duminică, 31 ianuarie 2016

Salată de weekend


1) Nemaiîntâmplatul s-a întâmplat: după sperietura pe care mi-a copt-o cu aproape două săptămâni în urmă, Sfârfâlică mi-a făcut cinste cu o cafea. Nu m-așteptam, drept să spun. Adică de atâtea ori îmi promisese (degeaba), încât rămăsese așa, ca un fel de Fata Morgana a cafelelor :)) 
Într-una din zile însă, se înființează la pauză și-mi decernează solemn cafeaua. Colegilor mai să le sară ochii ca popcornul în tigaie când au văzut. După ce-a plecat el, au tăbărât cu întrebări.
- Incredibil. Chiar ți-a dat o cafea?
- Da, zic. I-au trebuit aproape cinci ani, dar uite că-n cele din urmă...
- Cum ai reușit? întreabă unul, dar până s-apuc să răspund, intervine un alt coleg:
- Întrebarea e mai degrabă: ce ți-a făcut? 
Aha, bună întrebare :D Sfârfâlică e cunoscut pentru zgârcenia lui și are zeci de promisiuni de cafea neonorate, deci normal că oamenii s-au gândit că trebuie să se fi petrecut ceva ieșit din comun. Le-am povestit amănunțit și i-am lăsat paf. ”Foarte urât”, a fost concluzia generală, urmată de ”și ce, îl lași să scape numai cu o cafea? După asemenea glumă... (pauză scurtă, pentru a găsi un termen adecvat)... fioroasă?”
Îl las, ce să fac. Scapă prea ieftin, ce-i drept, da' cred c-am obținut oricum tot ce se putea în condițiile date :))

2) V-am mai povestit și altădată că-mi plac foarte mult simfoniile lui Beethoven. Nu toate, însă. De fapt, am ajuns la o concluzie pe cât de interesantă, pe atât de intrigantă: nu mă dau în vânt după simfoniile cu număr par. Altfel spus, a II-a, a IV-a și a VI-a (”Pastorala”) nu-mi spun mare lucru. Excepție face simfonia a VIII-a care, deși poate mai puțin cunoscută, o găsesc extraordinară. În rest, ascult frecvent și mereu cu aceeași plăcere simfoniile impare. Nu pricep care e explicația. Și ca să fie misterul și mai mare, treaba asta nu se aplică decât la Beethoven. Ascult de pildă simfonii de Mozart, Schubert și Tchaikovsky foarte des și, la o scurtă retrospectivă, constat că-mi plac toate, indiferent de ce număr au. 
Țara arde și baba se piaptănă, știu :)) Adică altceva mai bun (sau mai util) n-oi avea la ce să mă gândesc? Păi nu e ca și cum enigma asta mi-ar alunga somnul, e doar așa, un ceva acolo rămas nelămurit. 

3) Fără nicio legătură cu relatările de mai sus (că de-aia îi zice salată :D), vreau să vă povestesc despre niște produse cosmetice. Suspect de ieftine, dar neverosimil de bune. Este vorba despre produsele din gama Cien. Se găsesc de cumpărat în magazinele Lidl, sunt foarte ieftine (atât de, încât te bagă la idei și aproape că nu inspiră încredere), dar nu-mi vine să cred ce bune sunt. Citisem undeva un articol despre crema antirid din această marcă, despre care utilizatoarele din Spania spun că ar fi mai bună chiar și decât Lancôme. Este suficient să dați un google după ”crema antirid Cien” și veți găsi multe informații pe temă. Eu folosesc deocamdată crema de zi antirid și sunt mai mult decât mulțumită. Am mers chiar mai departe de atât, așa că-n prezent am demachiant, loțiune tonică și dischete demachiante de la Cien. Cremă de noapte am momentan din altă gamă (Nivea Q10), dar în viitor o voi testa și pe cea de la Cien.
Dacă vă gândeați să le dați o șansă acestor produse, părerea mea e că merită încercarea. Și nu, ăsta nu e post publicitar :) Dacă ar fi cazul, aș marca textul ca atare. Dar blogulețul meu e mult prea insignifiant pentru așa ceva. Mi-am scris doar părerea despre niște produse care poate ar plăcea și altora, asta-i tot :)

vineri, 29 ianuarie 2016

Pupicei picanți și alte mofturi


Tot hâțânându-mă pe Facebook zilele astea (fie vorba-ntre noi, nu doar zilele astea), m-au luat de ochi niște expresii. Sau mai bine să zic... niște exprimări. Că nu-s expresii în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă termenii se potrivesc împreună la fel de bine ca bocancii militărești purtați cu rochie de seară. Mă rog, nu știu dacă asta a fost cea mai nimerită comparație, dar ați prins ideea.

Așa. Deci eu nu pricep ce-i cu exprimările care urmează. Sau de unde. Sau de ce.

- ”pupicei dulci”. 
Lăsând la o parte diminutivul care mă strepezește acut, de ce-ar fi nevoie de adjectivul ăla diabetic? Cum altfel pot fi, ptiu, pupiceii, dacă nu dulci? Presupunând că ar avea vreun gust, adică. A mai pomenit cineva pupicei sărați? Piperați? Mentolați? Afumați? (asta chiar sună într-un fel :D).

- ”an nou sănătos”.
Pe-asta am văzut-o atât la aniversări, cât și de Revelion și niciodată n-am pătruns sensul ei abscons. Cum adică, an sănătos? Ce, a mai auzit careva de an gripat? Să-l trecem pe fructe și legume, dară. Să-l facem vegan, că tot e-n trend veganismul, ceva de speriat, nu alta.

- ”să trăiți cu numele” - asta e specifică zilelor onomastice și e încă una pe care n-am înțeles-o. Dacă ai un nume (sau două... sau, mai știi, chiar mai multe), nu poți decât să trăiești cu el(e). Ce altceva îți rămâne de făcut? Mă rog, tot e bine că n-a zis să trăiască numele. Și să fie sănătos.

- ”unghiuțe delicioase” - cred că astea sunt surori cu pupiceii de mai sus. Ce-i aia, unghiuțe delicioase? Le mâncăm cumva? Sunt crocante? Aperitiv la pupicei?

Apropo de numele multiple de care ziceam, am cunoscut cândva o tipă care avea patru prenume. Patru, din care unul era Onisia. Celelalte trei erau Elena Maria Magdalena. Și Onisia. Clar era o moștenire de familie, pentru că și taică-su avea tot patru prenume. Nu știu decât unul - Robert - și nu pot să-mi imaginez care-or fi fost celelalte, din moment ce-a botezat-o pe fii-sa Onisia.
Patru prenume, auzi. Cred că dacă o striga la catalog cu toate patru, avea timp să mai repete lecția o dată :))

Mă gândesc serios s-o reabilitez pe vechea mea prietenă, Penița Cârcotașă. Sărmana creatură, de patru ani e pe linie moartă...

miercuri, 27 ianuarie 2016

La ceas aniversar de Mozart


Pentru aceia dintre voi care mă citiți și / sau care mă cunoașteți, nu mai este demult o noutate faptul că-l iubesc pe Mozart. A fost prima mea dragoste în materie de muzică clasică și mă întorc mereu la el cu duioșie și încântare. ”My Mozart”, așa-mi place să mă gândesc la el. Și nu consider că exagerez; e tot atât de ”al meu”, pe cât este de ”al tuturor” celor care-i ascultă și prețuiesc muzica.

Astăzi, la aniversarea a 260 de ani de la nașterea lui, m-am hotărât să vă povestesc despre filmul ”Amadeus”, în regia lui Milos Forman. Deși în anumite privințe se abate de la adevăr, prezentând faptele romanțat și pe alocuri melodramatic, este probabil cea mai frumoasă poveste despre acest compozitor care s-ar fi putut spune și ecraniza vreodată. Este filmul datorită căruia, atunci când l-am văzut prima dată (în anul 2003), m-am îndrăgostit de geniul și de muzica lui Mozart, pentru a cărei frumusețe cred că nu s-a inventat un epitet care s-o descrie cu adevărat. 

