marți, 31 decembrie 2013

Let it be a Magic 2014 :)


Dragii mei, pentru 2014 vă doresc sănătate pentru voi şi pentru cei pe care-i iubiţi şi vă mai doresc asta:


Să ne fie bine, pufos şi aromat. Şi mai ales, să ne fie magic :)

Petrecere frumoasă tuturor, ne citim anul viitor :)

duminică, 29 decembrie 2013

De la noi cei de azi, pentru noi cei de altădată


Am găsit imaginea asta bântuind pe Facebook. M-a pus pe gânduri.


Dar am găsit repede răspunsul.

Dare to dream, mi-aş spune, răspunzând în limba în care-a fost pusă întrebarea.
Îndrăzneşte să visezi, mi-aş spune în limba maternă.

Voi ce v-aţi spune, dacă v-aţi putea întoarce în timp? Ce credeţi astăzi că era important să fi ştiut la 20 de ani, de pildă?

marți, 24 decembrie 2013

Un fel de "Ho Ho Ho"


Săptămâna trecută pe vremea asta n-aş fi crezut să fie posibil, dar Moş Crăciun pregătise o mică surpriză pentru mine: şeful a decis că ieri şi azi stau acasă (mai "dau jos" din mormanul de ore suplimentare acumulate), mâine şi poimâine avem oricum liber, deci mă mai duc la muncă taman vineri. Am reuşit să ajung şi la coafor, deci arăt din nou ca o femeie cumsecade :D

Avâd prin urmare timp, ieri a dat hărnicia în mine şi am făcut salată Boeuf. De fiecare dată mă minunez cât de migăloasă e şi câtă muncă necesită o mâncare pe care-o vom consuma în cel mult două zile (ne place atât de mult, încât o mâncăm dimineaţa, la prânz şi seara şi am mânca-o şi pe post de gustare de la ora cinci). Noroc că n-o facem mai des de două ori pe an. 

Sarmale încă n-am înfăptuit, n-am găsit varză murată la magazinul ruşilor (unica sursă din târg), deci suntem în standby în ce le priveşte. În rest, am cumpărat: materie primă pentru friptură, prăjiturele, un mango (de când tot zic că-mi iau unul proaspăt şi bine copt, sper că l-am nimerit), nişte omuleţi de ciocolată şi altele din aceeaşi categorie. Ieri am dat o raită în Piaţa de Crăciun (ultima dată pe anul ăsta, azi la 12 se ridică totul, la revedere, ne regăsim anul viitor pe vremea asta) şi am revenit de acolo mai mult dându-mă de-a dura. Păi cum altfel? Am dat peste iubitele mele langoşi, n-am rezistat unor alune caramelizate şi când mi-am luat un cornet cu un fel de spumă de vanilie, m-am trezit că vânzătorul îmi pune două bucăţi în pungă, în loc de una cum ar fi trebuit. Nu e mare scofală, ştiu, dar m-a făcut să mă simt tare bine :) Poate-o mai fi vreo rămăşiţă de copil în mine, care-a ieşit la iveală când a dat cu ochii de cornetele alea.


Până când ne recitim din nou, vă las în compania pufoşilor chipeşi de mai sus :) Şi vă doresc din tot sufletul un Crăciun liniştit, aromat şi, mai ales, petrecut alături de cine vă e drag. "În viaţă, e important cu cine înserezi", spunea Rodica Ojog-Braşoveanu. Şi cu cine petreci Crăciunul, aş adăuga eu. 

Şi, ca un fel de cadou pentru voi:



Poate oare exista ceva mai frumos decât asta? :)

De asemenea, vă doresc cât mai puţine tag-uri pe Facebook (mă agasează fenomenul :D) şi cât mai puţine sms-uri cu lumina care să vă învăluie :))

Sărbători senine, dragii mei, ne citim zilele următoare :)

Later edit: n-am găsit varză de sarmale, dar am găsit altceva: varză murată, tăiată "fideluţă". Aşa că vom efectua o varză călită cu afumătură, să moară sarmalele de ciudă, na :))
 

duminică, 22 decembrie 2013

Despre două tipuri de medici


Un articol citit în seara asta pe un blog m-a scos oarecum din pepeni şi, după ce i-am spus autoarei părerea mea, am zis să protestez în linişte şi la mine acasă. 

Problema ridicată în textul respectiv se referă la doctorii care-şi fac meseria, în sensul că tratează bolnavii, dar în acelaşi timp le vorbesc în sictir, răstit şi nu le răspund la eventualele întrebări. Autoarea susţine că pacienţii sunt exagerat de pretenţioşi, că de fapt ceea ce contează este "ambalajul", că oamenii se aşteaptă să fie serviţi cu un ceai când merg la medic şi că numai atunci ar fi mulţumiţi. Nu e prima dată când citesc această opinie la ea, s-a mai exprimat şi altă dată în acest sens, ideea ei fiind aceeaşi: şi medicii sunt oameni, au dreptul să trateze pacienţii cu flit, atâta timp cât îi vindecă.

Ei bine, nu sunt de acord. Nu sunt, pentru că am văzut o mulţime de excepţii.

Am văzut un doctor care, după o zi petrecută în cabinet şi în sala de operaţii, venea seara la contravizită şi avea răbdare cu mine - un copchil de nici 15 ani pe vremea aia, iar medicul nu avea experienţă cu pacienţi atât de tineri (era medic militar şi eu eram un caz special, de ajunsesem pe mâna lui). Se punea la mintea mea, îmi răspundea la întrebări (care, dată fiind vârsta mea, nu puteau fi din cale-afară de inteligente) şi nicio clipă nu mi-a dat impresia că-l agasez. Deşi poate aşa era, dar important este că eu, pacienta lui, n-am simţit asta.
Am văzut un profesor doctor doctor (repetiţia nu e întâmplătoare, omul deţinând două titluri de doctor), care - la fel, după o zi de muncă începută la ora 7 şi petrecută în mare parte în sala de operaţii - continua să aibă răbdare cu pacienţii, să le răspundă la întrebări detaliat şi pe înţelesul lor, deşi asta se petrecea seara, în jur de ora 19, când el era încă în spital.
Dentistul meu are întotdeauna răbdare cu mine şi cu nelămuririle mele, deşi mai întotdeauna îmi fac programare după ora 17, el începându-şi programul de la ora 8.
Astea sunt numai trei exemple, aş mai avea şi altele, dar cred că sunt suficiente pentru a se înţelege la ce mă refer.

Am văzut şi medici din categoria cealaltă. Când, pe la vreo 16 ani, am ajuns la urgenţă cu o indigestie deosebit de violentă, m-aş fi agăţat ca de-un pai de orice gest de blândeţe, de grijă din partea cadrelor medicale. Îmi era rău, rău şi mă simţeam pierdută. Doctorul de gardă era o somitate în branşă. A urlat la mine de cum m-a văzut, s-a răstit, n-a vrut să asculte ce încercam să-i spun. Într-adevăr, şi-a făcut treaba: m-a internat şi-a instituit tratamentul corect, în câteva zile eram acasă. Dar aşteptam cu frică fiecare vizită, pentru că de fiecare dată se răţoia la mine de parcă i-aş fi luat boii de la bicicletă. În contrapartidă, asistentele erau nişte îngeri, după 17 ani încă îmi amintesc de ele, cât de frumos s-au purtat şi câtă grijă au avut de mine. Da-le-ar Dumnezeu sănătate...

Având aşadar la îndemână ambele tipuri de situaţii, pot afirma în cunoştinţă de cauză că nu este suficient ca doctorul să ştie medicină şi să trateze pacientul. E necesar, evident, dar nu e de ajuns. Medicul e Alfa şi Omega, e cel spre care pacientul se uită ca să-l ajute. Tratându-l cu flit, nerăspunzându-i la întrebări nu face decât să-i accentueze starea de anxietate. Or, asta nu e deloc în ordine şi n-ar trebui să fie considerat un fapt normal. Halatul alb nu-l transformă în vreun fel de semizeu.

Ceea ce mi se pare şi mai trist e faptul că autoarea de care spuneam la început este ea însăşi medic.

miercuri, 18 decembrie 2013

Dragul, bunul meu 2013... :)


Nu ştiu cum să încep acest post altfel decât mulţumindu-ţi. Dacă aş putea, te-aş îmbrăţişa. Ai început frumos, sub auspicii favorabile şi ai continuat minunat. Atât de multe lucruri extraordinare mi s-au întâmplat, atâtea vise pe care nici nu ştiusem că le am mi s-au împlinit, încât acum, la ceas de bilanţ, aproape nu-mi găsesc cuvintele. 


Aşa că mai bine să trec în revistă ce mi s-a întâmplat în timpul tău:

- la serviciu, am primit o avansare frumuşică;

- ne-am luat maşină; o cheamă Blackie (deşi e albă, dar eu am decretat că numele i se potriveşte, interiorul fiind negru) şi mi-e tare dragă. Am povestit aici despre ea şi momentul când mi-am luat rămas-bun de la Baby, fosta maşină, care-a ajuns în posesia unui văr;

- l-am întâlnit pe dragul meu Zubin Mehta. Era al treilea concert al său la care eram în sală. Emoţiile au fost copleşitoare. Mi-am umplut sufletul de muzica dirijată de el, am tremurat de bucuria de a-l revedea şi de emoţia a ceea ce intenţionam să fac după terminarea concertului. Voi păstra pentru totdeauna în suflet seara aceea şi, în special, întâlnirea cu el. Ochii mei în ochii lui, mâna mea în mâna lui, zâmbetul şi amabilitatea lui, clipele mele cu el, numai ale mele. Autograful lui, pe cartea mea despre el;

-  am petrecut un weekend la Praga

- l-am revăzut pe Zubin, într-un concert în aer liber care-a avut loc la München şi la care au fost prezenţi în jur de 10.000 de oameni; 

 - am vizitat Florenţa; despre experienţa asta am povestit aici, aici, aici şi aici;

- am citit cărţi frumoase, predominant în germană şi engleză şi am făcut recenzii acelora care mi-au mers la suflet; recenziile sunt în secţiunea Cărţi;

- am văzut seriale interesante, am scris şi despre ele la Filme;

- am scris tot mai mult pe blog, deşi mai puţin decât mi-aş fi dorit; dar, după cum statisticile din stânga demonstrează, am fost mai harnică decât anul trecut;

- am cunoscut oameni interesanţi, buni şi simpatici, atât online cât şi offline; pe de altă parte, unele amiciţii şi prietenii s-au cernut şi... n-au rămas în sită. Nu regret. De vreme ce n-au rămas, înseamnă că nu erau "alese".

