Salată de weekend (55)

Ia că azi v-am făcut salată, să nu ziceți că așa și pe dincolo. Am nimerit un castron cam mic, dar vine vara, ținem dietă, suntem stoici și cumpătați.
(Da, știu că nu e weekend încă, thank you very much 😒).

😈 Întreb șefa pe chat:
- Ai câteva minute pentru un call scurt legat de mirobolantul meu client Pandelică?
- Sigur.
O sun.
- Ia zi. Ce-ai făcut?
-...... nimic 🙄.
- Bun. Mă gândeam că l-ai omorât.
Am salutat încrederea acordată. Îmi pare rău că nu m-am gândit s-o întreb ce-ar fi urmat dacă presupunerea ei ar fi fost corectă: mă ajuta să ascund cadavrul sau anunța Poliția? Dacă mă mai întreabă, nu mai ratez 😀. Și ceva-mi spune că n-a fost ultima dată când a avut motive să mă suspecteze de activități aflate în profund dezacord cu prevederile Codului Penal. 

📝 Dacă mai aud o singură dată ”Faceți aia și ailaltă și pe mă-sa și pe tac-su lu' aia și ailaltă, de care știu că nu aveți timp, dar totuși faceți-le just to be sure”, țip.
Și-o să mai aud.

📚 Citesc 3 cărți în paralel, ceea ce reprezintă un record pentru mine (foarte rar mă pot concentra la mult de una). ”Das Paket” de Sebastian Fitzek (un thriller psihologic), ”Cutia” de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus (nordic noir) și ”Cum să-ți reinventezi viața” de Jeffrey E. Young și Janet S. Klosko (una dintre, probabil, foarte puținele cărți de dezvoltare personală care-și merită această caracterizare).
Mă cam mir de mine că citesc trei cărți simultan, dar probabil fiecare dintre ele are ceva ce-mi trebuie în perioada asta.

Impresiile noastre din excursia pe insulele Murano și Burano

Am tot amânat să continuu povestea despre vacanța la Veneția și-am realizat că, de fapt, ceea ce vreau să vă mai scriu se referă la insulele Murano și Burano. Despre Padova nu sunt foarte multe de spus; e un oraș universitar micuț și ni s-a părut relativ banal, principala sa atracție fiind Bazilica di Sant' Antonio; aici aflându-se mormântul Sfântului Anton, constituie un reper important pentru catolici.
Ar mai fi Piazza dei Signori - unde am așteptat vreo 20 de minute la o masă pentru a ne băga în seamă vreun chelner, după care am plecat realizând că asta nu se va întâmpla; și-ar mai fi fost Muzeul de istorie a medicinei, dar nu s-au potrivit lucrurile de data aceasta.

Așa stând lucrurile, vă invit pe cele două insule menționate 🙂.

La Murano mai fuseserăm o dată, când am vizitat Veneția în 2008, dar la momentul respectiv nu am apucat să vedem Muzeul Sticlei. Și acum ca și atunci, ne-a plăcut foarte mult. I se mai spune și ”insula plăcerilor vinovate” și se povestește că însuși Casanova ar fi avut o aventură aici. Cu o călugăriță (trust Casanova să bage femeia cucernică în păcat 🙄).

Ne-am plimbat în sus și-n jos de-a lungul apei, am mâncat niște paste de care ne-a părut rău (restaurantul avea notă acceptabilă pe TripAdvisor, dar calitatea mâncării era execrabilă) și am vizitat Muzeul Sticlei. Deosebit de interesant, o experiență de care ne-am bucurat amândoi.

Iată, în prima fotografie se pot vedea mai multe modele de ”millefiori”, din care se confecționează celebrele ”bijuterii de Murano” 🙂.

Și-un mândru cocoș:

Foarte interesantă ni s-a părut și secțiunea de artă modernă, unde un artist își expusese operele - sculpturi realizate exclusiv prin ”zdrobirea” sticlei cu ciocanul. Într-una din încăperi se putea urmări un video cu procedura propriu-zisă.

Se poate spune că asta a fost una dintre puținele ocazii când arta modernă nu ni s-a părut ceva ultra-abstract, din categoria excelent exemplificată de dragul de Toma Caragiu: ”Se uita, se uita, se uita și zicea: dracu' să mă ia dacă înțeleg ceva” 🙃.

Insula Burano a fost o premieră și ni s-a părut absolut extraordinară. O explozie de culoare, celebră pentru căsuțele văruite în nuanțe intense și dantela din ață. Legenda spune că, din cauza ceții, pescarii nu-și puteau identifica propriile locuințe, așa că le-au personalizat folosind culori vii.

Din ce am înțeles, proprietarii nu pot schimba culoarea casei decât cu aprobare de la primărie, care le dă inclusiv o paletă de culori din care să aleagă.

Nu doar casele sunt spectaculoase, ci și decorațiunile exterioare ne-au atras atenția.

Ne-am plimbat, eu am exterminat o respectabilă clătită cu cremă de fistic și am mai căscat gura la suveniruri și bijuterii.

