În prag de An Nou

 ... și numai cât am închis ochii și ”spuf!” se duse anul.

Așa am senzația; cu toate că în multe privințe nu a fost un an ușor, a trecut foarte repede - și de fapt, nu e deloc rău că s-a întâmplat așa. Sper să-i facă loc unui 2024 mai bun și mai blând.

Îl vom întâmpina oarecum diferit de data asta, mai exact de la Berlin. A fost ideea omului și mă las dusă de val. Au fost ani când aș fi înnebunit de bucurie la ideea de-a ”merge undeva” de Revelion, dar acum n-aș fi avut absolut nimic împotrivă să stăm acasă. Poate am îmbătrânit, poate pentru că mă simt epuizată din cam toate punctele de vedere, poate e doar una dintre dorințele care se împlinesc prea târziu. Sau poate toate trei la un loc.

Nu ne-am creat așteptări, nu ne-am făcut niciun plan, doar suntem curioși cum va fi. Hotelul pare foarte drăguț, are și piscină, așa că am cotrobăit după costumul de baie, în ideea că poate mă bălăcesc. Nu știm nici măcar dacă vom merge la Poarta Brandenburg sau vom petrece Revelionul în camera de hotel. Depinde în primul rând de vreme și de ”vibe”, așa că nu anticipăm. Ne vom întâlni cu Andreea (alias Tomata cu scufiță), soțul ei și fetița lor și ne vom plimba prin capitala țării noastre adoptive. Sper că schimbarea de decor ne va face amândurora bine.

A mai rămas puțin 🙂.

Poate mai revin până trecem în noul an, dar dacă nu, vă urez de pe acum să pășiți în 2024 alături de cine vă e drag și fie ca noul început să ne fie tuturor prielnic 🙂.

Vă îmbrățișez și vă mulțumesc pentru că-mi sunteți 🤗.

2023. Așa și așa

Am sentimente amestecate referitoare la anul care se va încheia peste câteva zile. Privind obiectiv, a fost un an ok, din care nu au lipsit experiențele inedite și călătoriile, am citit cărți interesante și am ascultat muzică bună.

🌎 Am revăzut Veneția, am vizitat Padova, insulele Murano și Burano, am ajuns pentru prima dată în Portugalia, am făcut cunoștință cu Oceanul Atlantic și ne-am ținut de mână în cel mai vestic punct al Europei continentale.

🎶 L-am revăzut pe Zubin într-un concert și am schimbat câteva cuvinte și cu soția lui; ar fi trebuit să fie două concerte, însă pe al doilea l-a contramandat și astfel l-am văzut, pentru prima dată live, pe Gustavo Dudamel.

🏃‍♀️ Ne-am apucat de sport și mergem, în medie, de 2-3 ori pe săptămână. Uneori este o experiență agreabilă, alteori tragem de noi. Nu știu să spun dacă ne place, aș zice că mai degrabă nu, dar nu ne lăsăm.

💁‍♀️ Am reluat terapia. Mă ajută mult. Încă nu sunt acolo unde aș vrea să fiu. Dar dacă aș fi fost, n-aș mai fi avut nevoie de terapie.
Tot la capitolul ăsta, am început să meditez. Nici în privința asta nu sunt unde aș vrea să mă aflu.

🚂 La serviciu a fost banal. Continuu să învăț în fiecare zi, fac progrese, acumulez, rezolv tot felul de dude, am mici satisfacții din categoria ”știu câte bolțuri sunt într-un boghiu de tip Y25, deci dacă un atelier vrea să mă păcălească la facturare spunându-mi că a schimbat 32 de bolțuri, îl trăznesc de toți pereții pentru că știu că sunt numai 20” 💪. N-o fi ceva ieșit din comun, dar pentru orgoliu (și nu numai) contează. Că alte bucurii acolo oricum nu prea am. Un ghiont încasat în primăvară, pentru care mi-au fost necesare câteva săptămâni să mă adun. Pe fondul problemelor cauzate de actualul context internațional branșa noastră se luptă din greu, deci n-aș putea spune că perspectivele sunt din cale-afară de trandafirii.

Cu toate aceste realizări însă, anul ăsta mi-a cam stat în gât. Nu mă simt în stare să detaliez, dar a fost suficient de serios încât să mă reapuc de terapie. Un indiciu în acest sens este cât de puțin am scris pe blog. Aproape că nu-mi vine să cred. Atât de puțin...
Am încercat să scriu mai des, credeți-mă că am încercat. N-am putut. N-a mers.
Încă nu sunt bine. Sper să ajung să fiu.

2023, ai fost pe cât de ok s-a putut. Dacă eu n-am fost și nu sunt bine, cel puțin am făcut niște pași pentru a fi, și pentru asta îți mulțumesc.

2024, te rog să fii bun cu noi... Să fim bine și eu să găsesc ceea ce caut.

Adevăratul Crăciun este acela al copiilor

Mă tot frăsuneam și nu știam ce, sau despre ce să scriu astăzi. Convenționalele urări mi se păreau banale, însă nu era vorba numai despre asta; chiar dacă am încheiat pregătirile și ne-am decorat locuința, personal nu mă simțeam tocmai în spiritul Crăciunului.

Dar în seara asta am fost la tradiționala piesă de teatru pusă în scenă la biserică de către corul de copii dirijat de omul meu. În germană i se spune Krippenspiel și este nelipsită la slujba de Crăciun. Merg în fiecare an și sunt de fiecare dată foarte impresionată de cei mici, însă anul ăsta am fost, parcă mai mult decât oricând, sub vraja lor.

Cu o durată de aproximativ jumătate de oră, piesa aceasta - al cărei subiect este nașterea Lui Iisus și sosirea păstorilor și a magilor la ieslea din Betleem - reprezintă unul dintre evenimentele esențiale ale acestei mari sărbători. Copiii se pregătesc săptămâni în șir, de fapt repetițiile încep de prin octombrie. Rolurile se împart cu atenție, urmărindu-se nu numai să alegi bine interpreții, ci și să nu rănești orgolii; în fond, nu pot fi decât o singură Maria și un singur Iosif, iar tu ai în cor 22-23 de copii, mulți dintre ei dorindu-și rolurile principale. Cumva se reușește de fiecare dată ca toți copiii să fie mulțumiți de rolurile pe care le-au primit, întorcându-se cu entuziasm în piesă și anul următor.

Îi priveam în seara asta și simțeam că nu mai pot de dragul lor. Am avut tot timpul un zâmbet pe față și m-au încărcat cu enorm de mult bine. Vârsta medie a grupului este de 7-8 ani, aș spune (cea mai mică e o ghindoacă blondă absolut adorabilă, în vârstă de 5 ani, care azi a avut rolul unui înger și cel mai mai mare este un băiat de 12 ani, pe care-l știu din anii anteriori și de care efectiv sunt îndrăgostită; astăzi l-a interpretat pe Iosif. Este un puști superb, cu o voce joasă, talentat și deosebit de expresiv. Mi-a intrat la suflet. Nu mai am demult nostalgia ”dacă aș fi avut și eu copii...”, dar dacă mi-ar fi fost dat, aș fi fost foarte fericită cu un asemenea băiețel).
Toți își învățaseră foarte bine rolul, erau implicați și serioși, asumându-și fiecare cu responsabilitate treaba pe care o avea de făcut. Au jucat splendid. Era minunat să-i privești cât sunt de atenți, cât de mult le place ceea ce fac și, mai ales, cât de atenți sunt unul la altul și cum se susțin reciproc. A uitat unul dintre povestitori (trei la număr) să intre? Colega de alături îi dă un ghiont. Una dintre fetițe e-n reverie și nu se dă la o parte ca să facă loc magilor? Colegul e pe fază: o apucă mai mult sau mai puțin discret (😀) de mânecă și-o trage după el. Erau pur și simplu adorabil de spontani și deopotrivă atenți și implicați.

O mențiune specială pentru felul în care a fost integrată o fetiță care are o formă de retard psihic, dar care altminteri este foarte zglobie și conștiincioasă. Anul trecut nu a participat la piesă pentru că era bolnavă. Își dorea mult să joace. Sfătuindu-se cu o colegă de-a lui, omul meu a hotărât să-i dea un rol activ, ca să simtă cu adevărat că joacă în piesă, dar în același timp să nu-i pună probleme de natură să o streseze. Ea a fost îngerul care spune ”bucurați-vă, Iisus s-a născut!” (fraza fusese ceva mai lungă, de fapt) și s-a descurcat excelent.
M-am bucurat pentru ea. Încă și mai mult m-am bucurat văzând cum o tratează ceilalți copii: foarte ocrotitori, foarte atenți cu ea - dacă rămânea în urmă la vreuna din intrările sau ieșirile de pe scenă era mereu vreun coleg s-o călăuzească și s-o ajute, în timp ce cântau cu toții cei de lângă ea erau atenți să-i lase un pic mai mult spațiu personal (este important pentru ea, din ce mi-am dat seama) și în ansamblu erau foarte grijulii, păstrând în același timp o atitudine echilibrată și astfel nelăsând nicio clipă impresia că fetița ar fi neajutorată.
Am fost foarte, foarte impresionată să asist la asta. Acești copii au toate șansele să devină niște oameni de toată isprava.

Atât de multă puritate, inocență și emoție autentică au dăruit copiii în seara asta, că mi s-a umplut sufletul de bucurie.
Acesta, mi-am spus, este adevăratul Crăciun. Fără brizbrizuri comerciale, fără fraze seci și convenționale, fără conformisme doar pentru că trebuie.
Crăciunul este bucurie pură, este speranță, este împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu omenirii.
Crăciunul este în ochii fiecăruia dintre copiii care au jucat astăzi în piesa de teatru despre nașterea Lui Iisus.

Mi-e sufletul plin de recunoștință pentru omul meu, pentru tot ceea ce ni s-a dăruit și pentru tot ceea ce trăim.

Să aveți un Crăciun cu tihnă și bucurie, dragilor 🙂.