Uimitor, nu-i aşa? :) Îmi vei rămâne în amintire ca unul dintre cei mai buni ani ai vieţii mele. Îţi mulţumesc încă o dată pentru tot. Pentru toate dorinţele pe care mi le-ai îndeplinit, pentru curajul de-a visa pe care mi l-ai insuflat, pentru acel sentiment de "Yes I can!" pe care-l am de la întâlnirea cu Zubin, pentru experienţele minunate de care am avut parte, pentru că eu şi cei dragi mie suntem bine, pentru tot, tot, tot.

Sper din tot sufletul ca 2014, căruia îi vei face în curând loc, să fie cel puţin la fel de bun ca şi tine şi să-mi împlinesc măcar o parte dintre visele pe care mi le-am făcut în mare parte pentru că mi-ai dat tu acest curaj :)

Şi este ceea ce vă doresc şi vouă, celor care îmi sunteţi aproape :)

marți, 17 decembrie 2013

Manifest


Ideea acestui post mi-a fost inspirată de un topic pe un forum unde activez de nişte ani buni. Întrebarea este simplă şi clară: de ce v-aţi săturat? Încep eu şi voi puteţi completa "lista", dacă vreţi. E terapeutic, vă spun, eu am scris doar câteva rânduri la subiect pe forumul respectiv şi deja m-am simţit mai bine.

Aşadar, eu m-am săturat:

- de Insipida Somnoroasă (plus alte câteva atribute, care fac din "somnoroasă" un adevărat compliment);

- de culoarea părului meu - de la 21 de ani am şuviţe blonde, cu un scurt intermezzo de doi ani în care am fost şatenă; nu mi-a plăcut în mod deosebit şi am revenit la şuviţe. Dar m-am cam plictisit de ele. Mi-ar plăcea un şaten deschis (ceva aproximativ aşa), însă am foarte mari îndoieli că-mi va ieşi. Nu ţin defel să mă pomenesc cu vreo "nuanţa oului de raţă" în cap;

- de oraşul ăsta mic, unde nu se întâmplă mai nimic şi al cărui centru îl faci "la picior" într-o oră, hai o oră şi jumătate. Sunt şi probabil voi fi întotdeauna o citadină. Clanc-clancul de tramvaie, tumultul unei metropole, agitaţia, aglomeraţia, diversitatea, culoarea, în ansamblu viaţa care palpită într-un mare oraş... toate astea mă fac să mă simt ca Julie Andrews când interpreta "The hills are alive" în filmul "Sound of Music"; 

- de managerii noştri incompentenţi, care ne rup în două cu munca (săptămâna trecută, ca şi săptămâna asta, nu avem schimb liber; lucrăm şase zile din şapte) şi nu-s niciodată mulţumiţi. Oricât de bine am munci, vor mereu mai mult. Da, înţeleg - de-aia sunt manageri, să vrea. Dar nu ştiu cât mai pot face performanţă cu nişte oameni frânţi de oboseală şi, pe fondul epuizării, tot mai iritaţi (mâine-poimâine cred că ne luăm la bătaie, aşa suntem de irascibili).

- de persoane care se simt imediat fooaaarte ofensate dacă nu le împărtăşeşti pasiunile, indiferent care-ar fi subiectele acestor pasiuni; cu alte cuvinte, dacă nu-ţi place ce le place lor, ţi-ai dat foc la geamantan. Mă rog, din punctul ăsta de vedere se poate spune că s-a făcut curăţenie în anturajul meu.

Şi-ar mai fi şi altele, dar cele de mai sus ţin momentan capul de afiş. Voi de ce v-aţi săturat?
 

duminică, 15 decembrie 2013

Diverse & disparate (II)

  • Nu reuşesc să înţeleg ce caută pe şosele, la ora 6 dimineaţa, acei pensionari care în zone cu limita de viteză de 80, nu depăşesc 60 km/h. Realmente mă scot din minţi, aş fi în stare să muşc din volan. Drăguţul de Murphy sigur că stă de veghe, astfel încât dau peste ei numai pe acele porţiuni de drum cu o singură bandă pe sens, unde nu-i pot depăşi deoarece din contrasens vin mereu maşini (multă lume începe munca la ora 7). Îmi vine să deschid geamul să ţip la ei să se mişte mai repede, îmi vine să-i stresez cu flash-uri şi claxoane. Dar nu fac nimic din toate astea, fac doar nervii mei pilaf.
  • Nu-mi vine să cred că mai sunt doar nouă zile până la Ajunul Crăciunului. Zic "nu-mi vine să cred" uitându-mă la mine. Nu doar că nu sunt "in the mood", dar abia aştept să treacă perioada asta. La târgul de Crăciun n-am ajuns decât o dată, bradul nu l-am făcut (se va întâmpla cândva zilele astea fiindcă, oricât de Grinch aş fi, nu mă văd de Crăciun fără pom). Citind pe alte bloguri, bag de seamă că lumea e-n fierbere: goana după cadouri, ţinute de Revelion, meniuri de Crăciun... Eu, nimic din toate astea. Şi pe cuvântul meu că nu pricep de ce. Slavă Domnului, am avut unul dintre cei mai buni ani ai vieţii, 2013 a fost mai mult decât bun cu mine, deci n-am nicio explicaţie pentru ne-starea mea.
  • De cele mai multe ori, se poate spune că am trecut peste asta. Nu e ceva la care să mă (mai) gândesc, nu e ceva care să mă urmărească sau să-mi umbrească buna dispoziţie. De cele mai multe ori, am zis. Pentru că alteori îmi aduc aminte în mod acut de acest fapt. Zilele astea traversez nişte momente de "alteori". Şi am aşa un sentiment de zădărnicie şi de regret, de nici nu-l pot descrie în cuvinte. Şi pe care nu izbutesc să-l combat cu nimic, deci nu-mi rămâne decât să aştept să dispară de la sine. Între timp, sunt... într-o stare amorfă.
  • Insipida a făcut recent o gafă monumentală. Încă nu-mi vine să cred în ce fel a comis-o. Nu intru în detalii, dar e cam groasă. Deocamdată nu ştie nimeni - adică ştiu doar eu, că eu am descoperit duda şi am intervenit pentru corectarea ei. Evident, ea ştie că ştiu, ceea ce e destul de fun :)) De spus mai departe nu spun, ar însemna să mă duc cu pâra şi nu sunt genul. Dacă ar fi fost greşeala mea, m-aş fi dus întins la şefă şi la Musiu Şarl şi mi-aş fi asumat-o. Ea nu pare să se consume şi are acelaşi aer prostesc de autoritar (prostesc, mai ales dată fiind situaţia). Nu pot decât să sper că se va afla (e ceva care se va descoperi numai dacă vreunul îşi va pune mintea să cerceteze cine-a făcut-o lată). 

miercuri, 11 decembrie 2013

11.12.13 and a little magic :)


Ziua de astăzi este, din punct de vedere numerologic, una deosebită. 

11.12.2013. Se pare că următoarea zi în această configuraţie va fi peste 90 de ani. Am serioase dubii că o mai apuc :))

Nu m-am gândit la cifrele zilei până n-am citit pe net. Când am ajuns acasă de la serviciu, pe măsuţa din dormitor mă aştepta o crăciuniţă :) Cea pe care mi-o doream de multă vreme şi pe care nu credeam c-o voi avea nici de Crăciunul ăsta. 


Sometimes it's magic :)

În altă ordine de idei, dacă aveţi sau aţi avut crăciuniţe, v-aş fi recunoscătoare pentru orice sfat legat de întreţinerea lor. Am citit că-i place lumina, ceea ce e o problemă - în dormitor am caloriferul exact sub fereastră (şi numai pârjol nu-i trebuie), în sufragerie am jaluzele metalice - deci lumină ioc, prin urmare mai rămâne bucătăria - de unde va trebui s-o mut periodic, atunci când meşterim ceva ce necesită fierbere sau cuptor. Şi am mai citit că nici mutatul nu-i face bine.

E tare frumoasă, nu mă satur să mă uit la ea, sper s-o am cât mai multă vreme... deci dacă aveţi recomandări, please do :)

marți, 10 decembrie 2013

Abisurile comunicării cu Helpdesk-ul (III)


Mi se întâmplă câteodată să simt aşa, o dorinţă aprigă de-a arunca după cineva cu telefonul la care tocmai comunic - sau mă rog, încerc să comunic - cu persoana care se face responsabilă de-acest impuls al meu, unul nu tocmai respectabil. 

Cât de inteligibilă vi se pare fraza de mai sus? Dacă nici prea-prea, nici foarte-foarte, pot să mă felicit, am reuşit să mă exprim în stilul lui Memo. Memo fiind unul dintre neobosiţii colegi de la Helpdesk, precum şi protagonistul întâmplării pe care v-am relatat-o acum câteva luni.

