O doamnă care pare să se fi predat și o fată care a plecat

Nu sunt prea bine zilele astea.

În weekend am călătorit la Bayreuth, pentru prima dată după patru ani. Și nu pentru că ne-ar fi fost dor de orașul în care am locuit mai bine de un deceniu (nu ne este și nu ne va fi niciodată; locurile acelea nu au fost tocmai prietenoase cu noi). Am vizitat-o însă pe o doamnă pe care o cunoaștem demult și care ne-a fost foarte apropiată ani la rând, printre altele ajutându-ne cu o mulțime de informații și detalii care sunt neprețuite pentru un imigrant (și pe care nu prea ți le spune nimeni).
Chiar dacă nu ne este rudă, ținem la ea. Ne-a fost apropiată în special în primii ani de Germania - ani grei, cu mult zbucium interior, cu încercări eșuate și cu nenumărate semne de întrebare. Ne-am contrazis de multe ori, ne-am mai și certat (e încăpățânată, de multe ori la limita absurdului imaginabil), însă per total a fost alături de noi și ceva din ce suntem acum îi datorăm și ei.

A luat niște decizii greșite în ultimii ani - și-a fost mult prea încăpățânată și convinsă că are dreptate, sau prea mândră să recunoască faptul că a greșit, sau și una și alta. În tot cazul, am aflat prin terți că în urma unui accident casnic a ajuns într-un azil de bătrâni, într-o stare foarte proastă din punct de vedere fizic - și asta, eufemistic spus. Un azil pe care cel mai probabil nu-l va mai părăsi niciodată.
S-a bucurat să ne vadă. Pe noi ne-a frânt. Nu poate vorbi la telefon pentru că nu-l poate manevra (o artrită reumatoidă tratată deficitar fiindcă așa a ales, sfidând toate recomandările medicale ani în șir), nu poate citi fiindcă i-ar fi imposibil să țină în mână o carte și probabil și să se concentreze, nu poate merge, nu poate apuca o ceașcă de cafea fără ajutor. Este efectiv o mână de oase, a slăbit pana la desfigurare și numai ochii erau cei pe care-i știam.
Am plecat foarte marcați de ceea ce văzuserăm. Imaginea ei, privirea ei pierdută ne urmăresc încă.

Pentru că tot eram acolo, am zis să trecem un pic și prin zona unde am locuit. Am constatat că toți vecinii pe care-i cunoșteam în bloc se mutaseră - iar geamurile de la fostul nostru apartament erau destul de pâcloase. ”Erau mai curate când stăteam noi aici”, am mustăcit și-apoi ne-am amintit de Anca. ”Oare mai trăiește?”.
Anca fusese vecină cu noi, la etajul superior. Româncă, din Sibiu, veselă, mucalită și foarte muncitoare. Ne vizitam uneori, făceam schimb de experiențe din viața de expat, beam câte-o cafea împreună, a avut grijă de florile mele când eram plecată în vacanță. Un om bun și sufletist, o companie agreabilă.
Cu puțin timp înainte de-a ne muta noi din Bayreuth urma să se opereze din cauza unei formațiuni în spatele genunchiului. Mi-a scris ulterior că era un cancer agresiv și după operație începuse protocoale de chimio și radioterapie. ”Sper să scap”, a zis.
Am continuat să ne scriem o vreme, nu mai țineam legătura de vreo 2 ani, însă mă uitam din când în când pe pagina ei de Facebook și ea posta periodic.
- Cred că trăiește, am zis eu, postase ceva prin decembrie...
Gândindu-mă la ea, am dat un search pe Google luni seara. Am găsit anunțul. Anca a plecat pe 8 ianuarie. Cu o lună în urmă împlinise 37 de ani.

Da, știu, așa e viața, ceea ce nu mă face să mă simt mai puțin zdruncinată. Una peste alta, e o perioadă grea. Cu atât mai mult cu cât le am și eu pe ale mele.
Dar nu mă simt în stare să scriu despre asta. Sper să fie bine.

Aveți grijă de voi.

Ce pot face (cu numele meu) niște minți dibace

După cum știți, pe mine mă cheamă Greta. E unicul meu prenume, format din 5 litere mari și late, fără caractere speciale, fără diacritice, fără circumflex, fără... nimic. Cinci litere și-atât.

Am putea crede că este un nume simplu, dar cât de tare ne-am înșela. Realitatea, după cum mi se dovedește frecvent, este complexă și prezintă numeroase aspecte.

