vineri, 31 mai 2013

Cum decurge o înmatriculare în Germania


- Ajuns la oficiul de înmatriculări și luat bon de ordine: nr. 59;
- luat cu mâinile de cap la ideea că până se ajunge la numărul nostru, cresc ciuperci sub scaunele pe care ne așezaserăm; încep să mă uit discret după "Cafeteria";
- după doar zece minute, intră numărul 50 deja; erau șapte ghișee, toate ocupate. Abandonez ideea cafelei;
- intrat, înmânat actele funcționarei, executat două semnături;
- plătit o taxă la un bancomat din incinta clădirii;
- mers peste drum, la un mic atelier unde se fac numerele de înmatriculare;
- căscat ochii la tanti cea amabilă care aplică o matriță pe plăcuța albă, ștanțează numărul și o trece apoi pe sub o mașinărie care colorează cifrele și literele în negru;
- reîntors la ghișeu, unde funcționara pune două abțibilduri oficiale pe plăcuțe;
- o zi bună, la revedere.

N-a durat nici jumătate de oră, intervalul de așteptare included.

Așa să tot înmatriculezi mașini :D
 

joi, 30 mai 2013

Condeiul e sublim, dar lipsește cu desâvârșire (I)


După cum v-am mai povestit cu alte ocazii, în ceea ce se poate numi viața mea anterioară - respectiv, înainte de a emigra - am fost jurnalistă. În acte sunt și acum și voi fi până la sfârșitul vieții, de facto însă.... nu mai sunt și nu se știe dacă voi mai avea șansa de a fi. 

Profesia mi-a adus multe satisfacții, pe care parțial le-am enumerat mai demult aici, într-un puseu de nostalgie. Desigur, mi-au rămas și câteva neîmpliniri - cum ar fi Horațiu Mălăele, Gheorghe Dinică sau Tamara Buciuceanu-Botez... dar asta e, nu le putem avea pe toate. 
(Cu Gheorghe Dinică am vorbit la telefon totuși, în vederea unui interviu, care nu s-a mai concretizat însă.... La puțin timp după ce murise am ajuns în România și-am mers la mormântul lui, pe care am depus un trandafir alb. "Nu așa trebuia să ne întâlnim", i-am șoptit. A fost singura mea consolare față de realitatea că s-a dus, fără ca eu să fi apucat să-l intervievez. Dintre actorii români, l-am îndrăgit cel mai mult).

Anyway. Continuu să citesc interviuri publicate în presa românească și nu o dată simt că mă enervez până spre cota de avarie. Întrebările sunt catastrofal de proaste, uneori de-a dreptul stupide, reporterul e-n mod evident nepregătit, așa încât intervievatul nu poate da decât răspunsuri stereotipice, concretizate într-un material în cel mai fericit caz banal.

Și mi-e ciudă, fraților, parol! Mi-e ciudă că unele au ocazia să stea la taifas cu Nadia Comăneci, Sandra sau Michael Douglas și le adresează niște mizerii de întrebări, când ar putea să scoată niște interviuri memorabile.

Am ales câteva exemple de întrebări și răspunsuri pe care le voi publica, însoțite de comentariile mele. Nu voi menționa nici autorul, nici sursa, pentru că nu consider că are vreun rost. Nu-i discut pe ei, ci întrebările lor. 
Dat fiind că ar fi ieșit un articol la metru, am decis să-l împart în trei părți. Astăzi, extrase dintr-un interviu realizat acum câțiva ani cu Sandra, cu ocazia unui concert susținut pe 6 noiembrie 2009, la Sala Palatului.
  
- Cu ce gânduri veniți in Romania, știu că nu sunteți pentru prima dată aici?
Alo madam, aveai nevoie de o chestie de început și altceva decât umplutura asta nu găsiși? Cu ce gânduri putea să vină, altele decât acelea de a susține un concert? Doar n-ai crezut că-ți va povesti despre tochitura de purcel. Ai fi putut să-i urezi bun re-venit în România și să o întrebi cum i se pare țara noastră, la câțiva ani de la ultima vizită. Asta i-ar fi ridicat o minge la fileu. Așa, n-a putut răspunde decât: 
- Sunt încântată de fiecare dată când mă întorc în România, abia aștept să-mi întâlnesc fanii de aici. 
Măreț, ce să zic. La așa întrebare, așa răspuns.

- Aveți vreun ritual pe care să-l țineți înainte de concert?
Regula nr. 1 a unui interviu: niciodată întrebări închise (de tip da sau nu). Ce-ai făcut la seminariile de genuri de presă? Ai băut cerneală? Și pe urmă, chiar ți-ai imaginat că-ți va răspunde? Ce face un artist în cabină înainte de concert.... rămâne în cabină. Ah, și trei: un ritual se urmează sau se practică, nu se ține, păpușă.
- Da, dar dacă v-aș spune ce, nu ar mai fi un ritual...
No, vezi. Exact ce-ți spuneam. 

- Care a fost cel mai mare eșec din viața dumneavoastră?
Nimeni nu-ți va da un răspuns direct la asemenea întrebare. Și de fapt de ce-ar face-o, sunt nebuni? Să-și înșire pe tarabă rateurile, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? 
- Nu pot să numesc eșecuri pentru că, în viață facem lucruri din care să învățăm și, de aceea, acestea nu pot fi numite eșecuri. Eu consider că exista experiență, nu eșec.
Na poftim. Poate fi un răspuns mai clișeistic și mai plictisitor de atât?

- Invitat special pe scenă va fi Francesco Napoli. Ce ne puteți spune despre el?
Mă doare capul. Cum vine asta, ce-ți poate spune despre el? Vorba lui Caragiale, "el era un om bun" :D  Are un cap, două mâini și se sprijină pe două picioare, aș adăuga eu.
- Îmi place foarte mult muzica lui și, mai mult decât atât, facem parte din aceeași generație. M-am gândit că ne potrivim foarte bine în acest spectacol.
Răspunsul e anost și previzibil ca seceta în Sahara, dar aveai un clenci interesant, de care-ai fi putut să te legi: mențiunea referitoare la potrivirea în spectacol.  Ce-a vrut să spună, în ce sens potrivire? Nu e sigur că ți-ar fi dat prea multe amănunte, dar ar fi putut face un preview interesant al show-ului.
Evident, n-ai profitat de ocazie. Ar fi fost de mirare dacă o făceai. 