L-am botezat Memo pentru că-mi aminteşte de roboţelul din "Cartea Cărţilor". Vorbeşte în fraze scurte, mereu după manual şi păstrează în permanenţă un ton coborât şi foarte protocolar - probabil că o înjurătură de-a lui ar fi ceva gen "Bună ziua. Aici este Memo. Vă rog respectuos să vă duceţi naibii. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă rog să-mi semnalaţi eventualele erori survenite în timpul acestui proces, însoţite de un print screen. La revedere".)


N-ar încerca o soluţie mai neconvenţională pentru nimic în lume, iar un cartof e cu siguranţă mai spontan. Niciun departament nu-şi doreşte să lucreze cu el. Pe de altă parte, un coleg de-al lui, pe numele său Christian, este exact opusul şi-ar putea fi scos la licitaţie: toată lumea vrea ca el să se ocupe de problemele apărute. E creativ, vine mereu cu o soluţie acolo unde aparent nimic nu funcţionează, e simpatic, are umor, e răbdător. Dar nici măcar el nu se poate împărţi în zece direcţii dintr-odată, aşa că uneori trebuie să ne mulţumim cu Memo.

Săptămâna trecută am avut, ca de obicei, o dandana. O mai avuseserăm, în esenţă era vorba de un status al unor comenzi, status care trebuia să aibă o anumită categorie, pentru a putea prelucra comanda. Dar din motive necunoscute, statusul se încăpăţâna să rămână într-o categorie preliminară, în care nu puteam face nimic.
Atunci când am mai avut problema asta, s-a ocupat Christian - şi-a rezolvat rapid, fără 'jdemii de telefoane, explicaţii, print screen-uri şi bătăi de cap. N-a trebuit decât să-i dăm un mail şi după o oră ne-a sunat c-a rezolvat. 

Eh, dar de data asta am dat peste Memo.

- Vă rog să-mi trimiteţi un raport detaliat al erorii care vă apare, precum şi un print screen, recită el monoton.
Trimitem, aşteptăm. Sună telefonul. 
- Vă apare când faceţi aia şi aia?
Menţionasem aspectul ăsta în mail, că anticipam întrebarea. Nu-i nimic, mai zic o dată, de parcă n-aş avea ceva mai bun / important / urgent de făcut.

- Am înţeles. Acum este mai clar. Voi cerceta problema şi voi reveni cu un telefon. 

Nu revine cu telefon, revine cu mail după mai bine de trei ceasuri. Era şi timpul, Memo, te-aşteptăm ca şi când. 

"Comanda pe care aţi indicat-o se află în statusul X. Pentru a putea fi prelucrată, aveţi nevoie de statusul Y". 

Clipesc o dată, de două ori. Să recitesc mail-ul pe care i l-am trimis, îmi zic. I-oi fi povestit acolo "Scufiţa Roşie", de s-a apucat să-mi explice chestia asta.
Nicio Scufiţă: scrisesem că am statusul X, când de fapt am nevoie de Y. De asta ţi-am trimis mail, Memo, nu ca să faci recapitulare...

Am ajuns la concluzia că Memo s-a apucat de studiat limba latină şi-a început cu dictonul "Repetitio mater studiorum est." :D

duminică, 8 decembrie 2013

Lang Lang, acest Amadeus lipsit de vanitate


Amân de ceva timp recenzia autobiografiei lui Lang Lang, "Playing with flying keys". Cumva, n-am avut până acum starea necesară pentru asemenea postare şi poate nici acum nu s-ar fi întâmplat, dacă n-am fi descoperit o adevărată comoară. Să vă spun mai întâi despre asta, pentru că are legătură şi cu personajul principal al postării şi după aceea povestim despre Lang Lang. 

Aşadar, ne-am făcut un abonament online la ceea ce am putea numi sala de concerte digitală a Filarmonicii din Berlin (http://www.digitalconcerthall.com). În ceea ce ne priveşte, a fost o descoperire epocală: pentru numai 15 euro lunar, avem acces la peste 40 de concerte live în format HD, sute de concerte înregistrate, interviuri cu muzicieni, zeci de documentare şamd. Suntem în culmea entuziasmului, încă nu ne vine să credem că avem la dispoziţie atât de multe concerte ale uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, cu solişti celebri şi dirijori renumiţi pe plan mondial.

Primul material la care ne-am uitat a fost un documentar de o oră, filmat în aprilie în timpul înregistrărilor unui CD cu două foarte complexe concerte de pian: Concertul pentru pian Nr. 2  de Béla Bartók, respectiv Concertul pentru pian Nr. 3 de Sergej Prokofjew. La pian, Lang Lang, iar la pupitru - Sir Simon Rattle, directorul muzical al Filarmonicii din Berlin. Materialul este absolut fascinant. Îl vedem pe Lang Lang făcându-şi încălzirea prin exersarea unor game, repetând cu orchestra, audiind împreună cu Sir Rattle şi directorul de sunet înregistrările din ziua respectivă, făcând notiţe pe partitură cu o carioca ("are cineva o altă culoare?" "Ia-o pe-asta portocalie, eu o să scriu cu un creion", spune Sir Rattle), glumind, povestind despre piesele respective, cu privirea licărindu-i de pasiune şi entuziasm, înregistrând şi abordând totul atât cu seriozitatea impusă de sarcina pe care o are, cât şi cu lejeritatea unui autentic mare muzician.

"Ceea ce mi se pare extraordinar la Lang Lang este faptul că, în adâncul sufletului, a rămas un copil", spune unul dintre membrii orchestrei. Şi are dreptate. E suficient să te uiţi în ochii lui ca să vezi copilul care la vârsta de cinci ani a câştigat primul lui concurs. Şi care descoperise încă de la trei ani miracolul muzicii, urmărind un desen animat cu Tom şi Jerry, în care Tom cântă la pian Rapsodia Ungară de Franz Liszt. "Încă de atunci am înţeles că muzica nu este numai ceva foarte interesant şi distractiv, ci presupune un limbaj secret. Îmi spune poveşti noi, pe care le pot interpreta după cum simt şi care constituie comoara mea de suflet, ca o perlă în scoica sa". Dar, dacă expresia ochilor, scânteia de geniu şi candoarea mi-au amintit de Mozart, la fel de adevărat este că Lang Lang e lipsit de vanitate.


La vârsta de nouă ani a plecat la Beijing însoţit de tatăl său, pentru a se pregăti cu un profesor în vederea admiterii la Conservator. Mai era un an până la examen, dar un an nu însemna nimic, în condiţiile în care mii de pianişti din toată China urmau să se prezinte la admitere. Concurenţa era ucigătoare, iar presiunea - direct proporţională. Micul Lang Lang era supus unui dublu tir: pe de o parte stresul admiterii, pe de alta - tensiunea permanent întreţinută de tatăl său, un om cu ambiţii artistice neîmplinite, pe care le proiectase asupra fiului. Departe de mama sa, rămasă acasă din cauza serviciului şi având o profesoară antipatică şi tendenţioasă, Lang Lang se simţea copleşit şi pierdut.
Dar deznădejdea a cunoscut-o atunci când profesoara (pe care-o poreclise în secret Professor Angry, fiindcă era mereu furioasă) i-a spus tatălui că renunţă la a-i da lecţii lui Lang Lang.
- Fiul dumitale nu este talentat, a plesnit ea, dispreţuitoare. Nu va intra la Conservator şi nu va ajunge niciodată pianist. 

Lang Lang a asistat îngrozit şi distrus la această discuţie. Avea zece ani. Ce-o fi fost în sufletul lui? Nu-mi pot imagina, de fapt nici nu vreau s-o fac. Aşa cum nu vreau să mă gândesc nici ce-a însemnat pentru el momentul în care taică-su, la apogeul unei crize de nervi, i-a îndesat în mână un pumn de pastile, urlând: "Ar trebui să mori! Totul e pierdut! Nu te mai poţi întoarce acasă după acest eşec, toţi vor şti că profesoara a renunţat la tine pentru că nu eşti destul de bun. Singura soluţie e să mori! Înghite pastilele astea şi mori!".
În acel moment, copilul a clacat. Stresul în care trăia, tensiunea, dorul de mama sa, disperarea de-a fi fost respins de profesoară, toate acestea l-au doborât. Pradă unui atac de furie, a început să izbească peretele cu pumnii. Voia să-şi distrugă mâinile, bunul cel mai de preţ al unui pianist. A izbit până când mâinile i-au devenit numai o rană şi sângele şiroia. Probabil imaginea sângelui a fost ceea ce l-a şocat pe tată. "Opreşte-te, Lang Lang!" a strigat, îngrozit la ideea unei eventuale fracturi. "Nu vreau să mori. Vreau doar să exersezi la pian". 

După întâmplarea asta, Lang Lang nu i-a vorbit luni de zile tatălui său. Nici de pian n-a mai vrut să se apropie multă vreme. Dar când a făcut-o din nou, a fost ca şi cum n-ar fi fost despărţiţi niciodată. Pianul era parte din el însuşi. A reluat pregătirea pentru examen, mai întâi cu fosta profesoară din oraşul lui natal, apoi cu profesorul Zhao, recomandat de ea. La Conservator erau 12 locuri. S-au înscris peste 3000 de candidaţi. Lang Lang nu doar că a fost admis: a intrat primul. 

