luni, 27 iunie 2011

31 nu e o cifra prea funny


Cel putin, nu cand reprezinta numarul de ani impliniti.

De sase zile am 31 de ani si imi tot repet chestia asta pentru ca, intr-o oarecare masura, nu-mi vine sa cred. Mi se par multi, oricat de ridicol ar suna asta. Poate pentru ca au fost foarte plini. Dar dincolo de acest aspect, mi se pare o cifra banala. E acolo ca sa fie, pentru ca nu poti implini 32 dupa 30. Nu e o cifra "rotunda", nu e aspectuoasa (cum e 29, bunaoara, daca facem abstractie de faptul ca e ultima aniversare cu prefixul 2).

Cu toate astea insa, pentru mine a fost o aniversare cu auspicii semnificativ mai bune decat precedenta, motiv pentru care privesc cu incredere in anul existential pe care l-am inceput. Inclusiv ca urmare a faptului ca, printre altele, am primit un tricou cu Hugh Laurie, la care s-a uitat prelung lumea la serviciu si sub mutra caruia scrie "Everybody lies". O alternativa ar fi fost, am inteles, "It's not lupus", in care caz as fi concurat cu succes la categoria "cel mai creepy articol de imbracaminte" :D

Oricum, I'm a real fan: am vazut toate seriile "Dr. House", am citit cartea scrisa de el (promit o recenzie in viitorul apropiat), am cumparat CD-ul cu muzica lui si acum am si tricou. Me proud :D

Other than that, aud ca vlastarele patriei au copiat cu ravna la examenul de bacalaureat, dand dovada de o ingeniozitate demna de cauze mult mai bune. Si pe vremea mea s-a copiat, dar cu metode banale. Va povestesc in curand, ca tot e de actualitate ;)

marți, 21 iunie 2011

(Scurta) absenta motivata

Pana la sfarsitul acestei saptamani nu voi avea, cel mai probabil, timp sa postez, asa ca va rog sa aveti un pic de rabdare, sa fiti cuminti, sa aveti grija de voi si sa ne regasim cu bine :)

duminică, 19 iunie 2011

Leapsa de duminica


O noua leapsa interesanta de la LiaLia si o noua sondare a propriilor ganduri. De asta-mi plac mie lepsele, ca te "forteaza" oarecum sa dai niste raspunsuri si te ajuta sa te cunosti un bob mai mult.

Iubesc – linistit, curat si cald, ca un semineu in care arde un foc molcom, intr-o seara geroasa de iarna.

Cresc – o orhidee alba si ideea cartii pe care o s-o scriu candva.

Pacatuiesc – ca n-am invatat nici pana acum sa traiesc fara sa-mi fie frica. Si ca nu cred in mine, desi multi spun ca as avea motive intemeiate s-o fac.

Citesc - preponderent in engleza si germana, inclusiv pentru ca nu am rabdare sa citesc pe laptop cele aproximativ 200 de carti in format electronic pe care le am in limba romana. Planuiesc un E-book.

Cred – in Dumnezeu si in karma, cu toate ca unele voci spun ca aceste doua concepte se exclud reciproc.

Mimez – ca ascult cu interes un interlocutor care-mi povesteste chestii total plictisitoare, din punctul meu de vedere. Se pare ca am ceva talent, pentru ca nimeni nu-si da seama si continua sa-mi povesteasca. Aaaaa.

Visez - cu ochii deschisi, chiar daca stiu ca unele vise sunt utopice.

Cer - sinceritate, respect si loialitate.

Frumos - in ochii privitorului.

Destept - e cel in care se imbina inteligenta stralucita si modestia autentica.

Femeile - nu le intelege nimeni, dar nici nu incearca :P

Sex vs Dragoste - "Dragostea tine de chimie – Sexul de fizic(a)". E din intelepciunea simpaticului Murphy :D

Detaliile
- sunt cele care aduc un plus de culoare.

Istoria - se repeta, dar nimeni nu invata nimic din ea.

Tentatia - e ca o placere vinovata.