Restul materialului nu e cu mult diferit, nici n-ar fi avut cum să fie. Ei bine, ce părere aveți despre aceste întrebări? Ați aflat ceva interesant din răspunsuri, simțiți că acest material v-a îmbogățit cu ceva spiritul?

Nu că mă laud, dar aș fi izbutit o treabă mult mai frumoasă. Am toate motivele să fiu convinsă de asta, printre altele pentru că am la activ niște materiale considerate de foarte mulți drept o reușită. 
Deci, mi-e ciudă :D

În episodul viitor disecăm un interviu luat Nadiei Comăneci.

luni, 27 mai 2013

"House of Cards" - întunecatele culise ale politicii la nivel înalt


Cu siguranță unul dintre hit-urile anului în materie de seriale și disponibil deocamdată numai online, "House of Cards" se axează pe intrigile și dedesubturile politicii din Washington D.C., mai exact de la Casa Albă și Capitoliu. Este, poate, mai puțin spectaculos și mai puțin exotic decât "Suits", de exemplu, între altele pentru că-i lipsește nota de glamour a acestuia din urmă; dar cu siguranță este la fel de captivant încă de la primele minute, când facem cunoștință cu Francis Underwood, liderul democrat al Camerei Reprezentanţilor din Congres. 


Serialul debutează cu un bobârnac pe care Francis Underwood, extraordinar interpretat de Kevin Spacey, îl încasează în plin: tocmai a aflat că, spre deosebire de ceea ce i se promisese, nu va fi  numit Secretar de Stat al proaspătului președinte - președinte pe care îl susținuse și-l ajutase să câștige alegerile. Ambițios și, aș estima eu, oarecum ranchiunos, Francis decide să se răzbune și începe prin a-l sabota pe cel care urma să ocupe mult râvnita funcție. O minte inventivă, un plan în esență simplu, dar foarte eficient și un fost jurnalist corupt - toate acestea sunt de ajuns pentru ca viitorul Secretar de Stat să cadă în dizgrație. Răzbunarea s-a săvârșit;  e timpul pentru noi planuri și obiective. 

Unele foarte îndrăznețe. Pentru a-și pune în practică ambiția - aceea de deveni vicepreședinte al Statelor Unite, urmând ca la viitoarele alegeri să candideze pentru fotoliul principal de la Casa Albă - Francis Underwood pune la cale o intrigă spectaculoasă și, în același timp, sinistră. Nu va ezita să se folosească de oricine, indiferent dacă persoana de care profită este bodyguard-ul lui, sau o tânără jurnalistă începătoare, sau colegi din Congres, sau președintele Statelor Unite, sau chiar propria lui soție. Pentru Francis Underwood nu există tabu-uri și nu s-au inventat lucrurile care nu se pot face, dacă acestea servesc scopului. Drept pentru care, în final nu se va da înapoi nici măcar de la crimă. 

Pe de altă parte, soția lui Francis - Claire, interpretată de Robin Wright (în formă excelentă, dacă mă întrebați pe mine) - este directoarea unei organizații filantropice. Fapt destul de paradoxal aș zice, dacă ținem cont că alege să-și concedieze secretara în vârstă de 60 de ani, deși știe că aceasta nu mai are nicio șansă pe piața muncii, numai ca să angajeze persoane mai tinere, mai energice și care ar da mai bine în ochii potențialilor donatori. Aceeași Claire nu ezită să-și saboteze soțul, dacă prin asta poate obține mai mulți bani pentru organizația ei. Cum s-ar spune, Francis și Claire se merită unul pe altul.  Sacul și peticul.

Nu pot să nu-mi exprim și o observație la nivel cromatic. Din acest punct de vedere, serialul e destul de întunecos. În casa cuplului Underwood nu pare să pătrundă aproape niciodată lumina zilei, de cele mai multe ori jaluzele fiind trase și veiozele răspândind o lumină difuză. Biroul lui Claire nu are ferestre, la Casa Albă singura încăpere puternic luminată e Biroul Oval. Repet, asta ca notă generală, pentru că excepțiile nu lipsesc. Dar mă gândesc dacă nu este încă un mod de a ne induce ideea că lumea politicii la nivel înalt este, de cele mai multe ori, una întunecată.

Primul sezon se încheie într-o notă de alb-negru pentru Francis. Partea albă este că, după nenumărate sfori și sforicele trase, oameni manipulați și folosiți și nelegiuri comise, și-a atins țelul: i s-a propus oficial funcția de vicepreședinte. În partea neagră, două reportere ambițioase au prins un capăt de fir și trag de el cu tenacitate.  Spre ghionionul lui Francis, e capătul bun al firului. 

Rămâne de văzut când și cum vor descâlci ghemul, ca să spun așa. Ceea ce se va întâmpla în sezonul viitor, care nu va apărea mai devreme de anul viitor. Răbdare! Stau prost la capitolul ăsta. Uite-o lecție pe care-aș putea s-o învăț de la Francis Underwood :D

În concluzie - dacă vă doriți să vedeți un serial interesant, complex și un actor realmente de geniu, vă recomand "House of Cards". Și, în aceeași notă, vă recomand și răbdare până la anul :D

PS: oare cât de realist o fi scenariul? Nu cred că vreau să știu :))

sâmbătă, 25 mai 2013

Cap pătrat de bufniță absurdă


Am spus vreodată că nemții nu sunt absurzi? Să-mi dați două după ceafă dacă oi mai zice-o din nou. Am spus vreodată că nemții nu sunt capete pătrate? Sau că nu discriminează? În ambele cazuri se aplică rezoluția de mai sus. Aia cu datul după ceafă, that is.

Pentru că azi după-amiază m-am confruntat cu un caz de absurditate / cap pătrat / discriminare pe care, pardon de ceea ce-mi dau seama că e naivitate, nu l-aș fi crezut posibil.

Sooo, povestea e așa: am ajuns la concluzia că ne dorim un televizor mai mare și mai cu moț decât cel pe care deja-l avem. Un avans urmat de zece rate lunare, pe care practic nu le-am simți, e soluția ideală. Zis și făcut. După o oarecare informare telefonică, ne-am înființat la un magazin media, foarte asemănător cu Media Galaxy din România. Ne preia o bufniță relativ amabilă în primă fază, care începe să ne chestioneze. Mai bine-zis să mă chestioneze pe mine, contractul fiind preconizat pe numele meu. 