Tom Hulce, în rolul lui W. A. Mozart

”Amadeus” reprezintă o extraordinară împletire a imaginii și decorurilor elaborate cu muzica, a istoriei cu mici detalii picante și savuroase specifice epocii, e o poveste despre un geniu privit prin ochii marelui rău rival. De fapt, acest ultim aspect nu-și are corespondent în realitate. Antonio Salieri n-a fost niciodată adversarul lui Mozart, ba dimpotrivă; cu toate că, posturile de profil din Viena fiind în general puține, li s-a întâmplat uneori să concureze pentru același loc, ei aveau relații bune, se respectau reciproc și chiar au colaborat la compunerea unei cantate. Dar putem trece ușor cu vederea această inexactitate, pentru că F. Murray Abraham creează un Salieri atât de convingător, încât ai tendința să uiți că e un film și ai sentimentul că te-ai întors în timp și asiști la momente de viață reale.

F. Murray Abraham, în rolul lui Salieri

”Mozart, mărturisesc, eu te-am omorât...! Iartă-mă, iartă-l pe ucigașul tău!”. Un Salieri prăbușit, aflat în agonia remușcărilor, care imploră iertarea victimei sale și apoi încearcă să se sinucidă. Așa începe filmul, care de fapt este o reconstituire a perioadei de glorie și a decăderii lui Mozart și care din multe puncte de vedere îl prezintă pe Amadeus așa cum a fost cu adevărat. Un geniu, un compozitor extrem de prolific și de original, cu o personalitate incertă și incompletă, un bărbat niciodată pe deplin maturizat, foarte conștient de propria valoare, egoist și plin de sine, de multe ori înfumurat și obraznic, dar pe care odată ascultându-l, nu puteai decât să-l îndrăgești. Uitate-i erau toate păcatele în momentul în care se așeza la pian sau își dirija operele. Mărturie stă însuși faptul că inclusiv dușmanii lui n-au putut niciodată să-i conteste valoarea.

Decorurile și costumele sunt absolut impresionante, reproducând fidel atmosfera Vienei secolului al XVIII-lea; dar numai ele singure n-ar fi fost de ajuns. Cea mai de preț ”avere” al acestui film, muzica, este valorificată la maximum. Coloana sonoră, constând în mare parte din muzica lui Mozart, a fost supervizată de cunoscutul dirijor Sir Neville Mariner și transformă o peliculă oricum foarte bună într-o adevărată capodoperă. Muzica este fie veselă, plină de viață și de energie, sau dimpotrivă, sumbră și apăsătoare; dar mereu frumoasă și impresionantă. Ce poate fi mai dramatic și mai intens decât imaginea unui Mozart agonizând pe patul de moarte și, cu ultimele resurse de viață din el, compunând Recviemul?

Imagine din film: ultimele clipe ale lui Mozart, care compune Recviemul, iar Salieri transcrie tot ce aude

Partea asta corespunde realității, că veni vorba. Nu, Salieri nu i-a fost alături în momentul morții, așa cum se arată în film. Dar dintr-o scrisoare a cumnatei sale rezultă că, într-adevăr, Mozart a murit în timp ce compunea. Ultimele șoapte auzite din gura lui au fost reproduceri ale sunetelor de trompetă din Recviem. Mie una mi-e suficient să mă gândesc la asta și deja mă trec fiorii.

Am văzut de șapte ori acest film și nu cred că mă voi opri aici. Este tulburător și la fiecare vizionare am descoperit ceva ce-mi scăpase până atunci, care mă emoționează și mă impresionează. Mă întorc mereu cu aceeași bucurie la el, surâd la aroganța naivă a lui Mozart (care, deși se declară onorat de faptul că Salieri compusese special pentru el un marș de întâmpinare la palat, nu se sfiește să-l reproducă imediat la pian, în prezența împăratului, zicând în gura mare: ”hm, aici nu prea merge. Oare cum ar fi... așa?”, iar din ”așa-ul” respectiv, prin improvizație, se concretizează cunoscuta arie ”Fluturaș, nu mai ai aripioare” din opera ”Nunta lui Figaro”), reflectez, mă întristez, mă mir de paradoxul unui destin atât de capricios, care-a pus asemenea genialitate într-un om altminteri frivol și superficial din multe puncte de vedere, iar la sfârșit, inevitabil, îmi dau lacrimile.

Gândindu-mă mai bine, și pentru că am găsit secvența cu ”Fluturașul” pe Youtube, m-am gândit să v-o arăt. Pentru aceia dintre voi care nu au văzut filmul, scurtă introducere: vrând să-și afișeze bunăvoința și nobilele intenții, Salieri compusese un marș pentru Mozart. Împăratul, încântat, s-a oferit să-l interpreteze el însuși, în momentul în care Mozart va intra în salon. Și-acum.... audiție plăcută :)



”The rest is just the same, isn't it?" :))

Dacă ați văzut filmul, m-aș bucura mult să știu cum vi s-a părut. Iar dacă nu... Doamne, vedeți-l. Nu fac promisiuni cu ușurință, mai ales în chestiuni atât de personale cum ar fi preferințele fiecăruia pentru muzică, dar de data asta pot face liniștită o excepție: vă promit că n-o să regretați că ați petrecut aproape trei ore în compania lui Amadeus :)

duminică, 24 ianuarie 2016

Cum am reabilitat tortul Sacher


Când am fost la Viena acum opt ani și jumătate, eram chitiți să încercăm și noi prăjitura tradițională care din câte știam este și cel mai cunoscut desert austriac, anume tortul Sacher. Eu fiind încă de pe vremea aia relativ snoabă, ne-am hotărât s-o gustăm cel mai ”la ea acasă” posibil, adică la cafeneaua hotelului Sacher. În afară de asta, ne-am gândit că acolo tortul este cu siguranță pregătit după rețeta originală a cofetarului Franz Sacher, adică exact ceea ce ne doream.

Nu știam cum arată, dar ținând cont de renumele pe care-l are, mă așteptasem la ceva impresionant inclusiv din punct de vedere vizual. Drept pentru care am devenit destul de circumspectă când mi s-a pus în față un triunghi din ceva pandișpan îmbrăcat în ciocolată și cu un moț de frișcă alături.

August 2008. Fugit irreparabile tempus...

(Bag seama că încă de-atunci aveam obiceiul să mă trag în poză cu prăjituri celebre, așadar se numește că trecerea anilor nu mi-a adus prea multă minte). Mă rog, tortul nu se vede foarte bine acolo, deci arată cam așa:


Înfig lingurița (adică la propriu o înfig, pandișpanul ăla fusese probabil scos din adâncurile cămării, că era tare și scorțos), gust. Mi se strepezesc dinții, iau o linguriță sănătoasă de frișcă. Tortul era nu dulce, ci dulceag. Un gust de-ăla de-ți rămâne pe gât, ca la prăjiturile de cofetărie nereușite. Mai era și uscat. Stratul de ciocolată era și el tare. N-a ajutat nici gemul de caise care separa blaturile; a făcut ca amestecul să fie de-a dreptul insuportabil de dulce. Mi-am dres gustul cu niște cafea. O gură de tort, două de frișcă, trei sorbituri de cappuccino. Cam așa l-am dus la capăt (că nici de-al naibii n-am vrut să-l las în farfurie :D).

Am plecat boscorodind lugubru. Cum e posibil ca austriecii să fi făcut din uscătura asta dulceagă prăjitura lor națională? Și cum se poate să aibă atâta succes în toată lumea? De neînțeles, am decis noi. Am încheiat atunci socotelile cu tortul Sacher și încheiate am crezut că vor rămâne. 

Numai că ieri, revenind de la cumpărături, omul îmi spune că s-a gândit să mai dăm o șansă Sacher-ului și cumpărase două felii. Cine știe, după atâția ani poate ni se va părea altfel.  

Hmm și iar hmm. Eram foarte sceptică. De ce adică mi s-ar părea altfel? Dimpotrivă, ținând cont de faptul că de-atunci am tot mâncat prăjituri într-adevăr bune, sunt toate șansele să mi se pară de neînghițit de-a dreptul. 
Mă rog, nu era ca și cum m-ar fi obligat cineva s-o mănânc, să-ncercăm deci. De la prima înghițitură mi-am dat seama că e altceva. Da, avea ceva din gustul pe care mi-l aminteam din urmă cu ani, dar în sens pozitiv de data asta. În primul rând, blatul fusese bine însiropat, deci nici pomeneală de uscăciune. În al doilea rând, era tot dulce - ok, foarte dulce - dar un gust bun, aromat, nu unul care să-mi persiste neplăcut pe gât. Stratul de ciocolată nu era atât de tare încât să necesite ”cioplit”, cum ni se întâmplase la Viena. Rezumând, de data asta mi-a plăcut și-acum pot spune că, foarte posibil, o să mai mănânc. Într-adevăr, merge perfect cu frișcă și cafea. 