Gresesc - cand ma pun pe mine insami pe plan secund, in detrimentul celorlalti.

Durerea – ceva cu care inveti sa traiesti si care, in timp, ajunge sa faca parte din tine.

Suferinta - se alina, daca invatam sa-i dam timp, timpului.

Singuratatea – probabil, una dintre cele mai grele poveri.

Ce conteaza – ceea ce lasam in urma.

Viata – "life is what happens while you're busy making other plans".

Dam mai departe la Habarnam, Printesa Urbana, Citrice si tuturor celorlalti, care au chef si un pic de rabdare cu sine.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Binecuvantarea unei iubiri de demult


Am scris si rescris inceputul acestui post, pentru ca pana la urma sa ajung la concluzia ca n-as dori sa scriu prea mult. Nu de alta, dar, “rasfoind” blogul, constat ca postarile din ultima vreme sunt mai mult “din amintiri” si chestia asta tinde sa devina un trend. Unul pe care n-am de gand sa-l perpetuez.
Ok, ceea ce aveam de gand sa scriu ramane batut in cuie pentru zilele urmatoare (despre bacalaureat si licenta, adica), insa exceptand aceste doua viitoare posturi, o sa incerc s-o las mai moale cu “oldies, but goldies”. Cel putin pentru o vreme.

E oarecum stupid, dar nu stiu ce-as (mai) putea scrie, dupa 15 ani. Din care aproape jumatate mi-a fost dor. In fiecare zi si-n fiecare clipa.

A fost prezent in viata mea intr-un mod aparte, cand am avut nevoie de el. A oferit imens si nu a pretins nimic. A primit una din cele mai curate si sincere iubiri, de care, poate, a fost constient, dar care n-a putut fi marturisita niciodata. Ani de zile am sperat ca sentimentele mele au fost, macar partial, impartasite. Aveam oarece motive sa sper, cel putin, ca nu i-am fost indiferenta. Astazi nu mai stiu ce sa cred, se prea poate sa fi interpretat gresit niste priviri. Dar ce-ar fi de asteptat de la o adolescenta indragostita pana peste urechi?

Despre el si despre ziua cand l-am vazut pentru ultima oara am mai scris aici. N-o sa reiau. O sa spun doar ca astazi se implinesc 15 ani de la acea zi. Imi pare o eternitate. Si asta nu pentru ca mi-ar fi dor de el. Am trecut demult de aceasta etapa si a ramas asa cum orice prima iubire trebuie sa ramana: una din cele mai frumoase amintiri si o efemera clipa de poezie.
Ci pentru ca atat de multe s-au schimbat de-atunci, eu insami m-am schimbat atat de mult... dar cand imi amintesc de el, simt ca o parte din mine a ramas aceeasi fetita indragostita.

Intr-un fel, va avea intotdeauna un loc aparte in sufletul meu. Melodia din clipul de mai jos e pentru el, care-a fost prima mea dragoste si pentru ziua de 18 iunie 1996.



Intr-adevar, " I was blessed to have you in my life". Iar ceea ce sunt astazi, iti datorez si tie. Si iubirii pentru tine, si, ulterior, amintirii tale. Mi-ar fi placut sa-ti pot asta spune candva, dar sunt convinsa ca n-am sa te mai vad niciodata. Si-apoi, poate ca nici n-ai avea nevoie sa ti-o spun eu. Poate ai stiut dintotdeauna. 

Sper asta din tot sufletul.

miercuri, 15 iunie 2011

A fost odata... cel mai drag profesor


Acesta este un post pe care-l scriu exclusiv ca urmare a visului pe care l-am avut ieri noapte.

Va fi un post lung. Dar daca il veti citi pana la capat, veti vedea ca n-ar fi putut fi unul scurt.

