luni, 26 aprilie 2021

Oscar 2021: urâțenii, ciudățenii, jumuleli și vălătuci

Ediția de anul acesta a Premiilor Oscar are toate șansele să rămână în amintire nu numai prin contextul ciudat al pandemiei, ci și prin faptul că a strâns la un loc probabil cele mai multe ținute în cel mai bun caz ciudate - asta dacă nu sunt atât de urâte, încât să te afumi să-ți treacă de sperietură. 

Pentru prima dată, n-am văzut niciuna care să-mi placă și despre care să pot spune că este cu adevărat reușită. Cel mult am găsit unele care sunt, să zicem... pasabile. Dar nu mai mult de-atât.

Așadar, pe cai. Probabil o să am nevoie de 2 foarfeci.

Laura Dern a capturat o lebădă și-a jumulit-o cu strășnicie.

Măcar o să rămână de neuitat, dar nu în felul în care și-ar fi dorit. Unii speculează că e lebăda care a evadat, după 20 de ani, de la Björk (vă mai amintiți de celebra dezastruoasa ei rochie din 2001?). 
 
Halle Berry și-a făcut o fleașcă dintr-o perdea. 
 
Nici tunsoarea ”castron” n-o prinde bine deloc. Când îmi aduc aminte ce splendid arăta la Oscarurile din 2002, ce rochie inedită, superbă și îndrăzneață alesese atunci (dacă vreți să vă reîmprospătați memoria, iată aici), parcă-mi vine numai a cânta ”supărarea când îmi vineeee/ dau cu foarfeca pe tineeee / of of, măi măi”. 🙄
 
Bianca Oana are scuza de-a nu fi obișnuită cu amploarea unui asemenea eveniment. 

In all fairness, ținuta asta nu s-ar fi pretat nici la festivalul Guvidul de Aur. Oare să nu se fi găsit niciun creator român în măsură să-i conceapă o ținută adecvată celui mai mare eveniment cinematografic al anului?
 
N-ar fi fost rea alegerea lui Reese Witherspoon, dar cele două nuanțe de roșu strică, iar decolteul e pur și simplu inestetic. 
 
Curelușa din talie este fix nuca-n perete atunci când vorbim de o ținută de seară. Și-n altă ordine de idei, dacă m-aș duce la Oscar, eu una mi-aș vopsi rădăcinile 😒

Am fost aproape șocată s-o văd pe Vanessa Kirby. O știam din ”The Crown”, unde a interpretat-o pe Margaret în primele două sezoane și trebuie să mă credeți pe cuvânt că este o frumusețe de femeie. Zic ”să mă credeți pe cuvânt”, fiindcă la cum s-a înfățișat pe covorul roșu....

Nici nu știu de unde să-ncep. Rochia e urâtă. Coafura e îngrozitoare. Machiajul e sinistru. Aproape aș spune că e mai bine că n-a câștigat. Nu cu înfățișarea asta cred că și-ar fi dorit să intre în istoria cinematografiei mondiale.

Draga mea Olivia Colman a fost una dintre aparițiile agreabile. Nimic extraordinar, deși, vorba unei prietene - rochia asta ar fi arătat mult mai bine fără mâneci. 

Nici lungimea nu e ideală - cred că mai degrabă ar fi trebuit să fie până-n pământ - dar în comparație cu fosta ei colegă de mai sus, e absolut ok.

O suspectez pe Zendaya că mi-a furat foarfeca și-a abuzat-o.

Bag seama că e o tendință nouă: să-ți expui stomacul (am văzut ceva asemănător la mai multe doamne). Dacă acum câțiva ani era modern să apari cu un decolteu până la buric, acum buricul pare să fi devenit timid și nu-l mai arată aproape nimeni. În schimb, cu stomacul la înaintare. 

Andra Day pesemne că n-a mai mai avut bani de material. 

Dacă făcea o mișcare mai bruscă, rămânea în și-anume posteriorul gol. Bine că n-a câștigat. Mai știi ce accidente se puteau petrece când ar fi urcat pe scenă...

Știați că Elsa a ieșit la pensie? Dacă nu, vă spune Regina King:
 
Rochia asta era cât pe-aici să fie una chiar reușită. Dar nu cu mânecile alea ”fluturânde”.

Angela Bassett s-a învălătucit (constat că se perpetuează tendința de la Globurile de Aur, când de asemenea se înghesuiau vălătucii pe covorul roșu).
 