Concluzia mea? Degeaba lucrează unde lucrează, cofetarii de la hotelul Sacher habar n-au să prepare tortul ăsta :)) Tot nemții, domn'le.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Sfârfâlică, vedea-te-aș mănuși!


Aveam de făcut ieri o treabă pentru care îmi trebuia aprobarea lui Musiu Șarl. Nimic extraordinar, doar o sarcină de rutină legată de o bază de date, care însă trebuia îndeplinită și care, cu cât e mai mult amânată, cu atât devine mai stufoasă și mai enervantă. Pe de altă parte, nici actualizarea prematură nu e neapărat de dorit; dar aveam ceva timp la dispoziție și-am zis, hai s-o rezolv și să mi-o iau de pe cap, cel puțin pentru perioada imediat următoare.

Pun treaba pe roate, parcurg etapele preliminare, dau mail. Spre surpriza mea însă, Musiu Șarl zice neah, mai așteptăm, e prea devreme acum. Hm, era și nu era, adică n-ar fi fost musai o problemă s-o fac ieri, și cu cât trece mai mult timp și se adună mai multe date, cu atât mai mult o să am de lucru. ”Am mai actualizat-o și altădată când era în stadiul ăsta”, am încercat eu să-l conving, și chiar așa era; cu alte ocazii și-a dat consimțământul fără să comenteze. Acuma însă s-a sucit, habar n-am de ce, deci nu.

În timp ce vorbeam la telefon, se nimerise să apară și adjunctul lui (Sfârfâlică, vă amintiți de el) pe la mine. Ce-a zis șefu', se interesă el, faci baza aia de date azi?
- N-o fac, răspund cu năduf, cică să mai așteptăm vreo două-trei săptămâni. Na, ce să zic, bună treabă. Până atunci o să se aglomereze și-o să stau o groază de ea. N-are decât să vină să m-ajute. Sau poate vine și-o face el, dacă tot i-a cășunat să mai amânăm.
Sfârfâlică dă din cap a pagubă și mărșăluiește agale în biroul lui, eu continuu să lucrez, peste vreo oră sună telefonul. Sfârfâlică. Pe un ton grav și oficial, sau cum să spun, foarte grav și oficial, îmi zice următoarele:
- Greta, trebuie să-ți spun ceva. Felul în care te-ai exprimat mai devreme la adresa șefului este inacceptabil. Așa ceva nu se admite în această companie și este de datoria mea să te informez că, pentru ceea ce ai spus, vei primi un avertisment.
Avertismentul ăsta (Abmahnung, cum i se spune)  e o măsură disciplinară foarte dură. Se înregistrează ca atare în dosarul tău personal de la Resurse Umane și-ți rămâne tinichea de coadă toată viața. Dacă primești două avertismente, ești pe-o gheață extrem de subțire: al treilea avertisment înseamnă concediere. Sunt cam ce-ar fi cartonașele galbene la fotbal, deci. Ca să fie ”prescris” un astfel de avertisment, trebuie să treacă un an (și la dosar îți rămâne oricum, doar că după intervalul ăsta de timp nu se mai ia în calcul, apropo de ce povesteam de concediere).

Așa stând lucrurile, mi s-au muiat genunchii și-am văzut negru în fața ochilor. Prin minte mi s-a derulat rapid ce spusesem mai devreme - la naiba, n-am zis nimic grav, în tot cazul nimic compromițător, oare ce-o fi înțeles ăsta, ce-o fi spus mai departe?!! Sfârfâlică vorbea în continuare, dar eu nu-l mai auzeam: mă treceau transpirațiile, mă străbăteau valuri de căldură, aveam senzația că se învârte totul cu mine.
De undeva, parcă de la mare distanță, îl aud:
- Greta...? Greta....? Mai ești acolo?
Tonul se schimbase, era acum mai blând și chiar îngrijorat.
- Sunt, răspund cu voce stinsă.
Nu găseam nimic de zis, voiam să mă justific, să explic, dar îmi simțeam creierii goliți.
- .... deci cred că acum chiar trebuie să-ți dau cafeaua aia pe care ți-o promit de-atâta vreme, zice Sfârfâlică, printre hohote de râs.

Mda. Iote-așa m-a băgat tânărul Sfârfâlică în boalele cele mari. Da, făcuse mișto de mine. 
- Nu pot să cred c-ai fost în stare de așa ceva, mă rățoiesc eu. Cincizeci de cafele și tot mi-ești dator. 
- Hahaha, te-am enervat?
- Dacă m-ai enervat?! M-ai.... de toate! Șocat, speriat, panicat, enervat. Să mă ocolești de la o sută de metri de-acuma.
- Bun, deci am reușit. Dac-ai ști de când mă străduiesc să te enervez.

După treaba asta, am avut toată ziua un sentiment nasol. Adică simpla menționare a cuvântului ”Abmahnung” a fost de natură să-mi ciufulească serios karma, zen-ul și feng shui-ul, cum e melodia aia simpatică a celor de la Taxi. 
Azi a venit iar pe la mine, cu un aer jumătate satisfăcut, jumătate spășit. Unde mi-e cafeaua, mă interesez.
- Ah, păi ce cafea, că n-am avut inimă să te chinui mai mult și-am cedat repede.
- Zi mai bine că te-ai speriat că mă găsești leșinată pe sub cutii. 

M-am distrat ieri, nu? Cel mai interesant a fost să aflu că Musiu Șarl fusese la curent cu isprava, iar Sfârfâlică pusese telefonul pe speaker. Că doar nu era să se distreze de unul singur, n'est–ce pas? Și poate că sadicul de el ar mai fi ținut-o așa, dar cică văzând că eu nu mai spun nimic, Musiu Șarl a băgat-o pe mânecă gândindu-se că am luat-o în serios și-i făcea semne să termine bâlciul. 

Ok, momentan e 1-0. Dar nu se știe cum se ivește vreo ocazie să achit polița și-atunci, vorba lui Lăpușneanu, pre mulți am să popesc și eu :D

duminică, 17 ianuarie 2016

Dialog conjugal despre cosmetice


Fără să fi făcut vreodată excese, sunt o femeie care se machiază. Nu mult: fond de ten, un spuf de pudră, creion maro de sprâncene (că-s prea deschise la culoare), contur de buze și ruj. La ochi nu mă fardez decât joia și primăvara, la ocazii speciale, când aplic un fard și rimel. Am ajuns la concluzia că n-o să fiu capabilă în viața asta să trasez o linie dreaptă cu eyeliner-ul. Între timp, le respect definitiv pe cele cărora le iese manevra. 

Așa. Dacă mă machiez, logica ne spune că trebuie să mă și demachiez, nu? O fac în fiecare seară, aplic și cremă de noapte, dimineață mă dau și cu o loțiune tonică înainte de cremuire, încă o cremă la ochi și basta.

Nu sună complicat, nu-i așa? Bun, acum că ne-am pus de acord asupra acestui aspect, permiteți-mi să-l introduc în scenă pe onor jupânul. El n-are nimic împotriva acestor preparative ale mele, dar nici nu le ia în serios așa cum s-ar cuveni având în vedere covârșitoarea lor importanță, care este :D


Acum câteva zile îmi făceam un inventar printre maglavaisuri, iar omul, vorba lui Ion Creangă, n-avea ce lucra.

- Ce fel de rujuri sunt astea?
- Rujuri normale, zic (ce-o vrea să spună cu asta, ”ce fel de rujuri sunt”. Doar n-o ști că există rujuri sidefate și mate?).
- Aha. Și sunt bune? 
- Păi.... da. Destul de bune și mărci relativ cunoscute, răspund cu indiferență.
- Care mărci adică?
De parcă dacă-i spun, o să le știe. Vezi să nu.
- Lancôme și Elizabeth Arden.
- Hmm. Și asta ce înseamnă? Sunt mai rezistente?
- Aproximativ, răspund pe un ton neutru.
- Cum adică, aproximativ? Deci nu rezistă mai mult ca altele? Atunci de ce-s mai grozave? Sunt hidratante?
El și întrebările lui logice. Îl ignor decent și continuu să pun chestii în ordine, cercetez, inventariez. Observă un creion roșu.
- Ăsta ce-i? Ahh, stai, nu-mi spune, că știu: e un corector!
(De la mine a deprins acest vocabular elevat). Mă uit la el cu înțelegere.
- Măi, omule. Cum să poată fi corector un creion ROȘU?
- Ah, da, chiar. Aaaa, știu: e contur de buze!
Na bravo. Îi dau notă de trecere și mă gândesc că mă lasă-n pace să mă joc liniștită. Ți-ai găsit. 
- Asta ce-i, pudră? Hm, nu cred că e pudră, că e roz. Ba nu, e-n patru culori. De ce e-n patru culori??
E contrariat. Rânjesc. Asta e pudra, apropo. Un fel de final touch care-mi lasă pomeții de un roz foarte discret, ca și cum ar fi fost atinși de ger. Nu e mare lucru, dar mie-mi place mult, mai ales că are și ușor efect matifiant, deci tonurile bej sunt foarte potrivite pentru zona T a feței.