(Cam în aceeaşi perioadă, a aflat că motivul pentru care Professor Angry îl respinsese nu avea legătură cu talentul lui, ci cu faptul că îi fuseseră spuse nişte minciuni despre tatăl său - chipurile, acesta ar fi avut legături cu lumea interlopă a provinciei Shenyang, în care locuia. Reputaţia profesorului depindea în mod direct de reputaţia clienţilor, aşa că Professor Angry n-a ezitat. L-a respins pe Lang Lang, dar n-a avut demnitatea de-a recunoaşte motivul real pentru care o făcuse. Şi nici nu s-a deranjat să cerceteze dacă e adevărat sau nu ce i se spusese despre tatăl lui Lang Lang).

Avea 12 ani când a câştigat un prestigios concurs internaţional, organizat în Germania. O competiţie unde timp de mai mulţi ani nu se acordase locul întâi, pentru că nu se ridicase nimeni la acest nivel. Printre concurenţii din acel an se regăseau şi cei mai buni doi pianişti din China, cărora statul le sponsoriza deplasarea şi le dăduse paşaport diplomatic. Pe Lang Lang nu-l băga nimeni în seamă. Tatăl său a făcut cu greu rost de viză şi, încă şi mai greu, de bani de drum. Lang Lang zbura pentru prima dată. În avion, s-a aşezat fascinat pe un fotoliu de la clasa Business. Stewardesa l-a repezit furioasă, trimiţându-l la clasa Economic.

Lang Lang a câştigat concursul. După ani de zile, iată că s-a găsit un candidat care să merite locul întâi. Şi a făcut chiar mai mult de atât: i s-a decernat un premiu special pentru interpretare. "Cea mai bună interpretare din istoria acestei competiţii", a punctat prezentatorul. A fost singura dată când Lang Lang l-a văzut pe tatăl său plângând. 

După succesul din Germania a urmat un şi mai răsunător triumf în Japonia, la Concursul Internaţional pentru tinerii pianişti. Finalişii au fost acompaniaţi de orchestra Filarmonicii din Moscova. Lang Lang a câştigat medalia de aur. Acum era pregătit să "străpungă" fortăreaţa americană. A fost invitat să susţină un recital la New York. 

Restul, cum se spune, este istorie. O lume nouă s-a deschis în faţa tânărului de 14 ani. A debutat alături de orchestra simfonică din Chicago, înlocuindu-l în ultima clipă pe solistul programat să cânte, care se îmbolnăvise. A fost suficient pentru ca Zarin Mehta (manager artistic, directorul unui important festival şi, numele nu e o coincidenţă, fratele lui Zubin :)) să-l remarce. Visul american al lui Lang Lang prindea contur. Dar cea mai mare dorinţă a lui era să cânte la Carnegie Hall. "Faceţi ca asta să devină realitate", s-a rugat el zeilor. Au făcut. În 2001, Lang Lang a susţinut primul său recital pe scena de la Carnegie Hall. 

Un moment aparte îl reprezintă întâlnirea cu Daniel Barenboim, pentru care avea un enorm respect. Fără ca el s-o ştie, Barenboim a fost prezent în sală la unul dintre concertele susţinute de Lang Lang alături de Filarmonica din New York. A fost atât de impresionat, încât a ţinut să-l felicite şi l-a căutat în cabină.

- Este o mare onoare pentru mine, a rostit Lang Lang intimidat, şi nici în ziua de azi nu ştie de unde-a avut curaj să spună ce-a spus în clipa următoare: Oh, Maestro, vă rog, vreţi să fiţi profesorul meu?
A tăcut imediat, cuprins de jenă. Însă Daniel Barenboim a zâmbit. 

- Sigur că da, tinere. Dar te rog, spune-mi Daniel.

Citind cartea, ai impresia că-l asculţi pe Lang Lang interpretând la pian. Aceeaşi naturaleţe în exprimare, acelaşi autentic, aceeaşi sensibilitate. Lectura este încântătoare şi impresionantă. Nu o dată mi-au dat lacrimile, nu o dată mi-a fost teamă să dau pagina, fiindcă aveam emoţii pentru Lang Lang şi-mi doream, speram de dragul lui, să fi câştigat un concurs sau altul. 

Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, vă invit ca-n încheiere să-l ascultaţi pe Lang Lang, interpretând Sonata pentru pian Nr. 3 de  Béla Bartók :)



Lang Lang este o forţă care face lumea să se mişte. Astfel, după ce în 2008 a cântat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, 40 de milioane de copii chinezi au început să studieze pianul. Şi acesta este numai un exemplu din cele multe... pentru că Lang Lang e, într-adevăr, un om care poate schimba destine.

miercuri, 4 decembrie 2013

"Six feet under" (Sub pământ S.R.L.")


Serialul "Six feet under" ("Sub pământ S.R.L.", cum a fost tradus la noi) nu ne "spunea" mare lucru. L-am început destul de sceptici şi apatici, fapt perfect de înţeles, dacă ne gândim că tocmai se încheiase "Breaking Bad", o capodoperă care va fi greu de egalat. "Six feet under" avea, aşadar, big shoes to fill, cum spun englezii. Ceea ce ne trezise curiozitatea era faptul că scenariul e semnat de Alan Ball, premiat cu Oscar pentru filmul "American Beauty", precum şi faptul că toţi actorii din rolurile principale sunt deţinători de premii (Emmy, Globul de Aur, People Choice Awards şamd). Un palmares de natură să incite, în tot cazul.


La final, pot spune că serialul nu ne-a tras pe sfoară. A oferit exact ceea ce promitea: un scenariu excepţional şi un joc actoricesc atât de bun şi autentic, încât au fost momente când nu mai suportam să ne uităm, atât de convingător - şi dramatic - era totul.

Filmul prezintă povestea familiei Fisher, deţinătoare a unei case de pompe funebre. Ca realizare, mi-a amintit întrucâtva de "Dr. House": acolo, fiecare episod începea cu vreunul care avea vreo sincopă, sângera pe nas sau pe urechi şamd, apoi urma genericul. Similar, fiecare episod din "Six feet under" începe cu moartea cuiva, de funeralii urmând să se ocupe familia Fisher.

Ceea ce face acest serial cu adevărat deosebit este umorul negru din abundenţă şi felul în care spune poveşti de viaţă cumplite şi veridice. Este ciudat să-l vezi pe Rico (angajat al familiei Fisher, interpretat de Freddy Rodriguez) îmbălsămând un cadavru, în timp ce discută relaxat ultimele noutăţi din ziare. Încă şi mai ciudat e să vezi cadavrul cum prinde viaţă şi discută relaxat cu Rico - "să mă faci să arăt bine, da? Vine multă lume importantă să mă vadă". S-ar putea spune că e o parodie cinică, dar te obişnuieşti rapid şi tinde să devină un mod simpatic de-a aborda moartea, dacă aşa ceva e posibil. 

Dincolo de povestea particulară a fiecărui decedat şi a aparţinătorilor săi, filmul urmăreşte destinul familiei Fisher. David (Michael C. Hall, viitorul "Dexter") este homosexual şi are serioase dificultăţi de adaptare în societate. Fratele său, Nate (Peter Krause) e prototipul fiului risipitor, care preia alături de David afacerea familiei după ce tatăl lor moare. Claire, sora mai mică a lui David şi Nate, e o artistă neînţeleasă şi un fel de "rebelă fără cauză", sufletistă şi foarte nesigură. Maşina ei personală este un dric, are relaţii cu toţi ciudaţii, încearcă o experienţă lesbiană, niciodată nu ştie ce vrea.


De departe însă, vedeta este Ruth, mama celor trei fraţi. Frances Conroy face un rol ex-tra-or-di-nar. E la fel de convingătoare şi expresivă când pregăteşte cina, când înşiră bărbaţii pe sfoară (dacă mă gândesc, a avut mai mulţi decât oricare alt personaj feminin din serial), când face crize de nervi ţipând şi izbind tigăi şi cratiţe, când îi dă unuia dintre amorezii ei suma de 87.000 de dolari pentru a-l scăpa de cămătari, când îşi îngrijeşte cel de-al doilea soţ (bolnav psihic), când îl ţine în braţe pe Nate, speriat că trebuie să se opereze pe creier sau când poartă discuţii pe teme sexuale, cu aerul cel mai firesc din lume. Am fost fanul ei de la primul şi până la ultimul episod.

Au existat două momente când nu mai suportam să privesc şi aproape mi-au dat lacrimile.
 
Cel dintâi a fost episodul în care Nate a îngropat-o pe Lisa (prima lui soţie). Săpând el însuşi groapa, aşezând-o pe Lisa direct în pământ, fără a o pune în sicriu şi respectându-i astfel dorinţa ca după moarte să devină una cu natura. Momentul acela când, bătătorind pământul cu picioarele, începe să urle, este.... absolut sfâşietor. E durerea în stare pură, jucată atât de bine încât e greu de crezut că e actorie. 
Şi-a dorit acelaşi lucru pentru sine, când va fi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat, Nate murind din cauza unui anevrism cerebral. L-au înmormântat fără sicriu, înfăşurat într-o pânză albă. A fost nevoie de forţa tuturor bărbaţilor prezenţi la mica ceremonie pentru a-l pune în groapă. Corpul a căzut în mormânt cu un "buf" sec şi sinistru. Fiecare din membrii familiei a luat apoi o lopată şi împreună au astupat groapa. Bulgării de pământ căzând încet peste corpul înfăşurat în linţoliu m-au făcut să mă gândesc la înmormântarea lui Mozart. Mi se pune şi-acum un nod în gât când îmi aduc aminte de scenă.

Este un serial excelent, pe care nu pot decât să-l recomand. Viaţă, dramă, dar şi mult haz. Comic irezistibil de situaţie, de personaje. Singura "bulină neagră" ar fi pendularea între real şi imaginar, care uneori e foarte derutantă. Dar e un minus neglijabil, în raport cu numeroasele plusuri.

luni, 2 decembrie 2013

Unde mi-e iarna?