Asta e una dintre ținutele ovaționate, apropo. Mie nu-mi place. Sau te pomenești că mânecile alea or fi strategice, reprezentând de fapt o metodă de păstrare a distanței sociale 🤔

De Glenn Close nici nu-mi mai vine să spun nimic. Probabil știa că nu va câștiga, altminteri nu îmi explic alegerea nefericită.

A opta nominalizare și tot n-a fost să fie. Păcat.

Nu știu cine e doamna de mai jos, dar cu siguranță a dat o spargere la spălătoriile de mașini, de unde-a furat toate periile.

Dacă stau și mă uit, concluzionez că partea de jos a rochiei poate fi asemănată și cu un abajur dubios.

Marlee Matlin arată cumsecade, chiar aproape de foarte bine, aș zice. 

Personal nu sunt fanul mânecilor care mătură podeaua, dar în comparație cu exemplele de mai sus, doamna e un luceafăr. Măcar e-n rochie de seară, nu în perdea cu vălătuci.

Amanda Seyfried
trece și ea clasa, deși în ansamblu tot de-o perdea îmi amintește. Nici după chestiile de pe bust nu mă dau în vânt 😏

Nuanța rujului e absolut nepotrivită, în sensul că nu se asortează deloc ținutei. În tot cazul, e o alegere mai bună decât a Vanessei Kirby...

V-am lăsat-o la sfârșit pe mireasa lui Dracula. Și zic asta nu atât din cauza rochiei, cu toate că ținuta aleasă de Celeste Waite e una destul de... gotică. 

Detaliul cel mai creepy este însă clutch-ul. Voilà de vedeți și voi... 

Nu-mi pot imagina de ce-ar concepe cineva acest model. Și cu-atât mai puțin înțeleg de ce-ai alege o inimă reprodusă corect din punct de vedere anatomic, pentru a defila cu ea pe covorul roșu. 

Gata, s-au tocit bietele mele foarfeci. Mai rău ca anul ăsta n-a fost niciodată. Nu știu ce s-a întâmplat cu toți creatorii de modă. Cel mai probabil, așa cum a spus prietena mea, au stat cu toții numai în casă și-au contemplat excesiv perdelele.

duminică, 25 aprilie 2021

Rant: despre agresivitatea iubitorilor de manele

De vreo câteva zile, Social Media dă în clocot pe tema celei mai recente melodii lansate de Loredana Groza și un grup de interpreți de manele. Genul acesta muzical este, probabil, cel mai controversat din România și degrabă izvorâtor de scandaluri, în principal pentru că fanii tind să fie agresivi, iau personal orice critică și se ascund în spatele lui ”lasă  că știm noi că și tu asculți manele, numai că te dai cult și nu vrei să recunoști”.

Pentru început - ca să știm despre ce vorbim, cum s-ar zice - să stabilim faptele. Eu nu ascult manele, în nicio circumstanță. Nu-mi plac și nu mi-au plăcut niciodată, linia melodică și versurile nu-mi spun nimic. Nu-i blamez pe cei ce ascultă (de gustibus nu discutăm) și, cu toate că am dubii că interpreții de manele își declară corect veniturile la stat, am ajuns să-i respect pentru faptul că nu i-am auzit ”propovăduind” contra restricțiilor impuse de pandemie, așa cum au făcut-o alți artiști. Cu siguranță au avut și ei pierderi materiale, dar nu au ieșit cu proteste și îndemnuri la încălcarea restricțiilor, iar pentru asta au tot respectul meu.

Revenind la - deja - răs-discutata piesă (pe care-o puteți asculta aici, dacă sunteți curioși), Social Media fierbe cu bulbuci. Pe de o parte sunt cei care consideră că Loredana nu ar fi trebuit să se asocieze cu genul acesta muzical, iar pe de alta (și ăștia-s preferații mei), cei care îi acuză pe primii de elitism și consideră că sunt niște snobi, închipuiți și plini de sine, care ”nu ascultă decât Debussy și Mahler, dragă”. Și care oricum mint, că doar ”știm noi că la petrecerile cu manele sunt primii care ies la dans”.