Prin natura job-ului, am de-a face cu oameni din mai multe țări (Germania, Austria, Elveția, Cehia, Slovenia, Ungaria, Belgia, Olanda, Italia și altele). Comunicăm foarte bine în engleză sau germană, chiar dacă pentru mulți dintre noi niciuna dintre ele nu este limba maternă. Pritocim cu aplomb pe mail și la telefon despre reparații, probleme tehnice, costuri, facturi, revizii și alte asemenea și le rezolvăm pe toate.
Dar când e vorba de numele meu (aha, ăla simplu din cinci litere), zici că se lasă cortina peste mintea unora. În special când e vorba de comunicarea în scris.

La un moment dat, m-am apucat să mi le notez. Așadar, în cei aproape 4 ani de când combat la compania actuală, mi s-a spus după cum urmează:

- great Greta (asta e o excepție, în sensul că nu e vreo poceală; așa mi-a zis unul din Top Management în prima mea săptămână în firmă, când m-au luat pe sus și-am plecat pentru 3 zile la sediul central din Paris.
Nu că mi-ar fi strălucit greatness-ul de la o poștă, mind you 🙄.
Am povestit mai demult momentul, îl reiau mai jos:

”Cum ieșeam de la o discuție cu un coleg de la departamentul de IT, mă abordează un tip la vreo 60+ de ani, în costum și cravată ecosez.
Ecosez. Cine naiba mai poartă azi cravate ecosez?
- Hei, un chip nou, n-am fost prezentați încă, sunteți probabil o colegă de la Hamburg?
Îmi mut privirea de la cravata ecosez și mă prezint.
- Oh. Greta is Great. Isn’t this a super anagram? A great anagram!
Eu eram gen 🙄😏 M-am întors în birou clătinând din cap, mare-i Grădina și mulți fac anagrame prin ea.
- Ah, zice un coleg care surprinsese momentul prin peretele de sticlă al încăperii, văd că l-ai cunoscut deja pe Leroy. 
În jurul capului meu se desenă pe dată un semn de întrebare.”Qui de la f*ck e Leroy?” (asta am zis-o în gând).
- E unul dintre șefii cei mari, mă lămuri colegul.
Phew”.
De-atunci l-am mai văzut doar de câteva ori pe respectivul (normal, doar nu se încurcă Top Managementul prea des cu plebea). Nu mai are cravata ecosez și am puternica impresie că habar n-are cine sunt. Nicio pagubă; colegii îmi spun și-acum ”great Greta” și inclusiv șefa mea directă o mai comite câteodată 🙃.

- Mrs. Greta. Ăsta mă agasează teribil, mi se pare un fel de ”doamna Cocuța”, nici călare, nici pe jos.

- Gita. Îmi pot doar imagina cum l-au ouat pe ăsta.

- Anita. Pe ăsta nu-mi pot imagina de unde l-au scos, haștag #FeelingWTF#.

- Geräta. După ce că e scris aiurea, are o literă în plus și umlaut pe primul ”a”. Aș zice că e un caz clar de ”s-a declansat o extorsiune al unui degajament....” 😀.

- Gräda. Literele D și T nu sunt una lângă alta pe tastatură, A și ”Ä” nici atât, deci... n-am idee cum l-au manufacturat pe ăsta.

- Grata. În comparație cu unele de mai sus, e chiar inofensiv.

În loc de concluzie, probabil c-ar trebui să fiu recunoscătoare că nu mă intitulez Rhoshandiatellyneshiaunneveshenk Koyaanisquatsiuth (considerat a fi la ora actuală a fi cel mai lung prenume feminin din lume). Deși te pomenești că l-ar fi scris corect în cazul ăsta. Îl luau cu copy-paste și rezolvau problema 😂.

Fetița care mi-a furat inima

Cu toate că nu simt (nici) acest Paște așa cum probabil aș face-o dacă l-aș fi petrecut în România, am un sentiment aparte, pe care nu-mi aduc aminte să-l fi avut în alți ani. Un sentiment neclar, nedefinit, că va fi bine. Sper din tot sufletul să nu fie doar autosugestia și/ sau speranța mea, și să fie o premoniție.

Înainte de a începe să vă povestesc ceea ce mi-am propus pentru astăzi, țin să încep cu un sincer, din suflet venit ”Hristos a Înviat!” 🙂.
Vă doresc să fiți sănătoși, voi și cei dragi vouă și Lumina pe care întreaga creștinătate a primit-o în noaptea Învierii să vă călăuzească permanent.