- Creionul ăsta gros ce e?
Grrrmmmppffff.
- Iluminator pentru ochi.
- Și cum se folosește?
Explic. 
- Asta ce înseamnă, că fardul nu e suficient? De ce nu e suficient? Și te simți luminată după aia?
Aha, e și spiritual. 
- Cu tuburile astea ce-i?
A descoperit gloss-urile. Am vreo patru.
- Tot pentru buze? Aha. Dar de ce te-ai da cu gloss?
Nu onorez întrebarea cu un răspuns, da' nici el nu se lasă.
- Adică de ce într-o zi să te dai cu gloss și-n alta cu ruj? De ce să nu te dai mereu cu ruj? Sau cu gloss?
- Pentru variație, răspund resemnată. Știu ce urmează și nu mă înșel:
- Variație? Ce hobby mai aveți și voi, femeile...
Pleacă bodogănind ceva despre cum sprijinim noi marile firme de produse cosmetice și cum ne autosugestionăm că ne trebuie smacuri peste smacuri șamd. Cunosc repertoriul. 

Altădată mă vede că mă demachiez și, numai de-al naibii, mă întreabă ce fac. 
- Aha. Chiar e musai să te demachiezi?
(Paranteză necesară: jupânul nu e vreun cap pătrat și n-are absolut nimic împotriva acestor îndeletniciri prin excelență femeiești. Dar îl amuză aerul serios, grav și plin de importanță pe care-l iau eu când mă ocup cu astea și-i place să-mi pună întrebări chipurile încuietoare).
- Da, e necesar să mă demachiez, obligatoriu chiar. Uite, vezi? Discheta e murdară, murdăria asta era pe fața mea. Doar nu era să mă culc așa, hai?
- Păi da, văd că-i murdară. Dar e murdară de la maglavaisurile cu care te-ai dat dimineață. Deci tu te dai dimineață cu diverse chestii pe față, ca să ai ce curăța seara. Sounds legit. 

Păcatele mele cele mari și grele. Observă loțiunea micelară. Îi explic ce sunt micelele și ce știu ele să facă. Se uită la mine cu îngăduință. Nu mai zice nimic și se retrage, lăsându-mă stăpână pe câmpul de luptă.

Ceea ce, în fond, dovedește că e un tip înțelept :)) Dar mă întreb ce părere va avea despre demachiantul bifazic pentru ochi, pe care am de gând să-l achiziționez în viitorul apropiat.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

”Cel care mă așteaptă”


Aceasta este prima carte despre lumea Orientului pe care o citesc și, de îndată ce am terminat-o, am deschis editorul de text să scriu. Și asta nu neapărat pentru că m-ar fi impresionat atât de mult, ci mai ales pentru a-mi exprima furia, ciuda, enervarea, frustrarea.
Cred că nicio altă carte nu m-a scos din minți așa cum a făcut-o romanul interzis de două ori în Iran al scriitoarei Parinoush Saniee.

Cartea ”Cel care mă așteaptă” ar putea fi descrisă printr-o singură frază aparținând personajului principal, Masumeh: ”Tot ceea ce îmi doream am obținut în ziua în care nu mi-am mai dorit”

Masumeh este o adolescentă în vârstă de 13 ani, căreia îi place să citească, își dorește să studieze și care se îndrăgostește la prima vedere de un tânăr farmacist. Nimic mai normal la vârsta ei, dar are ghinionul de-a face parte dintr-o familie tradiționalistă (ca să nu zic ”încuiată”) din Teheran. Descoperindu-i-se idila (de altminteri, una absolut nevinovată), este bătută crunt de frații ei, jignită de mamă și renegată de tată. Numai câteva săptămâni mai târziu este măritată cu forța, mama ei trebuind s-o scoată de sub pat trăgând-o de păr pentru a o determina să fie prezentă la ceremonie. 

”Mama avea în mână un smoc din părul meu... îi uram pe toți...”. Ce mai zi a nunții, nu-i așa? Dar Masumeh are, totuși, un dram de noroc. Proaspătul ei soț, Hamid, se dovedește a fi foarte înțelegător și deschis la dorința ei de-a studia, familia lui o apreciază și o respectă, ea însăși ajunge să prindă cu timpul drag de el, așadar soarele pare să fi răsărit pentru Masumeh. Nu pentru multă vreme, însă. Hamid, un pasional și înfocat activist politic și ia parte la tot felul de activități împotriva regimului, care-l țin departe de casă. Nu se implică în viața de familie și nu este prezent la nașterea primului său copil. Masumeh este nevoită să se descurce singură, continuă să studieze, între timp apare și al doilea copil, dar nenorocirea îi pândește: Hamid este arestat pentru activitățile sale ilegale și condamnat la 15 ani de închisoare. 

Literar vorbind, stilul lasă mult de dorit; se prea poate ca de vină să fie și traducerea, însă nu pot spune că m-ar fi impresionat din punctul ăsta de vedere. Chiar și așa însă, imaginile care ne sunt aduse în fața ochilor sunt absolut sfâșietoare; ce poate fi mai groaznic decât să primești la spălat hainele pătate de sânge ale soțului tău, torturat în închisoare? ”Cu timpul am început să înțeleg, după petele de pe haine, unde îi erau aplicate loviturile și cât fuseseră de dure și să știu să disting o rană gravă de cele care erau deja pe cale de vindecare”. 

Firul epic se aseamănă cu un fel de carusel; acum ne saltă, acum ne trântește, pentru a ne sălta iar peste câteva zeci de pagini, în așteptarea unei noi prăbușiri. Hamid este eliberat mult mai devreme din închisoare și își revine treptat, în familia lor se naște și o fetiță, Masumeh are un serviciu unde este apreciată, viața e din nou senină. 
Până când, apropo de caruselul de care spuneam? Hamid este din nou arestat, Masumeh se vede iarăși în situația de-a se descurca singură și-n curând o lovește o nouă tragedie. Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, fiul ei cel mare se implică și el în tot felul de activități politice ilegale și este arestat. Masumeh agonizează până la eliberarea lui, crescându-i între timp pe ceilalți doi copii și dedicându-se în totalitate lor. 

Practic, întreg romanul vorbește despre soarta de eternă sacrificată a eroinei. Ba în numele onoarei, ba din considerație pentru soț și familie, ba din grijă pentru copii. Niciodată n-a fost timpul ei. Nici studiile nu și le-a putut finaliza la momentul potrivit, ca urmare a condamnării soțului și fiului; devenise o proscrisă. 
Iar în final, când în sfârșit soarta pare să-i fi surâs și-i este dat să cunoască adevăratul gust al fericirii, se întâmplă ceva atât de stupid, de nedrept, și-n același timp de previzibil, încât nu-ți dorești decât să poți intra tu însăți în poveste și să aplici niște binemeritate scatoalce unor anumite personaje. Dar cred că așa se întâmplă în viață de multe ori; asta însă nu m-a enervat deloc mai puțin. 

Dacă nu ați citit cartea, v-o recomand. Veți suferi, veți ofta ușurați, veți surâde și veți plânge împreună cu Masumeh și veți întoarce paginile cu febrilitate, sperând într-un deznodământ fericit. Și sunt convinsă că vă va plăcea, chiar dacă veți ajunge, probabil, la aceeași concluzie ca și mine: sacrificiul este de prea puține ori apreciat ca atare de cei care beneficiază de pe urma acestuia, cel mai adesea fiind considerat un bun de la sine cuvenit.

vineri, 15 ianuarie 2016

Uneori, alteori


Uneori mă simt neputincioasă.
Alteori simt cum dau năvală peste mine dureri vechi, pe care le credeam vindecate și mă ard focuri pe care le credeam stinse. 