- Un act de identitate și fluturașul de salariu, solicită bufnița, clăpăcind autoritar din taste. 
Ia de-aici. 
- Ce ocupație aveți?
Cu mare plăcere i-aș fi spus că sunt vânător profesionist de bufnițe. Mă rog. 
- De când lucrați la actualul angajator? 
Din februarie 2011, să trăiți.
Mai bate, mai pune două întrebări. Are o atitudine de parcă ar mânca lemne. Ok, feel free să-mi spuneți că sunt subiectivă, dar din momentul în care a văzut pașaportul românesc s-a comportat ca Aghiuță când dă de agheazmă. Într-un final, termină de clăpăcit și bufnițează că datele trebuie verificate, ceea ce va dura cam un sfert de oră, deci să ne facem de lucru între timp. 

Ne-am făcut, eficient aș putea spune: am găsit două CD-uri - muzică orchestrală de Wagner, respectiv un concert de pian, o sonată și un studiu de Chopin, (în interpretarea lui Lang Lang), în ambele cazuri dirijorul fiind, hai că ați ghicit deja, Zubin Mehta ;)) A fost singura parte pozitivă a vizitei la magazin.

După un sfert de oră, când revenim, bufnița mă privește cu severitate din spatele ochelarilor. 

- Trebuie să vă solicit un act prin care să dovediți faptul că domiciliați la adresa pe care ați indicat-o, plescăie ea. 
Desigur, avem un astfel de act, se eliberează de la Primărie la fiecare schimbare de domiciliu. Dar cine știa că ne trebuie? Eu am mai avut două credite în Germania, la alte magazine, și niciodată nu s-a pus problema actului în discuție. Contractul de muncă și pașaportul au fost suficiente. Aveam contractul la mine, deși la telefon nu ni se spusese că ar trebui, și i-am explicat bufniței că în contract e trecută adresa. Elementar, Watson. 
- Așteptați să întreb dacă se acceptă contractul ca dovadă a domiciliului.
Așteptăm, dar eu deja începeam să văd puchiței roșii. Comportamentul angajatei denota lipsă de considerație, chiar dacă din cioc se adresa politicos. Aha, exact "cioc" am zis. Doar e vorba de-o bufniță.
Previzibil, mai ouase ceva.
- Da, contractul de muncă se acceptă, dar trebuie să prezentați și permisul de muncă.
Am simțit că mi se rupe filmul.
- Doamnă, aveți în față contractul meu de muncă, încheiat pe perioadă nedeterminată. Un astfel de contract nu ar fi posibil dacă nu ar exista permis de muncă. Aveți cel mai recent fluturaș de salariu ȘI contractul de muncă, deci toate informațiile referitoare la solvabilitatea mea.  De ce ar fi necesar și permisul?
- Pentru că sunteți cetățean român trebuie să dovediți că aveți drept de muncă, recită bufnița, nepercutând la faptul că nu aș putea avea contract nedeterminat dacă n-aș fi avut deja permis permanent. 

Era deja ora 18:15, magazinul urmând să se închidă la ora 19. N-ar mai fi fost timp să vin acasă, să iau permisul și să terminăm de făcut hârțoagele până la încheierea programului. Dar chiar dacă ar fi fost timp, mi se tăiase orice chef. Thanks, but no thanks. Ne vom adresa la alte magazine, unde am avut deja experiențe foarte bune.

Serios, bufnița nu era pe-ale ei. Repet, nu mi s-a mai cerut nicăieri dovada domiciliului sau permisul de muncă. Sau nu, mint: a trebuit să duc actul cu domiciliul când mi-am făcut abonament la bibliotecă. În fine, hai că pe-asta aș mai fi înțeles-o, trebuie să știe de unde să mă ia la o adică. Dar permis de muncă? În momentul în care ai actele care demonstrează că lucrez legal? Serios, cât de stupid poate fi? Nu mă întrebi de contractul de muncă, actul care demonstrează cel mai clar faptul că sunt solvabilă, și mă întrebi de permis?

E atât de ridicol, încât nu pot decât să râd. Dar e un râs mai degrabă amar. Gena discriminării n-a dispărut, sau nu din toți nemții.
Sau poate am dat peste o bufniță tra-la-la, deși mi-e greu să cred.

joi, 23 mai 2013

Dacă v-ați scrie memoriile...


Cred că v-am mai povestit că, de la o vreme încoace, citesc preponderent biografii. Am început cu volumul de interviuri acordate de Al Pacino, iar tipul ăsta de literatură m-a fascinat într-atât încât am început să vânez astfel de cărți, evident în funcție de afinitatea pe care-o am pentru protagonist. 


Prefer autobiografiile, întrucât mi se pare extraordinar să am acces la gândurile, sentimentele și impresiile autorilor, povestite de ei înșiși. Deocamdată nu mă mai trage ața deloc spre ficțiune, cu atât mai mult cu cât Hugh Laurie și Lang Lang stau la rând :)

Din una în alta, în seara asta m-a vizitat un gând destul de trăsnit... oare cum mi-aș intitula autobiografia? Asta, evident, în ipoteza că aș scrie-o vreodată, respectiv că ar merita scrisă :D N-am ajuns la o concluzie clară, dar cred că mi-ar plăcea să facă referire la vise împlinite și la curajul de a ținti stelele. 

Și dacă tot e vineri mâine, mi-am zis să vă provoc nițel:  voi ce titlu ați da unei cărți al cărei personaj principal sunteți? Sau la ce ar face trimitere titlul?
 

miercuri, 22 mai 2013

Senzații tari cu spumă de ras


Unul dintre principalele motive pentru care abia aștept Volksfest-ul (un bâlci local, desfășurat în primăvara fiecărui an și foarte asemănător cu bâlciurile la care mergeam și în țară pe vremuri) sunt ademenitoarele, pufoasele și aromatele langoși. Nu se găsesc nicăieri altundeva și în nicio altă perioadă a anului. Pot mânca două cel mult, dar se numește că mi-am atins scopul. Întotdeauna aleg varianta cea mai simplă - cu zahăr pudră - pentru că orice altceva mi se pare că le strică gustul și le ia din farmec. 

Vânzătorii sunt foarte inventivi la capitolul umpluturi, care pot fi dulci (spumă de măr, cremă de ciocolată, zahăr & scorțișoară, diferite gemuri) sau sărate (telemea cu boia de ardei iute, cremă de usturoi cu usturoi pisat, ciuperci în sos etc). Pentru mine, cum am spus, nu intră în discuție decât langoșul cu zahăr pudră.  Altceva nici nu mănânc acolo, dar, dacă tot suntem la fața locului, căscăm ochii și eventual ne dăm în vreun carusel sau altă minune.

