Ce zic oamenii despre scandalul IKEA spune mai multe despre ei decât despre IKEA

Avusesem altă postare pregătită pentru astăzi, dar a luat foc Social Media (da, iar) și-am zis să vin la mine acasă pentru a mă rostogoli în tihnă. 

Focul de care ziceam a fost aprins de un anunț de angajare publicat de IKEA România, care face angajări pentru un magazin pe care intenționează să-l deschidă în Timișoara. Salariul este mizerabil, mai ales pentru un oraș unde costul vieții este mai ridicat decât în altele - 2.000 de lei net și bonuri de masă în valoare de vreo 500 de lei. De vină, din ce-am înțeles, nu ar fi compania suedeză, ci managementul local.

Ca să fie limpede din capul locului: nu susțin nicio secundă că salariul nu este unul de toată jena, sau că munca nu este grea și nu ar merita remunerată mai bine. Nu despre asta e vorba, ci despre mentalitatea ”mai bine șomaj decât asemenea sclavie”.
Eh, și când văd de-astea eu una, dragii babei, mă cam aprind. (Și nu pot să tac, motiv pentru care mi s-a zis inclusiv că-s nazistă).

Mai fac o precizare (înainte de-a mă rostogoli, zic). După capul meu, dacă între acest job și șomaj nu mai este nimic, probabil persoana respectivă se confruntă cu dificultăți serioase pe piața muncii - că altfel și-ar găsi un serviciu mai bun, Timișoara neducând lipsă de oportunități profesionale. Dar să zicem că, din motive care-n fond nu ne privesc, un om nu are de ales decât între aceste două variante. Care dintre ele e de preferat?

Să te duci și să lucrezi, am zis eu și am continuat să-mi dau cu firma-n cap spunând că un venit oricât de mic, obținut din muncă legală, este mai bun decât făcutul de nimic și așteptatul de bani de la stat. Mă gândeam c-or să mă ia de stahanovistă, dar la mizeriile cu nazismul cumva nu m-așteptasem. (De fapt nu știu de ce m-au surprins, mulți nu știu decât asta despre Germania și repetă isterizați ca niște papagali pe terebentină ”huo, nemții sunt naziști”. Închid paranteza).

Una-mi cita sinistroșenia cu “Arbeit macht frei”, altul se rățoia ofensat că ”s-a săturat de gogoșile astea cu munca”, altcineva pleda cu pasiune despre aspirații înalte, nivel, valoare și vocație. O altă persoană zicea ”cine nu găsește serviciu bun în țară, să se ducă să muncească în UE”, ca și cum asta s-ar rezolva de azi pe diseară. De parcă vorbeam de persoane care și-ar fi putut găsi oricând un serviciu mult mai bun și le trimiteam eu să muncească la IKEA pe salariul minim pe economie. Nu, eu spusesem că orice muncă legală e de preferat șomajului. Decât să stai acasă făcând nimic, orice muncă legală e o alternativă mai bună, până reînnozi firul. Că dacă stai degeaba și aștepți job-ul visurilor și al aspirațiilor, posibil să rămâi cu așteptatul și de făcut progrese sigur nu faci.
Asta ca să nu mai spunem că salariul unui profesor debutant este de vreo 2.500 de lei net; pe logica de mai sus, probabil și profesorii debutanți ar trebui să stea acasă în șomaj 🙄.

Despre parcursul meu profesional în Germania am mai scris și nu vreau să mă repet (sau să las impresia că mi-aș plânge de milă; departe de mine gândul! Tot ce am făcut, am făcut pentru că am vrut eu. Nu m-a obligat nimeni să lucrez în felul în care am făcut-o - am povestit mai demult câte ceva, aici). Am povestit și despre experiența la oficiul de șomaj (doamna K). Știu, așadar, cum se vede din ambele perspective.

Da, mi-a fost greu la început, chiar foarte greu. Uneori plângeam pe ascuns, în standul de ambalare. De oboseală, de munca grea, de descurajare, de teama că mă ”îngrop” profesional. Nu găsisem nimic altceva, colectasem sute de refuzuri, dacă n-aveam să mai avansez? Eram plătită prost, nu vreau să dau cifre dar ținând cont și de cheltuielile navetei, la final de lună rămâneam cu aproape nimic.
Da, a fost greu.
Însă niciodată nu aș fi dat această muncă pe șomajul din care mă luptasem să ies. Nu m-ar mai fi durut oasele, dar aș fi murit în mine. Iar asta nu s-ar fi ameliorat cu Ibuprofen.

Prin urmare în cunoștință de cauză fiind, niciodată nu-i voi putea înțelege pe oamenii care spun că mai bine stau acasă în șomaj decât să lucreze orice pot. Și aici nu vorbim de probleme de sănătate sau burnout, care sunt cu totul altceva.
Altminteri însă...  cât ar fi o muncă de grea și de prost plătită, dacă viața te-a adus într-o situație în care unica alternativă este șomajul, consider că este datoria ta (față de tine, în primul rând) să nu te dai în lături de la nimic pentru a-ți regăsi drumul. Chiar dacă asta înseamnă să accepți, pentru o vreme, acea muncă.

Voi vă plictisiți de produsele cosmetice?

Mă tot țin să scriu postarea asta de ceva timp, dar mereu mă iau cu altele. Acum, pentru că recent mi-am luat încă un primer (deși cel pe care-l aveam deja nu s-a terminat încă, dar efectiv începusem să mă plictisesc de el; mă rog, în măsura în care te poți plictisi de un primer), am zis să nu mai amân.