Așadar, astăzi vreau să scriu despre bucuria pe care mi-a adus-o o fetiță cunoscută de curând. Mai exact, în timpul concediului petrecut în Italia - este fetița prietenilor noștri (care ne-au găzduit timp de o săptămână). Ei locuiesc lângă Veneția și meandrele vieții au făcut s-o întâlnim prima dată abia acum, ea având 9 ani. 

Știam despre ea, din poze și video calls, că este o splendoare de copil. Realitatea a depășit cu mult ceea ce ne imaginaserăm. Are cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată, o delicatețe și o gingășie care amintesc de o balerină de porțelan și un suflet luminos ca razele soarelui reflectate în Marea Adriatică.
M-am ”îndrăgostit” de ea așa cum nu m-aș fi așteptat. Am mai spus-o și cu alte ocazii, îmi plac foarte mult copiii chiar dacă nu mi-a fost dat să am, dar ceea ce-a trezit Anna în sufletul meu după doar câteva zile este cu totul distinct.

N-aș ști să spun ce-a fost exact și cum s-a întâmplat. Se poate să fi fost candoarea și drăgălășenia ei cu totul. Entuziasmul și pasiunea cu care a construit Lego-ul pe care i-l aduseserăm și cât de serioasă era studiind instrucțiunile și făcându-și planul de construcție. Felul în care vorbea, atât cu noi cât și cu părinții. Lumina din privirea ei. Accentul italian, dulce și un pic ”cântat”. Felul în care s-a ”lipit” de mine și alerga să mă îmbrățișeze când ne întorceam seara din plimbările prin oraș și împrejurimi. Faptul că am jucat volei amândouă. Râsul nostru împreună.
De fapt, cred că toate astea la un loc.

Într-o seară am ieșit la o Osteria din Mestre și a declarat că vrea să stea ”lângă Greta”. Avea să facă asta din nou peste câteva zile, când am fost din nou cu toții la un restaurant ❤️.
Până a venit comanda am jucat o vreme X-0 pe niște formulare bancare mai vechi pe care mama ei le uitase în poșetă și care nu-i mai erau de trebuință, iar după ce-a terminat de mâncat s-a așternut la desenat.

Aș spune că sunt destul de drăguță în ochii Annei 🙂 și unde mai pui că parcă și arăt mai tânără. Am remarcat atenția ei pentru detalii - a ținut cont și de clama în formă de floare, a observat și cerceii pătrați. Cred că-i făcusem cu ochiul de câteva ori, și de aceea m-a vizualizat în postura asta. 

În ultima seară ne-am luat un îndelung și drăgăstos Arrivederci. A doua zi urma să plecăm foarte devreme la aeroport - pe la 6 fără un sfert cel târziu - iar ea nu se trezea la ore atât de matinale, ci abia pe la vreo 7. ”Ti prometto, ci vediamo di nuovo”, i-am zis într-o italiană chinuită. Ar fi înțeles și-n română și-n engleză, dar mi s-a părut cel mai autentic așa. ”Si”, a răspuns ea privindu-mă cu ochii ei azurii în care mă pierdeam cu totul.
Nu-mi venea să-i mai dau drumul din brațe, dar am făcut-o până la urmă. Am închis ușa încet și m-am apucat de făcut bagajul.
După vreo 10 minute, s-a auzit un ciocănit sfios. Am deschis și era Anna, care venise din nou doar ca să mă mai ia o dată în brațe.
Vă spun, mi-a intrat ceva în ochi în clipa aia...

Dimineață am coborât cât de încet am putut cu bagajul pe scări, încercând să facem cât mai puțin zgomot. Când colo, Anna picotea în bucătărie.
- A vrut neapărat să se trezească și să-și mai ia o dată la revedere, ne-au spus prietenii noștri, adăugând: n-a mai făcut așa pentru nimeni până acum.

Am plecat cu sufletul plin de lumină. Încă simt îmbrățișarea Annei și tot dragul din ea. Mi se pare incredibil că-n doar câteva zile am putut trezi aceste sentimente într-o fetiță care mă vedea pentru prima dată 🙂.

Nu mai am - din fericire, aș zice - nostalgia ”dacă aș fi avut și eu copii...”, dar mi-e dor de Anna, de lumina din ochii ei albaștri și de ceea ce simțeam că sunt în prezența ei. Sper s-o revăd cât de curând.