E ceaţă. Ieri a fulguit naiv. Încă nu s-a depus nimic. Dar are timp. E abia 2 decembrie, a doua zi oficială de iarnă. Şi eu deja vreau primăvară.

Nu-mi place iarna. Sunt rea de frig, n-am nevoie decât ca mercurul din termometru să coboare la câteva grade peste zero (nu sub, peste) şi mi se îngălbenesc degetele. Mănuşile nu rezolvă mare lucru, de fapt nu rezolvă nimic. Tot îngheţ, dar cu mănuşi. 

Ziua e scurtă. Dacă plouă, se face imediat polei. Albul, prea multul alb care-o să vină, mă deprimă de fiecare dată. Nu-mi place în mod deosebit nici Crăciunul. Mi-a fost furat, cândva demult. N-am mai reuşit de-atunci să-l regăsesc, deşi mă străduiesc în sensul ăsta. Moş Crăciun, Jingle Bells, parfumul brazilor, globurile, colindele... nu-mi mai spun de mult timp aproape nimic. Sau dacă da, numai pentru puţin timp.

Îmi aduc aminte de-o compunere despre iarnă, pe care am scris-o prin clasele primare. Am fost foarte mândră de expresia "un covor de diamante răspândite pretutindeni", pe care-o ouasem. Învăţătoarea m-a lăudat. Cât de mândră eram... Azi, mă enervează până şi să mă gândesc la chestia asta. Ce naivitate. 

Poate e doar ceva de moment, poate pe măsură ce se apropie Crăciunul o să mă simt mai bine. E al nu ştiu câtelea an când îmi propun ca de sărbători să-mi cumpăr o crăciuniţă. N-am făcut-o niciodată. E tot o încercare de-a mea de-a "restaura" ceva compromis. Cred că nici acum n-o să se întâmple.

Şi nu pot să nu mă-ntreb...

... unde-am pierdut iarna copilăriei...?

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Vise în noaptea Sfântului Andrei


Postul de astăzi are legătură exclusiv cu Sf. Andrei, aşa că voi începe prin a le ura toate cele bune şi un an însorit acelora dintre voi care-şi sărbătoresc onomastica :) Să vă meargă extraordinar în toate, oameni :)

De la mine pentru voi:

Nu putea lipsi usturoiul, nu-i aşa? :))

Bun, şi-acum să trecem la subiectul propriu-zis, şi anume visele de Sf. Andrei. Mai întâi, să vă spun ce-am visat eu azi-noapte (nu, dom'le, nu mi-am pus busuioc sub pernă ca să-mi visez ursitul, că l-am găsit demult, ergo nu mai am ce visa; revenim însă la acest subiect imediat). Aşadar, ţin să vă spun că am visat-o pe nici mai mult nici mai puţin decât Regina Marii Britanii :D Nu mai reţin ce făceam cu Majestatea Sa, dar parcă ne grăbeam amândouă undeva. Aveam aceeaşi ţintă, cum ar veni :)) 
Cred că e timpul să studiez bursa locurilor de muncă de pe site-ul Palatului Buckingham :D 

În altă ordine de idei. (Mult) mai tânără fiind, desigur că n-am rezistat ispitei de-a încerca să-mi aflu sortitul în această noapte. Astfel, într-unul dintre ani am decis că-mi voi pune busuioc sub pernă. Am procurat de la bunică-mea busuioc sfinţit şi am aşteptat optimistă lăsarea serii. 

Dar înainte să mă culc, am început să fiu cuprinsă de îndoieli. Oare-o fi suficient busuiocul de sub pernă? O fi dând rezultate? M-am gândit să pun şi pieptenele sub pernă (auzisem pe undeva că ar avea efect similar). Când să sting lumina, am decis că un fir de busuioc sub limbă n-are ce să strice (de asemenea, citisem că dă rezultate).  Am adormit stresată să nu înghit busuiocul şi concentrată să ţin minte ce visez. Nu mai ştiu ce-am visat, după cum nu mai reţin nici dacă am înghiţit sau nu firul de busuioc. Dar îmi aduc aminte că a doua zi eram dezumflată, ceea ce spune totul.

În alt an, am trecut la artileria grea: turtiţa de Sf. Andrei. O ştiţi? Dacă nu, staţi că vă luminez eu degrabă. 
Se face din făină şi sare, cantităţile fiind măsurate într-o coajă de nucă. Turtiţa se cocea apoi pe plită. Nu mai reţin precis, dar parcă erau cantităţi egale de făină şi sare; în tot cazul, era infernal de sărată. Se mânca jumătate din ea înainte de culcare, iar cealaltă jumătate se punea sub pernă. Apoi nu mai trebuia să se mănânce şi nici să se bea nimic. Pe cine visai că-ţi dă apă să-ţi astâmperi setea, urma să fie the one :D 

Dimineaţă am avut senzaţia că mi-e gura plină de jar, atât de uscată era şi atât de tare mă ardea setea. De visat, l-am visat pe un tip care mă curta intens la vremea respectivă şi care, în vis, mi-a oferit o ceaşcă de cafea. În spuma cafelei se formaseră nişte iniţiale. Păcat că nu le-am reţinut (bag seama că reţin toate bazaconiile şi uit ce e mai interesant, grrr). Anyway, respectivul nu mă interesa deloc, aşa că am fost decepţionată că l-am visat pe el. Pe de altă parte, m-am consolat cu faptul că nu mi-a oferit apă, ci cafea - iar eu nu beam cafea la vremea aia, deci am tras concluzia că nu e ursitul meu - ceea ce n-a fost şi nici n-ar fi avut cum să fie, de vreme ce nu mă atrăgea absolut deloc. 

Acestea au fost "experienţele" mele de Sf. Andrei; după cum se vede, irelevante. În acelaşi timp, am auzit de lume care-a avut vise mult mai interesante şi mai grăitoare, deci imposibil n-ar fi... Voi aţi încercat aşa ceva vreodată? Sau v-ar tenta s-o faceţi?

miercuri, 27 noiembrie 2013

Alo, radiologia? Aveţi cornuleţe proaspete?


Ieri am sunat la două centre medicale din oraş, în vederea unei radiografii de coloană vertebrală. Am scolioză de foarte mulţi ani şi de la un timp a început să mă sâcâie. Medicul de familie m-a trimis la radiografie, urmând să decidă apoi dacă recomandă gimnastică medicală sau mă trimite la specialist, să-mi recomande ăla ce-o şti. 

Primul centru
- Bună ziua, aş dori o programare pentru o radiografie completă de coloană, diagnosticul blabla...
- Bună ziua. Doriţi o radiografie?
("De ce, aveţi radiografii de vânzare?"). 
- Da, de coloană, completă, diagnosticul cutare. 
- Aveţi trimitere de la medic?
- Da, de la medicul de familie. 
- Vă rog să-mi citiţi ce scrie pe trimitere. 
Eram în ofsaid, nu luasem "docomentul" cu mine (zic "nu-l luasem" pentru că am sunat în pauza de la serviciu; la ora 18, când ajung acasă, eventual paznicul dacă mai e de găsit la centrul de radiologie; şi am puternica bănuială că el nu răspunde la telefon).
- Nu vă pot face programare dacă nu-mi citiţi exact ce scrie pe trimitere.
Îmi aduceam vag aminte că apăreau pe-acolo nişte prescurtări şi nişte iniţiale, dar n-aş fi fost în stare să le redau.

Îmi iau la revedere şi sun la al doilea centru (ceva mai mare decât primul, înglobând mai multe clinici, inclusiv de radiologie), unde repet povestea: doresc aşa şi pe dincolo, am trimitere, când se poate obţine o programare şamd. 
- Deci doriţi o programare la radiologie. 
- ... ăăă, da, zic, uşor derutată. ("Dacă am sunat pentru o radiografie de coloană, cam la ce secţie crezi c-aş dori programare? La ORL?")
- Noi nu facem programări la radiologie. 
A, nu? Dar aveţi clinică de radiologie, mă scuzaţi. Ce faceţi, cornuleţe cu nucă?
-Trebuie să vă faceţi o programare la medicul nostru radiolog (să n-am parte de Joiţica dacă am înţeles cum îl cheamă), care evaluează situaţia şi vă dă trimitere la radiografie.
-... aha. 
(Probabil "aha-ul" ăsta a sunat foarte stupid, dar aşa mă simţeam şi eu. Cum adică, vin cu trimiterea de la medicul de familie la un alt medic, care îmi dă apoi şi el trimitere la o investigaţie pentru care eu am deja trimitere? Mâna sus care mai pricepe ceva).
- Bine, îmi puteţi face o programare la medicul radiolog?
- Nu, trebuie să sunaţi la numărul 0921-şi-oricum-nu-mă-mai-interesa.
Mulţumesc, la revedere ("da' sigur nu faceţi cornuleţe cu nucă?"). 

Am sunat azi din nou la primul centru, am recitat ce scria pe trimitere şi am obţinut o programare - pe 19 decembrie mă duc cu curca la raze. La propriu :D 

Disclaimer: a nu se înţelege că aş avea de comentat la adresa sistemului medical german. Nu e vorba de asta. Sunt de părere că un pacient de aici are, în general, "cărţi" mai bune, doar prin simplul fapt că e bolnav în Germania şi nu în alte părţi. 