Așa, deci eu sunt genul care se plictisește relativ repede de unele produse cosmetice. Bunăoară, nu îmi iau niciodată același demachiant de două ori la rând, de multe ori nici aceeași cremă de față. Voi re-cumpăra mereu unele produse care sunt de neînlocuit (unele de la Ordinary), însă am întotdeauna două paste de dinți, pe care le folosesc alternativ. Și două geluri de duș, și două șampoane. Dar chiar și așa mă plictisesc de ele și cu mare bucurie îmi cumpăr unele noi, când vine momentul.
Mărturisesc faptul că nu-mi dau în mod deosebit silința să le consum până la ultima picătură, un subiect pe care-l dezbat intens cu jupânul, care-ntre timp îmi știe năravul și acționează preventiv.
- Să nu arunci tubul de pastă, că ne mai spălăm măcar de două ori fiecare din cât e acolo.
- Daaaar nu mai are nimic, e aproape gol.
- Cuvântul-cheie fiind ”aproape”. Ți-am zis, încă mai e pastă-n el. E risipă să-l arunci așa.
De fiecare dată se dovedește că are dreptate, dar - tot de fiecare dată când e pe terminate - avem aceeași discuție. Ah, și la fel este în ceea ce privește detergentul de vase.

Am mormăit eu diverse pân-am citit despre Regele Charles că întreaga lui viață a folosit un dispozitiv special pentru a stoarce și ultima picătură de pastă de dinți din tub. Am dat cu Google și am descoperit chiar mai multe modele și culori pentru acest marafet, pe alese și pentru toate gusturile 🤨. Deci problema e la mine, deduc.

”Catalizatorul” care m-a făcut să mă gândesc însă la postarea asta a fost săpunul de mâini din baie. Și Stephen King. Vă întrebați probabil care e legătura.
Într-o zi cândva prin decembrie, omul meu îmi zice victorios:
- Mă gândeam de ceva timp cum să fac să folosesc tot săpunul, că pe final rămâne doar o coajă și nu mă mai spăl la fel de bine cu ea, dar nu vreau s-o arunc.
Eu: 🙄🤨😏.
- Degeaba te uiți așa, tu știi că până și Stephen King s-a gândit la treaba asta și a căutat soluții?
- Ăăă... ce??
- Exact. Am citit pe Twitter, că și eu îl urmăresc.

Și ce să vezi.

Dacă sunteți curioși, puteți citi discuția aici. După cum se vede, a fost o temă intens dezbătută și lumea a venit cu diverse idei. Una dintre cele mai practice a fost de a ”lipi” coaja de noul săpun, soluție pe care a adoptat-o și jupânul, fiind foarte mulțumit de rezultat.

- Așa că, vezi, îmi zice el de-atunci, dacă până și Stephen King e interesat de chestiile astea...

Mda. Ce să mai zic? Eu nu folosesc săpun solid, oricum 😀. Prefer săpunul lichid și gelul sau spuma de duș. Și oricum, cred că interesul lui Stephen King e mai degrabă unul de ordin științific 🤔.

Off topic: tocmai am terminat de citit o nouă carte de-a sa - o apariție recentă (din 2021), intitulată ”Mai târziu”. Foarte, foarte interesantă. Și cred că ideea centrală ar putea fi subiectul unei incitante discuții de ordin etic. Este sau nu de dorit să putem vorbi cu morții și să le adresăm întrebări, știind că sunt obligați să ne spună adevărul?

Românii ”s-au săturat” de războiul din Ucraina

M-am tot gândit cum să încep textul ăsta. Nu-mi vine să cred că s-a împlinit un an de când a început războiul. Un război adevărat, cum cei mai mulți dintre noi nu credeam să trăim vreodată și despre care aveam impresia că ține de trecutul îndepărtat, de manualele de istorie.
Un an de teroare pentru un popor care a avut imensul ghinion de-a se învecina cu țara guvernată de un descreierat mincinos.
Moarte. Mutilări. Groază. Distrugere. Cuvintele nu pot descrie oroarea trăită de poporul ucrainean, care a făcut dovada unui curaj neanticipat inițial de nimeni.
Vor învinge, fără îndoială. Însă prețul este incomensurabil, iar tragedia care a început acum un an și al cărei sfârșit din păcate încă nu se întrevede îi va bântui nu doar pe ei, ci și următoarele generații.

Realitatea este că întreaga Europa le este datoare ucrainenilor, până la sfârșitul veacurilor. Nu-mi pot imagina ce turnură ar fi luat situația dacă ei nu ar fi opus această fantastică rezistență și nu s-ar fi luptat cu atât de mult eroism.

Dar, ce să vezi. O bună parte dintre români declară pe diferite canale din Social Media că ”s-au săturat de războiul din Ucraina”. Da, mulți dintre reprezentanții acestui popor ospitalier și bun ca pâinea caldă sunt cei care s-au săturat, dragă. Dar vai, dar smiorc, dar s-au scumpit toate, dar să facă ceva ucrainenii să nu mai fie căsăpiți, chiar așa nu au niciun pic de respect?