Uneori simt că pierd controlul asupra propriei vieți. 
Alteori mă tem că se va alege praful de visele mele, pe care le ”suspectez” tot mai mult a fi prea înalte, sfidătoare chiar. 

Uneori îmi spun că merit. Că am muncit toată viața cât și cum am putut, că n-am făcut nimănui rău cu bună-știință, că după atâta suferință mi-am câștigat și eu dreptul la fericire și împlinire. 
Alteori îmi spun că, vorba unui banc răsuflat, astrele se *știți-voi-ce* pe ele de râs. Că merit, auzi. Dar cine-s eu, mă rog? 

Uneori îmi spun că oricum, eu nu mai contez și că de viața și dorințele mele s-a ales praful demult, într-un moment în care n-aveam nimic de spus în privința asta. 
Alteori mă scutur ca un ogar și-mi spun că nu s-a sfârșit până nu s-a terminat. 

Uneori îmi spun că-s prea obosită de toate câte le-am trăit și prea bătrână sufletește să mai lupt pentru ce mi-am dorit cândva.
Alteori îmi spun că, what the heck, n-am decât 35 de ani. Ok, aproape 36. Dar orișicât. 

Uneori sunt descurajată. Azi am un moment de uneori.
Dar o să-mi revin. Alteori.

luni, 11 ianuarie 2016

Cum a chelit Barbie la Globurile de Aur 2016


Cred că a devenit un obicei: cum are loc un eveniment glamour, de-ăla unde covorul roșu e la mare preț și divele se macerează în formol pentru a arăta ravisant (sarcasm, pliz :D), cum apar și eu. Că, vorba aia, eu mai lipseam :)) Cu priviri admirative sau cu foarfeca, după caz. 

La ediția de anul acesta a Globurilor de Aur am și avut ce admira, dar și cumătra foarfecă a clămpănit neobosită. Păi ia luați de vă uitați și voi (opțional, vă pot împrumuta foarfeca, dacă avem opinii și gusturi comune :)) ).

Admirație și chapeau bas pentru:

Jennifer Lopez

De multe ori a dat chix, în ținute total nepotrivite sau alegând coafuri care pur și simplu ruinau tot aspectul. Nu și de data asta. 


Personal, mi se pare una dintre cele mai reușite ținute ale ei, sub toate aspectele. Modelul rochiei, culoarea îndrăzneață, atitudinea corespunzătoare, coafura, accesoriile, rujul... Da! Excelent, cred că la un eventual clasament ar prinde cu siguranță podiumul.

Helen Mirren

Nu știu cum reușește (sau cum NU reușesc altele, că pentru ea pare să fie foarte simplu), dar nu-mi amintesc despre Helen Mirren să fi dat greș vreodată în alegerea toaletelor pentru ocazii festive.


Mda, ce să zic.... Nu m-aș supăra defel să arăt așa la 71 de ani. Vrabia Mihai Viteazu'... Printre altele, îmi place la ea că întotdeauna găsește modalitatea ideală de a-și acoperi brațele (care, ce-i drept.... după o anumită vârstă nu se mai recomandă să fie expuse).

Jennifer Lawrence

Am inclus-o în lista de ”așa da” cam cu dinții strânși, de-aia am și lăsat-o la urmă. Nu pot spune că-mi displace, dar nici că-mi place.


Culoarea, da. Coafura și machiajul, da. Însă modelul rochiei, ba. Zici că și-a tras un soi de bustieră cu trei numere mai mare peste cap. Sau cel puțin așa mi se pare mie, topul fiind în mod evident mai larg. În fine, poate oi fi prea cârcotașă. 
Mai taci, foarfeco, îți vine rândul uite-acu'.

Clanț-clanț, zice foarfeca, aprigă:

Cate Blanchett


Primul gând când am văzut poza a fost ”văleu, a chelit-o pe Barbie”. Păi nu? Ziceți și voi, ce-i cu franjurile alea rozzzz de la poale, care par să fie smocuri din pletele antemenționatei păpuși? Asta ca să nu mai zic de top (Barbie bag seama c-a rămas și fără așternut de pat). Epic fail, din punctul meu de vedere.

Heidi Klum

A telefonat Președinta Sindicatului Cocorilor de la Hollywood să depună o reclamație. S-au furat toate paiele necesare pentru construcția de cuiburi.


Dacă mă uit mai bine, cred c-a telefonat și Directorul Asociației Porcilor Țepoși (și era foarte revoltat, să știți). Now seriously: ce-i cu toate ațele alea care se preling de pe rochia ei? O fi rămas atelierul Marchesa fără material și i-au încropit ceva din resturi?

Kirsten Dunst

Cea mai recentă molimă în materie de fashion hollywood-ian pare să fie decolteul până la buric.



Ața aia de pe clavicule e clasica nucă-n perete (sau în decolteu, mă rog). Mbine, poate că are un schepsis, totuși: să țină bretelele la locul lor, pe umeri. La cât de puțin material e-n partea de sus, mult nu mai lipsea ca s-o vedem în toată splendoarea-i nudă.

Kate Winslet

N-a greșit grav, precum unele dintre colegele ei pe care tocmai le-am forfecat, dar nici din cale-afară de inspirată n-a fost.


Bine, aici sunt foarte subiectivă: nu-mi place deloc stilul ăla de decolteu. Mă duce cu gândul fix la cuvântul ”gât legău”, cum se mai spune cravatei în vorbirea neaoșă. 

Alicia Vikander

Asta o fi crezut că vine să dea probe pentru rolul unei prea cucernice măicuțe neprihănite? 


E foarte dificilă și înșeătoare culoarea albă (iote, nici nu trebuie să fiu designer sau star la Hollywood ca să știu chestia asta). Se impune o croială cu totul aparte pentru a scoate în evidență o astfel de ținută. Or, rochia Aliciei Vikander pare scoasă din cufărul străbunicii. Al străbunicii mamei ei, dacă stau să mă gândesc bine. Banal, n-are niciun chelcășoz, plictisitooor. 

Nici aplauze, nici foarfecă

Nu m-am putut hotărî unde s-o încadrez pe Julianne Moore. 


Culoarea și modelul îmi plac. Dar e mult prea sclipicioasă rochia, cred că și blitz-ul aparatelor de fotografiat a declarat grevă. 
PS: am mărit imaginea și-abia acuma am văzut inelul turcoaz.  Uite-așa faci chisăliță o toaletă altminteri nu tocmai rea. 

Ok, am melițat destul, cârcotașă incurabilă ce sunt. Hai cu Oscarurile, să vedem ce forfecăm și pe-acolo :D

duminică, 10 ianuarie 2016

Făcute și (încă) nefăcute până la 40 de ani


Am dat de curând peste lista asta. Nu știu cât de relevantă e - cred că depinde de felul de-a fi al fiecăruia, poate pentru cineva e mai important un salt cu parașuta decât o călătorie cu Orient Express - dar se poate spune că trasează niște repere. Și cum eu nu mai am decât 4 ani și 5 luni până la marele prag psihologic de 40 (shit, numai 4 ani???), am zis să le trec în revistă. Cine știe, poate dau peste ceva ce nici nu conștientizasem că-mi doresc și-mi vin idei noi :))

Le-am împărțit, gospodărește, în trei categorii altminteri foarte previzibile: ce-am bifat până acum, ce-a rămas nefăcut deocamdată și ce poate să rămână nefăcut, că nu mă deranjează defel.


Ce-am făcut:

1) Sărbătorește Anul Nou într-un oraș din străinătate.
Nemaipunând la socoteală Germania (că deh, despre ea nu mai pot spune că e străinătate pentru mine), noul an m-a găsit de două ori la Viena și o dată la Davos, în Alpii Elvețieni. Mi-ar plăcea un Revelion la Londra, că veni vorba. 

2) Ambiționează-te și încearcă să închei ceva care ți se pare peste puterile tale.
Se pune faptul că am urcat 877 de trepte într-un spațiu destul de îngust, de claustrofobia mea se dădea cu capul de toți pereții? La Florența am izbutit performanța, când am urcat în clopotnița, respectiv în cupola catedralei Santa Maria del Fiore. Cred că a fost prima și ultima oară când mi-am forțat limitele de maniera asta. 