Cele mai răspândite tradiții de Crăciun sunt provenite din Germania

Sunt deja mulți ani de când încerc să-mi ”reabilitez” Crăciunul, compensând pentru ceea ce nu am avut în alte vremuri; dacă mă gândesc la ce spunea Octavian Paler (”ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată”), nu știu în ce măsură mi-a reușit asta. Ce știu este că nu mă voi opri din a încerca să găsesc ceea ce în copilărie nu știam că am căutat. În spiritul acesta, cu bucurie țin cont de tradiții; deși, după cum se va vedea, nu chiar de toate.
Dar știați pentru cât de multe dintre ele avem să le mulțumim nemților?

Coronița de Advent

Nu auzisem despre asta până să emigrez și mi se pare un obicei foarte frumos. Este alcătuită din 4 lumânări care se aprind pe rând în fiecare duminică începând cu luna decembrie (perioadă numită Advent). Aprinderea lor succesivă simbolizează apropierea nașterii Lui Iisus și victoria luminii asupra întunericului (din acest motiv se aprind de obicei fie în zori, fie la lăsarea serii, pe întuneric).
Fiecare lumânare are semnificația ei religioasă. Prima este lumânarea profetului (anunțându-se sosirea Lui Iisus), a doua este a Betleem-ului, cea de a treia lumânare este a păstorilor și cea din urmă este a îngerilor.

Este un obicei frumos, provenit de la Biserica Evanghelică și preluat între timp și de Biserica Catolică din spațiul european. Se pare că tradiția coroniței de Advent s-ar fi născut chiar în Hamburg, în secolul al XIX-lea 🙂.
Noi nu ne-am luat și nu știu exact de ce. Tot îmi spun că anul viitor iau și mereu mă iau cu altele. Poate nu mai uit, fiindcă mi se pare un simbol îmbucurător și dătător de speranță.

Târgul de Crăciun

Nu știam că e tradiție germană (provenită, se pare, din Evul Mediu, cel dintâi târg de Crăciun fiind organizat la Dresda în anul 1434). Deci le putem mulțumi nemților, pe care de altfel mulți îi consideră seci și anoști, pentru acest obicei între timp răspândit în întreaga lume.
De prisos să spun că nu-l ratăm în niciun an.
Pentru mine, primul Târg de Crăciun a fost în 2005, la Köln.

Cel dintâi Crăciun cu omul meu. Cana în formă de cizmuliță o am și-n ziua de azi 🙂.

Bradul împodobit

Este o tradiție ceva mai recentă decât cea a târgului (are ”doar” vreo patru secole), creștinii germani fiind cei dintâi care au împodobit un brad la ei în casă. Mulți atribuie acest obicei chiar lui Martin Luther. 

Despre brăduțul nostru v-am mai povestit. L-am cumpărat în 2009, într-o perioadă în care ne mergea greu din punct de vedere financiar și de-atunci ne-a înfrumusețat fiecare Crăciun. N-am renunța la el nici în ruptul capului, chiar dacă ”pierde” ace la fiecare despachetare. Ne-a adus bucurie când ne era greu și nici nu ne trece prin cap să luăm altul, doar pentru că acum putem. După 14 ani, arată încă foarte bine și ne e tare drag.

(Nu, deocamdată n-a venit Moșul. Micul cadou de sub brad a fost primit de jupân într-o acțiune de la serviciu și nu l-a deschis încă).

Calendarul de Advent

(Din moment ce tradiția Adventului a pornit din Germania, era normal ca tot nemții să fie ”responsabili” și pentru tradiționalul calendar).
Mi-am cumpărat o singură dată în urmă cu trei ani, că nu mai puteam de curiozitate. Am povestit atunci pe larg ce și cum.

În caz că vă-ntrebați, nu mi-am cumpărat niciun produs de acolo în mărime normală. De fapt, nu mi-am mai cumpărat niciun produs Clinique. Tot la Nivea și Ordinary am rămas.

Moș Crăciun

Despre el chiar nu aveam idee că e preluat tot din cultura germană. Se pare că trebuie să-i mulțumim unui autor de benzi desenate pe nume Thomas Nast care, lucrând la Harper's Weekly în timpul războiului civil din Statele Unite, s-a gândit că oamenii ar avea nevoie de o infuzie de optimism în perioada Crăciunului. Așa că a imaginat un omuleț bondoc, venit pentru a le aduce cadouri soldaților aflați pe front.

Coperta Harper's Weekly, ediția din 3 ianuarie 1863

Mulți sunt de părere că Moș Crăciun - așa cum este el asimilat în credința populară - ar fi de fapt o invenție a gigantului Coca-Cola, dar realitatea este că primele advertoriale cu această tematică au apărut abia în anii 1930.

Beteala

Nici despre originile ei nu avusesem habar, însă a fost inventată la Nürnberg în anul 1610, de către un om al cărui nume nu se cunoaște. Nu era (numai) argintie, ci era chiar lucrată din argint, motiv pentru care doar oamenii foarte bogați și-o puteau permite.
Argintul oxida repede și de aceea s-au experimentat diferite aliaje cu plumb, aramă sau cositor, însă toate făceau ca beteala să fie foarte grea și periculoasă pentru sănătate.

Globurile din pomul de Crăciun

La început, brazii erau împodobiți cu fructe uscate, acadele și fursecuri (primul brad înălțat într-o piață publică, la Strasbourg în anul 1605, a fost împodobit numai cu mere roșii 🍎🍎🍎). Aproximativ în aceeași perioadă, Hans Greiner - patronul unei sticlării din landul Thüringen de astăzi - a creat primele ghirlande și figurine din sticlă, menite să decoreze bradul de Crăciun.

Singura problemă este că, vrând să le dea ornamentelor un aspect argintiu și strălucitor, Greiner a folosit o soluție de mercur pentru a le umple. Problema aceasta a fost rezolvată (tot) de către un neamț, chimistul Justus von Liebig, care a inventat o soluție de nitrat de argint, având același efect dar fără a fi periculoasă.

Cadourile dăruite pe 24 decembrie, în loc de 6 decembrie

Pe 6 decembrie, nemții îl sărbătoresc și ei pe Saint Nicholas. Numai că Martin Luther a fost preocupat de ”imixtiunea” sfinților catolici în tradițiile Bisericii Evanghelice și drept urmare în 1535 a modificat această tradiție, amânând astfel dăruitul de cadouri până pe 24 decembrie - data considerată a fi Ajunul Nașterii Lui Iisus.
A creat și un personaj nou pentru această ocazie - Christkind, un înger care în seara respectivă le aduce daruri copiilor cuminți.

Nu știu voi, dar mie, scriind toate acestea, mi s-a făcut o mare poftă de vin fiert 😀.

Empowerment, voce interioară, personal branding și alte pasmanterii

În ultimele luni, două cuvinte și-au făcut apariția în comunicarea virtuală și din ce observ, s-au înfipt bine și n-o să scăpăm de ele prea curând. Adică de fapt, ce zic eu - nu doar că s-au înfipt bine, dar atât de frecvent sunt folosite de către tot mai mulți oameni, încât am senzația că sunt peste tot și nu mai durează mult până când voi da peste ele inclusiv în cana de cafea.
Începând de la Oprah Winfrey și până la diverse tăntici care încearcă să speculeze slăbiciunile și temerile celor din jur pentru a deveni ”influencers”, foarte multă lume îi dă cu empowerment și / sau cu traducerea acestuia, respectiv împuternicire.

Știu prea bine că lumea în care trăim este una în bună măsură haotică și viața de zi cu zi ne supune tot mai adesea la presiuni, iar competiția tinde tot mai mult să devină cuvântul de ordine. Nu e ușor să faci față la așa ceva, oricât de mult (ai crede că) te obișnuiești cu acest stil de a trăi. E necesar pentru fiecare să-și găsească supape, să defuleze pentru a nu acumula stres care, pe termen mediu și lung, este o adevărată otravă.
Și din păcate, asta ne face pe foarte mulți vulnerabili și gata să îmbrățișăm cu entuziasm ideile cuiva care ne promite ”empowerement” și că ne va ajuta să ne ”împuternicim”. Dacă mai bagă și vreo două vorbe despre puterea interioară, ”transformă-ți rănile în înțelepciune” și ”dream big”, suntem iremediabil cuceriți și gata să-i plătim oricât pentru a ne spune ceea ce vrem să auzim.

Am auzit de mai multe persoane care fac ”seminarii de empowerement” și discursul este aproape similar cu exemplele de mai sus. Una dintre ele vinde uleiuri DoTerra, care - cum altfel - te ajută să te împuternicești, să-ți asculți vocea interioară, să te eliberezi de frici și alte diverse împliniri. Nu cumperi uleiuri și nici nu-i convingi pe alții să cumpere, cam greu cu împuternicirea (o fi ruginită, te pomenești).
O alta - pe care am și cunoscut-o personal prin 2004, în cu totul alt context - a renunțat la un serviciu foarte bun la o instituție prestigioasă din Frankfurt pentru a deveni ”Confidence and Empowerement Coach”. Călătorește prin diferite orașe europene pentru a ține seminarii. Nu știu pe câți bani, nu m-a interesat niciodată, dar mă mai uit din când în când pe pagina ei de Facebook și văd numai platitudini din categoria ”eliberează puterea din tine”, ”poți fi foarte bun fără să fii perfect” și nelipsitul ”personal branding”.

Știu că e decizia fiecăruia ce face cu proprii bani și departe de mine intenția de-a comenta vreodată asta. La urma-urmei, dacă omul vrea să plătească pentru a i se spune că este minunat și tot ce are de făcut este să elibereze puterea din el, cine ce treabă are. Ceea ce mă revoltă este felul în care se speculează nevoia oamenilor de-a auzi cuvinte frumoase - care de fapt nu spun mare lucru - precum și vulnerabilitățile fiecăruia dintre ei.
Ah, și mă mai revoltă o chestie: cei mai mulți dintre coach-ii ăștia se comportă ca și cum ar face exclusiv muncă voluntară.
Ca și cum uleiurile alea ar fi gratuite.
Ca și cum la seminarii se poate intra dacă nu plătești bilet.
E normal că aceste chestii nu pot fi gratuite, dar de ce ei se comportă ca și cum ar fi, sau ca și cum banii ar fi absolut lipsiți de importanță? Că sigur nu sunt.