Și ăsta e numai vârful aisbergului. Conform sondajului Eurobarometru realizat în intervalul 12 ianuarie-6 februarie 2023, un procent semnificativ dintre conaționalii noștri sunt împotriva ajutorului umanitar și financiar acordat Ucrainei, precum și împotriva primirii refugiaților.

Pun mai jos un citat de pe Facebook unde sunt prezentate aceste date, abținându-mă de la alte comentarii.

”La un an de la începutul invaziei ruse pe scară largă în Ucraina, în România se înregistrează cel mai mare procent de respondenți care dezaprobă ajutorul umanitar al UE pentru ucraineni, potrivit celui mai recent eurobarometru realizat în perioada ianuarie – februarie 2023.

◾Concret, 25% dintre români dezaprobă furnizarea de ajutor umanitar ucrainenilor afectați de război, acesta fiind cel mai mare procent din întreaga Uniune Europeană, la mare distanță de următoarele două state: Bulgaria (care are o rată de dezaprobare de 15%), urmată de Slovacia (care are o rată de dezaprobare de 11%).

◾Românii sunt fruntași și la rata de dezaprobare față de primirea în UE a refugiaților de război, cu 24% rată de dezaprobare, fiind depășiți doar de cetățenii Cehiei (26%).

◾Oferirea de sprijin financiar Ucrainei e la rândul ei dezaprobată de un număr mare de români: 35%. Rate mai mari sunt înregistrate doar în Slovacia, Bulgaria și Cehia.

◾În ceea ce privește sancțiunile UE împotriva Rusiei, 67% dintre români le aprobă și 25% le dezaprobă. La acest capitol rata de dezaprobare e mai mare în Slovenia, Ungaria, Grecia, Cipru, Slovacia și Bulgaria. Mai mult, finanțarea de către UE a cumpărării de armament pentru Ucraina este aprobată de 55% dintre români și dezaprobată de 36%.

◾La nivel mai larg, eurobarometrul arată că cetăţenii UE continuă să îşi exprime solidaritatea fermă cu Ucraina, un procent de 91% dintre respondenţi fiind de acord cu furnizarea de sprijin umanitar, în timp ce 88% sunt în favoarea primirii în UE a persoanelor care fug din calea războiului”.

Ce-i drept, românii sunt de acord cu sancțiunile impuse Rusiei, iar cea mai parte dintre respondenți sunt de acord și cu furnizarea de armament pentru Ucraina. Dar ce-i mai sus e trist, trist de tot. Inutil să precizez că, dacă România ar fi atacată, aceiași români ar urla din toți bojocii după ajutoare umanitare.

E noaptea minții, oameni buni. Tot îmi sucesc și răsucesc în cap propoziția din titlu. Cum să spui că te-ai săturat de război (al altora, nu al tău) de la adăpostul UE și NATO, respectiv din fotoliul tău de acasă, casă care n-a căzut pe tine ca urmare a unei rachete?  Cât de hidos să-ți fie caracterul încât să gândești așa?

Un deceniu de la un moment pentru o viață 🙂

Fără teama de-a exagera pot spune că, exact zece ani în urmă, am trăit unele dintre cele mai emoționante clipe ale vieții mele. Dacă aș putea alege câteva momente pe care să le retrăiesc, seara de 19 februarie 2013 s-ar regăsi cu siguranță printre ele.

Seara în care l-am întâlnit pe Zubin, mi-a acordat un autograf pe pagina de gardă a autobiografiei sale și am schimbat câteva vorbe cu el.

Da, fotografiile (prima și ultima) nu au nici pe departe o calitate prea bună... Atât a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul e cel care se vede, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). Sigur că mi-aș fi dorit poze mai clare, dar personajele sunt recognoscibile și cel mai important este ce am simțit în acel moment, ce-mi voi aminti toată viața și ce voi lua cu mine inclusiv dincolo, când o fi să fie.

Ochii mei în ochii lui, mâna mea în mâna lui. Infinită bunătate, înțelegere și amabilitate, deși era după un concert foarte dificil (Simfonia a II-a ”Învierea”, de Gustav Mahler. Este o lucrare monumentală, pe care o va dirija anul acesta... la Festivalul ”George Enescu” 🙂. Dacă veți ajunge la acest concert, ceva se va schimba în sufletul vostru. Credeți-mă pe cuvânt).

Despre ce-a ajuns să însemne Zubin pentru mine, am povestit de mai multe ori și-n diferite contexte. Nu vreau să mă repet. M-am întrebat uneori ce și-or fi zicând cititorii mei despre toată chestia asta - mă gândeam că pot părea nițel dusă cu sorcova, sau poate scriu ca o adolescentă în jurnalul ascuns de părinți. Apoi am reflectat că de fapt e vorba doar despre mine, despre ceea ce-mi place și mai ales, mă ajută; fiindcă muzica lui Zubin, felul său de-a fi, căldura și energia lui bună mi-au fost leac de suflet în repetate rânduri.

Din multe puncte de vedere, seara aceea a reprezentat o piatră de temelie în ceea ce mă privește. Dacă nu l-aș fi găsit în backstage, dacă nu ar fi avut răbdare și bunăvoință pentru mine, cu siguranță nu mi-aș fi putut afla leac și alinare în muzica lui. Mi-ar fi lipsit bogăția experiențelor atâtor concerte, precum și-a emoțiilor pozitive care le-au însoțit de fiecare dată. N-aș fi cunoscut nici pe departe atâta muzică clasică. N-aș fi avut curiozitatea de-a citi despre compozitori, epoci și perioade așa cum am făcut-o. Și în retrospectiva acestor zece ani, pierderea ar fi fost imensă. Pur și simplu aș fi fost mai săracă din punct de vedere sufletesc.