3) Mergi la un spectacol sau concert cu un artist pe care-l admiri.
Eheeee :) Am făcut-o de nouă ori până acum, sănătoși să fim și noi și el, că o mai facem! :) Da, asta chiar e o experiență deosebită și bucurie în formă pură. 

4) Citește toate cărțile scrise de un autor care-ți place.
Am citit tot ce-au scris Rodica Ojog-Brașoveanu, Agatha Christie, Karl May, Stieg Larsson. Mai sunt mulți autori pe care i-am citit doar parțial. Ok, nu-i timpul pierdut. 

5) Stai, măcar o dată, la un hotel de lux. 
Am stat câteva nopți la ”International Carlton” în Cannes și alte câteva la ”Palais de la Méditerranée” la Nisa. Camere normale, nu suite-uri. A fost frumos, o experiență de care-mi voi aduce mereu aminte cu plăcere. Dar mi-aș dori să stau cândva și la un suite. La ”Hotel Imperial” în Viena, de exemplu :D 

6) Joacă măcar o dată la jocurile de noroc în Las Vegas. 
Mno, la Las Vegas încă n-am ajuns, dar am pierdut, cu real talent, 10 euro la cazinoul din Monte Carlo :D E cam tot aia, nu? Dar vreau și la Las Vegas, poate acolo câștig :))

7) Învață să prepari perfect un singur fel de mâncare, chiar dacă n-ai talent în bucătărie.
Talent am stabilit demult că n-am. Nu știu ce sunt alea sarmale perfecte, dar îmi ies bune de fiecare dată. Chiar dacă nu le-am fiert în oală de lut (că n-am). Și chiar dacă mi s-a întâmplat să pun busuioc în loc de cimbru (liniște acolo-n spate. Bine că n-am pus scorțișoară, daaaa? :D). 

8) Scapă de un obicei prost.
Mi-am ros unghiile ani de zile (începând de pe la 6 ani, din ce-mi aduc aminte). Am încercat de multe ori să renunț, dar n-am reușit. Acum se poate spune că am făcut niște pași înainte, adică mi se mai întâmplă să le rod în situații de mare stres - dar îmi iau seama destul de repede. 

9) Învață ceva nou și incitant.
Am învățat germana (de fapt, fac asta și acum și probabil n-o să termin niciodată de făcut :D). Cu siguranță a fost ceva nou pentru mine, cât despre incitant, să nu mai discutăm. Numai dacă mă gândesc la verbele cu particulă separabilă, particulă care de fapt e o prepoziție aflată întotdeauna la sfârșitul frazei și care poate schimba complet sensul. Și bineînțeles, aceeași prepoziție, dar cu alt verb, are un înțeles diferit. Poetic, vă spun :))

Ce n-am făcut (dar mi-aș dori).

1) Ia masa la un restaurant cotat cu 3 stele Michelin. 
2) Prestează muncă de voluntariat.
3) Mergi la o premieră într-una din operele celebre ale lumii, cum ar fi Scala din Milano.
4) Savurează o sticlă de vin foarte bun, fără să te gândești cât a costat. 
5) Călătorește prin Europa cu trenul Orient Express (o, daaaaa!).
6) Mergi la un meci susținut de echipa preferată și fă galerie.
7) Pleacă într-o călătorie spirituală - da, îmi doresc să ajung cândva la Ierusalim și la Vatican.
8) Donează 2-5% din veniturile tale în scop caritabil.
9) Răsfață-te cu un accesoriu de lux, cum ar fi un ceas Rolex sau ceva comparabil.
10) Cumpără un cadou scump pentru altcineva.
11) Degustă vinuri în Toscana sau în altă regiune viticolă celebră. (Hmm, două dorințe referitoare la vin și încă neîndeplinite. Musai să fac ceva în sensul ăsta).
12) Fă-i un bine unei persoane care nu va ști niciodată cine-a ajutat-o. 
13) Condu mașina pe o autostradă maritimă (numai dacă mașina e decapotabilă, zic).
14) Asta nu e pe lista originală, dar e o veche dorință de-a mea: să-l întâlnesc pe Al Pacino. Zâmbiți, nu-i așa? Păi aveți și de ce, e aproape o utopie. Dar nu se știe niciodată. 

Ce n-am făcut, dar nici nu țin s-o fac:

1) Încearcă să întâlnești un erou și să ai o discuție cu el. 
Cred c-ar fi interesant, dar... pot trăi bine și fără să se întâmple.
2) Mergi în safari în Africa.
Errrm, nu. Treaba asta cu natura, sălbăticia, animalele în habitatul lor natural nu-i pentru mine. Eu vreau la resorturi de lux, doar v-am mai zis că-s cam snoabă :D
3) Fă baie complet dezbrăcat în mare sau în ocean. 
Asta cred că-i mișto doar în filme. Oricum, nu mă tentează. Cred că m-aș simți goală (d'ohhh), nemaivorbind de senzația permanentă, justificată sau nu, că pătrunde vreun ceva mișcăreț pe undeva).
4) Îndrăznește să-ți dai demisia de la un loc de muncă pe care nu-l suporți.
Eu sper din tot sufletul să nu ajung niciodată să lucrez în asemenea loc.
5) Cumpără un obiect de artă pe care vei fi mândru să-l expui în casa ta.
”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli, nu era de vânzare ultima dată când m-am interesat :P
6) Invită-ți părinții la o cină elegantă la restaurant.
Mama nu mai e. Deci uite ceva ce nu va deveni realitate în viața asta. Dar cred că ar fi fost... frumos.
7) Fii mentor pentru un tânăr care vrea să învețe secretele profesiei tale.
Profesia mea, cea pe care-am învățat-o și practicat-o din pasiune, e(ra) cea de jurnalist. Cine știe dacă o s-o mai fac vreodată...
8) Nu ezita să practici un sport care să-ți ridice adrenalina, cum ar fi parașutism, bungee jumping șamd.
Ba o să ezit mult și bine, thank you very much. Dar mi-ar plăcea să zbor cu balonul cândva.
9) Schiază într-o stațiune celebră de schi.
Eu? Cu schiuri în picioare? Pe baba cu mitraliera o știți?
10) Învață să combini cinci tipuri de vin bun cu brânzeturi fine.
Iar vin? :)) Și de ce musai 5? Las' că o s-o facă oamenii de la restaurantul de 3 stele Michelin, aflat pe lista de to do's de mai sus :))
11) Dormi în natură câteva nopți.
Ce să fac?? Nu, foarte mulțumesc. Mă pișcă țânțarii și mi-e frig, sunt o sensibilă și-o delicată :))
12) Plimbă-te cu iahtul la Monaco sau Saint Tropez.
Am vizitat ambele locații și-a fost foarte frumos și fără iaht.
13) Fă-ți o schimbare radicală de look.
Adică ce înseamnă radical? Păr albastru? Sprâncene aurii? Piercing în buză? No lasă, că mă simt bine așa banală cum sunt :))
14) Încearcă să arăți fizic mai bine ca niciodată.
Nu știu ce se înțelege prin asta. Arăt mai bine ca la 20 de ani (în sensul că-s mai puțin naturală și ceva mai rafinată, sau așa-mi place să cred), dar mai bine ca atât, io știu? De-acum încep ridurile, se mai lasă pielea etc :))
15) Savurează o friptură așa cum se prepară la festivalurile din Argentina sau Brazilia.
Nu știu ce mă face să cred că e picantă. Deci s-o savureze cine dorește, eu mă lipsesc :))
16) Mergi singur într-o vacanță.
N-ar avea niciun farmec dacă n-aș împărți totul cu dumnealui jupânul.
17) Încearcă să ajungi într-o poziție de lider în domeniul în care profesezi.
Neah, nu-s făcută să fiu șef, măcar de-atâta lucru m-am convins până acuma. Vioara a doua, da, însă mai mult de-atât nu-i pentru mine.

Pfiuuu, că lung fuse. Dacă mă uit, constat că am îndeplinit destul de puține și am destulă treabă în anii următori. Ce să zic, baftă-mi urez să iasă ce-mi doresc! Voi cum stați la capitolul ăsta?

miercuri, 6 ianuarie 2016

Prietenie cu sens unic


Scriam acum câteva săptămâni că anul 2015 pare să marcheze sfârșitul a ceea ce multă vreme am crezut că va fi o prietenie pentru toată viața. Nu eram sigură, de fapt nici acum nu sunt convinsă că it's over, dar un lucru e cert: chiar dacă vom reînnoda la un moment dat firul, nu va mai fi la fel.