Cel puțin așa a fost în anii trecuți. N-a fost ediție la care să nu alegem vreo comédie. Odată un montagne rousse, experiență pe care n-am de gând s-o repet din motive evidente :D Altădată un carusel cu lanțuri. Iar anul trecut, o chestie care ne promitea senzații nemaivăzute și de nimeni pomenite, respectiv un fel de mini cinematograf în 3D, unde urma să experimentăm nemaiexperimentatul. Bag seama că la vremea respectivă am omis să vă povestesc asta, drept pentru care mi-am zis s-o fac acum.

Oh well, iată cum a fost. Am primit la intrare ochelari 3D, am citit un lung panou (unde ni se explica faptul că proprietarul mașinăriei nu-și asumă responsabilitatea dacă dăm ochii peste cap în timpul spectacolului - încurajator, by all means - și se sublinia că show-ul este contraindicat femeilor gravide și persoanelor suferind de epilepsie), iar apoi ne-am instalat pe scaune. 

Panoul era împestrițat cu atâtea avertismente și "pe propria răspundere", încât totul devenise foarte intrigant (acum mă gândesc dacă n-o fi fost o strategie de marketing ceva mai neconvențională :D). După ce ne-am așezat, ne-am pus ochelarii și s-au stins luminile, pe ecran a apărut un fel de insectă enormă și suprarealistă, care ne-a adus la cunoștință că avem de dus o luptă grea cu forțele întunericului (hm), că numai împreună vom reuși (oh, dar vai) și, cel mai interesant, că vom trece prin furtuni, cataclisme naturale și incendii. Ups. 

În momentul următor, fără nici un avertisment, scaunele au început să se hâțâne sub noi, destul de tare și în toate direcțiile (chipurile zburam cu un fel de rachetă), chestie care m-a determinat să-mi fac griji pentru langoșul mâncat nu cu mult timp în urmă. "Dușmanul trimite vijelii în calea noastră!", a zbierat isteric insecta și, datorită efectului 3D, am avut senzația că-mi sare în cap. Huh. Avertismentul referitor la vijelii a fost urmat de o hâțânare și mai puternică, curentul îmi șuiera pe la urechi, iar racheta prinsese viteză tot mai mare, de mă țineam de mânerele scaunului din răsputeri. Exact când credeam că n-o să mai rezist, insecta ne-a comunicat că am învins :D și, drept răsplată, ne-a hâțânat ceva mai lent. 

Asta cel mult vreo jumătate de minut, pentru că apoi am aflat că dușmanul trimite ploi. Iar viteză, iar hâța-hâța în toate părțile, ține-te bine și... plici, plici, de undeva au început să cadă picături de apă, de ne-a făcut fleașcă. Nu, nu era iluzie, mașinăria nu era ATÂT de performantă :)) Era pur și simplu apă rece, norocul nostru că era cald afară. 

Aveam să aflăm de la insectă că am învins din nou (damn, we are good). Însă dușmanul, ați ghicit, nu se lasă. Vom trece prin foc! Asta a fost partea cea mai neplăcută dintre toate: pe ecran jucau limbi de flăcări pe care efectul 3D le aducea chiar lângă noi, în sală s-a pogorât o căldură infernală și aveam senzația că o să vomit, mai ales că ne și zgâlțâiam în tot timpul ăsta. Al naibii de creativ dușmanul, cine o fi el.  Scăpând și de asta, a urmat furtuna de zăpadă. Hai, ghiciți sub ce formă s-a manifestat? :D Spumă de ras :)) Da, cred că au deșertat o groază de tuburi în sală, pentru că pe jos se formase un strat alb, iar noi înșine eram plini de spumă când am ieșit, într-un final, afară. 

Inedit, dar cu siguranță nu o experiență pe care mi-aș dori să o repet. Motiv pentru care anul acesta, deși am ezitat în fața unui panou care mă invita să văd ceea ce ochii mei n-au mai văzut niciodată, n-am mai intrat. De curioasă eram curioasă, dar nu într-atât încât să mă (mai) expun la așa ceva. Probabil îmbătrânesc. Nu ne-am mai dat în nimic, pentru că nici nu a mai fost vreun ceva care să ne tenteze.

Dar peripeția cu foc și spumă de ras n-am s-o uit prea curând :))

marți, 21 mai 2013

Neoameni


Tocmai am citit la Ioana textul ăsta și-n secunda următoare mi s-a pus un nod în gât. Lumea e strâmbă, a fost gândul care mi s-a insinuat în minte, aproape fără să-mi dau seama. 

Serios, cum poate fi o mamă așa....?! Cum nu se gândește, în timp ce-și face tâmpit și idiot pruncul de niciun an și-l lovește în cap, că e binecuvântată să-l aibă? Probabil și l-a dorit, altfel nu l-ar avea (sper, cel puțin). Și atunci? Are bani de iPhone, dar nu are bani să-i ia ființei pe care teoretic o iubește cel mai mult pe lume modelul de premergător după care tânjește în parc, văzându-l la alți copii? 

Și dacă s-a întâmplat de și-a pierdut jucăria, so what?! Îl consolezi că jucăria s-a dus la ea acasă, în țara jucăriilor și-i cumperi alta, neomule care ești! Nu-l lovești și nu-l faci idiot că și-a pierdut-o! 

Cum să-i explici bebelușului în vârstă de 8 luni că e gras și, chipurile, d-aia nu merge încă? (eu am mers la un an și trei săptămâni, apropo, și am fost mereu o slăbănoagă). Nu mă pricep la copii, dar la 8 luni nu e încă prea devreme să se pună problema mersului? Și dacă nu merge, du-l la medic și află cauza, dacă o fi vreuna, nu-i spune că e gras!

Nu știu, sincer, cum aș reacționa dacă aș fi martoră la așa ceva. Foarte probabil s-ar lăsa cu Poliție, numai cauza pentru care s-ar întâmpla asta mi-e neclară: fie o chem eu pentru că un copil e agresat, fie o cheamă oamenii din jur după ce constată că nu-mi pot descleșta mâna din gâtul nemernicei de-și zice mamă. 

Oare cum funcționează lumea asta...?