Mi-aș dori să fie mai tânăr măcar cu 15 ani... Nu știu cât va mai fi activ, nu știu în câte concerte voi mai apuca să-l văd. Însă ceea ce am primit deja de la el îmi va rămâne pentru totdeauna.

Pentru acești zece ani, pentru ce-a fost, pentru ce este și pentru ceea ce sper că va fi, îți mulțumesc, dragul meu Maestro 🙂...

Salată de weekend (54)

Dacă ar fi picat azi Valentine's Day, probabil vă invitam la salată de inimioare. Oare cum o fi aia? Eh, o să aflăm dacă mai combatem pe-aici peste 2 ani, că-n 2025 pică joi și poate ne sălățim și atunci, sănătoși să fim.
Bun, deci n-avem inimioare azi, însă printre altele avem un fel de declarație de dragoste intercolegială. Destul de originală ea, declarația; dar tot declarație rămâne, rezon.

🚆De la 1 februarie s-a ridicat obligativitatea purtării măștii și în mjloacele de transport în comun (cred că eram printre ultimele land-uri care-o mai aveau) și încă mă simt ciudat. În primul rând, am sentimentul că fac ceva greșit. În al doilea rând, uit să mă dau cu ruj dimineața. De unde rezultă că trebuie să te reobișnuiești și cu normalitatea, după 3 ani altfel (Doamne, când au trecut 3 ani?!). În primele zile chiar ne cercetam suspicioși unii pe alții, cu niște priviri gen ”ia uite, deci așa arată niște mutre de oameni”.

❤️ Open space-ul poate fi de multe ori un motiv de migrene, dar până la urmă e o problemă de obișnuință și câteodată poate fi chiar amuzant. Ca de exemplu atunci când inginerul te informează că te iubește foarte mult, dar trebuie să inițiezi urgent o procedură de-a înlocui anumite piese la flota celui mare client pe care-l ai. După care-ți urează mult succes în demersul de a-i comunica acest lucru clientului tău.
- Asta zic și eu iubire, mormăi colegul vizat. Ești la fel de pasional ca sexul cu trei prezervative puse unul peste altul.
Toți ochii s-au ridicat din monitoare, urmărind cu atenție și îngrijorare  👀 👀 👀 👀 👀 👀 👀 👀.

🚗 Am terminat de citit unul dintre romanele clasice ale lui Stephen King, probabil unul dintre cele mai bune și mai cunoscute: ”Christine”. Ce poveste, ce imaginație, ce scriitură, ce maestru. Și ce mașină psihopată 🙄.
Morala mi s-a părut pesimistă - în lupta cu răul se poate să ai impresia că ai învins, dar de cele mai multe ori nu ai siguranța că răul a pierit, că a dispărut cu adevărat și pentru totdeauna.
Și poate că nici nu a.
Dacă n-ați citit cartea, v-o recomand din răsputeri. Nu e un horror de-ăla să nu te lase să dormi noaptea, nici fobie de mașină n-o să căpătați de la ea. Este doar un thriller foarte, foarte iscusit scris. Mă apuc de alta, bine că mai am necitite 😀.

Mâine e vineri și mă simt obosită ca o gloabă. Pe de altă parte mă încearcă așa, un puternic simțământ 🤨 că-ntr-una din zile o să le fac freza cu petarda bibilicilor de la Contabilitate...

Opt ani. Regrete. Gol. Mai ești....?

”- Vreau să mă duc acasă... vii să mă ajuți să mă întind în pat?
- ... da, mama, o să vin.
(Nu mai știa unde eram. N-o să știu niciodată nici dacă mai realiza cine sunt).
- Da, da. Vreau să mă duc acasă... vreau să mă întind în pat, să vii să mă ajuți”.

După câteva ore de la această conversație telefonică - nu voi ști niciodată exact când, la un moment dat în timpul nopții - mama s-a dus acasă.

Bunica a vegheat-o până în zori, într-un calvar psihic pe care nici nu pot începe să mi-l imaginez. La ora 5 dimineața s-a dus și-a anunțat o vecină. 48 de ore mai târziu, la capelă, o privea pe mama în sicriu și mă-ntreba contrariată: ”cine e duduia?”.
A mai trăit aproape doi ani și nu și-a mai amintit niciodată că a avut o fiică. În cele câteva ore cât a vegheat-o în moarte, mintea ei a tras o cortină care, din fericire pentru ea, nu s-a mai ridicat.

Au trecut opt ani.

Am parcurs toate etapele doliului, cred; nu știu ce mai simt acum. În primii ani o simțeam mult mai aproape, o visam des, primeam semne de la ea... Îmi aflam mângâierea în fiecare dintre acestea.
De ceva timp însă, am sentimentul că se îndepărtează. Încă o rog să mă ajute, încă o face, dar sentimentul că e acolo, undeva nu mai este atât de pregnant.
Încă am momente când privesc cerul și mă-ntreb pe care dintre stele o fi ea. Dar cumva n-o mai simt atât de aproape.
Nu știu dacă o fi efectul timpului și-al anilor care s-au rostogolit; dar uneori mă tem că se pierde și dorul, se pierd și amintirile și rămân doar  regretele pentru ce n-a fost să fie și golul. Mai ales, GOLUL.