De felul meu sunt destul de lipsită de încredere în mine însămi și unul dintre cele mai ușoare demersuri este să mă faci să mă simt vinovată pentru indiferent-ce. Iar prietenia asta nu e cea dintâi de care s-a ales praful. Mi s-a mai întâmplat și de fiecare dată am stat, am analizat, am pritocit și, evident, m-am învinuit. Că poate n-am făcut tot ce puteam. Că poate-ar fi trebuit să mai las de la mine. Că toată lumea greșește (de acord, și eu am greșit cu siguranță și-aș fi fost dispusă să fac tot ce-mi stătea în puteri, condiția fiind ca ”partea cealaltă” să-mi iasă în întâmpinare și să ne întâlnim la jumătatea drumului. N-a fost cazul). Mi-am recunoscut mie însămi că mi-e dor de respectivele persoane și de momentele noastre bune. Dar felul în care au reacționat (sau mai bine-zis, în care NU au reacționat) mi-a arătat că nu era reciproc. Iar prietenia cu sens unic, apropo de titlu, nu rezistă decât o vreme. 

Într-unul din cazuri, fuseserăm prietene vreo șase ani și jumătate. Destul de apropiate, ne fuseserăm alături una alteia în situații mai delicate, eram pe aceeași lungime de undă, ne amuzau aceleași lucruri șamd. După ce s-a angajat, m-a solicitat tot mai des s-o ajut la anumite lucrări (de obicei acolo unde era vorba de materiale care urmau să fie traduse). Am ajutat-o mereu, chiar dacă nu mereu aveam chef de așa ceva. Mă revoltam uneori că-i făceam treaba pentru care ea primea un salariu destul de bun, dar - cum am zis mai sus - ”treacă de la mine...”.
Eh, dar paharul mi se umplea încet și sigur. A dat pe dinafară într-o seară, când m-a pus să-i corectez o prezentare de 22 de slide-uri - deci nu tocmai mică. Eu eram într-o pasă destul de aiurea: jupânul era internat și urma să fie operat a doua zi, eu urma să fac un RMN după o tomografie cu rezultat incert, iar peste asta mai aveam vreo câteva pricini de durere de cap. 
Toate aceste aspecte îi erau binecunoscute ei, prietenei. Așa că am fost sigură că va înțelege faptul că numai de corectat 22 de slide-uri în engleză nu aveam dispoziție. ”N-am starea necesară pentru asta”, am explicat. Reacția ei? ”Ia intră în stare, că n-am chef să primesc reproșuri”.

Mda. Știu c-am fost proastă până la capătul lumii și înapoi, dar am revizuit prezentarea. Apoi am dispărut, de pe toate canalele. N-am mai căutat-o. Mi-a fost rușine mie de rușinea ei, de aceea nu i-am reproșat atitudinea. Mi-am văzut de treabă, noi am fost din fericire bine amândoi, iar după o săptămână am primit un sms de la ea, în care se mira că n-am mai dat niciun semn și mă întreba dacă sunt ok. ”Da, e totul bine. Mulțumesc de grijă”, i-am răspuns. 
Și... asta a fost tot. Cunoscându-mă, și-a dat seama cu siguranță că e ceva în neregulă, dar nu a încercat să afle de ce. Au trecut șase ani de-atunci. N-am mai vorbit niciodată. 

În alt caz, după o prietenie de vreo cinci ani, în care ne povestiserăm inclusiv cele mai intime probleme și ne susținuserăm una pe cealaltă, m-a șters din lista de Friends pe Facebook și mi-a dat și Block - atât pe Facebook, cât și din viața ei - fără absolut nicio discuție prealabilă, din niște pricini pe care, după vreo 2 ani, a încercat să mi le explice. A recunoscut că a greșit la vremea respectivă. Am apreciat demersul, dar pentru prietenia noastră a fost prea târziu. Mi-a părut rău, dar n-am putut trece peste acel ”shift delete” de care-am avut parte fără ca măcar să mi se acorde șansa de a-mi spune și eu punctul de vedere. 

Iar acum, în cazul prietenei de care vorbeam la începutul postării... e vorba de 13 ani de prietenie. Ani în care am fost apropiate și care ne-au legat printr-o mulțime de întâmplări, unele vesele, altele mai puțin. Avem multe amintiri, la care mă întorc mereu cu gândul. Și încerc un mare regret pentru stadiul în care suntem acum - un fel de silenzio stampa nedeclarat ca atare. Vina mea în povestea asta este că, după un 2015 greu pe care l-am avut, am vrut să mă pun pe mine pe primul loc. Nu vreau să intru în detalii, dar vă rog să mă credeți că nu era vorba de o situație gravă - s-ar putea compara cu prezentarea de 22 de slide-uri din primul exemplu, e cam de-același ”calibru”. 
Da, regret de-o mie de ori că am ajuns aici, dar de câte ori mă împunge părerea de rău, mi-aduc aminte de un fapt cât se poate de simplu: nu mama ei a murit anul trecut. Ci a mea. Consider că, având în vedere acest aspect, puteam să beneficiez de înțelegere.
Și trebuie să spun că, oricât de revoltată aș fi că n-am avut parte de înțelegere în situația dată, tot îmi pare rău. Foarte rău. Oare atât am însemnat...? 

Încheind acest (lung) post, țin să spun că mi-e cu atât mai clar că-n exemplele de mai sus a fost vorba de sens unic, cu cât am trei prietene despre care m-am convins demult că-mi sunt alături cu adevărat, că împărtășim ceva reciproc și pe care le iubesc. Mulțumesc din tot sufletul pentru ceea ce sunteți... vă știți voi care :)

luni, 4 ianuarie 2016

Răzbunarea ciocolatei


Dacă n-ați făcut excese gastronomice în ultimele săptămâni, dați-mi voie să vă invidiez (și-n același timp, să-mi exprim admirația).

Dacă ați dat iama prin ”porcării” ilegal de fragede și gustoase și prin cantități apreciabile de dulciuri, îngăduiți-mi să vă invit în clubul meu. Și pe-această cale, vă rog să-mi împărtășiți ce măsuri aveți de gând să luați în perioada următoare. Că eu una, după cum am mai mărturisit, sunt cea mai puturoasă și lipsită de speranță persoană din lume atunci când vine vorba de abținut de la vreun ceva gustos.

Cât despre dietă, vorba lui Mark Twain: ”să fim milostivi și să tragem perdeaua”... :D


V-ați prins, da? M-apuc de dietă de luni. Azi a fost luni. Nu m-am apucat. Enough said.

Până una-alta, momentan deliberez: oare mini-invazia de coșuri apărute în interval de vreo două zile pe mandibulă are vreo explicație hormonală? Saaaaaau, ceea ce e mult mai probabil, pricina constă în cele patrumiidouăsutedouăzeci de trufe de ciocolată și praline cu migdale pe care le-am balotat cu râvnă în ultima vreme? Mda, cred că ne gândim la același lucru. 

Și încă nu m-am urcat pe cântar. 

Heeeeeeeeeeeeeeeeeelp. 

duminică, 3 ianuarie 2016

”The Hateful Eight” (2015)


 (Nu conține spoilere, deci puteți citi fără grijă).

Am devenit Tarantino-addicted după ce-am vizionat următoarele patru filme ale lui: ”Pulp Fiction”, ”Four Rooms”, ”Reservoir Dogs” și ”From Dusk Till Dawn”. Primele trei sunt capodopere în opinia mea, iar cel de-al patrulea, deși mai... ciudat, ca să zic așa, este foarte bun. Multe secvențe din ele aș putea reproduce din memorie și le consider perle rare în materie de dialoguri și portretizarea personajelor.

Ultimele două filme pe care le văzusem, ”Death Proof” și ”Inglorious Basterds”, m-au dezamăgit. Primul  a fost o aberație, ceva atât de stupid încât nici la genericul de final eu nu puteam să cred că asta a fost tot și mă gândeam că, în stilul lui, Tarantino trebuie să mai fi scos vreun iepure din pălărie. N-a scos, iar concluzia mea de-atunci a fost că Tarantino s-a prostit. ”Inglorious Basterds” a fost mai bun (adevăru-i c-ar fi fost aproape imposibil să izbutească un film mai slab decât ”Death Proof”), dar acțiunea a fost prea fracturată și-a pierdut din coerență.
”Django Unchained” n-am văzut și-n continuare refuz să mă uit, deși am auzit că Leonardo DiCaprio face un rol mare. Foarte posibil, dar eu nu mai vreau să văd filme cu sclavi maltratați. Mi-e prea de-ajuns câte-am văzut. Așa cum nici filme despre Holocaust nu mai vreau să văd. Am văzut multe, unele dintre ele adevărate opere de artă, am citit, am vizitat lagărul de la Dachau, dar nu mai suport să văd oameni înghesuiți în camere de gazare. 