Mi-aș da ani din viață să am cui cumpăra premergătoare și jucării. 

luni, 20 mai 2013

Le cuget


"Aş vrea iar anii tinereţii, şi mintea mea de-acum.
Azi ştiu ce-nseamna rostul vieţii...
Pe care ţel, pe care drum.
Aş vrea să am azi înainte toţi anii ce-au trecut.
Să-mi cern aducerile-aminte,
Să-nmugurească alt început.
Acum aş şti să ma feresc de tot ce-a fost doar amăgire...
Şi cum aş şti sa preţuiesc,
Orişice clipă de iubire.
De ce n-am anii tinereţii şi mintea mea de-acum!
Dar zboară primăvara vieţii ,
Nici nu ştii când, nici nu ştii cum."

(Ioana Radu - "Aş vrea iar anii tinereţii")

În special ultimele două versuri m-au cam atins. Probabil un fel de midlife crisis (ceea ce denotă în  orice caz optimism, se numește că aș apuca 66 de ani :D).  

duminică, 19 mai 2013

(Și eu) despre Eurovision


Publicul european n-a dat curs rugăminții mele, prin urmare ne-am dus tot înainte cu Ouatu, în finala de la Malmö. Deși nu intenționam să mă uit, totuși am făcut-o - chiar dacă în același timp chibițam pe messenger cu o prietenă. 

Despre Ouatu, un pic mai la vale. Mai întâi, părerea mea despre top 3, că ăsta interesează pe toată lumea. 

Piesa câștigătoare mi-a plăcut. Nu atât de mult precum cea a Azerbaidjan-ului, pe care personal mi-aș fi dorit-o pe primul loc. Dar e o melodie agreabilă, fără note stridente, ritmată, fredonabilă, cu toate șansele de a deveni hit. Interpreta e frumoasă și delicată, pur și simplu îți face plăcere s-o privești. Vestimentația feminină, coafura și machiajul natural i-au pus în valoare frumusețea. Toate acestea, luate la un loc, s-au concretizat în faptul că anul viitor finala Eurovision se va desfășura la Copenhaga.


Locul al doilea a fost ocupat de piesa mea favorită. Respect, Azerbaidjan! După ce în  2011 au cucerit trofeul, anul acesta au obținut, metaforic vorbind, medalia de argint. Este evident că oamenii știu să facă muzică și, de asemenea, că au descoperit rețeta succesului la Eurovision. Way to go! :)

Despre Ucraina nu am o părere cristalizată, melodia practic a trecut pe lângă mine. Mi-a plăcut Norvegia, dar și mai mult mi-a plăcut Grecia, pe care aș fi văzut-o pe locul al treilea, în locul Ucrainei. Chiar și așa însă, s-a clasat pe un onorabil loc 6. 

Cât despre Ouatu al nostru.... a fost așa cum știm și cum a putut. Penibil, dacă mă întrebați pe mine. Când i-am văzut pe musculoșii ăia în budigăi ieșind de sub cearșaful roșu și făcând tumbe, m-am luat cu mâinile de cap. El a gâjâit în legea lui, schimonosindu-se și strâmbându-se de-ai fi zis că e-n chinurile facerii acolo unde și regele se duce pe jos, pardon de vorbă rușinoasă. Costumația - grotescă, deși cică Jean Paul Gaultier i-ar fi admirat-o.  Mă rog, creator de modă avangardist, cu viziuni pe măsură. Sper că măcar a pus mâna și l-a votat pe Ouatu, dacă tot i-a lăudat rochița :D

Se prea poate să greșesc, dar impresia mea este că publicul european începe să se sature de inedit, șocant și zbanghiu, caracteristici pe care tinde tot mai mult să le amendeze, întorcându-se treptat către, aș spune, valorile reale:  piese competitive, voci bune, interpreți simpatici. Exemplelor de anul acesta (Danemarca, Azerbaidjan, Norvegia șamd) le-aș alătura exemplul piesei câștigătoare de anul trecut. Ce altceva a făcut Loreen, în afară că a cântat? Nimic, dar nici n-ar fi fost necesar.  Piesa a fost reușită, vocea - bună, n-a șocat și n-a speriat pe nimeni :D.

Ai noștri se strofoacă prea mult, iar anul ăsta au izbutit-o lată. Am ciupit câteva puncte de ici, câteva de colo, să zicem săru'mâna Moldovei și Greciei, că fără ei ieșeam mult mai prost. Faptul că Italia ne-a dat doar un punct, Spania niciunul, iar Moldova doar zece (de unde aveam asigurate 12 puncte la fiecare ediție) spune multe. Poate ar trebui să-i intereseze mai puțin show-ul și mai mult calitatea piesei trimise în finală. Poate ieșim mai bine dacă șocăm mai puțin și cântăm mai mult.

Zic și eu. Voi ce părere aveți?

Just a moment!


Mă pregătesc să plec într-o mică excursie într-un oraș învecinat, dar revin cât ați spune Ouatu :P și mă aștern pe scris, că am o mulțime de idei și considerații care se zbat să iasă la lumină.

Voi să aveți o duminică excelentă! :)

miercuri, 15 mai 2013

Bancul zilei


"Au început să curgă ofertele pentru Cezar Ouatu.  Se pare că deja are parte de succes, după ce a fost contactat de mai multe firme producătoare de alarme auto".  

Bine că nu ne-am piedut simțul umorului. Speranța mea este să nu ne calificăm în finală. Nu e de dorit să ne facem de râs mai mult decât ne-am făcut deja și decât ne mai facem și mâine. 

Cuvinte-cheie:

- behăit strident și degrabă zgîrietor la urechi;
- costumație cu jachetă plină de Swarovski, cu guler supradimensionat și ultradecoltată, care seamănă cu o rochie și-i lasă la vedere bustul epilat; la gât are un imens crucifix;
- videoclip în care se parașutează dintr-un avion roz, pictat cu steluțe galbene.

Poftim și poze. Video nu vă pun, că mi-e milă de urechile voastre. Dar imaginile sunt grăitoare, oricum.




Stimate public european, te conjur:  fii mizericordios și nu ne vota mâine seară.

marți, 14 mai 2013

A ști sau a nu ști?


Zilele acestea, presa de pretutindeni bolborosește ca într-un cazan sub presiune la aflarea veștii că actrița Angelina Jolie și-a făcut dublă mastectomie preventivă după ce a aflat că este purtătoarea unei mutații a unei anume gene (BRCA1), care-i crește riscul de cancer mamar cu 87% și de cancer ovarian cu 50%. 