Sau poate a acces în sfere superioare, mai înalte, de unde nu mai ajunge la mine ca înainte. N-am idee care-or fi regulile acolo. Câteodată am senzația că o pierd iar, din nou și din nou.

Ascult melodia asta.

Te iubesc și te voi iubi întotdeauna, mama. Într-o zi, te voi îmbrățișa din nou. Până ne vom reuni însă, oriunde ai fi.... nu mă lăsa fără tine, mai mult decât m-ai lăsat deja. 

Complimente de la și către persoane străine

E posibil să fie ciudat că-mi pun problema asta, dar - în ceea ce mă privește - cel puțin la fel de straniu ar fi să fac complimente unor oameni pe care nu-i cunosc, sau să le primesc spontan de la aceștia. E posibil ca asta să fie în strânsă legătură cu felul meu de-a fi, selectiv din punct de vedere social 😁, despre care am mai scris ocazional pe aici. Sau cu pe alocuri excesivul meu simț al ridicolului.

Fapt e că nu m-aș încumeta la așa ceva și mi s-ar părea ciudat dacă mi-ar spune careva pe stradă că-i place haina mea sau că arăt nu-știu-cum (chiar dacă mă uit des în vitrine în perioada asta, că mi-am schimbat ochelarii acum 2 săptămâni și na 🤓). Dacă stau să mă gândesc, în studenție cred că m-aș fi simțit flatată - dar eram încă la vârsta când aveam nevoie de confirmări inclusiv referitor la aspectul fizic.

Pe de altă parte, cred că pot înțelege impulsul de-a face un compliment unei persoane necunoscute. Vara trecută, în timp ce stăteam la o cafea la o terasă de lângă Domul din Milano, mi-au picat ochii pe una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în viața asta. Nu exagerez deloc. Era o mulatră atât de splendidă (știu, pleonasm, dar vă rog să mă credeți că e justificat cu vârf și îndesat), încât părea nepământeană. Încercam din răsputeri să nu mă holbez la ea, ca să n-o fac să se simtă ciudat sau neplăcut, dar fiecare clipă când mă uitam în altă parte mi se părea cumva irosită. Mai era cu o fată (de asemenea atrăgătoare, dar în comparație cu ea, absolut banală) și vorbeau în engleză. Sincer vă spun, numai faptul că nu era singură m-a oprit de la a-i spune: ”cu scuzele de rigoare pentru intruziune, sunteți fabulos de frumoasă”. Ceva-mi spune că pentru ea n-ar fi fost prima dată când i se face un compliment spontan; dar cum celeilalte fete n-aș fi putut să-i spun la fel fără să mint, am preferat să nu zic nimic.

Însă asta nu schimbă faptul că m-aș simți bizar dacă un străin mi-ar face un compliment; aș percepe asta ca pe ceva... intempestiv, chiar dacă mulți consideră complimentele spontane ca fiind o formă de conexiune interumană. Cred că dacă mi s-ar întâmpla aș întinde binișor pasul, ba m-aș uita și-n urmă de vreo două ori.

Nu știu ce-mi veni să scriu despre asta, poate de unde am vorbit cu cineva nu demult pe subiect și persoana părea destul de contrariată de lipsa mea de entuziasm față de perspectivă. ”De ce nu ți-ar plăcea să-ți spună cineva că ai o geacă mișto, sau că-ți stă bine în albastru?”. Cred că aș prefera să nu atrag în niciun fel atenția și, cum spuneam - aș încerca să pun imediat distanță între mine și autorul necunoscut al complimentului.
Dar poate doar sunt eu nițel plecată cu sorcova (ei, poate... 🙄).

Cum îi plâng românii de milă prințului Harry

După cum precizasem în recenzia despre cartea prințului Harry, îmi mai rămăseseră câteva idei despre care aș vrea să scriu; și cum postarea cu pricina devenise oricum una kilometrică, mi-am zis că mai bine le păstrez pentru un text separat.

Am citit multe opinii despre autobiografia ”Spare” - care a fost tradusă la noi ca ”Rezervă”, un titlu cumva ciudat, dar din fericire părerea mea este irelevantă. E greu de stabilit ponderea dintre ”vai, săracul, cât a suferit, bine le face, să vadă și ei cum e” (wtf) și puncte de vedere asemănătoare cu al meu; dar tind să cred că prevalează compătimirea și tendința de a da vina pe oricine altcineva pentru comportamentul și deciziile unui adult în vârstă de aproape 40 de ani.
M-am gândit să le selectez câteva dintre opiniile care, în ceea ce mă privește, nu fac decât să evidențieze o dată în plus tendința spre victimizare a multora dintre compatrioții noștri.

