine 😊