Eu nu spun că unii dintre ei n-or fi bine intenționați (deși afacerea cu uleiuri tot o mizerie mi se pare, mai ales pentru că oamenii sunt sfătuiți să-și trateze tot felul de afecțiuni exclusiv inhalând uleiuri și ungându-se cu ele, în loc să se ducă la medic), dar ceva din mine refuză să priceapă cum poți vinde platitudini pe bani, cu fața senină.

Târgul de Crăciun: prețuri mari și oameni aflați în conflict cu bunul simț

Am avut noroc de vreme bună sâmbătă - câteva grade peste zero și fără ploaie, unde mai pui că ici-colo mai era câte-un petic de zăpadă rămas după ninsoarea de săptămâna trecută - așa că am dat o raită prin centru și în Târgul de Crăciun de la Primărie.
Și aceeași idee au avut-o foarte, foarte mulți alții.

La drept vorbind, ajunși în târg mai mult am dat din coate, încercând să avansăm. De frumos era de poveste, de mirosuri te lua cu leșin de poftă, dar prețuri mari, cât despre oameni...

De fapt, am ajuns la concluzia că, dacă soarta noastră ar depinde de o minimă atenție la cei din jur, un minim de simț al orientării și un pic de bună creștere, omenirea ar fi cel mai probabil condamnată la extincție în următoarele câteva decenii. 

Bunăoară: nu te oprești fix în mijlocul drumului să-ți mănânci cârnații și să-ți bei vinul fiert, uitându-te ofuscat la cei care încearcă să-și facă loc pe lângă tine pentru a înainta, ci îți cauți un loc undeva într-o parte, că nu e Târgul tău pe persoană fizică. Sau încerci să iei complexa decizie “ce vreau să mănânc” înainte de a-ți veni rândul și nu ții 15 oameni ca să te interesezi dacă “aveți și cutare” când era suficient să citești meniul cât stăteai la coadă și exemplele ar putea continua, dar ar ieși un text la metru și doar m-aș re-enerva. 

Prețurile sunt măricele spre mari. O cană de vin fiert e 5,50 Euro și mai dai încă 3 Euro garanție pentru cana propriu-zisă (îi primești înapoi dacă o returnezi). Asta-n condițiile în care o sticlă de-un litru de vin gata de fiert (numai cât să-i dai un clocot) costă 4,50 Euro la supermarket.
O chiflă cu șuncă e 5 euro, un măr copt cu sos de vanilie 7,50 euro. La fel (de mult) costă și celebra, înnebunitor de gustoasa plăcintă Dresdner Handbrot, despre care v-am mai povestit acum ceva ani.

Probabil nu întâmplător nu se mai înghesuiau oamenii la rând la plăcintele astea. În condițiile în care în anii anteriori aici era cea mai lungă coadă.
Lumea a devenit mai reținută, mai atentă la bani. Și nu e deloc de mirare. Am remarcat asta și la standurile cu decorațiuni lucrate manual, splendide, însă atât de scumpe... Oamenii se uitau, admirau și plecau.

Am mâncat ceva - mai degrabă pretext pentru a bea Glühwein - și ne-am bucurat că ne-am găsit loc bun la măsuța de pe margine. Dar cum să nu fi găsit, dacă lumea se proțăpise să mănânce și să bea fix în mijlocul drumului?

Cam asta a fost anul ăsta. Nu cred că ne mai ducem sâmbătă, deși ar mai fi suficiente opțiuni. E cam scump și lipsa de bun-simț a oamenilor este descurajantă. Și oricum avem Glühwein cumpărat de la supermarket 💪.

Calendarul de Advent Personificat - o experiență de și pentru suflet

Nici nu mai încerc să aduc vorba despre noua absență prelungită. Și nici nu vreau să mă plâng. Sper doar să-mi rămâneți, până când - și asta sper - îmi voi reveni. În așteptarea acelui moment, încerc să-mi țin biscuiții la un loc și, când reușesc să mă adun, să vă povestesc câte ceva drăguț.

De exemplu, despre o experiență pe care am avut-o vineri seara și care s-ar traduce drept ”Calendarul de Advent Personificat”, o tradiție nemțească foarte frumoasă, care funcționează minunat în comunitățile mici și bine închegate. Iată, pe scurt, în ce constă.

Începând cu 1 decembrie și până pe 23 inclusiv, câte o familie găzduiește un mic eveniment în fața propriei locuințe și pentru aceasta, se pregătește cu niște gustări de sezon și cu vin fiert, într-un mic cadru decorat de sezon. Se cântă colinde, se citește o rugăciune specifică marii sărbători care se apropie, oamenii socializează și se amuză. Durează în jur de oră și este un excelent prilej de coeziune socială precum și de a-ți face noi cunoștințe, pentru că de multe ori vin și necunoscuți care au citit despre eveniment în publicațiile locale (există și site-uri dedicate; în cazul nostru, calendarul cu numele și adresele complete ale celor 23 de participanți este publicat pe site-ul parohiei unde lucrează omul meu).

Noi doi nu eram la prima experiență de acest gen - mai făcuserăm și anul trecut și fuseserăm mulțumiți de felul în care a ieșit. Anul acesta a fost și mai bine. Ne-am pregătit cu mai multe platouri de aperitive românești (cumpărate de la Mix Markt, un magazin unde se găsesc tot felul de specialități est-europene), punch și vin fiert pe care le-am ținut fierbinți în termosuri, precum și doi cozonaci Boromir (care au avut un succes nebun. Au fost devorați și oamenii nu mai conteneau cu laudele. M-au întrebat dacă eu i-am făcut. Cred că am dărâmat un mit când le-am zis că nu m-aș încumeta la așa ceva 🙄). S-a mâncat tot ceea ce pregătiserăm și toate au fost foarte apreciate, cu un plus pentru zacuscă și telemeaua de Sibiu.

Au venit oameni din parohie pe care-i știm demult, au venit și vecini din bloc și de la blocurile învecinate, au venit și oameni pe care nu-i cunoșteam, dar care citiseră despre micul eveniment pe site-ul parohiei. Am petrecut o oră foarte frumoasă împreună; am sporovăit, am cântat (eu mai sotto voce, că deh, nu voiam să-i fac pe toți s-o ia la goană 😒), omul meu a citit o rugăciune și o povestioară tematică, am râs și personal am avut un sentiment de prea-plin sufletesc: asta este integrarea adevărată, asta înseamnă să fii parte din comunitate.

Și, ei bine, m-am mai simțit bine pe alte câteva chestii, mai puțin... nobile și mai telurice, să spunem:

🙂 - amândoi am primit din nou complimente pentru felul în care vorbim germană. De la niște oameni care ne vedeau pentru prima dată. Personal nu vom fi niciodată mulțumiți de germana noastră, dar asta nu înseamnă că nu ne-a făcut plăcere să auzim așa ceva;
🙂 - mai multe doamne mi-au spus că sunt un om foarte cald, pozitiv și agreabil, a cărui prezență le face bine și le reconfortează;
🙂 - un domn din parohie, care mă cunoaște de ceva ani, mi-a zis ”îmi place la nebunie cum vorbești, și vocea ta. Aș putea doar să stau pe canapea și să te-ascult ore-n șir”.
”I-auzi”, am mustăcit eu către jupânul, iar domnul a repetat ceea ce tocmai spusese, deci dacă mai era nevoie de confirmări referitoare la aptitudinile mele oratorice sau vocea de soprană... 😀.
(De fapt, ce-i place domnului e că-n bună măsură încă vorbesc în dialect bavarez. Deh, după 12 ani trăiți acolo încă n-am scăpat complet de el, în schimb îl amestec involuntar cu dialectul local. Chestie care pentru localnici e deopotrivă interesantă și amuzantă, văd asta inclusiv la colegii mei de serviciu).
Ah, și apropo de asta, două dintre doamnele pe care le-am cunoscut abia vineri seara m-au întrebat după primele schimburi de replici dacă am locuit în Bavaria. Detectaseră dialectul.

Mărturisesc faptul că mi-a făcut mare plăcere faptul că nu mai sunt întrebată ”din ce parte a Europei de Est sunteți?”, ca-n primii ani de Germania (când mă opinteam să declin corect substantivele și să pun unde trebuie prepozițiile în cazul verbelor cu particulă separabilă), ci ”sunteți din Bavaria, cred, nu?”. În februarie se împlinesc 16 ani de când am început cursul de germană. I came a long way.

Sunt recunoscătoare și mândră de noi doi și de ceea ce am reușit până acum și tot ce-mi doresc este să fim sănătoși.

O zi liberă nu strică la casa omului

Știu prea bine că nu spun vreo noutate, dar Doamne, cât de bine e să ai o zi liberă din când în când. În afara weekend-urilor, vreau să spun.

(Hai c-am zis o chestie profundă și răscolitoare, sunt convinsă că până acum nu s-a mai gândit nimeni la asta. Mi-am adus aminte de  replica dată de Miranda Priestly unei biete angajate în ”The Devil Wears Prada” 😀).

Nu, dar serios acum. Vineri am avut o zi liberă (fără legătură cu Ziua Națională; mi-a dat șefa un șpiț că am prea multe zile de concediu neluate și nu putem trece în noul an decât cu 5 zile ”restante”) și, cu toate că inițial eram cam blazată pe ideea ”ori cu o zi în plus, ori fără, tot aia”, am constatat că nu am dreptate și că de fapt aveam mare nevoie de asta.

Deși anul ăsta a fost relativ banal pe linie profesională, asta ca să nu zic monoton, tot m-a sleit de puteri. A fost mult de muncă, am făcut mai mult backup decât de obicei (inclusiv din cauză că una dintre colege a avut un accident de mașină destul de urât, pentru care a fost nevoie de operație la o mână și-a lipsit vreo două luni) și n-am vizitat niciun client sau atelier, fiindcă efectiv n-a fost timp. Pe lângă asta, aș zice că și noi ne-am cam posomorât. Poate ați remarcat că și relatările simpatice de pe frontul de la birou s-au împuținat; efectiv, nu ne mai arde ca înainte. 