🫤 ”Săracul, a fost traumatizat în copilărie, un băiețel neiubit și neînțeles”
Asta apare cel mai frecvent și tocmai de aceea am ales să încep cu ea. Nu sunt și nu voi fi niciodată de acord cu justificarea unor decizii mizerabile de la maturitate prin invocarea copilăriei nefericite. De acord, copil fiind n-ai putut face mare lucru, decât să supraviețuiești și să te descurci cum poți mai bine. Dar ca adult, este de datoria ta să lucrezi cu tine însuți, să cauți ajutor de specialitate dacă ajungi la concluzia că singur nu ieși la liman și să faci tot ceea ce-ți stă în putere pentru a-ți rezolva problemele și a nu căra cu tine frustrările. Și cred că I know a thing or two despre asta. N-oi fi eu os regal, dar am avut o copilărie în mare parte tristă, urâtă, cenușie, traumatizantă, marcată de ”așteptări” ale familiei (grrr, cât urăsc cuvântul ăsta, mai ales în aceeași propoziție cu ”copil”) pe care, nu tocmai surprinzător, niciodată n-am reușit să le împlinesc și pe parcursul căreia nu am simțit ce înseamnă iubirea necondiționată, aia pe care se presupune că o primești din partea familiei. Prima oară când m-am gândit la sinucidere aveam 13 ani. Aceasta însă nu ar fi o scuză pentru ceea ce fac adult fiind și mi se pare lamentabil să te scuzi pentru mizeriile făcute la maturitate referindu-te la copilăria dificilă. Ba să mai și pretinzi înțelegere și compătimire pentru asta. Și foarte mulți bani, dar voi reveni imediat asupra acestui aspect.
Am găsit undeva un citat care-mi place mult: ”Trauma was not your fault. But healing is your responsibility”. Cred că rezumă foarte bine ceea ce am spus mai sus.

😏 ”Foarte bine că vorbește, să scoată mizeria de sub covor, de ce să tacă și să înghită”
Ah, și asta-mi place foarte mult. Să ne înțelegem. Aș fi perfect de acord cu scuturatul covorului și scosul mizeriei, dacă ar fi făcut asta gratuit și doar din dorința lacrimogen exprimată de Meghan în documentar de “tell ourselves our story”. Însă ei au negociat scuturatul mai sus-menționatului covor pe sute de milioane de dolari. Ceea ce, după părerea mea, schimbă total datele problemei.
”De ce să tacă, de ce să nu vorbească, numai românii au pretenția că rufele se spală în familie”. Păi să vorbească, dar nu pe contracte de nouă cifre. Când au plecat acum trei ani, au declarat că vor fi independenți financiar. Așa? Acesta e modul lor de a-și câștiga independența financiară? A-ți baza existența pe o familie de care ai ales să te separi, declarând în mod repetat ce cumplită era viața în acea familie, este lipsit de cea mai elementară etică.

🤑 ”Bravo lor că fac bani pe spinarea familiei regale, măcar cu-atât să se aleagă după toată suferința”
Sublim, formidabil, ceva nemaipomenit. La drept vorbind, nici nu știu cum să comentez chestia asta. Mă-ntreb dacă respectivii care au emis nestemata au la rândul lor copii, pe care-i educă astfel. Ceea ce par să omită oamenii ăștia e faptul că nu vorbim doar de familia regală, la modul general; dincolo de orice regalitate este familia lui Harry, în primul rând. Și mă scuzați, care naibii suferință? Aia că li s-au făcut nenumărate concesii, de care William și Kate nu au beneficiat, în treacăt fie zis? Sau poate faptul că lui Harry i s-au trecut cu vederea nenumărate derapaje din adolescență și prima tinerețe? Trecând prin filtrul personal, mă gândesc la mine... dacă aș fi persoană publică, aș scrie despre părinții mei și despre cele ce s-au întâmplat, cerând pentru asta milioane de euro? Hotărât lucru, nu. N-ar compensa ce n-am avut. Nici nu mi-ar aduce înapoi ce am pierdut. Și nici n-ar șterge durerea, care continuă să existe undeva în mine. Doar i-ar umili pe ei, în ochii foarte multor oameni. Nu, hotărât lucru n-aș face asta. În ciuda a tot ceea ce-a fost și n-ar fi trebuit să fie, ei rămân părinții mei. Așa cum și Charles rămâne tatăl lui Harry, deși nu l-a luat în brațe când i-a comunicat vestea morții Dianei, și William rămâne fratele lui. Drept pentru care a spune că-i iubește în aceeași carte în care-i vinde mi se pare fățărnicie de cel mai înalt nivel.

🤨 ”Bine că aruncați cu pietre în Harry, dar nu ziceți nimic de prințul Andrew!”
Nu. Mai. Pot. Cu. ”Aruncați cu pietre”. Mi se pare o expresie devenită clișeu, ultra-folosită mai ales în contexte unde n-ar avea ce căuta. Puține chestii mă enervează mai mult la nația română decât miorlăiala victimizantă și acel ”doamnaaa, dar și Ionel a fost obraznic, nu numai Gigel!”.
Da, prințul Andrew a fost vinovat, că de n-ar fi fost nu-l despuia Regina de titlu, de toate gradele militare și de orice rol oficial. N-a negat nimeni chestia asta, numai că spre deosebire de nepotul său, Andrew a ieșit aproape complet din atenția publică. Își vede de câlții lui, nu mai auzi de el, nu dă interviuri, la înmormântarea lui Philip și a Reginei a fost low profile și nu s-a evidențiat prin nimic (nota bene pentru Harry și nevastă-sa: asta înseamnă discreție, nu ce faceți voi în timp ce urlați că vreți să fiți lăsați în pace, închid paranteza). Așa că e normal ca lumea să nu zică nimic de Andrew, pentru că nu se mai gândește aproape nimeni la el, d'ohhhh.