Genul acesta de discurs mi se pare de-o agresivitate foarte puternică. Take me, de exemplu. Sunt consumatoare de muzică clasică, merg la concerte și am oarece idee despre curentele muzicale (fără a pretinde că am citit istoria muzicii, știu că Bach a aparținut perioadei barocului și nu aș putea confunda niciodată o lucrare de Beethoven cu una de Vivaldi, chiar dacă nu recunosc piesele respective). Ieșind din sfera muzicii clasice, ascult cu mare plăcere muzică de-acum câteva zeci de ani (ABBA, Boney M, Queen, Elvis Presley, Ace of Base, Toto Cutugno, Al Bano & Romina Power, Ricchi e Poveri, Beatles, Dr. Alban, Sandra șamd). Nu-mi place muzica din prezent care mi se pare prea actuală; prea mult a timpurilor noastre și prea puțin a tuturor timpurilor. Sunt de părere că adevărata valoare este dată de rezistența în timp și tot mai puține piese trec acest test. 

Așadar, una ca mine - cu toate caracteristicile prezentate mai sus - este aprioric suspectată că minte și de fapt ”se dă cultă”, acuzată de elitism și considerată o snoabă. Nu înțeleg acest dispreț și reacțiile de genul acesta s-ar putea încadra ușor la bullying.

Da, și eu cred că Loredana nu ar fi trebuit să se asocieze cu acești interpreți; însă la fel aș crede și tot surprinsă aș fi dacă l-aș vedea pe Bon Jovi într-un videoclip hip hop cu Eminem.

Da, am ascultat piesa, ca să știu despre ce vorbesc (mă rog, scriu). Nu îmi place melodia, decorul mi se pare ultraîncărcat și kitsch, iar versurile sunt... nu știu, n-am un adjectiv pentru ele. Ziceți și voi cum s-ar putea caracteriza așa ceva: ”Fericire când îmi spui cu talent / pentru mine îți lași inima amanet...” 🙄

De ce e obligatoriu să-mi placă, parol că nu înțeleg. Interesant e că tot ei sunt cei care zbiară că lumea e ”agresivă”, asta-n timp ce le îndeasă tuturor piesa pe gât și au pretenția să le placă musai-neapărat-absolut. Sau de fapt stai, că ei știu că oricum toată lumea e înnebunită după manele, numai că nu vrea să recunoască 🧐

sâmbătă, 24 aprilie 2021

”The Favourite” (2018)

Nu știu dacă e o întâmplare, dar rolurile de femeie puternică par să o caute pe Olivia Colman și, după ce o găsesc, i se potrivesc de parcă au fost în mod special scrise pentru ea. După ”The Crown”, am regăsit-o în rol de regină în „The Favourite”, în care a interpretat-o pe Anne, cel din urmă monarh din Casa Stuart, care a domnit în perioada 1702 - 1714 și a murit fără a lăsa urmași la tron. 

Filmul este descris drept ”comedie neagră” și, fără a-și propune să aibă valoare documentară (multe dintre faptele prezentate sunt, istoric vorbind, inexacte), este bine realizat și-ți permite cel puțin să-ți faci idee despre cum trebuie să fi fost viața la curtea Angliei, la începutul secolului al XVIII-lea. Regina Anne este prea puțin ancorată în realitate (cu toate că situația este destul de gravă, Anglia fiind în război cu Franța) și se bazează aproape în exclusivitate pe Sarah (Rachel Weisz), doamna de companie și partenera ei. Sarah este dominatoare, despotică, posesivă și răutăcioasă și o controlează perfect pe Regină, care se lasă condusă de ea inclusiv în problemele care țin de guvernare.

Lucrurile încep să se schimbe după sosirea lui Abigail la palat - o verișoară a lui Sarah, al cărei tată este ruinat, ceea ce o pune în situația de a-și căuta de lucru. Sarah o angajează drept însoțitoarea ei, imaginându-și că este o fată naivă și ușor de manipulat. Va descoperi ulterior cât de mult s-a înșelat în privința ei; dar, având în vedere că este un personaj absolut antipatic, se poate conchide că a primit ceea ce a meritat. 

Abigail (Emma Stone), Regina Anne (Olivia Colman), Sarah (Rachel Weisz)

În fapt, avem de-a face cu eternul triunghi amoros, doar că unul nu tocmai clasic; dându-și seama de slăbiciunile reginei, Abigail începe să-și pună în aplicare planul de a-și submina verișoara (care se dovedește neașteptat de naivă și nu intuiește pericolul decât atunci când e prea târziu).