Așadar, vineri am stat acasă și ne-am ocupat de activități administrative: curățenie și decorarea locuinței pentru sărbători. Că veni vorba: să nu vă apucați niciodată de curățenie când e senin afară și toată casa e inundată de soare. Se va vedea. Absolut. Fiecare. Firicel. De. Praf omis pe undeva și după ce-l ștergeți veți descoperi încă unul și încă unul și încă unul și nu mai terminați niciodată.
Sentimentul când m-am dus vineri la culcare știind că abia acum începe weekend-ul? Absolut priceless. Cred, totuși, că flirtez nițel cu burnout-ul. 

Ieri am fost în oraș, iar azi mi-am petrecut ziua pe canapea, citind ”Testamentul” de John Grisham. Odihnă activă pentru creier. Nu m-aș supăra deloc să mai am vreo câteva zile, dar mă cheamă datoria. Și clienții isterici.
(Apropo, iubesc Elveția, au peisaje de-o frumusețe aproape nepământeană și o ciocolată legendară, însă am ajuns să-i detest pe elvețieni. Nu există clienți mai dificili, mai misecuveniști, mai ”să ni se dea” și mai pretențioși decât elvețienii).

Na bravo, mâine e luni și eu deja mă gândesc la weekend-ul următor.

Salată de weekend (59)

De fapt nu e tocmai weekend și asta nu e chiar salată. Așa că e... nu știu, ce-ați vrea să fie? Un castronel de nuci asortate, poftim, că tot e sezonul. Avem și vin fiert.
Sau vreți ciocolată caldă cu marshmallows topite în ea? Hai că mă-ntrec cu gluma.

🥜 În metrou, când nu ”mă dau” pe Facebook și nu sunt atât de capsată încât să-mi doresc doar să mă izolez în lumea mea, mă uit la oamenii din jur.
Uneori mă enervez. Când îi văd cum își pun rucsacurile pe scaunul de lângă, total nepăsători la faptul că alți oameni ar vrea să se așeze. Într-o zi un domn mucalit l-a întrebat pe unul dacă rucsacul are bilet, de vreme ce ocupă un loc. Posesorul rucsacului n-a părut să fie tocmai amuzat.
Alteori mă amuz. Ca de exemplu când l-am auzit pe un tip vorbind la telefon (în română):
- Te-am sunat ca să te-ntreb dacă te-ai dus în p*la mea.
A coborât la următoarea stație. Iar eu nu voi afla dacă interlocutorul s-a dus ori nu în mai sus-menționata locație 🙄.
Și câteodată mă înduioșez. Într-o seară am avut plăcerea de-a mă întovărăși câteva stații cu un domn și o doamnă la vreo 65-70 de ani. Domnul avea un ochi acoperit de bandaj și se mișca încet, cu multă precauție. Era încă amețit, aveam să aflu, după operația de cataractă pe care tocmai o avusese la ochiul cu pricina.
Ea îl privea cu drag și multă, multă grijă și compasiune. ”Sunt bine, dar cam amețit”, spune el. ”Ajungi acasă și te odihnești”.
- Da. Ah, ia uite la domnul ăla care tocmai a coborât, ce bine seamănă cu James Last.
M-am uitat și eu. Într-adevăr, respectivul chiar semăna cu James Last. M-am pomenit întrebându-mă dacă asta n-o fi ceva din categoria ”ești bătrân dacă-l știi pe cutare”. No bine, 43 nu mai sunt totuși nici 35, nici 30, nici 25 😒.

🌰 La serviciu simt cum pe zi ce trece îmi îmbogățesc simțitor cunoștințele de engleză.
”This is a suboptimal idea”, a enunțat un inginer într-un E-mail de-ăla gen cârnat în care se păruiesc unii cu râvnă, iar eu (am norocul să) asist de pe margine, în CC adică, chestiunea în sine nefiind practic responsabilitatea mea.
Ziceți voi dacă nu e o metaforă superbă pentru a-i comunica interlocutorului că tocmai a spus o bazaconie 🤣.
Și tot la capitolul engleză, minunatul meu client Pandelică (alias Dear) se rățoiește azi la o companie de căi ferate și grăiește scandalizat: ”Where is the ASAP in this issue?”. Tot în CC eram și de data asta. Unde poate să fie ASAP, am mustăcit eu, la dracu-n praznic cum intri pe dreapta...

🥥 Azi este una dintre foarte puținele zile când mi-aș dori să fiu în România. Păi cum altfel? Mâine sărbătoare, vineri sărbătoare, după aia weekend. Trai pe vătrai. Și stați să vedeți când o să pice 30 noiembrie într-o marți și se face punte cu luni, deci se va munci intens joi și vineri.
(În caz că nu era clar deja, da, mă cam oftic 🫤. Nemții nu prea le au cu punțile gratuite, adică trebuie să-ți iei o zi de concediu pentru asta. Niște zgârciți, ce să mai și zicem).

Dar că veni vorba, vineri am și eu liber. Mi-am luat o zi de concediu, că iar se adunaseră prea multe neconsumate (statuie în fața firmei tot n-am, thank you very much). Sper să-mi aduc aminte să nu plec la birou. Cred că n-aș fi din cale-afară de surprinsă dacă s-ar întâmpla.

Ce mai voiam să vă-ntreb, vă așteptați să visați ceva la noapte? Eu am visat-o de-un Sf. Andrei pe Regina Elizabeth a II-a. În continuare aștept să pătrund sensul și semnificația acestui vis 🙄.

Sezonul 6 din ”The Crown” (partea I). Dezamăgirea continuă

După ce-am văzut primele patru episoade momentan disponibile din cel de-al șaselea (și ultimul) sezon ”The Crown”, concluzionez că aș fi fost teribil de decepționată dacă n-aș fi știut deja, de la precedentul sezon, cât de nepotrivită este distribuția ultimelor două sezoane și cât de ”șleampătă” scriitura. Până acum se păstrează această, dacă pot să-i spun așa, tendință.
Departe de-a corecta erorile precedentului sezon, se continuă pe linia asta și rezultatul este, previzibil, o peltea stătută de prune storcite. Regală, dar tot peltea.

În primul rând, titlul nu se mai justifică. Nu mai este un serial despre monarhia britanică, fiindcă a devenit în proporție de 95% despre Diana. Primele trei episoade abordează ultimele două luni din viața ei, iar ultimul este despre accident și funeralii. 

Acest sezon ar fi trebuit să se numească ”Diana, One-Woman-Show” sau așa ceva.

Practic, singurele personaje care apar sunt Diana, Dodi, Mohamed Al-Fayed, Charles, Regina, Philip (mă rog, dacă cele 5-6 replici avute în patru episoade și molfăite de-ai zice că i-a rămas mică proteza se pot considera ”apariție”) și băieții, William și Harry (care se spală amândoi pe dinți, apreciez elementul educativ. Mult mai puțin apreciez titlul de glorie făcut din faptul că William împușcă un cerb. Nici nu vreau să cercetez dacă e un fapt real; sper că nu e). Camilla are vreo 2-3 momente, Margaret o singură replică dacă bine-mi amintesc, Anne vreo două. Prinții Andrew și Edward nu apar absolut deloc, nici nu sunt pomeniți, e ca și cum nu ar exista.

Despre acuratețea istorică a serialului (un aspect de care s-a ținut cont la milimetru în primele patru sezoane și a fost neglijat în cel de-al cincilea) nu mai are niciun rost să discutăm pentru că a devenit, practic, inexistentă. Povestea de dragoste sau orice o fi fost ceea ce a avut Diana cu Dodi pare să fi fost efectiv însăilată din cum-își-imaginează-scenariștii-că-trebuie-să-se-fi-petrecut. De asemenea, nu Charles este cel care a insistat pentru funeralii regale, așa cum se arată în serial; s-a știut din capul locului că meritul de-a o convinge pe Regină să se răzgândească îi aparține lui Tony Blair.

Referitor la Dodi se cunosc prea puține amănunte, dar chiar și așa, personal am mari îndoieli că a fost pămpălăul bleg, total subjugat și manipulat de taică-su, pe care l-au creat scenariștii. ”Dovedește-mi că ești în stare, dacă reușești te fac partener egal în afaceri”, bubuie taică-su la telefon. Ce i se cerea să reușească? Să obțină un răspuns afirmativ la cererea în căsătorie pe care oricum, după doar câteva săptămâni, ar fi fost prematur să o adreseze Dianei. Să pui în joc parteneriatul cu propriul fiu ca să-l obligi la așa ceva mi se pare absolut monstruos. Vreau să cred că e o invenție, deși despre Mohamed Al-Fayed se știe că era obsedat să capete cetățenia britanică; o ”încuscrire” cu Familia Regală ar fi reprezentat o scurtătură semnificativă în acest demers.

Un singur aspect merită lăudat aici: faptul că întrebarea ”a cerut-o Dodi pe Diana în căsătorie sau nu?” este iscusit lăsată fără un răspuns clar. Fiindcă acest lucru nu se va ști niciodată; singurii care cunosc adevărul au murit în urmă cu peste un sfert de veac.
O bună parte din ceea ce ni se arată este o colecție de bazaconii inventate; ca de exemplu, faptul că Diana și Dodi s-ar fi refugiat într-un magazin de bijuterii ca să scape de urmăritori și de paparazzi a fost oficial dezmințit de către proprietarii magazinului; cei doi fuseseră într-adevăr acolo, dar nu-i urmărea nimeni în momentul respectiv.

Ceea ce nu înseamnă că Diana nu a fost hăituită de paparazzi. Ba da, a fost - și-n ce mă privește, este unul dintre puținele aspecte pozitive din aceste prime episoade: faptul că s-a arătat dureros de clar la ce hal de presiune era supusă Diana, de absolut fiecare dată când apărea în public.

Imaginați-vă o situație de genul acesta: te afli în mașina prinsă în trafic, deci nu ai unde înainta; mașina este înconjurată din toate părțile de paparazzi pe motociclete, care bat cu pumnii în geamurile transparente (de ce naiba n-or fi fost fumurii?) și urlă ”come on Diana, look here, come on Diana just a smile, come on Diana you know how it is, come on Diana don't be like that, Diana Diana Dianaaa”. Sau în trafic se puneau cu motocicletele în fața mașinii lor, forțând astfel șoferul sa frâneze. Asta nu este ceva cu care să te poți obișnui. De piatră să fii, și tot o iei razna la un moment dat.
Când vezi ce a fost acolo înțelegi că, în asemenea context, nenorocirea plutea în aer. Era practic imposibil să nu se întâmple mai devreme sau mai târziu având în vedere situațiile de risc la care se expuneau, încercând să scape de roiul de viespi isterice pe motociclete.