😒 ”Harry a fost o victimă, abuz emoțional, e arătat cu degetul pentru că vorbește!”
Consider că e sub orice critică să compari situația acestui prinț cu aceea a femeilor aflate în căsnicii chinuitoare, cu parteneri abuzivi și care nu se pot elibera de calvar. Pentru că nu-și permit din punct de vedere economic, pentru că au fost educate ”să rabde”, poate și pentru că se luptă cu sindromul Stockholm. Sunt multe considerente cu adevărat tragice, și-n umila mea părere niciunul dintre acestea nu se poate compara cu situația lui Harry, al cărei dramatism eu una nici acum nu reușesc să-l văd. Ce face el nu este ”rezolvarea traumelor”, ci întinderea mizeriei pe pereți. Mă amuză că el nici acum nu înțelege ce a făcut, de ce nu se repară lucrurile, de ce nu-i mai vorbește aproape nimeni din familie.
”Românii sunt lipsiți de empatie!”, se mai zburătăcea careva. Mno. Dacă a avea pretenția ca 2 adulți să-și câștige traiul muncind și nu bârfindu-și neamurile este lipsă de empatie, mă declar cea mai lipsită de empatie persoană din Univers. Dixit.

Închei citând pe cineva care a spus așa: ”cu un scriitor bun, povestea oricăruia dintre noi poate fi un bestseller”. Mi se pare că rezumă foarte bine toată vânzoleala asta despre cartea prințului.

Din meandrele recruiting-ului

Cu toate că nu sunt o prezență activă pe piața muncii (altfel spus, nu caut, fiindcă deocamdată consider că sunt bine unde sunt), îmi mențin profilul actualizat pe site-urile de job-uri, în ideea că nu se știe niciodată de unde sare vreun iepure. Pân-acum n-a sărit niciun urecheat, în schimb am colectat câteva experiențe care mi-au lăsat un gust cam searbăd - una dintre ele de dată foarte recentă, că de-asta am și purces să scriu.

Măgaru-n ceață
Acum vreun an și jumătate m-a contactat un recruiter (prin intermediul unui portal). Că oportunitate nemaivăzută, wow ce calificări și ce experiență, profilul meu e deosebit de atrăgător și se potrivește mănușă cu antemenționata oportunitate nemaivăzută șamd. Am acceptat să vorbim la telefon, mi-a trimis în aceeași zi job description-ul și într-adevăr, suna foarte interesant. Nu-mi doream musai o schimbare și nu eram convinsă că mă potrivesc, dar pe sistemul ”nimic de pierdut, eventual doar de câștigat”, am fost de acord să trimită CV-ul meu la compania cu pricina (una foarte prestigioasă, în treacăt fie zis).
O săptămână mai târziu am fost contactată direct de respectivii în vederea programării unui prim interviu pe Zoom, care-a decurs foarte bine. Recruiterul m-a sunat ulterior și era în al nouălea cer - ”excelent, în momentul ăsta ești candidata lor preferată, i-ai impresionat, bravo, felicitări, urmează al doilea interviu la sediu, dar după cum a fost azi și având în vedere feedback-ul lor sunt convins că ai toate șansele” - și toooot așa a ținut-o minute-n șir, de începusem să mă entuziasmez și eu.

A venit invitația la următorul interviu, recruiter-ul mi-a dat telefon cu o zi înainte, am mai dezbătut diverse. Dar la al doilea interviu se duse pe pustii amorul, în principal din cauza unor neconcordanțe între cerințele descrise în profil și așteptările exprimate prin viu grai. Ar fi urmat să călătoresc destul de mult, ceea ce nu se specificase în job description, iar capacul a fost pus de întrebarea referitoare la copii. ”Știu că asta nu se întreabă, dar totuși, pot să vă întreb dacă aveți copii?”. 🤨 ”Aveți dreptate, nu se întreabă, însă fie, puteți: nu am copii, dar am un soț”. ”A, păi dacă nu aveți copii înseamnă că sunteți flexibilă, puteți călători oricând”. Ce vorbești, Franz? Adică dacă n-am copii se presupune că nu am o viață proprie și sunt la dispoziția companiei și-n culcare și-n sculare? Al doilea intervievator a încercat să dreagă busuiocul (”și bărbații sunt ca niște copii”), dar eu eram deja pe modul ”how f*cking fascinating. Not 🙄”.
Ieșind de la acest al doilea interviu hotărâsem deja că nu voi accepta postul, dacă mi l-ar fi oferit. Recruiter-ul a vrut să afle cum a decurs, i-am povestit, a fost foarte mirat de discrepanța dintre ce știa el că vor și ce voiau de fapt și s-a arătat siderat de neprofesionalismul celui care întrebase despre copii. Dar m-a asigurat că nu e musai să fie așa, că va discuta cu ei, că va reveni cu feedback, vedem, facem, dregem.
Câteva zile mai târziu, am primit mesajul standard de refuz din partea companiei. Nu mă potrivesc profilului căutat de ei, blabla. Păi dacă n-aveam de gând să-mi dau suflarea pe altarul companiei, cred și eu că nu mă potriveam.

Adevărata dezamăgire a fost, însă, alta. Recruiter-ul n-a mai dat absolut niciun semn. De unde până atunci fusese atât de activ, mesaje, telefoane și-mi promisese că revine cu feedback detaliat... a dispărut ca și cum n-ar fi fost. Nici vorbă de feedback, n-a mai sunat, n-a mai scris, nimic. Abia asta m-a decepționat. Da, îmi dădeam seama că individul era opărit fiindcă probabil se și văzuse primind comisionul pentru intermediere, iar eu îi stricasem ploile că mă găsisem să am fantasmagoricele pretenții la viață personală; dar chiar așa, dispari fără urmă, că nu degeaba i-am zis ”măgaru-n ceață”?