Nu m-am gandit sa scriu asta pana acum, desi ideea prinsese demult radacini undeva… dar atat de departe, incat era trecuta la index - altfel spus, la categoria “intr-o buna zi”.
Dar asta-noapte l-am visat. Il priveam si-mi ziceam in gand: voi scrie despre dumnealui pe blog. Voi povesti ce om deosebit a fost. Stiam, in vis, ca nu mai exista (a murit, in urma cu foarte multi ani). Dar curios lucru, in ciuda acestui fapt, prezenta lui din vis era foarte reala. Parca urma sa dam un extemporal, eu n-aveam foaie si mi-a dat el o coala… pe care scria ceva, dar, previzibil, nu mai tin minte ce anume (si-mi pare rau, cred ca era foarte interesant :D).

Asadar, un vis destul de vag, dar la trezire am avut senzatia pregnanta ca, acolo unde este, isi doreste sa scriu despre dansul. Poate suna cumva, hmm, patologic, insa ma simt onorata ca am avut acest vis si ca mi s-a “transmis” aceasta dorinta a sa. Si-am sa incerc s-o fac cat mai elocvent, sa-l arat asa cum a fost si, mai presus, sa arat ce urme a lasat in sufletele celor care-au avut privilegiul de a-l cunoaste. Poate ca expresia asta e un cliseu (fiindca e folosita mult prea frecvent, chiar daca nu e cazul), dar si acum, dupa aproape 15 ani de cand nu mai e, ma simt norocoasa ca l-am cunoscut. Si ca mi-a fost, vreme de-un an scolar si trei saptamani, profesor.

Este vorba de fostul meu profesor de istorie din liceu. Domnul Mihai Zamosteanu. L-am avut in clasa a IX-a si primele 3 saptamani din clasa a XI-a.
Iesise la pensie, insa avand in vedere valoarea lui ca profesor si faptul ca era exceptional de indragit de toti elevii, continua sa lucreze (cu jumatate de norma, probabil, sau ceva in genul asta). Inalt, suplu, cu mustacioara si cea mai calda privire pe care-am vazut-o vreodata. Materia i se potrivea manusa. In ruptul capului nu mi-l imaginez predand matematica sau, si mai rau, fizica ori chimie. Poate doar literatura...

Avea o voce blajina si povestea incredibil de frumos. De multe ori aproape uitam sa luam notite, nefacand altceva decat sa-l ascultam. Pentru mine s-a potrivit la fix inclusiv faptul ca era vorba de istoria antica (in clasa a IX-a), care mi-a placut intotdeauna. Vorbea, vorbea… si eu cadeam in reverie. Pana cand, ajungand probabil la concluzia ca trebuie sa mai (si) scriem ceva, isi intrerupea expunerea cu o expresie care era, cred, un mic tic verbal: “deci iata dar”. Dupa care se ducea la tabla si schematiza cateva idei.

Asteptam orele de istorie ca nicio alta ora. Cred c-as fi fost in stare sa fac istorie de dimineata pana seara. Mai ales ca mare parte din materie era despre Grecia si Roma, iar eu – fiind pasionata de Grecia si Roma antica – puteam sa-mi pun in valoare cunostintele. De fapt, ca orice adolescenta fascinata de profesorul ei, imi doream sa-l impresionez. Imi place sa cred ca am reusit. Macar o data.

Era extraordinar de rabdator cu noi. Nu-i usor sa fii profesor la o clasa formata din 26 de fete galagioase ca un card de gaste si 4 baieti care se straduiesc sa concureze gastele. Dar iubea cu adevarat copiii si asta se vedea. Suradea intelegator pe sub mustata si noi credeam ca nu observa cand mai schimbam biletele in timpul orei, avand ceva neaparat-urgent-vital de comunicat…. Odata chiar a ras: “Da-i biletelul, draguta, ca uite, nu mai are stare”.  Nu se supara, pentru ca nici noi nu saream calul. Nici n-am fi putut, de altfel. Stia sa ne prinda si sa ne tina acolo, asa cum niciun alt profesor n-a mai reusit s-o faca.