Altminteri, noul sezon scârțâie din toate încheieturile și ceea ce s-a încercat se încadrează, din punctul meu de vedere, la categoria ”epic fail”:

- reacția lui Charles în fața cadavrului Dianei la morga spitalului din Paris este... nepotrivit realizată. Toate cadrele medicale și oficialitățile stau în tăcere absolută pe culoar, în timp ce el intră singur la Diana și din încăpere se aud hohote de plâns și strigăte disperate de ”oh, God”. Probabil nu știe nimeni cum a reacționat el cu adevărat acolo (pentru că, într-adevăr, a fost singur cu ea pentru câteva momente), dar oricum ar fi fost, era ceva exclusiv între el și fosta lui soție decedată. Și așa ar fi trebuit să rămână. Un moment atât de intim merită și trebuie să rămână privat; a-l face public este pur și simplu un act nedemn și lipsit de decență.

- aparițiile post-mortem ale Dianei, care se ”înfățișează” lui Charles și Reginei și menite, spune scenaristul Peter Morgan, să reflecte conștiința și gândurile celor doi. Îi spune lui Charles cât de mult l-a iubit și-i mulțumește pentru cum s-a manifestat la spital (”so raw. Broken. And handsome”), dar Charles nu-și mărturisește nicio clipă regretul pentru cum a tratat-o de-a lungul chinuitului lor mariaj. Dacă au intenționat să-l pună pe actualul monarh britanic într-o lumină pozitivă, părerea mea e că au zbârcit-o rău.

- o omisiune, zic eu, impardonabilă. În ziua înmormântării Regina a făcut un gest unic, nemaivăzut până atunci și nici ulterior: a plecat capul în semn de respect, în fața sicriului fostei sale nore. Nu ar fi fost obligatoriu să facă asta dată fiind poziția ei, dar așa a ales și mi se pare incredibil că acest lucru nu a fost arătat pentru că este un gest de un simbolism extraordinar și istoric, din absolut toate punctele de vedere.

Ultimele șase episoade vor apărea pe 14 decembrie. Aș fi putut să aștept cu această cronică până atunci, dar aveam de zis diverse, după cum se vede 😀. Cred c-o să am și mai multe de zis după ce le văd pe ultimele.

Una-alta și o leapșă simpatică

Săptămâna asta am cam înotat iar în melasa gândurilor negative care m-au cuprins ca un fel de caracatiță pe etnobotanice, prin urmare n-aș fi avut nimic plăcut sau antrenant de povestit, deci cred că m-aș fi ținut oricum departe de blog.
În weekend am trăit o experiență deosebit de frumoasă: omul meu a dirijat un concert clasic a cărui ”piesă de rezistență” a fost ”Magnificat” de Antonio Vivaldi și a fost minunat 🙂🙂🙂, așa că oricum nu m-aș fi putut concentra la nimic altceva.

Nu că-n seara asta aș excela, în treacăt fie zis, la capitolul ”concentrare”; dar mi-a ajuns în Feed o leapșă drăguță și m-am gândit că demult n-am mai făcut una. Să tot fie vreo câțiva ani, de fapt...

Așadar, să ne jucăm.

- Cel mai drăguț și mai amuzant compliment pe care l-am primit: v-am mai zis, eu și jupânul ne-am cunoscut pe net (mIRC, de fapt - dacă știți ce era ăsta, probabil vă mai dor și pe voi șalele din când în când, ca pe subsemnata).
La un moment dat am făcut schimb de poze și așteptam fiartă de nerăbdare prima impresie. ”Ai clavicule fine”, a opinat dânsul. Oookkk, nu era rău, dar nici chiar ce m-aș fi așteptat să aud. 19 ani mai târziu, susține că tot fine sunt 🙄.

- Cea mai mare insultă: ”n-ai fi în stare să scrii nici la Monitorul de Neamț”. N-ar fi contat atât de mult dacă n-ar fi venit din partea unei rude foarte apropiate, care însemna enorm pentru mine. Oh well 🤷‍♀️.

- Cel mai mare defect: lipsa de încredere în mine.

- Cea mai bună alegere: omul cu care îmi împart viața.

- Cea mai proastă alegere: nu mă pot hotărî între facultatea de jurnalism și primul bărbat din viața mea.

- Ce mă atrage la un bărbat: inteligența. Umorul. Mâinile fine. 

- Ce amenințare am primit: la asta o să zic pas.

- Cea mai greșită perceptie despre mine: că aș fi foarte încrezătoare în mine însămi. Mi-au spus-o mulți și de fiecare dată m-am amuzat sincer. Eu și încrederea, baba și mitraliera.

- Cea mai scurtă legătură romantică: patru luni.

- Cea mai lungă legătură romantică: actuala. 18 ani de relație, 16 de căsnicie and counting 🙂.

- Ce port mereu în poșetă: întotdeauna șervețele de ochelari și ruj, deseori bomboane Tic Tac.

- Pe cine aș vrea să întâlnesc: pe Zubin din nou, pe Pierce Brosnan și pe Al Pacino. În această ordine.

- Locul pe care vreau să îl revăd: New York, New York 🙂.

- Marital status: căsătorită cu omul care este totul pentru mine.

- Ce mă enervează: să mi se invadeze sfera privată și să se pună ”monopol” pe timpul meu liber.

- Tendință: să mă învârt în cerc, ca un fluture bezmetic în jurul becului aprins. 

- Îmi place să dorm: cu lumina stinsă, niciodată în costumul Evei și obligatoriu învelită cu oarece (fie și un banal cearșaf vara).

- Ce iubesc mai mult, marea sau pădurea?: pentru totdeauna, marea 💙.

- Ca fapt divers: inițial, tata ar fi vrut să mă cheme Carmen. Faptul că mă numesc Greta se datorează unei povești de dragoste de dincolo de lumi. Am scris acum câțiva ani despre asta.

- Contradicție: în general sunt foarte reținută, dar îmi boscorodesc clienții la modul cel mai suculent (fără ca ei să știe, desigur 😇). După patru ani jumate colegii încă se miră de creativitatea de care dau dovadă, ”n-aș fi crezut că Greta poate zice așa și pe dincolo”. Ba să crezi, fiule, să crezi 🤣.

- Cea mai frecventă întrebare: ”vorbești serios că germana e o limbă frumoasă?” Da, chiar este, dacă o îmblânzești.

- Adevărul este că: de fapt scrisesem altceva la punctul cu amenințarea. Ceva adevărat, dar atât de trist că n-am putut publica. Unele lucruri e bine să rămână acolo unde sunt. În trecut.

Ca de obicei, leapșa e pentru toată lumea care-o vrea 🙂.

Până am terminat eu de scris s-a încheiat și meciul cu Elveția. Ne-am calificat la Campionatul European de anul viitor, de pe primul loc. URA pentru ai noștri! Campionat care va avea loc în Germania, cum probabil știți. Dacă veniți la vreun meci în Hamburg, știu un loc unde se mănâncă foarte bun și la prețuri rezonabile 😉.

Noul trend al sfaturilor de carieră: prefă-te că muncești

Tot citind colo și dincolo am descoperit că există o tendință tot mai pronunțată, îmi pare mie, de-a pleda împotriva muncii. Nu este vorba de îndemnul de-a fi șomer, ci de a-ți ”trage-n piept” angajatorul.

• Muncește cât mai puțin posibil, doar cât trebuie ca să-ți iei salariul. Dacă se poate să pară că e făcut și de fapt să nu fie, e perfect.

• Nu te implica în proiecte noi. Dacă ai succes o să te invidieze și-o să te sape toți colegii, dacă ratezi se vor bucura toți de nereușita pe care ai avut-o.

• Nimănui din firmă nu-i pasă de tine, toți vor doar să ți-o tragă, deci trage-le-o tu primul ca să nu mai apuce ei (pe principiul ”decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa”).

• Știi să faci mai multe decât e menționat în fișa postului? Nu care cumva să spui ceva, că sigur vei fi pus să faci chestiile respective, pe aceiași bani. ”Pentru asta mă plătești, asta fac” să-ți fie deviză.
  

• Chiulește cât poți, lucrează la alibi și ferească Belzebut dimpreună cu Scaraoțchi și tot neamul lor pân' la a șaptea spiță drăcească să faci ore suplimentare. Ce-i aia, ”e urgent”? Nu există așa ceva, când s-a făcut ora de plecare dărâmi ușa. Iar dacă se uită careva urât, dă-i cu ușa-n cap.

Mai sunt și altele din aceeași categorie, dar în mare cam asta e ideea. Bineînțeles, nu lipsesc vorbele de duh din categoria ”muncești ca să trăiești, nu trăiești ca să muncești”.
(Evident că treaba asta e cu sens unic, adică tu să te prefaci că muncești, dar dacă ei se prefac că te plătesc nu ne place, facem tărăboi, nu bun. Că asta e, numa' nu dăm prin gropi de consecvenți ce suntem).

Departe de mine ideea de-a face apologia muncii până la epuizare și nu pot spune despre mine că-s vreo stahanovistă. Dar dintotdeauna am muncit serios, dedicat și deseori trăgând de mine, fără să-mi treacă vreodată prin cap să-mi păcălesc șefii. Am avut mereu convingerea că what goes around, comes around și de asemenea, nu mi-a lipsit niciodată o anume etică a muncii. Mulți m-ar considera cea mai fraieră din curtea școlii, dar asta sunt și-aici mă termin.

Dacă felul ăsta de-a fi mi-a adus și deservicii? Desigur. S-a profitat de mine intens, la fostul loc de muncă dinainte de-a mă muta la Hamburg. Cred însă că asta ține și, sau mai ales, de calitatea umană a celor cu care am avut de-a face. Și chiar așa stând lucrurile, cred că tot n-aș schimba prea mult din ceea ce-am făcut. Pentru că am fost eu însămi, deși de multe ori mi-a fost greu și-am înghițit destule umilințe. În retrospect îmi spun că, probabil, și ele au făcut parte din drumul meu. 