Da' bine că s-a terminat săptămâna asta

Săptămâna care se încheie astăzi a fost scurtă - 4 zile lucrătoare, întrucât azi fiind Paștele am avut liber vineri și vom avea și mâine - dar de luni până joi, fiecare zi m-a călcat pe nervi.

😒 Luni, cum vă spuneam, am primit o veste stricătoare de Zen la serviciu, care mi-a tamponat serios starea de spirit. Nu s-a întâmplat nicio catastrofă, a fost ceva tipic corporatist, dar în ceea ce mă privește e neplăcut like shit. Habar n-am când o să mă simt mai bine, if ever. Însă cred că e timpul să mă gândesc mai mult la mine, că firma tocmai mi-a demonstrat că-i pasă de mine cât de ninsoarea de-acu' 3 ierni.

😐 Marți mi-am pierdut un cercel - habar n-am cum și când, am constatat abia acasă că am doar unul. Cu atât mai neplăcut cu cât erau cerceii cumpărați de pe insula Burano. Splendizi și de neînlocuit (am răscolit deja Amazonul), ceea ce face să fie cu atât mai greu de digerat. M-am întors pe jos până la stația de metrou doar ca să nu spun că n-am încercat tot ce se putea, dar nimic. La birou, de asemenea nimic. S-a dus și pace bună. Unica speranță e că, atunci când prietenii noștri care locuiesc lângă Veneția ne vor vizita, îi voi ruga să-mi aducă altă pereche. Pân-atunci, nu mă îndur să-l arunc pe unicul rămas. Prea mi-au intrat la suflet.

🥴 Miercuri n-a fost nimic aparte (huh), dar având în vedere ziua de luni, demersul de a-mi păstra randamentul și cool-ul a fost ceva cu deosebire extenuant. Când am plecat de la birou, mă simțeam ca și cum aș fi pierdut prin K.O într-un meci cu Mike Tyson. Și ceva-mi spune că asta nu se va schimba prea curând.

🤯 Joi am primit ”îmbucurătoarea” veste că regia de transport s-a hotărât ”spontan” (😏) să repare număintereseazăce la șine, drept pentru care metrourile de pe tronsonul pe care circul eu vor fi în bună parte înlocuite cu autobuze, timp de o săptămână. Grrmpfff, le-aș putea spune eu unde să-și bage spontaneitatea aia. Evident că a rezultat un haos, autobuzele nu au venit la timp, au fost arhipline etc.

💖 Vineri a fost singura zi când am zâmbit cu adevărat săptămâna asta 🙂. După mai bine de 10 ani de când ne știm de pe bloguri, am întâlnit-o în sfârșit pe Tomata cu Scufiță. Andreea, pe numele din buletin 🙂. O citesc de ani de zile și mi-a intrat la suflet. Ea locuiește la Berlin împreună cu soțul ei, Cezar și fetița lor, Ada, pe care de asemenea i-am întâlnit. Și a fost minunat 🙂, chiar am avut senzația că ne cunoaștem de foarte multă vreme, deși ne vedeam pentru prima dată. Cum atât de frumos a spus Andreea, a fost mai mult ca o regăsire. Sunt niște oameni atât de buni, de calzi și de sufletiști, e o încântare să fii în preajma lor. M-am bucurat de fiecare clipă și sper să ne revedem în viitorul apropiat, la Hamburg sau la Berlin. 

(Off topic: ”coafura” mea reprezintă ilustrarea perfectă a expresiei ”freză făcută cu petarda” 🙈).

Altminteri, nu sunt prea grozav. Cred că a venit timpul să reiau terapia și fac demersuri în acest sens. Zilele trecute mă uitam la un film și mă gândeam că nu se mai poate așa, viața înseamnă mai mult decât ce fac (sau mai bine zis, nu fac) eu de vreo doi ani încoace... 

Unele zile... sau nu doar unele 🙄

Se pare că-n timpul săptămânii nu prea funcționează cu scrisul despre călătorii, iar în weekend n-am fost în stare. Azi m-am enervat la serviciu de aproape vizualizam cum semnez o anume foaie și-o înmânez oficial, ceea ce evident că n-am făcut fiindcă n-am câștigat la Loto, dar nu mă simt grozav și-n seara asta mă-ncearcă niște vagi regrete că m-am lăsat de fumat. 

Nu cred c-o să fie mai bine nici mâine, dar poimâine probabil da. Între timp, îmi vine să castrez pe câțiva. Cu o lamă de ras. Tocită.