Ceea ce mi s-a părut interesant a fost relația echilibrată dintre cele 3 roluri; până să mă uit la film, aș fi crezut că rolurile lui Weisz și Stone sunt menite a-i ”ridica mingea la fileu” Oliviei Colman. S-a dovedit că mă înșelasem și că, de fapt, le subestimasem pe toate trei.
Abigail și Sarah sunt personaje suficient de complexe și bine conturate, astfel încât relația dintre cele 3 este una de complementaritate; pe de altă parte, jocul Oliviei este atât de expresiv și de puternic, încât ea singură umple ecranul și spune povestea. 

Rolul reginei Anne este unul foarte dificil. Aceasta este în mod evident o femeie cu mari probleme de sănătate, atât fizice cât și psihice. Supraponderală, suferind de dureri cronice de cap și de gută (din cauza căreia are crize cu dureri la limita suportabilului), Anne se luptă cu depresia și cu gândurile suicidale și are 17 iepuri, echivalentul numărului de copii pierduți (avorturi spontane, copii morți la naștere sau în primii ani de viață).
Este singură și pierdută în propriul iad, motiv pentru care e labilă și stările ei de spirit alternează deopotrivă amețitor și derutant: de la patos copilăresc la răutate și cinism, de la vulnerabilitate la o atitudine dominatoare, de la amuzament la o criză de isterie cauzată de faptul că unul dintre valeți... a privit-o.

Scriu despre film, dar mă-ntorc, iar și iar, la Olivia Colman. Câtă forță, câtă expresivitate. M-a impresionat așa cum puține actrițe au reușit vreodată. Când s-a terminat filmul, am rămas cu tristețea din ochii ei atunci când a vorbit despre pierderea copiilor: ”Some were born as blood, some without breath, and some were with me a very brief time”. Nodul care mi s-a pus în gât m-a însoțit câteva zile. Ca spectator ajungi să-i simți, efectiv, durerea.

Filmul punctează magistral și la capitolul cinematografie, pentru care consider că ar fi meritat premiul Oscar. Este credibil, este autentic, este sugestiv - iar imaginile sunt excelent susținute de muzica din perioada barocă (compoziții de Händel, Purcell și Vivaldi). Dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand - în ultimii ani se fac din ce în ce mai puține filme în care să conteze cu adevărat prestația actoricească și cinematografia, punându-se prea mult accent pe efectele speciale.

joi, 22 aprilie 2021

Alive and kickin'

Dacă facem abstracție de faptul că m-am spălat pe cap cu gel de duș (bine că mi-am dat seama înainte să-mi extrag fizicul din cadă și am reluat procedura), se poate spune că sunt ok. 

 Așadar, pe scurt:

- Am reușit să dorm ceva mai bine;
- Ne-am uitat la ”The Favourite” (foarte bine realizat, iar Olivia e colosală în rol; sper să m-adun în weekend să scriu despre el);
- Aștept fără mare curiozitate Oscarurile, care se vor decerna duminică noaptea (nu cred că va fi premiat ”Colectiv”, deși evident că mi-aș dori; nu a câștigat BAFTA, care sunt considerate un barometru mai precis chiar și decât Globurile de aur; sper să câștige Glenn Close, că e la a opta nominalizare și mai sper să am starea de spirit necesară să dau strașnic cu foarfeca în ținutele doamnelor);
- Apropo de Glenn Close, rolul care i-a adus nominalizarea anul acesta (în ”Hillbilly Elegy”) i-a adus și o nominalizare la Zmeura de Aur, un premiu pe care nu și-l dorește nimeni și care se acordă pentru cele mai slabe prestații. Poftim de mai înțelege ceva. Probabil numai Academia Americană de Film e-n stare să comită asemenea aiureală.

Nu-mi fac iluzii. Dacă mă simt un pic mai bine, e pentru că săptămâna asta a fost oarecum mai liniștită. Nu lipsită de probleme, dar mai liniștită. Adevărata provocare e să reușesc să mă simt bine în ciuda stresului. Și mă tem că sunt încă foarte departe de asta.

vineri, 16 aprilie 2021

Mă bigamizez 🙄

Nu cred că există verbul ăsta, dar nu-i bai, îl fac eu acuma să existe 😏

Brrr... ce sentiment ciudat e să deschid editorul de text. Îmi pare-a fi o veșnicie de când n-am mai dat pe-aici. Dacă vă scriu acum, e din următoarele două motive:
1) Să mă ”descarc” nițel de tensiunea ultimelor săptămâni;
2) Să vă spun că, de fapt, nu am idee când o să scriu din nou.