(În cazul în care sunteți curioși, am povestit în urmă cu aproape 9 ani - Doamne, ce-a trecut timpul! - despre experiența cu o colegă. Mi-a făcut viața un chin vreo 3 ani. Însă în cele din urmă, cea care-a pierdut a fost ea. Și nu cred că e o coincidență faptul că se regăsea în mai multe dintre punctele menționate mai sus).

Nemaivorbind de faptul că șefii ăia pe care i-oi fi având tu nu-s chiori de-amândoi ochii și o asemenea atitudine inevitabil te va vulnerabiliza iar la prima ocazie favorabilă ai toate șansele să zbori, mie mi se pare mai obositor să fentezi decât să-ți faci treaba. Serios de nu. Păi ar trebui să-mi fac un plan cum să chiulesc mai eficient (adică să nu mă prindă șefa), cum să lucrez ”pe deasupra” astfel încât să nu-și dea seama nici colegii, cum să aburesc clienții...
Obositor, frate, dacă muncesc pe bune pe onoarea mea că termin mai repede 🙄. Cred că de-aia sunt o mincinoasă lamentabilă, niciodată n-am ținut minte ce bălării am îndrugat. E mai simplu să spun adevărul și gata.

Una peste alta mâine e joi, Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă a intrat în grevă, presa trăznește liderul sindical de toți pereții și ăla nu mai poate de ce mult îi pasă, mai un pic și hai c-a trecut și săptămâna asta 🙃.

PS: știi că vei avea o zi excelentă când IT-ul te informează pe chat că ”I will contact you later today to install an update on your computer” 😒😒😒.

Mostre din viața în Germania (XV)

Noiembrie n-a prea fost niciodată o lună glorioasă pentru mine și nici anul ăsta nu face excepție. Sunt atât de surmenată încât aproape am ajuns să-mi doresc un concediu medical. Cel puțin m-aș putea odihni și-aș mai scăpa nițel de frecatul de nervi de care am parte la munci.
(Notiță mentală: musai să ne apucăm amândoi de cura aia de vitamina D, despre care am mai citit și care ne-a fost recomandată de mai multă lume. Nu prea avem parte de soare aici în nord, și ne cam resimțim).

În aceeași notă, nici noutățile de pe plan local/ național nu arată din cale-afară de încurajator.
(Imaginea de mai jos se vrea a fi un factor motivațional, sau chelcășoz. Vorbă să fie 🙄).

🚂 Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă amenință cu greve masive în perioada următoare, dacă nu li se îndeplinesc cerințele. Ei solicită majorări salariale, bonus compensatoriu pentru inflație și reducerea săptămânii de lucru de la 38 la 35 de ore.
Dacă primele două cerințe au fost deja acceptate și se vor găsi soluții, la cea din urmă negocierile s-au împotmolit.  Îndeplinirea acestei cerințe ar presupune suplimentarea cu 10% a personalului, ceea ce înseamnă vreo 2.000 de noi angajați - și acest lucru efectiv nu este posibil, fiindcă mecanicii de locomotivă nu cresc pe marginea drumului și n-ai de unde găsi atât de mult personal calificat, într-un interval atât de scurt de timp. ”Este foarte posibil să organizăm greve inclusiv în perioada sărbătorilor, când oamenii vor călători mai mult ca de obicei”, a amenințat liderul sindical. Nu știu ce-l face să creadă că dacă pune atâta presiune (afectând oameni care n-au nicio influență în certurile sindicale cu statul), s-ar putea organiza instantaneu o pepinieră de mecanici de locomotivă.
Acestea fiind zise, ne pregătim mental pentru greve. Doar dacă nu răsar de undeva vreo 2.000 de mecanici dispuși să se angajeze imediat la Deutsche Bahn 😒.

🤑 Citeam, într-un articol publicat în ”Frankfurter Allgemeine Zeitung”, faptul că ajutorul social va crește, începând cu anul viitor, cu 12 procente. De asemenea, se au în vedere o serie de ”reforme al căror scop este să pună mai puțină presiune pe asistații social”, ca de exemplu nu vor mai fi imediat sancționați dacă nu se prezintă la programări la biroul de șomaj.
Bugetul pentru anul în curs a fost deja depășit cu 2,1 miliarde de euro, ajungând la 25,9 miliarde - sumă care s-a stabilit a fi insuficientă, prin urmare bugetul pentru 2024 a ajuns la 27 de miliarde de euro. Deocamdată.
Acum, să ne înțelegem.  După cum am mai povestit aici, în urmă cu 14-15 ani am fost și noi în această ingrată situație. Era la puțin timp după criză, situația pieței de muncă era dezastruoasă și am ajuns în această foarte dificilă postură. Știm cum este și în niciun caz nu generalizăm și nu judecăm cu ușurință sau superficialitate pe cei care beneficiază de această formă de suport.
Dar. Una este să fii cum eram noi: disperat să muncești, oricum și orice numai să reînnozi firul și să ieși din marasmul în care înoți. Și alta este, de exemplu, să fii cum am văzut într-un filmuleț dat publicității: o familie de refugiați sirieni care au venit în Germania acum câțiva ani, au învățat limba (vorbeau bine), dar refuză să aplice pentru permis de muncă și să-și caute de lucru fiindcă ”noi avem un anumit nivel, nu putem munci orice, ne așteptăm ca statul să ne susțină să urmăm cursurile unui masterat”. Au zis asta cu seninătate, uitându-se direct la cameră. ”Eu oricum sunt foarte ocupată cu gospodăria și copiii, nu aș avea timp de serviciu”, a adăugat muierea. Asta-n timp ce statul le plătește apartamentul în care stau, alocații pentru copii și asigurări medicale - toate acestea, separat de suma care se achită lunar pentru întreținere.
Apăi să nu te-apuce toți dracii? Am ajuns să cred că, deși intențiile Angelei Merkel au fost dintre cele mai onorabile, rezultatul per ansamblu  este de fapt un eșec. Iar asta nu mai e vina ei; era normal ca la început să-i sprijini să învețe limba, să le dai casă, să-i ajuți să se integreze. Dar ar trebui să existe niște limite. Nu văd absolut niciun motiv pentru care niște indivizi precum cei din exemplul de mai sus să nu fie trimiși la muncă. Li s-au creat absolut toate condițiile. Depozitele Amazon recrutează permanent, de pildă.
Și nu numai despre refugiați este vorba. Am cunoscut noi înșine români care nu mai locuiesc demult în Germania, dar continuă să încaseze ajutorul social, bazându-se pe faptul că ”oricum nu-i trimite nimeni la muncă”. Și chiar așa și era, nu-i întreba nimeni cu lunile despre ce fac în mod concret și ce demersuri întreprind pentru a-și găsi de lucru. Cred că funcționarii sunt efectiv copleșiți de numărul mare de asistați pe care trebuie să îl administreze și nu mai apucă să monitorizeze pe toată lumea.
Între timp angajatorii se plâng de lipsa personalului, oferă calificări la locul de muncă, unele companii au anunțat reducerea perioadei de probă de la șase la trei luni, doar-doar. Oameni s-ar găsi, doar cu cheful de muncă stau mai prost. Și cine plătește toate astea? Păi în bună măsură noi, ăștia care muncim. Noi, ăștia pe care ne impozitează de ne îndoaie, pur și simplu. Că doar de ce nu. 

😷 Probabil e o situație temporară sau vreo neînțelegere, dar eu nu reușesc să-mi fac o programare pentru mamografie. N-am făcut așa ceva până acum (doar ecografii), însă am 43 de ani, n-am fost niciodată însărcinată, am și oarece ”background” pe partea ginecologică, în fine - recomandarea ar fi să fac una la fiecare doi ani. Statul nu decontează mamografiile dacă n-ai 50 de ani împliniți și ecografia e curată, deci aș plăti. Nu-i problemă, îmi asum.
Ei bine, nu reușesc nici așa.
Medicul ginecolog zise: ”nu vă pot da trimitere, că n-aveți 50 de ani și nici n-au apărut suspiciuni la ecografie. Sunați la oricare centru de radiologie (și-mi dă câteva sugestii) și vă programați”.
Sun.
- Aveți trimitere?
N-am, și explic motivele enumerate de medic.
- Ne pare rău, fără trimitere nu vă putem programa.
Dar plătesc, liebe Frau.
- Nu e vorba de asta, trebuie trimitere, nu vă putem programa, la revedere.
Sun la ginecolog, iote ce zic ăștia.
”Probabil n-au înțeles, eu nu vă pot da trimitere, dar se face și fără, dacă plătiți”.
Ei bine, au (și am) înțeles foarte bine. NU se face. Sau ei nu vor să facă, dintr-un motiv care mă eludează.
Sunt atât de capsată încât cred că următorul pas va fi să sun la asigurări și să întreb cum se poate proceda, totuși? Că doar n-oi fi singura în situația asta. Arrggghhh.

Așa, deci mâine e luni și mai e și 13, un cântec vesel să cântăm 🥳.

Surâsul unui trecut îndepărtat

Bunul YouTube s-a gândit să-mi activeze niște vechi nostalgii și mi-a propus câteva clipuri din serialul ”Saved by the Bell” (dacă-l știți, suntem cam de-o seamă 😃. Ca să n-o zic pe-aia cu ”ești bătrân dacă-ți amintești chestia asta” 🙄. Apreciați delicatețea, mulțumesc anticipat). 

Anyway. A fost suficient să mă uit la primul filmuleț ca să-mi revină amintirile și duioșiile de-acum trei decenii. Eram îndrăgostită de Zack (eu și alte zeci de milioane de fete, bănuiesc) și cloceam fantezii de adolescentă cu el. Platonice, silvuple 😇, dar totuși, fantezii. Am tot ”scroll-at” trecând de la un video la altul și-ntre timp mă gândeam la mine cea de atunci.

Au trecut 30 de ani de când suspinam după Zack, irezistibilul blond și-mi doream o dragoste ca a lui pentru Kelly. Și multe altele îmi doream, cu naivitatea specifică vârstei. Sau cu încrederea în sine de asemenea specifică vârstei, care te face să crezi că nimic nu este imposibil și poți munta munții din loc dacă-ți propui asta.