La inceputul clasei a X-a am aflat o veste pe care-am crezut-o atunci a fi cea mai proasta cu putinta, in context. Nu era, se putea si mai rau, dar asta aveam sa aflam mai tarziu. Bref, domnul profesor nu mai preda la clasa noastra. Se sucisera niste ore (din motive de „completare de catedra“, ne-a explicat dirigintele) si dragul nostru profesor urma sa predea la alte clase. N-am cuvinte sa spun cat de dezamagita am fost, simteam ca ma ineaca parerile de rau. Profesoara care l-a inlocuit era o femeie de treaba, dar putea sa se puna si-n cap, pentru noi era zero. Avea, cum spun englezii, big shoes to fill. Si n-a reusit, eu literalmente nu mai aveam niciun chef de istorie, invatam mecanic si ma gandeam la dumnealui tot timpul.

Aveam, totusi, o consolare: avand traseu in mare parte comun pana acasa, de multe ori s-a intamplat ca eu si domnul profesor sa parcurgem drumul impreuna. Era ca o gura de oxigen. Ii povesteam ce-am facut la scoala, ii spuneam ca istoria nu mai are acelasi “gust” pentru mine, ca fara dumnealui nu e la fel… “Mai draguta, istoria e atat de frumoasa, indiferent de profesor…”. Pentru mine nu putea fi, pentru ca, de fapt, eu nu indrageam atat de mult materia, cat pe el. Dar asta n-ar fi fost un compliment pentru dumnealui, asa ca nu i-am spus-o niciodata.

Clasa a X-a s-a scurs cu greu in ceea ce ma priveste, inclusiv din cauza absentei sale. In prima zi de scoala din clasa a XI-a insa, am avut parte de cea mai mare bucurie: dirigintele ne-a anuntat ca domnul profesor revine la clasa. Am izbucnit cu totii in urale (deloc magulitoare pentru fosta profesoara, dar atata paguba) si am asteptat prima ora de istorie cu niste emotii teribile.

N-am sa uit niciodata ora aceea. A intrat, ne-a salutat si s-a indreptat spre catedra, iar toata clasa l-a aplaudat. Domnul profesor s-a asezat la catedra, ne-a facut semn sa ne asezam si ne-a privit intr-un fel… unic. Expresia “a invalui cu dragoste” nu e doar o figura de stil. Aveam sa-i mai revad privirea aceea peste 3 saptamani. Fara sa stiu ca e pentru ultima oara.

A facut prezenta. A ajuns la mine. “Partenera mea de mers acasa…”, a suras dumnealui. Cand a inceput sa predea, am avut senzatia ca ma trezesc la viata dintr-un somn lung si epuizant. Abia atunci realizam cat de dor imi fusese de dumnealui. Hotarasem sa ma duc la olimpiada de istorie, voiam sa “mananc” materia, sa-i demonstrez cat de mult inseamna pentru mine faptul ca a revenit (desi nu fusese decizia dumnealui sa ne “abandoneze”:…).

Urmatoarele saptamani au trecut ca-n zbor. A venit ziua de 7 octombrie. Tin minte ca era intr-o luni (noi avand istorie luni si vineri). Domnul profesor era cam nemultumit de nivelul clasei si de felul in care ne pregateam, asa ca a hotarat sa ne forteze putin sa invatam. “Mai draguta, eu tot va dau vineri un extemporal, ca dumneavoastra… Uite, imi si notez!”. Istoria fusese ultima ora, asa ca ne-a asteptat sa ne strangem lucrurile si sa ne imbracam, stand in picioare la catedra si privindu-ne zambind cum forfotim. Avea acea privire plina de dragoste si intelegere, pe care i-o mai vazusem cu trei saptamani in urma. M-am apropiat de dumnealui si am zambit “E greu la o clasa de ‘uman’, nu-i asa?”. Mi-a suras. A fost ultima oara cand am vorbit cu dumnealui.

Pentru ca marti, 8 octombrie 1996, domnul profesor a facut un infarct si a murit. Avea 64 de ani.