Dar birocraţiaaaaaa îmi face nervii franjuri. (De fapt nu ştiu dacă "birocraţie" e cel mai potrivit termen în context, dar cum altfel s-ar putea descrie învârtitul în jurul cozii de la cel de-al doilea centru?).

duminică, 24 noiembrie 2013

Cum a fost la petrecerea de Crăciun


Aseară, în jur de ora şase, ajungând la berăria unde urma să aibă loc petrecerea de Crăciun a firmei, îmi ziceam că timpul va trece, probabil, foarte greu până spre ora zece, oră la care mă gândeam că ar fi suficient de diplomatic s-o şterg fără ca asta să cauzeze demnităţi rănite.
Nu prea aveam motive să cred că va fi altfel decât cu doi ani în urmă, când am numărat orele până am scăpat de acolo. Teribilă plictiseala de-atunci; după cum vă spuneam într-o postare precedentă, tot ce făcuserăm a fost să mâncăm, să disecăm diverse de la serviciu şi să bem. Eu n-am băut atunci aproape deloc - ţin minte că primisem patru tichete pentru băuturi şi când am plecat, am lăsat două dintre ele colegilor.

Daaaar.... în mod cu totul neaşteptat, aseară a fost cu totul altfel. Sărind direct la concluzii:

1) de data asta, am primit cinci tichete pentru băutură. Le-am întrebuinţat pe toate :D Şi ca să fie clar de la început cum stau lucrurile, Cola am cumpărat de la bar, nemaiavând bonuri :))

2) pe la ora zece, în loc să mă fofilez, l-am sunat pe soţ: "Poţi să vii tu să mă iei? Dacă nu, trebuie să plec în vreo 45 de minute, că ultimul tren e la unşpe.... şi aici e-aşa de mişto, c-aş mai sta vreo două ore....".
A putut :D (Venisem cu trenul ca să n-am grija locurilor de parcare de la berărie, aspect foarte problematic, de altfel).

Şi-acum, detaliat. 

Începutul nu părea să fie din cale-afară de promiţător. În flyere (având ca subiect petrecerea şi care ni se distribuiseră din vreme), scria albastru pe alb că vom fi "întâmpinaţi" cu mini-pizza cu roşii şi rucola, respectiv cu sos de usturoi. Nu ne-a întâmpinat nimeni, mai bine-zis trecuse deja o oră de când ne instalaserăm la mese şi nu primiserăm nimic de mâncare. Am băut un Radler (bere cu suc de lămâie, la halbă de jumătate de litru) şi am bârfit pe îndelete şefii cei mari, pe care-i vedem în carne şi oase numai o dată pe an, anume cu ocazia acestei petreceri; în rest, le citim pe intranet vorbele pline de duh şi le contemplăm pozele din care zâmbesc corporatist. 

Periodic lumea ieşea la ţigară, ca să mai alunge monotonia şi ghiorăiala stomacului. Într-un final, ni s-a adus primul fel - supa (motiv pentru o colegă să mormăie toată seara că am rămas neîntâmpinaţi :))). Avusesem de ales între supă de castane sau supă picantă de pui. Yours truly, pusă pe fapte mari, a ignorat banalul pui şi-a ales demnă fiertura de castane. Nu mai mâncasem niciodată şi voiam să testez. 

Meh. O pastă cu gust dubios (mai degrabă de ciuperci, decât de castane), cam prea sărată şi cu nişte fulgi de migdale deasupra. Fail. Ieşeam mai câştigată cu licoarea transparentă de pui.

Între primul şi cel de-al doilea fel, moment artistic. Şefii cei mari au fost invitaţi în mijloc. "Din moment ce dumneavoastră aveţi cerinţe atât de ridicate de la angajaţi, e momentul să ne arătaţi de ce sunteţi în stare", a enunţat o vrăbiuţă de la departamentul de PR. 
N-a prea înţeles nimeni ce legătură era între pretenţiile lor de la noi şi ce-au avut de făcut. Concurs de flotări - cine reuşeşte cele mai multe flotări într-un minut. Apoi, genuflexiuni, urmate de sărituri ca-şi-cum-ar-fi-avut-coardă (dar n-aveau), cine umflă cele mai multe baloane şi cine înfăptuieşte cele mai multe avioane de hârtie ("care nu e obligatoriu să zboare", a adăugat PR-ista plină de spirit şi, văzând că nu râde nimeni, a chicotit de propria-i glumă).
Momentul a cam fost un fiasco - niciunul din ei n-a efectuat integral un minut de exerciţii. Hahaha şi hihihi, nu mai putem. Sau cutare chestie nu vrem să facem; a fost un singur tip care s-a încumetat să umfle baloane, de exemplu. Ce să spun. De parcă pe noi ne-o întreba careva dacă vrem sau mai putem, asta că tot se voia a fi o paralelă între ei şi noi.
Pentru ultima "probă" au avut de răspuns la întrebări legate de companie. De exemplu, câte femei lucrează în firmă. Vreo 300, a zis cu tupeu un manager. Wrong! Răspunsul corect era 442. Da' bine mai era informat, să nu-i fie de deochi, ptiu, ptiu. 
Câte calculatoare sunt în departamentul cutare, l-au întrebat pe altul. A zis o cifră mai mare decât în realitate. "Două la primărie, două la prefectură..." :D
La sfârşit, unul dintre ei a fost declarat câştigător; era aşa o hărmălaie, că nimeni n-a înţeles exact care-au fost criteriile de departajare; dar ce conta, oricum?

A sosit felul doi, pentru care puteam opta între gulaş de căprioară şi filé de porc cu sos de smântână şi garnitură de cartofi Macaire. Nimeni nu ştia ce-s ăia. Dar eu nu mănânc căprioară, din principiu (că veni vorba, nici raţă şi nici gâscă nu mănânc, în toate trei cazurile explicaţia fiind simpatia mea pentru animalele respective). Deci am luat porcul, cu neelucidaţii cartofi Macaire cu tot (s-a dovedit că era vorba de-un fel de chiftele din cartofi, banale). Mâncarea n-ar fi fost rea, dar sosul era sărat, ocnă! Se spune că, dacă mâncarea e sărată, înseamnă că bucătarul e îndrăgostit; ei bine, ăsta de preparase porcul trebuie să fi fost Romeo, Hamlet, Paris, Lancelot şi Orfeu la un loc. Dixit!

Am "stins" scurt al doilea Radler, de se uita Insipida la mine ca raţa la fulger. O fi crezut c-am să stau toată seara pe Cola? Un coleg a propus un Schnapps, pe care nu l-am refuzat. Simţeam nevoia, cu atât mai mult cu cât apăruse o formaţie locală care cânta în principal coveruri, dar şi melodii nemţeşti. Ceea ce n-ar fi fost rău deloc, dar cântau fals. Teribil de fals. Şi, cum altfel, foarte tare. Mai puteam comunica între noi doar dacă ne ţipam în urechi. 

Dar Schnapps-ul şi-a făcut treaba cu brio: ne-a apucat zelul şi-am ieşit cu toţii la dans. Aşa, pe lălăiala aia falsă. A fost foarte nostim şi inedit să ne vedem unii pe alţii şi-n ipostaza asta. Când voiam să ne odihnim, cântam de la masă. Adică, mă rog - cântat e un fel de a spune. În realitate am urlat frenetic în grup, de cred că mâine suntem toţi pe bomboane de gât :))

La desert am avut clătite cu mere şi sos de vanilie. Digerabile. Măcar pe-astea nu le-a mai izbutit sărate :D Însă mi-era tot mai sete (de la căldură, dans şi sarea îngurgitată până atunci), drept pentru care cele două halbe de Radler au devenit rapid patru.
Unul dintre şefii de tură - un adevărat gentleman, în vârstă de aproape 60 de ani, pe care n-am cuvinte să vă spun cât îl respect - m-a invitat la dans. Era o melodie nemţească zbânţuită, cu un ritm cam îndoielnic. "Trebuie să ai răbdare cu mine, n-am mai dansat niciodată pe muzică de-asta", i-am spus. "Nicio grijă", zice, "eu n-am mai dansat de 18 ani". Aha, deci ne completăm reciproc :)) Ne-am descurcat onorabil şi-a fost un moment chiar frumos. 

Revenind la masă, un coleg a făcut o mişcare greşită - de fapt, ne fluturam mâinile în aer plini de zel, lălăind "YMCA" - şi tot paharul lui de Cola a aterizat la mine-n poală. "Ei poftim", i-am spus partenerului meu de dans, "cum îi explic eu bărbatului că, după ce-am dansat cu tine, sunt udă leoarcă pe fustă?" :))

Am plecat acasă aproape de miezul nopţii, după cum vă spuneam. Cei doi litri de Radler mi se cam urcaseră la cap, iar Schnapps-ul trona victorios în vârf :D Mai băusem şi nişte Cola şi cafea, dar tot îmi bâzâiau creierii. Am adormit destul de greu şi mă gândeam că mâine - azi, cum ar veni - am să mahmuresc. Bag seama că nu. Mă simt obosită, dar cred că era firesc, după asemenea desfăşurare de forţe. 

Concluzionând, aşa da. Mai vreau! Numai să schimbe bucătarul şi formaţia :))

joi, 21 noiembrie 2013

Sinceritate în cuplu :D


Acum vreo hăăăt, 7-8 ani, viitorul (pe-atunci) soţ trebăluia pe meleaguri străine - unde l-am urmat, după ce ne-am procurat certificatul rozaliu - şi eu eram la Bucureşti, de asemenea trebăluind. Ne vedeam la câteva luni, dar comunicam zilnic - prin sms-uri, telefoane sau, când aveam noroc, pe messenger, sănătate şi zile senine cui l-a inventat. Nu era uşor, dar n-o să mă lansez acum în discursuri de tip "relaţia la distanţă chiar poate să funcţioneze"; altceva voiam să vă povestesc. 