Unele s-au împlinit. Altele au rămas ceea ce erau deja: utopii. Iar altele, mno... poate-n viața viitoare. Am făcut o scurtă trecere în revistă.

🌞 Trei dorințe care s-au împlinit

- fericire în dragoste. Omul meu este cea mai mare bucurie a vieții mele, sufletul, rostul și sensul meu. Sunt foarte, foarte recunoscătoare Divinității că ne-a adus împreună. Apropo, ieri s-au împlinit 19 ani de la prima noastră întâlnire 🙂. La mulți înainte, nouă!
- să trăiesc în străinătate. Având în vedere contextul familial, totul părea să indice că voi emigra în Statele Unite, dar pe principiul ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, locul meu s-a dovedit a fi în Germania. Și e perfect așa.
- să pot purta bluze și rochii decoltate. Asta e ceva ce n-am povestit niciodată pe blog. Habar n-am de ce, c-am zis eu unele mai grele de-atât... Pe scurt, în prima parte a vieții am avut stern înfundat (cunoscut și drept pectus excavatum) - extrem de vizibil. Într-atât de, încât nu puteam purta nici măcar un minim decolteu, iar la mare se găsea uneori câte-o binevoitoare să mă întrebe de ce am ”gaură” în piept. Fără să fi avut complicații cardiace sau pulmonare, a fost ceva teribil de supărător, una dintre ”umbrele” adolescenței și primei mele tinereți. Una din multele...
La aproape 22 de ani m-am operat și, chiar dacă defectul n-a putut fi remediat pe deplin (fusese foarte pronunțat, cum spuneam), a fost corectat suficient de bine încât să pot purta și eu vestimentație cu oarece decolteu. Când m-am trezit după operație și asistenta mi-a pus oglinda în mână ca să pot vedea, mai să-mi dea lacrimile. Cu pansament cu tot, și totuși vedeam că ”gaura” dispăruse. A fost un vis împlinit, pe care în adolescență nu l-aș fi crezut realizabil.

🌤 Trei dorințe care nu s-au împlinit

- o întâlnire cu, hai c-ați ghicit, Zack. Vai, cât de mult mi-am dorit asta. Îmi și imaginam detaliat cum merg să-l iau de la aeroport, ne ținem de mână, ne sărutăm și-mi dăruiește o inimioară de aur pe un lănțișor. Cine râde are promisă o castană 😒. Reiterez faptul că aveam 13 ani.
- să devin o scriitoare de renume internațional. Aici se-aplică aia cu ”în altă viață”.
- după histerectomia de la 15 ani, m-am tot gândit o vreme că o să fac un transplant de uter și astfel o să pot avea copii. Mda. Tot în viața viitoare, presupunând că există așa ceva.

N-am nicio intenție să compar ce s-a împlinit și ce nu, cu toate că așa ar putea părea. Mă consider un om norocos, iar acesta a fost doar un fel de ”stroll down memory lane”, care s-a activat de cum am vizionat din nou genericul ”Saved by the Bell” 🙂.

Și, da. Știu cum arată astăzi Mark-Paul Gosselaar. Timpul nu iartă pe nimeni. Dar pe mine nu el mă interesa acum treizeci de ani. Nu pe el îl visam în imaginația mea de adolescentă, ci pe blondul Zack, care uitase complet de Kelly după ce mă întâlnise pe mine, desigur 🙂 (mai am castane, să știți. Numa' zic 🤨).

Curaj, găină, că te bagi în proiecte pân' la urechi

Am avut niște săptămâni foarte pline și stresante pe plantația unde dau zilnic cu subsemnatul, și acestea sunt încă departe de-a se încheia.

🆘 Am reluat backup-ul pentru colegul din Paris, care iar e indisponibil din motive neelucidate. Inițial ni s-a spus că vom fi lăsați în pace, apoi au băgat de seamă că e cam multă muncă și ia mai bine să-i hingherim din nou p-ăia din Hamburg, că poate s-or plictisi. 

👀 Top Management-ul cel voinic și neînfricat a venit cu o serie de idei pestrițe pe ultima sută de metri, idei pe care le vrea implementate ”până la sfârșitul anului”. Drept, n-a specificat și care an, dar suspectez intens că la actualul se referă. Efectiv nu știi de ce să te-apuci mai întâi și e vorba de acel tip de sarcini pe care nu le poți delega asistenților fiindcă tu, cunoscându-ți cel mai bine clienții și contractele, ești cel mai în măsură să pregătești detașamentele de licurici pictați și purici încolonați pe care ți i-a poruncit onor șefimea.

Da-ntre toate astea, ne mai distrăm. Altminteri am lua-o razna. Mai mult decât am luat-o deja, adică.

🐖 Ca de exemplu, într-o zi am divagat nițel de la grafice, Excel-uri, prezentări și KPI-uri. Nițel mai mult 🤭.

- Da’ oare-n Evul Mediu aveau prezervative?

- Da, din mațe de porc.

- I-auzi 😳.

- Da, dar problema e că erau cusute manual și na, ştii tu.

- Errmm… nu, nu ştiu 🙄.

- Păi cusăturile se întind, se fac găuri între ele şi na.

- … a… ha 🤨.

Doar o zi normală de vineri, la birou. Și-n caz că vă-ntrebați, persoana care știa ce și cum e inginerul meu preferat. Trust him să fie la curent cu orice ne vâjâie nouă prin cap.

🔣 Într-o zi ne-a hăituit HelpDesk-ul o groază de vreme, să ne instaleze diverse aplicații care vor fi necesare pentru multitudinea de proiecte cerute de șefime. Șefime căreia îi dorim multiple întâlniri pasionale cu o turmă de rinoceri turbați 🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏.
Evident, instalarea n-a mers din prima. Nici din a doua...

După juma’ de oră de chat inutil: 

- Did you close and launch again?

- Yes (🤯🤬🤯🤬).

- Ok, thank you. In this case, please close and launch again.
No comment.

🤡 În altă zi un client dus cu sorcova mă bate la cap, revendicativ și fără să aibă dreptate: 

- Dear Greta, I think these are not two separate cases, it is a duplicate, please check and revert, blabla.
Eu, în timp ce pritocesc Email-ul în care-i explic faptul că bate câmpii vioi: ”Dear Icsulescu, please duplicate your mother...” 🤬.

Colegii, împrăștiindu-se și mai multe nu:
- Ăsta-i un model est-european de comunicare, nu-i așa? 😂😂😂😂

Normal că e. Doar noi comunicăm intercultural aicea, nu ne jucăm bambilici.

Și mâine-i luni și începem (eu, împreună cu o colegă și cu inginerul) un proiect care va dura patru săptămâni dacă avem noroc, sau mai multe dacă n-avem.

Vă propun o motivațională de suflet, da' noi cântăm oarecum altfel. Haidem, toată lumea în cor: ”heigh ho, heigh ho, it's off to work we go!”

 

Avem și cafea: ☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕.
Dacă astea nu funcționează, apelăm la rinocerii de mai sus 😃.

Șase cărți polițiste pentru weekendurile ploioase de noiembrie

De când vă tot ”ameninț” că vă povestesc despre ce cărți am mai citit, hai că m-am învrednicit. Poate de unde tocmai am terminat încă una foarte interesantă, care va închide lista de astăzi.

După ce m-am gândit puțin, mi-am spus că în articolul acesta nu voi include lucrarea ”Despre Somn”; având în vedere că toate celelalte sunt thrillere și / sau nordic noir-uri, cartea asta ar face notă discordantă între ele și poate ar merita o prezentare mai detaliată. Unde mai pui că ar fi și cumva paradoxal; azi discutăm tocmai despre cărți care nu te lasă să dormi... 😀.

”Cutia”, de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus

Pe Camilla Läckberg o citesc de niște ani buni și-mi place foarte mult. Cred că primele cărți ale ei le-am citit la puțin timp după ce terminasem seria ”Millennium” - ceea ce înseamnă că avea, cum spun americanii, big shoes to fill. Să prinzi un cititor în vraja poveștilor tale după ce-a citit Stieg Larsson, asta e mare lucru, vă spun.

Aceasta e prima carte pe care o scrie în colaborare cu Henrik Fexeus și mi se pare un debut excelent. Personajele principale sunt Mina Dabiri (polițistă) și Vincent Walder (mentalist și expert în comunicarea nonverbală). S-ar putea spune că nu există niciun motiv pentru ca drumurile lor să se intersecteze, dar acest lucru se întâmplă după ce este descoperit cadavrul oribil mutilat al unei femei, aflate într-o cutie străpunsă de săbii. A fost un număr ratat de iluzionism sau un ritual dement?

Când se descoperă cadavrul unei tinere împușcate în față în cadrul a ceea ce pare-a fi un număr de iluzionism cu pistolul și cel al unui băiat secționat în trei părți egale reproducând trucul corpului tăiat, Mina și Vincent nu mai au demult nicio îndoială. Este un ucigaș în serie care, prin inciziile în formă de cifre romane pe care le face pe corpul victimelor și prin ceasurile lor, sparte pentru a arăta o anume oră fixă, transmite un mesaj. Dar cui îi este adresat? Pot fi aceste date sinistre folosite nu doar pentru a identifica ucigașul, ci și pentru a împiedica următoarea crimă?

Cartea este foarte voluminoasă - peste 700 de pagini - dar am devorat-o în câteva zile. Ceea ce cred că e posibil să vi se întâmple și vouă, numai să n-o începeți duminică seara...

”Cult”, (tot) de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus

Având în vedere cât de mult mi-a plăcut ”Cutia”, m-am aruncat cu voluptate în tenebrele cultului care-i reunește din nou pe Mina și Vincent. Au trecut doi ani de la evenimentele din volumul precedent și atunci când încep să dispară copii de vârstă mică, ademeniți cu jucării de ”o tanti tânără, cam proastă” sau ”un străin pe care l-a văzut toată lumea, dar nu și-l amintește nimeni”, este momentul ca Mina să apeleze din nou la Vincent.