N-am sa va povestesc cat de sfasietor a fost momentul in care am aflat. Ce durere am trait, cat l-am plans, cat n-am vrut sa cred ca nu mai e. Cum am vrut sa-l sarut pe frunte cand l-am revazut la capela, dar n-am indraznit pentru ca mi-era groaza ca-l voi simti infiorator de rece. Cum la inmormantare au venit sute de elevi, care au inceput sa aplaude printre lacrimi in momentul in care sicriul a fost scos din biserica.

N-am sa va povestesc nici de golul imens pe care l-a lasat. Nici cum, in ziua de vineri (cand trebuia sa dam extemporal, dupa cum ne “amenintase”), ne-a venit sa ne ascundem intr-o gaura de sarpe, numai sa n-o vedem pe noua profesoara (alta decat cea din clasa a X-a). Nici cum deschideam caietul de istorie la lectiile predate de dumnealui, reciteam randurile scrise si incercam sa "suprapun" vocea, astfel incat sa mi-l aduc un pic mai aproape. Socotelile mele cu istoria, daca pot spune asa, s-au cam incheiat atunci. N-am mai invatat decat in sila si numai strictul necesar. Ceva se rupsese si rupt a ramas.

N-a mai ramas mult de scris. Restul e in suflet. Daca ati ajuns pana aici cu cititul, va multumesc :) Si va doresc sa aveti parte de cat mai multi oameni in viata voastra care sa va lase ceea ce mi-a lasat mie domnul profesor Mihai Zamosteanu. Caruia ii multumesc, inca o data, pentru tot ceea ce a fost si a insemnat.

luni, 13 iunie 2011

De ce nu e bine sa ne facem planuri


Pentru ca avem un motiv in plus sa ne fie ciuda cand nu reusim sa ne tinem de ele, de-aia.

Azi am avut liber. Adaugand la asta sambata si duminica, iesea un weekend prelungit, in care-mi propusesem sa fac o multime de lucruri: sa ma odihnesc dupa o saptamana extrem de intensa (ma rog, asta e singura chestie care se poate spune ca mi-a iesit), sa ma plimb, sa citesc, sa raspund unor mail-uri si sa imi rezerv macar o jumatate de zi pentru ceea ce diplomatic se numeste home spa si, in realitate, inseamna sa te incui in baie si sa patrulezi nuda in spatiul stramt, pana patrund in piele toate uleiurile si mastile).

Ce am reusit sa fac din toate cele de mai sus: 
-  m-am odihnit (adica am dormit fara sa visez chestiuni legate de serviciu si fara sa tresar panicata ca "e tarziu");
- am raspuns la un mail din doua;
- home spa-ul programat s-a "convertit" intr-un dus rapid, pe care l-as fi facut oricum.

Si-atat. N-am citit, n-am iesit la plimbare (supermarket-ul nu se pune) si sunt deosebit de nemultumita de mine din acest motiv. Capac la toate, nici n-am povestit pe blog peripetiile mele din secolul trecut, respectiv din timpul examenului de bacalaureat si a celui de licenta (ma inspira luna iunie in sensul asta, ca atunci s-au petrecut faptele).

Drept pentru care, ma intreb: daca facandu-mi planuri, n-am reusit sa concretizez decat o infima parte din ele, ce-ar iesi fara sa planuiesc nimic si luand totul la gramada? 

In asteptarea unui raspuns acceptabil la intrebarea de mai sus, va las cu o melodie numai buna pentru inceputul de saptamana. S-aveti spor in toate!

sâmbătă, 4 iunie 2011

Incercari literare din trecut: pere, canibali, Mafia, plumb si altele


N-am avut eu prea multe certitudini in viata asta, dar un lucru am stiut inca dinainte de a merge la scoala: ca vreau sa devin scriitoare. Nu-mi mai aduc aminte de unde mi-a venit ideea, dar stiu ca-mi spuneam singura povesti si le amestecam in functie de inspiratie si chef. In viziunea mea, Alba ca Zapada avea un motan (incaltat, neaparat), Cenusareasa plecase prin padure dupa ce o bruftuluise mama vitrega si se intalnise cu vanatorul care tocmai era cu Scufita Rosie, care Scufita avea niste apa vie si apa moarta... si tot asa. 
Povestile mele nu aveau niciodata final (se poate spune ca eram un soi de Seherezada est-europeana :D) si nici continuitate, pentru bunul motiv ca nu le tineam minte de la o zi la alta. Dar nu era niciun bai, de imaginatie nu duceam lipsa.