Dincolo de chestiunea operației în sine, care-n definitiv este o opțiune personală și nu ar trebui comentată, mi se pare uluitor faptul că medicina poate detecta gene de acest tip și poate estima riscurile unei persoane de a se îmbolnăvi de diferite tipuri de cancer. Ce alege să facă respectivul cu această informație, este numai problema lui. Nu știu câte astfel de gene există, câte mutații pot dezvolta, câte sunt detectabile și, chiar descoperite fiind, în câte cazuri se poate interveni preventiv. Nu se poate extirpa orice și oricum. Deci, uneori și dacă știm.... știm cam degeaba, măsurile care se pot lua nefiind multe. 

Întrebarea (mea) este: ați face o astfel de analiză? Ați vrea să știți dinainte care sunt bolile de care riscați să vă îmbolnăviți? Să nu uităm că e vorba de niște maladii crunte, nu de gripe sau viroze. Și, cum spuneam, nu orice boală poate fi prevenită prin extirparea organelor corespunzătoare. În aceste condiții... ați vrea să știți?

Eu am reflectat nițel și mi-am dat seama că, în ceea ce mă privește, nu aș vrea să știu. Date fiind unele întâmplări de care-am avut parte, tind oarecum să cred că "ce ți-e scris, în frunte ți-e pus", cu alte cuvinte dacă ți-e dat să învingi boala, o vei învinge. Iar dacă nu.... toate tratamentele revoluționare disponibile n-o vor face.  Știu cazuri și din prima categorie, și din a doua. 

Faptul că Angelina și-a extirpat sânii nu elimină riscul de cancer ovarian și am serioase îndoieli că-și va scoate și ovarele. De asemenea, ceea ce presa tinde să omită - pentru că știrea și-ar pierde considerabil din impactul dramatic și de ohmyGod - este că femeia și-a făcut și operație de reconstrucție mamară, deci bustul ei e mulțumesc bine, din punct de vedere estetic vorbind.  Prin urmare.... știrea nu e șocantă decât din perspectiva faptului că putem afla de existența acestui tip de genă.

Reluând o idee de mai sus, eu n-aș alege să aflu. La ce bun? Și dacă aș afla că sunt purtătoarea unei mutații a genei respective, chirurgia profilactică tot n-ar intra în discuție. Ok, probabil mi-aș schimba stilul de viață, încercând să elimin factorii de risc, dar.... tot cu frica în sân se numește că aș trăi, tot aș pândi fiecare semn, tot aș tinde să exacerbez fiecare fleac de simptom, tot aș fi una-două pe capul medicului.  Iar asta nu s-ar mai putea numi viață. 

Voi cum vedeți lucrurile?

vineri, 10 mai 2013

Despre cartoful fiert sau umorul teuton


Dacă vă întrebați ce legătură e între umorul nemților și cartoful fiert,  am să vă spun că legătura constă într-o asemănare puternică între cele două :))
Cred că am mai povestit și cu alte ocazii că, din punctul meu de vedere, nemții tind în general să fie naivi și să râdă inclusiv dacă le arăți un deget sau îi gâdili în palmă. Să nu fiu înțeleasă greșit: nu-i consider deloc proști, ci exact așa cum am zis: naivi și, într-o oarecare măsură, foarte copilăroși, chiar dacă sunt oameni în toată firea și au funcții de răspundere. 

Hai să vă dau câteva exemple de cartofi fierți, pardon de umor nemțesc :D

1) Aniversarea șefei departamentului nostru, anul trecut. Brainstorming pentru cadou. Ce să fie, ce să fie. Șefii de schimb de la sortare-ambalare o cunoșteau destul de bine, drept pentru care au declarat că-și asumă ei sarcina achiziționării darului, noi numai să strângem banii. Excelent, mi-am zis eu, n-am nicio bătaie de cap, ei o cunosc, știu ce-i place și ce și-ar dori, e la marele fix. 
Vezi să nu. Ne invită femeia la un cico și-o măslină la ea acasă după serviciu, ăștia apar victorioși purtând în triumf cadoul, plănuim să ne întâlnim strategic în parcare ca să ne înființăm toți o dată: noi și corpul delict.
Chiar că delict. Frate, îi luaseră un bici. Unul pe bune, din piele neagră, cu nouă cozi. Aveam să aflu că-l procuraseră, de unde altundeva decât din sex shop. Ce-a fost în capul vostru, feciori? Pfuaii, păi în ședințe noi îi spunem Lady Black. Și ne-am gândit noi că.... ar fi cool, nostim, haha. 
Să te-apuce durerea de cap, nu alta. În afară de accesoriul cel țunțurliu îî mai cumpăraseră o plantă, pe care n-am reușit s-o identific și care, de fapt, a trecut aproape neobservată. Sărbătorita a părut destul de entuziasmată de cadou, dar încă mai sper că doar a jucat un teatru foarte convingător :D

2) Aniversarea aceleiași șefe, anul ăsta. Iar am strâns bani, de cadou urmând să se ocupe aceiași de anul trecut. Mă și gândeam că se înființează cu un set de lanțuri sado-maso și niscaiva cătușe cu țepi. N-a fost CHIAR atât de rău, dar nici cu mult mai bine: îi luaseră o mătură (porecla ei a evoluat pesemne, de la Lady Black la Vrăjitoarea). Respectiva mătură era făcută din crengi, împopoțonată cu niște motocei colorați și un clopoțel. Am cugetat că, în ideea asta, mai bine ar fi cadorisit-o cu un buzdugan :D, cugetare pe care am ținut-o pentru mine. Pe lângă neprețuita mătură, i-au mai luat și niște ceaiuri intens colorate, care cică se puteau combina, din ceai verde si ceai galben obținându-se de exemplu ceai albastru. Pam-pam! Și, de asemenea, iarăși o plantă. 

3) Cred că-i mai bine de-o lună de când Insipida Somnoroasă povestește, chicotind de fiecare dată, cum a pregătit ea friptură împănată și cum, în timp ce se opintea să insereze bucăți de costiță afumată în bucata de carne, a apărut prietenul ei la locul faptei și i-a spus: "draga mea, ai grijă ce faci, carnea are și ea sentimente!!!".
Hahahaha. Ce, n-ați râs? Nici eu :D Dar ăștia ai mei râd la fel de amuzați de fiecare dată când Insipida recapitulează aventura cărnii împănate. Ceea ce se întâmplă destul de des, credeți-mă pe cuvânt :D

Într-o notă ceva mai serioasă acum, evident că textul ăsta nu trebuie privit ca o generalizare, pentru că nu poate fi și nici nu este. Sunt convinsă că există și nemți cu un autentic simț al umorului - atâta doar că nu i-am descoperit încă... ;))

marți, 7 mai 2013

Principii de viață bună


În timp ce mă dădeam pe Facebook mai devreme, am descoperit un link foarte interesant: o listă a unor lucruri de care merită să ne aducem aminte în permanență, de care ar fi recomandabil să ținem cont (cât mai des)  și pe care, spre binele nostru, ar trebui să le perfecționăm în fiecare clipă.