Spre deosebire de precedenta, cartea aceasta are mai puține detalii grafice - cu siguranță s-a ținut cont de impactul negativ pe care l-ar putea avea o astfel de abordare, având în vedere că victimele sunt copii. Aflăm doar că toți copiii găsiți muriseră prin sufocare și aveau urme de lână în gât.

Acțiunea se intensifică atunci când Vincent descoperă că locurile în care erau găsite cadavrele nu erau deloc întâmplătoare, ci reproduceau o succesiune de mutări de șah cunoscute drept ”knight's tour” - o provocare matematică, astfel încât niciun pătrat să nu fie vizitat de două ori. Inclusiv intervalul dintre crime nu este deloc întâmplător, reducându-se la jumătate de la un copil la altul. Și pe cât de logice par aceste conexiuni și elemente ritualice, pe atât sunt de înnebunitoare, fiindcă anchetatorii realizează îngroziți cât de puțin timp le-a mai rămas până la dispariția - și uciderea - următorului copil.

Am citit recenzii potrivit cărora această carte ar fi mai slabă decât ”Cutia”; nu sunt de acord. Mi-a plăcut cel puțin la fel de mult și am notat, intrigată, faptul că de data aceasta răspunsul se afla în trecutul Minei; data trecută fusese vorba de un aspect din viața lui Vincent. Fapt care mă face să mă întreb la ce ne-am putea aștepta într-o eventuală nouă carte, despre care nu știu nici măcar dacă este preconizată, dar eu sper să fie în progres.

”Das Paket”, de Sebastian Fitzek

Ca să fiu sinceră, nici nu mai știu de câți ani am cartea asta în bibliotecă. Să tot fie vreo trei-patru, dacă nu și mai bine. Nu-mi amintesc ce m-a animat s-o cumpăr - se poate să-mi fi căzut ochii pe descrierea ei în vreo revistă - dar mult a durat până i-a venit vremea.

Însă când i-a venit, nici că am mai putut-o lăsa din mână. A fost foarte ușor de citit, chiar dacă e în germană (nu am găsit nicăieri traducerea în română, ce-i drept nici nu am căutat). Într-o bună măsură mi-a amintit de ”Pacienta Tăcută” a lui Alex Michaelides.

Medicul psihiatru Emma Stein a fost violată într-o cameră de hotel și, ca urmare a traumei suferite, nu mai îndrăznește să-și părăsească propria locuință. Este cea de-a treia victimă a unui ucigaș în serie, fiind însă cea dintâi care a supraviețuit atacului. Tot ce se știe despre autor este că obișnuiește să taie părul victimelor sale, înainte de a le omorî. Departe de-a se simți norocoasă, Emma nu înțelege de ce a fost cruțată și viața ei a devenit un adevărat coșmar, ea având impresia că-l recunoaște pe ”Frizer”, cum l-a denumit presa, în fiecare necunoscut pe care-l vede.

Într-o bună zi, curierul o roagă să preia un pachet pentru un vecin de pe aceeași stradă. Problema apare atunci când Emma realizează că nu știe despre cine este vorba; nu recunoaște numele și nu l-a văzut niciodată pe vecinul respectiv, deși acesta locuiește de multă vreme la doar câteva case distanță.

Intriga polițistă în sine este foarte iscusit construită; am suspectat pe rând pe toată lumea, mai puțin pe adevăratul criminal, care practic fusese tot timpul sub nasul meu. Numai nu țipase la mine ”hei, eu sunt, uite-mă aici!”. Atât de zdravăn m-a păcălit, că la final scuturam din cap ca un ogar și mă minunam cu glas tare. Dacă aș fi făcut mai repede paralela cu Michaelides, mi-aș fi dat seama mult mai devreme.

”Fiul”, de Jo Nesbø

Nu este prima carte a acestui foarte aclamat autor pe care o încep; în schimb, este nu numai prima pe care o termin, ci și cea care mi-a deschis apetitul pentru stilul lui Nesbø. Mai încercasem ”Omul de Zăpadă”, care însă nu mă prinsese și am abandonat-o după câteva zeci de pagini.

Este un nordic noir oarecum diferit de cele pe care le-am citit până acum (Stieg Larsson, Camilla Läckberg, Arnaldur Indriðason și Yrsa Sigurdardottir). Facem cunoștință cu Sonny Lofthus, un tânăr deținut pentru crime pe care nu le-a comis, dar pe care le-a mărturisit în schimbul asigurării dozelor zilnice de heroină, fără de care nu-și imaginează că ar putea supraviețui. De asemenea, este inclusiv un fel de confesor al tuturor prizonierilor, care îi mărturisesc toate fărădelegile și pe care el îi ”absolvă” de păcate.

Lucrurile se schimbă însă în ziua când află, dintr-o confesiune, adevărul despre tatăl său. Sonny crescuse convins că tatăl lui a fost un polițist corupt, ”cârtița” din departamentul său, vinovat moral pentru distrugerea multor destine. Află însă că totul a fost o înscenare și, hotărât nu numai să-i reabiliteze numele tatălui său, dar și să îl răzbune, Sonny evadează.

Aici a fost unul dintre primele momente când am recunoscut imensul talent scriitoricesc al lui Nesbø; cam ridicasem o sprânceană citind despre evadare, adică totuși nu mai suntem în ”Contele de Monte-Cristo” și nu prea-ți mai imaginezi așa ceva în zilele noastre. Ei bine, a fost foarte plauzibil descrisă, sper că directorii de închisori au conspectat cu creionul în mână 🤓.

Aflat în libertate, Sonny pornește în urmărirea ”Geamănului” (capul lumii interlope din Oslo), iar acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, fiecare reprezentând o poveste palpitantă în sine. Sonny devine un fel de răzbunător suprem, crimele sale negăsindu-și justificare, chiar dacă din punct de vedere moral sunt un fel de ”curățire” a societății. Inspectorul Simon Kefas, cel mai bun prieten al tatălui său și cel care-l ajută cel mai mult să-l reabiliteze pe acesta și să găsească adevărata ”cârtiță”, este în același timp și cel care încearcă să oprească avalanșa de crime.

Mi-am dat seama cine era cârtița cu doar vreo câteva pagini mai înainte ca acest lucru să fie revelat. Am fost mândră de mine preț de vreun minut, după care mi-am spus că ar fi trebuit să-mi fi picat fisa mult mai devreme. Dacă nu s-a întâmplat, a fost inclusiv fiindcă această carte a fost scrisă aproape pictografic, practic te transpune în povestea propriu-zisă, așa că am fost mai ocupată să ”iau parte” la acțiune și n-am mai dat atenție la niște mici detalii, aparent neînsemnate. La următoarea carte voi fi cu siguranță mai circumspectă.

”Fecioarele”, de Alex Michaelides

Nu știu cum să-ncep să vorbesc despre această carte decât luându-mă cu mâinile de cap. Vai, ce m-a dus de nas autorul. Vai, da-n ce fel m-a trimis la vânătoare de cai verzi pe pereți. Și vai, câtă plăcere mi-a făcut să-l las să facă asta! 😃

Asemeni ”Pacientei Tăcute”, intriga e înșelător de simplă. Mariana Andros este o psihoterapeută al cărei soț moare înecat. La câtva timp după aceea, în campusul de la Cambridge - unde studiază nepoata Marianei  - încep să moară studentele, asasinate în cadrul unui ritual sordid asociat Persefonei, fecioara arhetipală din mitologia greacă.
Asta e combinația perfectă pentru mine, mi-am zis, exact ce-mi place mai mult: mister și mitologie greacă. Am devorat cartea într-un weekend și am suspectat cu hărnicie pe toată lumea. În afară de adevăratul criminal, desigur 😂.

Mai rar am citit povești în care să se ilustreze atât de bine faptul că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Este un thriller psihologic strălucit, care te păcălește până în ultima clipă. Finalul e un twist atât de neașteptat încât n-am avut ce ”reproșuri” să-mi fac; efectiv n-aș fi avut cum să-mi dau seama. Ulterior am răsfoit cartea scotocind după indicii, dar erau atât de abil strecurate, că nu ar fi putut fi identificate ca atare. Practic, autorul contemplă cum te păcălești singur.

Sper că Michaelides lucrează la următoarea carte. Sper să mai publice măcar vreo câteva zeci.

Omul fără urmă, de Catherine Ryan Howard

Despre această carte nu auzisem și n-aș fi avut niciun motiv să m-apuc de ea dacă nu mi-ar fi recomandat-o o prietenă. ”Cred că e genul tău”, a zis și având în vedere că nu m-am desprins de ea până n-am terminat-o, îi dau dreptate.

Viața liniară, tihnită și lipsită de evenimente din Cork (un sat din Irlanda) a fost tulburată la începutul anilor 2000 de o serie de violuri și crime sângeroase, al căror autor a rămas neidentificat. Nu s-a putut găsi absolut niciun indiciu, nicio urmă de ADN, absolut nimic de care poliția să se fi putut agăța pentru a continua investigația.
Și anii s-au scurs.
Dar o fetiță a supraviețuit atacului în care ucigașul i-a omorât întreaga familie. Douăzeci de ani mai târziu vine după el și, conștientă că nu are absolut nicio șansă de a-l prinde prin metode convenționale, scrie o carte despre toate crimele acestuia, în care presară câteva capcane și care este menită să-l scoată din ”bârlog”.
Ceea ce-i reușește.

Dacă m-a surprins ceva la această carte, este faptul că te ține în priză până la final, chiar dacă tu știi de la primele pagini cine este criminalul. Spre deosebire de toate cărțile despre care am vorbit azi, aici nu ai niciun ”whodunit”, fiindcă asasinul îți este servit pe tavă încă de la bun început. Cu toate astea, acțiunea este alertă și nu poți lăsa cartea din mână, iar acest aspect mi se pare cu adevărat remarcabil.

Încheind acest (destul de) lung articol, vă recomand oricare dintre cărțile de mai sus. Indiferent pe care-o alegeți, nu vă va dezamăgi. Și dacă ar fi să trag vreo concluzie, aceea ar fi că literatura polițistă a ajuns la un nivel absolut incredibil. Este uluitor cât de bune cărți se scriu și, ca autor, este cu atât mai dificil să faci diferența pe o piață cu o ofertă de asemenea calitate.