Dar de unde titlul. Cred că dubioșenia aia de cuvânt ilustrează destul de bine ceea ce (am sentimentul că) mi se întâmplă de la o vreme încoace: mă mărit cu job-ul. Încet, dar sigur. Știu că nu e bine, emoțional vorbind mă stoarce, însă nu am idee cum să mă ”smulg” din ceea ce tinde tot mai mult să devină un cerc vicios.

Nici măcar nu pot spune că-mi place în mod deosebit. Am ajuns să fac asta printr-un concurs de împrejurări și mă străduiesc să mă achit cât mai bine de sarcini, care devin tot mai multe și mai complexe. Acest aspect tinde să-mi alunge somnul; tot mai frecvente sunt nopțile când mă trezesc în jur de 5 dimineața și poftim de mai adormi apoi.... 

Mă acaparează tot mai mult, pune stăpânire pe mine tot mai mult. Am permanent senzația că-s cea mai proastă din curtea școlii (sindromul impostorului cică-i zice) și asta evident că se adaugă la starea tensionată. Am început și să somatizez - resimt presiunea la ceafă, la modul fizic. 

De câte ori rezolv o problemă, abia dacă apuc să respir ușurată că apar alte (minim) două. Intru în trepidații când apar mail-uri noi (”cine, ce MAI vrea?”), deși rațiunea îmi spune că, d'ohhh, exact pentru asta sunt plătită: să rezolv toate cele. Psihicul nu vrea s-audă însă de rațiune și nu mai durează mult până se instalează starea de presiune la ceafă.

Nu mai am energie să mă uit la un film, să citesc o carte (începusem un thriller - ”Femeia de la fereastră”, e bine scris, dar a rămas înfipt. Cât despre Obama, să tot fie măcar două săptămâni de când semnul de carte e la aceeași pagină), nu-mi vine să ies nici la plimbare, nu-mi vine să... nimic. Sunt amorfă. Probabil dacă nu mi-ar fi teamă de greșeli pe fond de epuizare, aș lucra până seara și-n weekend. Și nu din plăcere. Ci pentru că e mult și mi-e groază să nu scap situația de sub control. 

Am mai avut ceva asemănător în urmă cu 5 ani (cam tot în perioada asta), însă retrospectiv privind, am impresia că atunci a fost parcă mai puțin rău. Măcar n-aveam insomnii și dureri de ceafă. Și oricât de greu mi-a fost uneori la fosta companie, niciodată n-am ajuns în situația de-a mă trezi cu groaza lui ”oare ce s-o mai întâmpla și azi...?”.

Cam asta e situația și motivul pentru care aparițiile mele tind să devină tot mai sporadice. Nu știu când se va schimba și cu atât mai puțin nu știu ce pot face pentru a schimba asta. E tot mai peste puterile mele să nu mă las ”înghițită” de val.

Mâine voi urmări în transmisiune directă un concert al orchestrei Filarmonicii din Berlin și notabil e faptul că nici măcar perspectiva de a-l revedea pe Zubin (fie și la TV) nu mă scoate din starea de... amorțeală depresivă, că altfel nu știu s-o descriu. O fi și un efect al izolării, or fi toate. 

Vă rog să nu vă lăsați să ajungeți ca mine. 

vineri, 9 aprilie 2021

Românii, aceste făpturi decente și pline de bun-simț

Nu am energie să scriu mult, da-mi stă-n gât dacă nu mă exprim pe subiect. 

Urâți sunt o bună parte dintre români. Urâți și scârboși.

Nu e ca și cum nu știam asta și de un an încoace mi se confirmă din ce în ce mai frecvent, căci pandemia a scos la iveală tot ce e mai urât în oameni și-am avut câteva surprize măricele în această privință. Acum însă e vorba de altceva. 

Astăzi a murit Prințul Philip, soțul Reginei Angliei. Peste două luni ar fi împlinit un veac de existență, era foarte slăbit și bolnav.
Pentru el probabil că e mai bine așa, fiindcă viața nu poate fi tocmai ușoară după ce ai suferit o intervenție chirurgicală pe cord deschis la vârsta de 99 de ani.

Pentru Regină, trebuie să fie inimaginabil. Erau căsătoriți de aproape 74 de ani, iar ea a spus nu o dată că soțul său îi este cel mai mare sprijin, ”ancora ei într-o lume agitată”. Chiar dacă finalul probabil că nu a fost surprinzător, cu siguranță este foarte greu de suportat de către femeia căreia i-a fost alături mai bine de șapte decenii. 