Într-o seară, în timp ce eram ocupată cu masarea şi cremuirea conştiincioasă a zonelor pângărite de ticăloasa celulită, sună telefonul. Număr necunoscut. Cu mâinile pline de cremă, apuc telefonul cu un prosop şi răspund răstit, fiind gata să trântesc conversaţia în nasul cui mă întrerupe din nobila-mi îndeletnicire.

M-am lichefiat pe loc - era omul meu. Care, după efuziunile de început, m-a întrebat ce fac.

Ăăăăăăăă, cum să-i spun ce fac? Mi se părea o erezie. Bărbaţii nu trebuie să ştie că ne cremuim (de parcă ar fi chiori de-amândoi ochii şi n-ar observa nenumăratele tuburi şi cutiuţe din baie), ei trebuie să vadă numai produsul finit şi legat cu fundiţă roşie (nu cumva v-aţi gândit la prostii?).

Regretabil însă, nu mă găseam într-o dispoziţie creativă, aşa că n-am putut inventa la repezeală decât că mă uit la televizor. Doar nu era să-i fi spus că gătesc, serios acuma :D Intra în panică bietul. 
- La ce te uiţi?
Argghhhh.... la ce, la ce, la ce?
- Hai, spune drept, ce făceai?
Mda, m-a prins că televizorul e închis.
- Ei bine, dacă vrei să ştii exact ce făceam, află că mă dădeam cu o cremă contra celulitei! 
Na. Ia-o p-asta.
La celălalt capăt al firului, linişte. 
-.... alo?
L-am şocat, îmi zic.
-... da, aici sunt. Mă întrebam dacă... nu e prea târziu pentru crema asta?

Stop-cadru. Nu asta ar fi trebuit să spună. Un contrariat "dar tu nu ai nevoie de aşa ceva!" ar fi fost imperios necesar.

Orgoliul meu a avut nevoie de luni de zile de îngrijiri medicale.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Status "chef de indiferent-ce": gheaţă la mal


Săptămâna asta şed binişor acasă - două zile de concediu rămase restante, la care se adaugă 3 zile de ore suplimentare - 24 de ore aşadar, din vreo 70 câte aveam acumulate. Nu mă plâng :)) Mi-ar fi plăcut să-mi iau acest liber în decembrie (de preferat între Crăciun şi Anul Nou, haha), dar nein, nu se poate, în decembrie nu se dă liber, că dacă dăm la unul, după aia vor toţi. Mno, să vă fie-n ciorbă.

De dormit am dormit, de stat degeaba am stat (dar continuu să practic cu râvnă acest sport :D), cu nişte programări demult amânate am rezolvat, de citit citesc. Apropo de asta - mi-am comandat pe bunul Amazon o cărămidă absolut impresionantă: "Beethoven, revoluţionarul singuratic". Îmi pot închipui de ce singuratic, nu pricep însă de ce revoluţionar - dar după ce voi fi citit cele 832 de pagini în germană :D, o să ştiu precis. Tot legat de cărţi, amân de ceva vreme să vă povestesc despre Lang Lang, a cărui biografie am citit-o acum câteva luni, dar cred că zilele astea am să comit postarea. 

În rest, nu fac nimic. Îmi tot ameninţ soţul că voi prepara o supă de cartofi à la Praga (cu usturoi, adică), dar până acum n-am izbutit s-o înfăptuiesc. Mă simt cam slăbită şi cam fără energie.

Sâmbătă avem petrecerea de Crăciun la serviciu. Aha, sâmbăta asta, pe 23 noiembrie. Ăştia-s nebuni. Cică n-au mai găsit liber în săptămânile următoare. Cred şi eu, dacă s-au trezit la spartul târgului. Tot e bine că n-au pus-o în august. 
Şi bineînţeles, habar n-am cu ce să mă îmbrac la party, care foarte probabil va fi covârşitor de plictisitoare. Ultima dată când am fost (în 2011, că anul trecut boleam şi decât să nu mă duc a doua zi la serviciu, am preferat să zic "pas" petrecerii şi să zac în pat), ultima dată ziceam, n-am făcut decât să mâncăm, să vorbim tot despre serviciu şi să bem vin fiert, bere sau punch fără alcool. Fascinant :|

marți, 19 noiembrie 2013

Amintiri îndepărtate - poreclele profilor


Într-o oarecare măsură, postarea de azi mi-a fost inspirată de Cami. Ea a scris un text care m-a dus instantaneu cu gândul la anii de şcoală; nu chiar la anii când învăţam să mâzgălesc beţişoare şi noduleţe, ci oarecum mai încoace, mai spre era noastră cum ar veni :D Şi mi-am adus aminte de mulţi profesori, dar mai ales de poreclele pe care le dăduserăm unora dintre ei... ;))

La gimnaziu

Nu prea i-am poreclit pe profii din gimnaziu. Fie erau prea banali şi nu se distingeau prin nimic, fie ne inspirau atât de multă frică încât nu cutezam să-i poreclim de teamă că ne-or putea citi gândurile, fie erau de treabă şi nu meritau încondeiaţi. Îmi aduc aminte doar de King Kong (profu de geografie - era înalt, gras, pleşuv şi cu nas ascuţit - absolut seducător, vă spun :D), Roboţel (mergea ca teleghidat, aproape fără să îndoaie genunchii) şi Pătrăţica (asta nu pentru că biata femeie ar fi fost grasă, că nu era, dar purta mereu nişte cămăşi cu figuri geometrice). 

La liceu

Nici în liceu nu-mi aduc aminte să fi fost prea activi într-ale poreclitului. Molecula (v-aţi prins, asta era profa de chimie, care-şi începea nepătrunsele-i discursuri aproape invariabil cu "avem o moleculă..."), Space Jam (nu mă întrebaţi! Aşa o porecliseră unii pe profa de franceză, niciodată n-am ştiut de ce. Pot doar presupune că i se trăgea de la ochelarii cu rame uriaşe, care pe faţa ei cu trăsături minuscule deveneau de-a dreptul monstruoşi) şi Beni-Beni (un prof sâsâit, care ne amintea de iepuraşul omonim din "Alice în Ţara Minunilor").

La facultate

Şi-n studenţie am şomat la capitolul porecle. Viermele era decanul (pentru că rodea în noi ca un vierme, în sesiune mai ales), Mistreţul (proful de Politologie & Doctrine Politice, a cărui poreclă se justifica foarte simplu - am hotărât noi că seamănă cu animalul respectiv) şi Găina (aici nu pot intra în detalii, mă limitez să spun doar că porecla avea o foarte mare legătură atât cu numele respectivei, cât şi cu felul ei de-a fi).

La masterat

Eheeeei.... după seceta din anii precedenţi, se poate spune că la masterat mi-am scos pârleala. Am avut noroc şi de faptul că prietena mea era la fel de creativă ca mine, deci ne-am găsit, cum s-ar spune :D Şi n-am iertat pe aproape nimeni:
Liliacul - proful de Geopolitică. Era un maniac obsedat de materia lui şi semăna cu un liliac. Asta dacă acceptăm faptul că liliacul are nasul ascuţit. 
- Ridichea Vâslaşă - dacă v-aţi gândit că era femeie, nope, nu era :)) Era un prof scund, cu cap rotund şi-un smoc de păr în creştet. Semăna perfect, am decis noi, cu o ridiche. Care ridiche a deveni vâslaşă în momentul în care proful a început să dea energic din mâini în timpul explicaţiilor. Când a început să ne vorbească plin de patos despre sistemul organizaţional, am inventat rapid un nou concept: acela de sistem ridichial.
- Firicel - a fost întâi Frunzuliţă, apoi l-am avansat la Firicel. Era extraordinar de slab şi deşirat. Îi păstrez o amintire frumoasă pentru că nu ne-a dat afară de la seminar, pe mine şi pe prietena mea, în momentul în care ne-a pufnit râsul. Ne pufnise pentru că el a zis unei colege aflate la tablă să "îmbucăţelească" un grafic :D
- Din faţă Zimbru, din profil Timbru - asta chiar că nu mai are nevoie de explicaţii, nu-i aşa? :))
- Cipăndele - nu mai ţin minte ce preda ăsta.... ceva legat de Criza de imagine, parcă. Probabil deloc întâmplător traversa el însuşi o astfel de criză. Era mic de statură, mereu strâns de gât de-o cravată pestriţă şi neasortată, grizonat şi cu nas mare - per total, moartea pasiunii. Şi cum în perioada când începuse să ne predea tocmai veniseră Chippendales în România, mult nu ne-a trebuit :))
- Murătura chifligită - nici ăsta nu era femeie :)) Era un seminarist prea-pătruns de importanţă, acru şi nesuferit. Nici nu trebuia mai mult ca să fie potcovit cu porecla asta.
- Pârul - also known as Piticul Urlător, ne preda Relaţii Publice. Porecla lui provenea de la iniţialele PR. N-am fost prea creative aici, recunosc.

Au mai fost câţiva, dar cu porecle banale (Raţa, Mumia, Tătăiţă). Vedetele incontestabile, la amintirea cărora ne amuzăm şi-acum, după aproape zece ani de când am terminat masteratul, sunt cei de mai sus.

Rândul vostru acum ;)) Ce profesori v-aţi încondeiat şi de ce?

duminică, 17 noiembrie 2013

Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (IV)


Dragii babei (vorbă să fie :D), una şi cu una fac două: dacă nu scriu azi, imediat, acum, ultima postare despre aventurile noastre la Florenţa, chiar că o să ne apuce Crăciunul. Şi-aşa am întârziat mult prea mult cu acest ultim episod, care va fi oarecum diferit de celelalte trei, în sensul că nu va mai aborda o singură temă, ci va fi un fel de cocktail, cu referiri la mai multe întâmplări şi obiective diferite.