Am scris prima poveste cand aveam 8 ani. Nu mai stiu subiectul, dar retin ca era vorba despre o para. Ah, si mi-aduc aminte si titlul: “Para libertatii”. Va rog sa fiti milostivi :D

Cativa ani mai tarziu (vreo trei), am descoperit-o pe Agatha Christie. Cu nuvelele si cu “Zece negri mititei”, pentru inceput. Subit, demonul creatiei a inceput sa ma hartuiasca iar si asa a aparut nuvela “Plumbul demascator”. Si daca adineauri va rugam sa fiti milostivi, acu’  va conjur :)))

Demonul de care ziceam a ramas alaturi de mine si in urmatorii ani. Drept pentru care, la varsta de 12  ani si la capatul unui caiet dictando de 48 file, am concluzionat mandra ca am scris un “mic roman”.

Se numea “Canibal la New York” si-n retrospect, ajung la concluzia ca, pentru varsta pe care-o aveam, nu era CHIAR atat de rau. Pe scurt, era vorba de-un individ care e rapit de canibali, sta printre ei niste ani, se deprinde sa consume carne de om, pe urma evadeaza, ajunge la New York si incearca sa manance o omleta pe care-o vomita, ceea ce-l conduce la concluzia ca nu mai poate sa manance decat carne de om. Moment in care se-apuca sa ucida femei, pe care le transeaza in apartamentul sau.
Acum cred ca-i momentul sa bag fraza aia desteapta din filmele americane: nu e ceea ce pare :D Cu alte cuvinte, n-am profilul psihologic al unui criminal in serie, dar cred ca pe-atunci eram puternic influentata de filmele total needucative pe care le vedeam la televizor :)))

Finalul “romanului” meu a fost unul, cum altfel, romantic:  tanarul a consumat la cina cateva femei, dupa care s-a indragostit de una careia i-a marturisit ce nobile indeletniciri are el, ea a fost socata, apoi i-a trecut si l-a convins sa se predea. El a acceptat intr-un tarziu, a fost judecat (judecator fiind chiar tatal uneia dintre victimele sale), condamnat la inchisoare pe viata, dar a evadat (cred ca citeam “Contele de Monte Cristo” pe vremea aia, ca am descris evadarea destul de minutios) si s-a casatorit cu respectiva, care reusise sa ramana gravida cu altul intre timp, dar eroul nostru, proaspat de-canibalizat, a iertat-o si-au hotarat sa creasca impreuna copilul.

Ma doare capul =))

Nu m-am lasat de „romane“ si-am mai “produs” inca trei in anii urmatori. Unul se numea „Regasire sub o alta identitate“ si vorbea de-un tanar mort in razboiul din Vietnam, a carui logodnica se casatoreste cu fratele lui geaman.

In altul (al carui titlu l-am uitat, spre rusinea mea) era vorba despre un cuplu urmarit de Mafie (tocmai citisem “Scarface, regele gangsterilor”), deznodamantul fiind ca el supravietuieste, ea si copilul lor nu, pedeapsa Mafiei pentru nu-mai-tin-minte-ce-facuse-el fiind sa-l lase in viata. 

Cel de-al treilea, „Caile pasiunii“, era despre doi medici care se indragostesc, el mosteneste o avere imensa si pleaca sa vada lumea, ea nu-l poate urma pentru ca se dedica meseriei, asa ca se despart si se casatoresc, fiecare cu altcineva. Nu asta era finalul, dar n-am mai apucat sa-l condimentez pentru ca demonul creatiei s-a plictisit si-a plecat si el sa vada lumea :D 
A revenit, cativa ani mai tarziu, dar „Caile pasiunii“ zaceau abandonate pe undeva si, oricum, n-as mai fi avut chef de ele. Asa ca m-am apucat de nuvele politiste si m-am tinut de ele o buna bucata de vreme.