Previzibil, presa online abundă astăzi de articole pe tema Prințului și a vieții sale. Și - din păcate, la fel de previzibil - o mulțime de români au ales să-și bată joc. Deși nu aveau niciun motiv. Dar în mod evident li se pare că e nostim să ”faci mișto” de un om care-a murit. 

  • ”Era tânăr și frumos, un adevărat chiparos”.
  • ”Avea toată viața înainte, haha”.
    (pe asta au repetat-o, fără exagerare, sute de indivizi. SUTE. Doi Trei dintre ei erau în lista mea de friends pe Facebook. Nu mai sunt. Nu-mi doresc asemenea persoane în preajmă, nici măcar virtual).
  • ”Sunt consternat. Să-i dea Dumniezo sănătate”.
  • ”Are de unde alege Elisabeta. Iliescu trăiește încă”.
  • ”Dead man walking”.
  • Asta e! Nu au mai plătit curentul si a fost musai sa îl scoată din congelator! Protocolul regal nu te lasa nici sa mori când vrei tu”.
  • Regina ar face bine să-şi refacă viața! Păcat ..ca în vremurile astea să rămână singură , ...indiferent cât de grea este pierderea”.
     
  • ”La 99 de ani e aproape cu felicitări și mulțumim pentru prezență”.
     
  • ”Era mort demult, dar l-au mai ținut în geam ca să-i ia pensia”.

Am selectat doar câteva (sunt mii de astfel de comentarii, pe paginile diferitelor publicații; mii!) și le-am redat exact așa cum au fost scrise. Atât au fost în stare aceste creaturi, că nu prea-i pot numi ”oameni”. Evident, tot ei s-au ofuscat când au fost apostrofați pentru nesimțire, invocând lipsa simțului umorului.

Atât fac, atât pot, atât sunt.

PS: din categoria ”put your money where your mouth is”: de exemplu, mie nu-mi place Mihai Șora, din motive despre care am scris mai demult, aici. Ei bine, pot afirma cu toată siguranța că, atunci când îi va veni vremea să plece, nu mă va auzi sau citi nimeni făcând bancuri pe seama morții lui. Nu mi-aș permite pentru nimic în lume așa ceva.

Pentru că-n fața morții nu mai este loc decât pentru tăcere. Despre asta e vorba, de fapt.

joi, 8 aprilie 2021

În loc de salată de weekend

Mmhmm-grmmpff. Salată, după cum v-ați prins deja, n-avem. Prin urmare, considerați asta ca un semn de viață. Exist, sunt vie, struguri nu fac (nici cu umorul nu stau grozav, se vede treaba 🙄), aici a nins luni viscolit, iar în ultima vreme experimentez o stare cam de felul ăsta:


Serios. Ar trebui să existe o lege care să ne permită să încuiem anumiți oameni într-o încăpere capitonată și să-i mai lăsăm să iasă când cerul va fi acoperit de purcei înaripați. 🤨

Cine e de acord, să ridice mâna.

Altminteri, mari noutăți nu am. Lucrez, citesc, mă uit la câte-un film sau episod din ”Elementary”, zilele acestea probabil vom vedea ”The Favourite” (rolul de Oscar al Oliviei Colman, pe care abia aștept s-o revăd - promit să scriu cum mi s-a părut) și... mi-e dor de Zubin. Am sperat până-n ultima clipă să-l regăsesc la Berlin la jumătatea lui aprilie (în cadrul unui proiect-pilot), dar concertul respectiv va avea loc fără spectatori. Va fi transmis în direct pe Digital Concert Hall, însă nu e același lucru. Bineînțeles, mă bucur că el e-n continuare activ, dar pe de altă parte mă-ntreb dacă o să mai ajung să-l văd vreodată în spațiu și timp real. 

luni, 5 aprilie 2021

”În spatele ușilor închise”

Cartea aceasta mi-a amintit în bună parte de ”Misery” - pe care personal o consider cea mai bună carte a lui Stephen King, deși îi lipsesc ingredientele clasice ale romanului horror. Nu avem fantome, nu avem mumii care se decid să revină la viață după câteva mii de ani pentru a hăitui cetățenii respectabili, nu avem poltergeist și nici posesiune demonică. De altfel, mie toate acestea mi se par destul de puțin convingătoare într-o carte, unde elementul vizual este lăsat exclusiv în seama cititorului; într-un film e, desigur, altceva. Ceea ce consider eu că este determinant în cazul unei povești horror este elementul psihologic și asta e ceea ce face din ”Misery” o capodoperă.