Așteptasem cu foarte mare curiozitate cel mai recent film ”made in Tarantino”, intitulat ”The Hateful Eight”. Nerăbdarea alterna cu un oarecare scepticism: de n-ar fi și ăsta o dezamăgire... Distribuția reunește multe dintre numele mari preferate de Tarantino - Kurt Russell, Samuel L. Jackson, Tim Roth, Michael Madsen, așa că puteam spera. 

Filmul e lung (182 de minute), din care mai bine de-o oră se dedică exclusiv prezentării personajelor. Ceea ce, din punctul meu de vedere, se putea rezolva într-o jumătate de oră, dar dialogurile s-au diluat până la limita plictiselii. Și asta s-a menținut pe tot parcursul filmului: mult prea mult s-a vorbit și pălăvrăgit. Personal, cred că ar fi putut fi cel puțin cu vreo 40 de minute mai scurt, fără ca prin asta să se piardă ceva esențial și fără să păcătuiască la capitolul ”atmosferă”.

Într-un ținut acoperit de zăpadă, o trăsură gonește. Pasagerii sunt un vânător de recompense, John Ruth (Kurt Rusell) și prizoniera sa, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh), căutată pentru omor și pe care el o va preda autorităților, urmând să încaseze recompensa. Pe drum întâlnesc doi oameni rămași fără mijloc de transport, pe care, după nenumărate insistențe și negocieri purtate de John Ruth cu pistolul ațintit asupra lor, îi vor lua cu ei în trăsură, având aceeași destinație.
Viscolul le schimbă planurile și fac popas la un han, unde  sunt întâmpinați nu de proprietară, ci de patru străini. Începe să devină tot mai interesant când aflăm că unul dintre ei este călăul din regiune (adică acela care urma să execute sentința de moarte prin spânzurare a lui Daisy), iar proprietara, Minnie, este plecată să-și viziteze mama. ”Ciudat”, opinează maiorul Maquis Warren, interpretat de Samuel L. Jackson. 


”Unul dintre tipii ăștia... nu e cine susține că e”, spune John Ruth. De-aici încolo, cum mai zic eu câteodată, ”finally, some action”. Evident, n-am să dezvălui ce și cum, însă pot spune că John Ruth a avut dreptate. Cu vârf și îndesat. 

Muzica este extraordinară și nici nu putea fi altfel, având în vedere că a fost compusă de Ennio Morricone. Suspansul, surprizele și scenele sângeroase nu lipsesc, iar la un moment dat filmul devine ceva de tip ”who did it?”. Aspect care nu deranjează, dar nu e ceea ce te-aștepți de la un film al lui Tarantino. Toți actorii joacă foarte bine, iar partitura cea mai interesantă îi revine lui Samuel L. Jackson (care este și actorul cu cele mai multe apariții în filmele lui Tarantino). 

Concluzionând, e un film bun, dar destul de departe de capodoperele menționate la începutul postării. Nu pot spune că-l recomand, dar nici că n-o fac. Mie nu-mi pare rău că l-am văzut, deși n-a fost (nici ăsta) ceea ce am sperat că va fi. 

vineri, 1 ianuarie 2016

Prosit 2016!


La mulți ani și bine v-am găsit în 2016, oameni buni! :) Sper că v-ați simțit bine în noaptea de Revelion și-n prima zi a noului an, indiferent de felul în care ați petrecut la trecerea dintre ani - dansând la vreo petrecere, jucând whist cu prietenii sau uitându-vă la artificii și apoi acasă, așa cum am procedat noi.

Anul 2016 ne-a găsit cu ochii ațintiți spre cer, la jocurile de artificii, care-au fost absolut spectaculoase. Nu era frig afară, așa încât plimbarea prin oraș a fost chiar agreabilă. Revenind acasă, somnul ne-a doborât repede; oboseala acumulată în ultimele săptămâni își cerea drepturile. Am dormit neîntorși, iar la ora 11:15, echipată într-o pijama roșie :D, eram moț pe canapea, fremătând de nerăbdarea de-a urmări Concertul de Anul Nou. 
Mda, pijama roșie, ați citit bine. Și, pentru că după cum v-am mai zis, pe alocuri și-n anumite momente sunt o snoabă,  nu mi-au lipsit nici trufele de ciocolată albă, acompaniate de vin spumos. No, așa :D

Trebuie să vă spun că eu nu sunt un mare fan al lui Mariss Jansons, dirijorul ediției de anul acesta. Că veni vorba, să nu credeți că-n afară de Zubin nu mai văd pe nimeni în fața ochilor :)) Adică el este și va fi pentru totdeauna my one and only în materie de dirijat, dar îmi mai plac mult Andris Nelsons și Gustavo Dudamel (dirijorul de anul viitor al concertului) și-mi era simpatic și Lorin Maazel. Însă Mariss Jansons nu-mi ”spunea” nimic, în tot cazul nu până azi. Urmărindu-l dirijând pentru a treia oară Concertul de Anul Nou, m-am pomenit admirându-l; foarte expresiv și, la piesele unde se preta, jucăuș. Programul a fost extraordinar, cu mai multe lucrări prezentate în premieră și n-au lipsit nici ”condimentele” - cum ar fi o baghetă originală care i-a aparținut lui Johann Strauss, pe care Jansons a folosit-o la dirijarea uneia dintre piese.

Bagheta lui Johann Strauss

La pauza dintre părți a fost difuzat un film despre o altă iubire de-a mea: Mozart. Cu o regie, imagini și scenografie extraordinare, filmul l-a prezentat pe ”Amadeus” preumblându-se prin cele două orașe care i-au marcat destinul profesional și personal (Salzburg și Viena) și asistând la interpretările unora dintre propriile sale compoziții în diferite formule - cvartet de violoncei (cu transcripție de partitură), ansamblu de suflători, cvintet pentru coarde & clarinet șamd. Pus așa în cuvinte nu sună cine știe cum, dar credeți-mă că a fost pur și simplu minunat. Atât de mult ne-a plăcut, încât foarte probabil vom cumpăra Blu-Ray-ul mai ales pentru filmul ăsta. Și din ce-am citit pe Facebook, foarte multă lume e de părere că a fost ceva într-adevăr deosebit.

După concert am vorbit cu neamurile pe Skype și la telefon, am mai citit câteva pagini din cartea ”Castelul din nori s-a sfărâmat” (ultimul volum din seria ”Millennium”), și mai târziu am ieșit cu omul la un restaurant italienesc, unde am mâncat gospodărește. Asta însemnând: supă (de pui, respectiv de roșii), fel principal (rigatoni al forno - el și tagliatele al salmone - eu), precum și desert: cremă catalană flambată, respectiv millefoglie - un foietaj cu cremă de lămâie, servit cu frișcă și cireșe. Și-un espresso de stătea lingurița-n picioare. Și câte-un pahar de Chardonnay. Iar din partea casei am primit chiar la început un Aperol Spritz.
Apropo de snoaba de yours truly, nu vreți să știți ce ochi am căscat când am văzut cum ardea crema catalană în bol :))) Nu mai mâncasem niciodată așa ceva și m-am uitat cu respect la zahărul de la suprafață, care ardea caramelizându-se, neștiind ce să fac. Norocul meu că s-a stins de la sine :))

Iar în seara asta am urmărit un documentar cu cine-altcineva-decât-Zubin și până mă ia somnul intenționez să continuu să citesc. Dacă e adevărat ce se spune, că ceea ce faci pe 1 ianuarie vei face tot anul, nu mă pot plânge: am urmărit un concert frumos, am citit, m-am relaxat, am mâncat bine, am vorbit cu oameni dragi, m-am uitat la un film cu Zubin și am scris pe blog.

Nu-i rău pentru început, 2016 deja mi-a devenit simpatic :)) Nu pot decât să sper că va sta sub semnul dictonului de pe bluza pe care-am purtat-o azi-noapte: ”If you can dream it, you can do it”. Ceea ce vă doresc și vouă! :)