„Triunghiul de la Chertsey“, „24 de ore“, „Ultima partida“, „Confidente fatale”, “Pumnalul cu plasele de fildes”, “Problema pe litoral”… Influenta cartilor Agathei Christie si ale lui Edgar Wallace este evidenta, fie si numai luand in considerare titlurile. Cu toate acestea, inca sunt de parere ca nuvelele astea sunt destul de bunicele. Chiar daca mai au nevoie de imbunatatiri pe alocuri.

Insa am depasit (si) faza asta. Am incercat sa le reiau, dar pur si simplu nu se mai leaga. Poate ca proza politista a fost doar o etapa. Sau poate ca totul a fost numai o sclipire de tinerete. Sau poate ca ar trebui sa vad toate sezoanele “Murder, she wrote” :D

De fapt, unul dintre motivele principale pentru care m-am apucat de blogging a fost dorinta de a scrie din nou. Imi lipsise asta atat de mult… Sutele de texte pe care le-am scris la serviciu nu au reusit intotdeauna sa alunge nostalgiile. 
Din punctul asta de vedere, acum e mai bine. Va fi cu adevarat bine atunci cand voi reusi sa-mi (re)gasesc calea si stilul care mi se potriveste.

joi, 2 iunie 2011

Bayreuth - un oras unde-ti doresti sa revii...


... pentru a-l putea cunoaste. Si intelege. Are, intr-adevar, multe de povestit si de aratat...
Ramasesem datoare cu un al doilea post despre orasul Bayreuth, datorie de care n-am uitat, doar ca m-am luat cu altele si-am amanat un pic.

Orasul nu este mare, dar se poate spune ca e foarte cochet si are destul de multe obiective care merita sa fie vizitate. Pe langa muzeele Liszt si Wagner, despre care am scris in precedentul post pe tema, niciun turist nu ar trebui sa rateze teatrul Markgräfliches Opernhaus, aflat in central orasului. 
Este una dintre cele mai frumoase cladiri in stil baroc din Europa, cu interior construit in proportie de 95% din lemn (pe alocuri aurit), singurele obiecte din metal fiind candelabrele. 


 
Teatrul se poate vizita si, daca ajungeti pe aici, in afara de o eventuala bere cu yours truly, nu ratati ocazia de a-l vedea. Pe dinafara nu e ceva iesit din comun, dar interiorul e, pur si simplu, fascinant. Am fost la concert (poze mai jos) si in prima faza nici nu reuseam sa ma conectez la muzica…. Eram prea ocupata sa ma uit - cat mai discret :P - in jur. Asa-ceva n-am mai vazut nicaieri.

(ignorati si voi inventarul viu din poze, multumesc anticipat :D).






Primavara sau toamna, parcurile din Bayreuth sunt un spectacol in sine. Iarna, te simti ca-n “Craiasa Zapezii”. Iar vara, ai senzatia ca te inunda verdele si racoarea.






O cafea excelenta si niste prajituri care se topesc in gura se pot consuma pe terasa parcului Eremitage, unde exista doua castele si in incinta caruia se afla mai multe piscine.




"Cupola" verde e una din locatiile preferate pentru fotografii de nunta.




La anumite interval orare, are loc asa-numitul “joc al apei” (apa tasneste la diferite inaltimi, dureaza cateva minute si e foarte interesant de vazut).


Constructia este incrustata cu pietre semipretioase, iar statuetele sunt placate cu aur. 




Ei, ce parere aveti? V-am convins sa bem o bere impreuna aici, intr-o buna zi? :) Daca da, va promit ca mergem la o berarie privata, infiintata in 1834 (nicio greseala de scriere :D), unde veti simti cu adevarat ce inseamna traditia berii.