Probabil nu va deveni un clasic al genului, dar ”În spatele ușilor închise” este un thriller psihologic rezonabil de bun și l-am ”devorat” în numai câteva ore, așa cum s-a întâmplat și cu amintitul ”Misery” la vremea lui. Nu că le-aș putea compara - ”Misery” este o operă inegalabilă, iar în cartea lui B.A. Paris nu găsim descrieri complexe sau figuri de stil, nici acel gen de spaimă care te face să întorci cu teamă pagina, deși abia aștepți să afli ce urmează. Cu toate acestea însă, e o carte numai bună pentru o după-amiază de weekend.

Jack și Grace Angel  sunt, aparent, un cuplu perfect. Tineri, îndrăgostiți, bogați, locuind într-o vilă somptuoasă, pe scurt - acel gen de cuplu pe care toți prietenii îl invidiază. Și cum perfecțiune nu există, realitatea este, pentru Grace, oribil de diferită. 

Povestea se desfășoară pe două planuri temporale, iar explorarea trecutului ne ajută să înțelegem cum de s-a ajuns la situația actuală.

Singurătate. Izolare absolută. Dependență. Teamă paralizantă. Înfometare. Acestea sunt constantele vieții lui Grace, după ce află (în luna de miere) că s-a căsătorit cu un psihopat a cărui plăcere supremă este aceea de-a provoca frică.
El este un avocat de succes, specializat în apărarea femeilor maltratate și care nu a pierdut niciodată vreun caz.
Ea este o fostă femeie de carieră. A renunțat la serviciu fiindcă așa i-a cerut el și s-a lăsat cucerită cam prea ușor de farmecul lui și de promisiunile că va avea grijă de ea și de sora ei adolescentă, Millie (care suferă de Sindromul Down). 

Aflați în Thailanda pentru a-și petrece luna de miere, el îi explică noua realitate: din acel moment, se află în totalitate în puterea lui. Îi confiscă pașaportul și cărțile de credit, avertizând-o că orice încercare de-a evada sau de-a alarma alți oameni referitor la situația ei o va costa dur și cea care va avea cel mai mult de suferit este sora ei (slăbiciunea supremă a lui Grace, aspect de care Jack este pe deplin conștient). Grace va avea mai multe încercări de-a scăpa, dar de fiecare dată Jack este cu un pas în față și, dejucându-i planul cu un amuzament sardonic, îi aduce la cunoștință care va fi pedeapsa.

Fiind romanul de debut al autoarei, câteva stângăcii erau, probabil, inerente:
- e greu de crezut că-n secolul XXI poți izola pe cineva în mod absolut, chiar dacă Jack știe cum să prezinte situația astfel încât soția lui să pară instabilă psihic și i-a confiscat absolut orice posibil mijloc de comunicare (nu are celular și niciun instrument de scris, nici măcar creioane dermatografe);
- cam neplauzibil faptul că Grace s-a decis atât de repede să se mărite cu Jack, cu toate că este zugrăvită ca o persoană matură și responsabilă, care avea grijă de Millie de când aceasta se născuse;
- deznodământul, deși bine gestionat, are vreo două aspecte care-n mod normal i-ar sări în ochi până și celui mai neexperimentat anchetator;
- tema este foarte generoasă și ar fi putut fi abordată cu mult mai mult suspans.

Unii critici au descris romanul ca fiind o narațiune bazată exclusiv pe Sindromul Stockholm, punct de vedere pe care personal nu-l împărtășesc; acesta se definește prin dezvoltarea unor legături emoționale între victimă și abuzator, ceea ce nu se regăsește în carte (sentimentele lui Grace pentru soțul ei sunt anulate de turnura luată de evenimente).

Povestea se citește cu ușurință și are și câteva răsturnări de situație interesante, Millie dovedindu-se a avea un rol esențial în deznodământ. Finalul e bine ”adus din condei” și elementul-cheie - o anume încăpere, despre care veți afla dacă veți avea curiozitatea de-a citi cartea - mi s-a părut foarte interesant.