Am citit, am cugetat și la sfârșit mi-am pus mâinile în cap. 

1. Mănâncă regulat (și bine).
Fail. Mă trezesc la 4, oră la care nu "intră" decât cafeaua. Pe la 7 consum un sandviș cu șuncă de plastic, cașcaval de cauciuc și roșii de celofan. Asta în timp ce cu mâna cealaltă butonez în conturile clienților. Cadrul optim pentru digestie :D În jurul orei 12, un Muffin cu ciocolată sau vanilie. Prânzul + cina înseamnă o singură masă, pe la ora 17 sau 18.
În concluzie, singura chestie pe care o consum cu regularitate e cafeaua. Măreț, ce să zic.

2. Dormi suficient.
Fail. Trezitul la ora 4 nu poate însemna somn suficient, oricum am pune problema.  Asta dacă nu ești găină, să te culci la opt seara.  Nu sunt găină.

3) Câteodată e necesar să fii "Bitch". 
Fail. Pentru așa ceva cred că trebuie să ai un quelque chose din "fabricație". Mă străduiesc în acest sens, totuși :D

4) Ascultă mai mult și vorbește mai puțin.
Nu pot spune că-mi reușește așa cum ar fi de dorit, dar cu siguranță sunt pe drumul cel bun.

5) Nu accepta orice rahat din partea oricui.
Și asta se poate educa. Este chiar unul dintre domeniile în care experiența e cel mai bun profesor. 

6) Va fi mai bine
Mi-aș scrie propoziția asta pe 1000 de bilețele pe care să le găsesc pretutindeni și când mă aștept mai puțin, mi-aș tatua-o pe frunte, mi-aș face tricouri și sepci cu ea, aș bea-o și aș respira-o. Ca să fie foarte bine, e necesar ca mai întâi să credem că va fi mai bine. Marile călătorii încep cu pași mici.

7) Cine nu face efortul de-a fi în viața ta, nu merită să facă parte din ea. 
Așa se explică deci felul în care s-a făcut curățenie printre așa-zișii mei prieteni. Mă rog. Obiectiv vorbind, poate nici eu n-am meritat să fac parte din viața lor, fiindcă n-am depus niciun efort în direcția asta. Dar din moment ce și reciproca e valabilă, înseamnă că e un caz de win-win. 

8) Se termină o singură dată. Orice altceva se numește progres.
Meh. Asta e chestia aia cu șutul în fund și pasul înainte. Teoretic așa o fi, dar practic, uneori poate fi al naibii de greu să crezi că va fi bine.
Sau..... a se revedea punctul 6 :)

9) O cană de ceai bun rezolvă aproape orice problemă.
 ... sau te adoarme, ceea ce nu-i rău deloc. Chiar așa. După ziua de azi, mi-ar prinde foarte bine un ceai de lavandă.

10) Rămâi ferm pe poziție.
N-aș putea spune că e de dorit întotdeauna. Câteodată e necesar să te arăți flexibil. Secretul e să nu exagerezi și să ai grijă ce anume flexezi, ca să zic așa. 

11) Improvizațiile de dans solo sunt benefice pentru sănătate.
Lucru cert, fie și dacă ne gândim numai la arderea caloriilor. În tot cazul, bine că nu m-a văzut nimeni zbânțuindu-mă în fața oglinzii pe niște hore :D Aveam o coregrafie de Karate Kid la pensie. 

12)  Petrece-ți timpul cu oamenii care contează cel mai mult pentru tine.
Nu cred că sunt mulți cărora să le iasă chestia asta. Eu îmi petrec aproximativ 60 % din timp cu oameni pe care, ocazional, aș dori să-i scurtez de-un cap. Dar asta mă face să apreciez cu atât mai mult restul de 40% petrecut alături de oamenii a căror existență conferă sens și culoare vieții mele. 

Trăgând linie, cred că nu mă regăsesc nici într-un sfert din principiile enunțate mai sus. Hmmm. Nu e un bilanț prea îmbucurător.

Voi cum stați?

luni, 6 mai 2013

De-ale dentiștilor


M-am învrednicit să ajung astăzi la dentist, în vederea unei coroane care devenise indispensabilă - asta dacă voiam să scap numai cu atât, alternativa în cazul eventualei deteriorări a rădăcinii fiind implantul, aspect care nu mă entuziasma din cale-afară din niciun punct de vedere.

A decurs, mă rog, așa cum decurge de obicei o vizită la dentist, cu tot ce implică asta :D Însă, pe parcursul orei petrecute pe scaunul rabatat la maximum (dintele vinovat fiind destul de în spate), am inventariat câteva aspecte, hai să le spun oarecum inedite. 