Povestea nu se încheiase: mi-a scris anul trecut, în toamnă. Trecuse mai bine de un an de la întâmplarea de mai sus și tipul găsi de cuviință să-mi dea un sms: ”Bună, Greta, sună-mă te rog” - se semnase, că altfel n-aș fi știut de unde să-l iau.
Ia te uită la ăsta, m-am gândit, cică să-l sun eu. Da' ce, n-are minute? 😂 Evident că l-am ignorat, drept pentru care mi-a scris pe portal, să-mi prezinte altă ofertă. Lucru cert, tupeul nu-i lipsea. I-am elucidat că având în vedere comportamentul lui, nu pot îmbrățișa cu negrăit entuziasm și nețărmurită încredere noua ofertă, pe scurt nu mă interesează. ”Vai, dar eu ți-am scris atunci, cred că mesajul meu a aterizat în Spam”. Serios, chérie? 🤥 Mai precis în care Spam, ăla inexistent de pe portal? Al naibii, cum numai mesajul de după respingere a dat buzna bezmetic în Spam, toate celelalte de pân-atunci nu (și nici ăsta nou cu oferta n-a nimerit Spam-ul, ca să vezi).

Pișpirică și merele de aur
(disclaimer: nu-i niciun măr de aur implicat în poveste, dar am dat-o la impresie artistică).
Acum vreo 2 săptămâni mă pomenesc din nou cu un mesaj, de la alt recruiter. Ceva mai protocolar în exprimare decât confratele, dorea să-mi prezinte ”o oportunitate interesantă”, aș fi interesată să discutăm? Nici acum nu caut activ un alt job, dar sunt deschisă la eventuale oferte, ceea ce i-am și spus în răspunsul în care i-am dat numărul de telefon și am agreat asupra zilei și orei când să mă sune. ”Splendid, vă mulțumesc pentru încrederea acordată, dar am o rugăminte. În ziua aceea voi fi ocupat cu un training, dacă vedeți că nu vă sun puteți să mă sunați dumneavoastră că știți cum e, când ai multe de făcut mai uiți, iată numărul meu de telefon xxxxxxxxxx”.

Cred că aș fi râs, dacă nu m-ar fi apucat dracii. El mă caută, el vrea să mă recruteze, el are interes, dar să-l sun eu dacă e, că poate el uită. S-aștepți tu să te sun, mi-am zis, mult și bine să aștepți - și-n ziua respectivă mai că-mi doream să fi uitat.
N-a uitat și era foarte mândru de sine. ”Iată, am ținut cont de appointment, fac progrese cu organizarea personală”. Bravo, Pătrățel! 😂.
Discuția care-a urmat ar fi putut constitui un număr de stand up comedy.
- Așaaaaa... deci dumneavoastră căutați activ un nou loc de muncă?
- După cum v-am scris, nu. Sunt, însă, deschisă la oferte (Geez, cum sună asta în română 🙈).
- Da da, am citit. Deci dumneavoastră dețineți în prezent postul de manager la Departamentul de Scos Cărbuni cu Furculița... și ce faceți acolo, mai exact?
- Mă gândeam că mi-ați parcurs profilul de pe portalul cutare, unde am detaliat ce responsabilități am la serviciul actual (😒). 

- Daaa, sigur că l-am parcurs. Așa, deci vreau să vă prezint o ofertă care cred că vi se potrivește nemaipomenit, este exact profilul dumneavoastră, minunat, sublim.
În continuare, cotcodăcește la fel de entuziast despre un post care, deși asemănător cu ceea ce fac eu acum, este foarte tehnic și cel puțin din ce-a înșirat Pișpirică, pare că-mi depășește aptitudinile și nivelul de cunoștințe. I-am spus asta.
- Aaaa, nu, nu vă subestimați. Compania aceasta caută 70% personalitate și 30% cunoștințe.
La punctul ăsta, l-am întrebat de salariul estimat. Cifra pe care mi-a zis-o era atât de mare, încât în niciun caz ”30% cunoștințe” nu ar fi fost de ajuns. Absolut în niciun caz.
A rămas că mă mai gândesc și eventual îi trimit CV-ul, dacă ajung la concluzia că aș încerca. Reflectând, i-am scris a doua zi și i-am cerut un job description (pe care de fapt ar fi trebuit să mi-l fi trimis el după ce-am vorbit, dar în fine...).
Nu mi-a răspuns aproape o săptămână și-mi luasem gândul de la el, când ce să vezi, alt mesaj. Își cere scuze, a avut un deces în familie (aici nimic de comentat, Doamne ferește)... și ”voi încerca să fac rost cât mai curând de o descriere a postului și vă trimit de îndată ce am ceva”. Până acum n-a trimis.
Deci să recapitulăm. E recruiter. Vrea să fie sunat, în caz că uită. Nu pare să fi citit profilul candidatului pe care-l curtează. Nu are un job description pentru postul pentru care caută candidați, dar ”va încerca să facă rost”.
Chiar te simți încurajat să-ți lași cariera pe mâna unui tip ca ăsta, nu? 🙄