Dacă vă plac thriller-ele psihologice, dați-i o șansă. E o lectură fără pretenții, dar agreabilă, despre cum mai nimic nu este ceea ce pare a fi.

sâmbătă, 3 aprilie 2021

Salată de weekend (44)

Afară-i frig, noi suntem tot într-un fel de lockdown (în afară de supermarket și farmacie nu mai poți să te duci la niciun magazin fără programare prealabilă), așa că mănânc ciocolată și vă invit la salată. Rima e întâmplătoare, în grădină am o floare.

(Și nu, nu e niciun paradox aici. Sau ce, nu știați că de fapt ciocolata e de fapt o salată? 🙃 Serios, e de notorietate chestia asta, dar dacă voi nu ați știut, puteți să-mi mulțumiți acuma 😛).

1) Faptul că-n România s-a decis închiderea magazinelor de la ora 18 în zonele cu incidență crescută este, în opinia mea, stupid. Nu bulucind oamenii ai să scazi incidența. Măsura asta a fost implementată încă din ianuarie în Franța și, după cum se vede, n-a avut prea mare succes. Dimpotrivă, programul ar fi trebuit prelungit, prin reorganizarea schimburilor, eventual mai făcându-se angajări (la ce secetă e în România după un an de pandemie, nu cred că nu s-ar găsi candidați).

2) Altă chestie stupidă e să impui purtarea măștii în aer liber pretutindeni, inclusiv în zonele neaglomerate. N-are niciun sens și nu face decât să strice, prin excesul de zel. Cu cât sunt restricțiile mai dure, cu atât lumea va încerca mai dihai să le fenteze. E la mintea cocoșului (iote, l-am adus să confirme 🐓 și-a zis că da).

3) Protestele din România sunt în mare parte organizate și întreținute de niște nemernici. Da, am văzut numeroase postări lacrimogene despre oamenii care mor de foame și am toată înțelegerea și părerea de rău pentru aceștia. Dar să apari cu asemenea pancarte nu spune despre tine nimic altceva decât că ești o lepră. Nici mai mult, nici mai puțin. 

4) Că mi-am adus aminte, apropo de sinistra imagine de mai sus. A-nceput să mi se facă ușor greață auzind (sau citind, mai degrabă) românii izmenindu-se și isterizându-se că vaaaai mie, nemții sunt vinovați de Holocaust și aoleo, ce-au făcuuuuut.
Așa este. Sunt vinovați până la cer și înapoi. Până la cerul care se înnegrise de fumul ieșit pe coșurile crematoriilor. Sunt vinovați și istoria, pe bună dreptate, nu-i va ierta niciodată.
Dar. Ca român, tu cutezi să deschizi gura pe subiectul masacrelor și-a crimelor împotriva umanității? Așa memorie scurtă s-avem, oare? Experimentul Pitești (unic în lume), pogromul de la Iași, închisorile de la Aiud și Râmnicu Sărat, lagărele de la Periprava și Sighetul Marmației, Canalul Dunăre-Marea Neagră... sună cunoscut, ceva din toate astea?
Au fost torturați și omorâți în bătaie zeci, sute de mii de oameni, cum de nu le e rușine românilor să-și dea ochii peste cap, oripilați de ce-au făcut nemții? ”Aaaa, dar Holocaustul a avut mult mai multe victime”. Sigur, nu neagă nimeni asta, însă având în vedere mizerabilul nostru trecut de criminali, nu ar trebui să avem curaj să deschidem gura pe subiect. Decât, eventual, pentru a ne cere iertare.

5) Ca să îndulcesc un pic salata asta, care-a ieșit amară azi: 


Săptămâna trecută, dumnealui a susținut un concert de pian (în direct de la noi de-acasă și transmis prin Zoom) care-a inclus piese de Bach, Beethoven, Chopin și Debussy și pe care l-am ascultat din sufragerie, pe calculator, asemeni tuturor celor din auditoriu. Imaginea e un screen shot făcut de mine.
Aceasta este una dintre fațetele fericirii mele 🙂

6) Am găsit leuștean aici (premieră absolută) și înfăptuitu-s-a ciorbă cu dânsul. Și cum e-n ghiveci, mai am și-acum. Îl cresc și periodic îl adulmec. Dacă aș găsi și usturoi verde, aș fi pe deplin satisfăcută.

Vă doresc un ce-a_mai_rămas_din_weekend_plăcut și să nu faceți nimic din ce n-aș face și eu.