  • Spre deosebire poate de mulți dintre pacienți, eu n-am nicio problemă cu altminteri odioasa freză. Îmi devine antipatică uneori, dar nu-mi dă frisoane. Ce urăsc eu e turbina aia cu apă. Și asta pentru bunul motiv că, nu știu cum se întâmplă, dar întotdeauna ajung să înghit apă în timp ce stau cu capul pe spate. Instinctiv îmi vine să tușesc, tresar spasmodic din tot corpul în încercarea de a înghiți lichidul, îmi dau lacrimile, ce mai, o minunăție. Asistentele se miră de fiecare dată, iar azi medicul a fost antologic: "Ai grijă", îi spune junei care-l asista, "știi că doamna are probleme dacă înghite apă". Ce vorbești, Franz? Oare oi fi singura persoană care nu găsește că e distractiv să ți se toarne apă pe gât în timp ce stai cu capul pe spate și ai diverse scule metalice în gură? :D
  • După ce s-a terminat bâlciul, dacă am întrebări. Parcă aș fi fost la școală și mi s-ar fi predat teorema lui Pitagora. N-aveam musai întrebări (îmi prezentase deja ce-a făcut și avusesem parte și de instructaj, ce am și mai ales ce nu am voie să fac imediat după), dar o curiozitate nu-mi dădea pace și-am zis s-o exprim, ca să nu acumulez frustrări, vorba aia: de ce păcatele mele maglavaisul ăla folosit pentru mulaj are gust de zmeură sintetică? (Aha, fix zmeură sintetică, încercați să vă imaginați cum e. Sau mai bine nu încercați, păcat de ce-ați mâncat :D). Doctorul s-a uitat mirat la mine. S-o fi gândit că-mi lipsește o doagă. Cică nu și-a pus problema, dar acum că i-am zis.... cum mi-ar plăcea să fie? Cu aromă de mentă. În context, cred că e singurul gust care nu-ți induce nevoia bruscă de a regurgita. Mda, n-ar fi rău, admite el meditativ. Sunt șanse să primesc la viitoarea coroană (când o fi aia) ? Nu prea, că astea sunt standard. Shit, aș fi avut șansa să intru în istorie :D
  • În timpul procedurii, medicul meu conjugă cu îndârjire același verb: "relaxați-vă". Phiii... vedea-l-aș pe el relaxându-se în timp ce are gura plină de instrumente și i se forează cu freza în creieri. Tot i-o zic eu odată, când mi-o veni bine la mână :D
  • După ședința de astăzi am o chestie provizorie din metal, săptămâna viitoare urmând să se fixeze coroana definitivă de porțelan. Vrăbiuța asistentă grăi suavă, în timp ce-mi îndepărta șervetul de la gât: "Dacă se întâmplă să vă cadă coroana provizorie, împingeți-o la loc". POFTIM? Ce zici tu acolo, draga mătușii?! "Sau veniți la cabinet", adăugă ea cu repeziciune, privindu-mă îngrijorată. Cred că arătam ca versiunea feminină a lui Chuck Norris și s-o fi speriat. Ha.
As we speak, chestia aia provizorie stă încă bine-mersi la locul ei, ceea ce-i doresc și pentru următoarele zece zile :))

sâmbătă, 4 mai 2013

Gândul meu de acest Paște


Cred că e primul an în care nu simt Paștele. Dar, totodată, e primul an în care Paștele ortodox e hăăăăt mai bine de-o lună mai târziu decât cel catolic. Sunt convinsă că asta are legătură cu starea mea de spirit (sau cu ne-starea, mai bine-zis). Aerul sărbătoresc s-a dus de-aici, iepurii și-au pus urechile pe spinare și-au șters-o (cum altfel decât iepurește, ahem), familiile și prietenii ne sunt departe, deci de unde atmosferă pascală? N-avem, reveniți la anu'. 


Am efectuat o salată Boeuf, la sarmale am decretat că renunțăm tura asta, mai o friptură, mai o prăjitură cu mere și nuci caramelizate (cumpărată, nu mă bănuiți pe mine de asemenea vitejii, că parol nu-i cazul), mai niște ouă colorate, mai niște urecheați din ciocolată și... cam asta. Gastronomic vorbind, nu-mi lipsește decât inegalabila pască făcută de bunică-mea. Îi iese extraordinar de fiecare dată, atât cea cu brânză, cât și cea cu ciocolată. Pun două kile pe mine numai amintindu-mi cum tăiam colacul din aluat, că nu-mi plăcea în mod deosebit și mâncam doar partea cu umplutură. Cinci-șase felii o dată, nu mă jucam :D 

Din punct de vedere spiritual, îmi lipsesc cei dragi și slujba de Înviere. Mi-e foarte, foarte dor să iau Lumină, să cânt împreună cu mulțimea "Hristos a înviat" și să răspund preotului cu "Adevărat a înviat".
Cred că mă apuc de recitit "Quo Vadis".

Vă doresc sărbători liniștite, iepuraș generos (al meu vine cu DHL, săptămâna viitoare cândva), cât mai puține sms-uri cu "lumina sfântă să vă învăluie" :D și orice altceva vă doriți voi :)

miercuri, 1 mai 2013

Adevărul despre basmele românești :D


Nu prea am inspirație astă-seară, drept pentru care, în așteptarea muzei (pe unde-o fi umblând?), vă las în compania unui pamflet care pe mine m-a amuzat și care sper să vă placă și vouă.


    "Profilul psihologic al celor mai importante personaje din basmele româneşti

Împăratul
E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns împărat e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa, prin urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de ditai împărăţia.
Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo 70 de ani şi aia mică în jur de şaişpe.
Deşi e înconjurat de viziri, dregători, sfătuitori, când e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la palme: primul individ care-i aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi mai ia şi jumătate de împărăţie.
Strămoşul său care a întemeiat dinastia se răsuceşte în mormânt.

Fata cea mare şi fata cea mijlocie
Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de jenante că nici un zmeu nu le vrea.

Fata cea mică
E aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai e şi curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.

Făt-Frumos
De obicei, e unu' căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui sau cu flăcăii satului, da' vrea să dea lovitura. Şi, când boul de împărat dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici nu-l interesează prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la tovarăşi că de obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele alelalte două.

Calul
E singurul personaj pozitiv din toată povestea și care merită apreciere. Înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot - nu aşa te porţi cu o asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos, în vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet.
În sufletul lui, îşi doreşte să fie în echipa Zmeului.

Mama Zmeilor
Este exact opusul împăratul. În primul rând, la ea e sigur că e mama zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două plângăcioase şi-o curvă care-i stau stau pe cap, ca împăratul. Şi ia hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri, dregători, sfătuitori, etc.

Zmeul
E un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune? Că e un om care munceşte! A tras din greu ca să ajungă unde e - a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui!
Aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te cheamă împăratul-nu-ştiu-cum.
E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii.
Mai ştim că are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine ticăloase.

Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi ăia? Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu pleoapa pe ei...
Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier.
Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. I-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă. N-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini.

S-a îndrăgostit de fata aia mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el.
Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct: "Fă, te iubesc, te vreau! Treci încoace."

Şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nici o poveste în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef.  Peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere, o ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă.
 Şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de castraveţi pe faţă.

Carevasăzică, femeia trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele, şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic şi se hotărăşte să fugă cu el.
Da' mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise, din nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă tocmai până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin.

Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul, căruia - în sfârşit! - i se aprind beculeţele.
Mai departe. Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare".

.... și-am încălecat pe-o șa :D (După care m-am dat jos de pe ea, că doar nu era să șed acolo până poimarți).

Din toata povestea asta, eu trag concluzia c-am fost extrem de intoxicată si manipulată în copilărie :))