Nemailungind vorba, în afară de catedrala Santa Maria del Fiore, Galeriile Uffizi, Ponte Vecchio, plimbare în centrul vechi şi Palazzo Vecchio, iată ce am mai făcut:

L-am vizitat pe David al lui Michelangelo. Pot spune că asta a reprezentat o adevărată provocare. În sensul că, onorabilul David nu se afla în Galeriile Uffizi - cum crezuserăm noi iniţial - ci în alt muzeu, respectiv Galleria dell'Accademia. Duminică, după ce vizitaserăm Galeriile, ne-am dus la acest muzeu, dar când am văzut ce coadă era ŞI acolo, am renunţat. Efectiv nu mai eram în stare atunci de aşa-ceva. 
A doua zi, adică luni, toate muzeele închise. "Nu plec din Florenţa fără să-l văd pe David!", am miorlăit eu, ca o femeie ce mă aflam. Mă rog, o foarte interesantă parte din David o văzusem şi-o răs-văzusem - pretutindeni se comercializau magneţi cu penisul antemenţionatului. Foarte bine reprezentat (penisul, zic). Ba chiar pe unii magneţi mai şi scria "Ohhhhh, David!". No comment :D

În fine, eu voiam neapărat să văd şi cei peste cinci metri de proprietar al penisului (statuia are o înălţime de 516 centimetri, că veni vorba). În ziua următoare urma să plecăm din Florenţa, având tren spre Veneţia la ora 11. Singura soluţie - marţi dimineaţa. Aşa că ne-am trezit la ora 7, am renunţat la micul dejun şi puţin înainte de ora 8 eram la Galleria dell'Accademia, unde începuse deja să se formeze coadă. Fiind printre primii, am intrat în primul "val". 
David e... măreţ. M-a copleşit. N-am fost din cale-afară de emoţionată, dar m-am bucurat foarte mult că am ajuns să văd şi această capodoperă. Nu aveam voie să facem poze, dar nu pot scrie despre el fără să pun o fotografie. 


Tot în Galleria dell'Accademia am vizitat o expoziţie de instrumente muzicale, unde am văzut pentru prima dată o vioară Stradivarius. O să fiu cinstită cu voi: dacă n-ar fi scris acolo că e Stradivarius, nu mi-aş fi dat seama. Dar, ca idee în sine, a fost interesant.
Din magazinul muzeului mi-am cumpărat şi singurul suvenir din această excursie - o pereche de cercei aurii în formă de monede, ilustrând florinii de pe vremuri. 

Şi, din moment ce renunţaserăm la micul dejun, se cerea o cafea! Ia să fim niţel snobi, ne-am zis - şi iată-ne la o terasă din Piazza della Signoria.


Snobism ne-a trebuit, snobism am găsit. Cafeaua a fost aşa-şi-aşa, sucul de portocale cam tot pe-acolo, dar servirea a fost sub orice critică. Chelnerul a luat comanda târziu, după care a trântit pe masă ceaşca de cafea şi paharul în scârbă. A fost una dintre foarte puţinele dăţi când nu am lăsat bacşiş.

Am urcat la fortăreaţa Belvedere şi cu această ocazie am apreciat o dată în plus covârşitoarea importanţă a plasturilor. Doamnelor, nu porniţi niciodată la drum fără să aveţi acest inestimabil accesoriu în poşetă. În absenţa lor, nu-s deloc sigură că aş fi fost în stare să merg atât de mult pe jos, iar de urcat, nici pomeneală.


Ajunşi sus, am dat peste... o chestie. Nu aveam idee ce reprezintă. I-am dat ocol, nu scria nimic pe nicăieri, dar numai a sculptură renascentistă nu arăta. Era ca un fel de păianjen suprarealist.


- Ce mai e şi aiureala asta în centrul Florenţei, am bombănit eu.  Am să protestez pe blog.
- Mai bine te-ai informa întâi, a zis soţul, precaut. Te pomeneşti că o fi cine ştie ce operă celebră şi te faci de baftă că nu ştii. 
Aveam să descoperim chiar în seara aceea ce era cu păianjenul dubios. Ne-am învârtit pe acolo, am făcut câteva poze şi am coborât.


Câteva ore mai târziu, vizitând Palazzo Vecchio, am dat peste nişte neamuri de-ale păianjenului - nişte statui uriaşe ale lui Buddha, ale doamnei Buddha, ba chiar şi ale unor copii de Buddha (habar n-am avut că onorabilul a avut şi familie). Mă rog, în viziunea sculptorului Zhang Huan, cu siguranţă  a avut. Da, era vorba de o expoziţie de artă chineză modernă, despre am citit într-un pliant disponibil la casa de bilete a palatului. Am aflat cu această ocazie că păianjenul nostru de la fortăreaţă se numea "Trei capete şi şase braţe". Emoticon-cu-o-sprânceană-ridicată. Ce-i cu borşul ăsta? De ce l-ar expune cineva pe Buddha într-un palat renascentist? Sau păianjenul într-un loc unde lumea urcă pentru a admira Florenţa şi dealurile Toscanei? Mă rog. Nu trebuie să le pricep eu pe toate. 

Am mers pe urmele dragului meu Zubin Mehta :) Altfel spus, am ţinut să văd teatrul Maggio Musicale Fiorentino, sediul uneia dintre orchestrele sale.


N-aş fi crezut că voi revedea anul ăsta marea, dar am avut parte de ceva mai mult decât asta. Nu doar că m-am reîntâlnit cu marea, dar am făcut o nouă cunoştinţă - Marea Adriatică :)


Am înotat, am stat la plajă, am căutat scoici, pe care le-am fotografiat şi apoi le-am redat mării.


A fost o călătorie scurtă, dar deosebit de frumoasă şi intensă. Această ţară e superbă...  Admirând diferite comori şi frumuseţi, mi s-a întâmplat de mai multe ori s-o citez pe Nancy Mehta, soţia lui Zubin, care, povestind într-un interviu despre un concediu petrecut de ei în Italia, a exclamat "Who wouldn't love Italy?" :)

miercuri, 13 noiembrie 2013

Două curiozităţi şi-un gin tonic


Săptămâna asta sunt schimbul doi, deci teoretic aş avea timp berechet de scris pe blog. Problema este că mă trezesc mahmură de zici că-n loc să muncesc am benchetuit şi-am scăpat cam mult gin în ginul tonic (vă zic mai la vale de ce spun asta).
Aşa că demonul creaţiei mele doarme adânc - sau e mahmur ca şi mine, ceea ce e cam acelaşi lucru.

Totuşi, am două curiozităţi şi-am zis să le fac publice, poate primesc lămuriri, cine ştie. Dacă nu, măcar vă fac şi pe voi curioşi, na :))

Aşadar:

- de ce-ar avea o femeie mai mult de un singur fond de ten o dată? Cunosc persoane care au câte cinci, şase fonduri de ten, pe care le folosesc alternativ - azi unul, mâine altul, poimâine altul, răspoimâine cel de azi şi tot aşa. Nu reuşesc să pricep chestia asta. Adică nu e ca şi cum ai asorta machiajul la ţinută sau ai avea chef de culoarea cutare, cum ar fi cazul fardurilor de ochi sau al rujurilor. Fondul de ten e cel în nuanţa naturală a tenului fiecăreia. Dacă aplici unul mai deschis te trimite lumea din jur la doctor că eşti cam palidă, iar dacă e mai închis te suspectează că ai adormit la solariu. Prin urmare... de ce-ar avea cineva mai multe fonduri de ten? Eu am întotdeauna câte unul - îl folosesc până se termină, apoi iau altul în aceeaşi nuanţă, eventual şi din aceeaşi gamă dacă se întâmplă să găsesc.... şi basta. Care e şmecheria să ai mai multe simultan?

- a doua curiozitate vizează Facebook-ul, mai exact îndemnul "cutărică invites you to like indiferent-ce". Însăşi formularea e de tot râsul, cum adică mă inviţi să-mi placă? Pune un link la tine pe pereţi :P şi dacă mi-o plăcea, nimeresc şi singură butonul de "like". Treaba asta mi se pare o intruziune. Şi ceva-mi spune că nu are cine-ştie-ce succes.
Ok, că Facebook a ouat bazaconia asta, nu mă miră. Dar de ce-ar folosi-o cineva? Şi o folosesc destui, că altfel n-aş fi ajuns să am curiozităţi în această privinţă. În ceea ce mă priveşte, am fost invitată să-mi placă :D o pagină a unui centru SPA din Cluj, una despre un mare cros, una despre un business propriu de software development, încă una despre un magazin online... N-am like-uit niciuna dintre pagini, drept pentru care m-am ales cu două unfriend-uri. Să mă învăţ minte :))

Aşa, ziceam că vă spun de ginul tonic. De băutura asta se leagă amintirea despre singura beţie din viaţa mea. Împlineam 24 de ani, aveam un mic party şi-am zis s-o fac lată :)) Drept pentru care, în loc de trei părţi Schweppes şi o parte gin - cum făceam de obicei ginul tonic - mi-am pus jumate-jumate. Sau 60% gin şi 40% Schweppes, cam pe-acolo. 


Urmarea a fost că am devenit extrem de vorbăreaţă, insistentă (pisăloagă, mai corect spus) şi tonică :D Doream neapărat să-mi scot lentilele de contact şi faptul că m-am ciocnit de uşa de la baie nu era un motiv să renunţ la idee. Am sfârşit prin a adormi cu lentilele puse, ceea ce-a adăugat la mahmureala de-a doua zi o foarte nesuferită senzaţie de nisip în ochi - asta după ce-am reuşit, în fine, să le scot. 

(Poza am pus-o pe post de stimulent pentru chef de plecat la lucru, chef care-mi lipseşte cu desăvârşire) :))