Vă spuneam într-un articol de-acum câteva săptămâni, că de pe insula Burano mi-am cumpărat cei mai frumoși cercei. A fost dragoste la prima vedere, nu pot descrie cât de mult mi-au plăcut. N-a fost să fie; am pierdut unul în a doua săptămână de după concediu. L-am căutat peste tot, degeaba.
Am ales să-l păstrez pe celălalt, în speranța că, vreodată, o să-mi pot lua o pereche asemănătoare și voi avea unul de rezervă. Așa cum se întâmplă de obicei cu cerceii din sticlă de Murano, nu erau identici, așa că-l voi putea folosi pe cel rămas ca alternativă.

Iată, acesta e cel rămas.

Știu că sunt doar gablonțuri, dar mă frige la ficați de cât de rău îmi pare că i-am pierdut perechea.

Cam aceasta a fost excursia noastră pe cele două celebre insule din laguna venețiană 🙂. Am avut noroc de vreme bună (aspect important mai ales pe Burano, care este cu adevărat pusă în valoare de soarele strălucitor) și a fost timp suficient să le vedem pe îndelete.

Cu aceasta, probabil vom lua o pauză de la vacanțele în Italia, o țară din care am văzut destul de multe până acum: Veneția, Padova, Florența, Roma, Napoli, o parte din Sicilia, Milano și o bună parte din Coasta Amalfitană.
Vom reveni cu siguranță cândva, dar între timp, alte țări ne așteaptă... 🙂

Duios câmpii la muncă băteam

(Nici) astăzi nu avem salată, în schimb vă invit să faceți cunoștință cu domnii Pat și Patachon.

Nu știu dacă analogia e cea mai potrivită, dar vorba clasicilor, n-am găsit altă rimă. Pat și Patachon sunt doi onorabili cetățeni de la departamentul tehnic și, de vreme ce clonarea umană este ilegală, nu-l putem multiplica pe inginerul meu preferat, așadar pentru anumite probleme trebuie să apelăm la ei.

Nu c-ar fi băieți răi, dar răspund greu la mail-uri, sunt foarte birocratici și de regulă o interacțiune cu ei te determină să cauți un perete de care să te dai cu capu'. De mai multe ori.
Ca să mă fac mai bine înțeleasă - să presupunem că trebuie să comanzi o piesă pentru o reparație, piesa nu e disponibilă pe stoc, îi întrebi dacă există vreo alternativă compatibilă, iar ca răspuns ei s-apucă să-ți descrie tot angrenajul sistemului de frânare. Nu vrei să fii nepoliticos, așa că-i asculți cu răbdare și când încheie victorioși întrebi: ”bun și totuși, există vreo alternativă...?”.

Ei devin pe dată sobri și gravi. ”Nu știu, trebuie să fac research. Te voi informa săptămâna viitoare”.
Vedeți, asta voiam să spun mai sus 🙄.

Zilele trecute, un atelier ne scrie mai multora dintre noi că are probleme cu montarea unui dispozitiv, care nu reacționează așa cum ar trebui și cum scrie în instrucțiuni (deloc frumos din partea lui, de altfel).
Încercăm să ajutăm după puteri. Dar chestiunea ne depășește, eroarea fiind pur tehnică, drept pentru care un coleg preia rolul de purtător de cuvânt.

”Colegii noștri Pat și Patachon vă vor contacta pentru a soluționa această problemă”, scrie colegul luându-ne în CC atât pe noi, cât și pe mai sus-menționații.

Fraza asta a declanșat o adevărată fiesta, la care toți ne-am adus contribuția.

”-.... niciodată. Nu vă vor contacta niciodată”, spune careva.
”- Colegii noștri Pat și Patachon nu au absolut nicio f*cking idea cum să rezolve această problemă”, răspunde un altul.
”- Sfidând orice logică, este posibil ca totuși să credeți că veți fi consiliați de colegii noștri...”
”- ... ceea ce nu face decât să demonstreze că fie suferiți de o tulburare foarte gravă de percepție a realității, fie v-a înghețat neocortexul”, grăiește o altă colegă, pe care-o suspectez că a învățat pe de rost ”Dr. House”.
”- Dacă auziți voci sau vedeți vreun mesaj de la domnii Pat și Patachon, vă recomandăm să consultați de urgență un medic psihiatru”.
”- Statistic vorbind, există mai multe șanse de-a vedea o gașcă de porci în zbor, decât să primiți în viitorul apropiat un răspuns util de la colegii Pat și Patachon”.
” - Nu vă pierdeți speranța, Moș Crăciun există”.

Dar nu ne-am împrăștiat de râs decât atunci când colegul ne-a spus că amândoi sunt momentan indisponibili și, în mesajul de out-of-office programat pe Outlook, fiecare l-a indicat pe celălalt ca backup 😀.
Please hold the line, cum ar veni.

Micul nostru colț de Rai 🙂

Ca mai peste tot în Europa, greu de tot s-a lăsat primăvara convinsă anul ăsta. În treacăt fie zis nu pare pe deplin convinsă nici acum, când au rămas mai puțin de două săptămâni până la vara calendaristică; nu mai departe de săptămâna trecută scăzuseră temperaturile până la 7-8 grade pe parcursul nopții, de am băgat florile-n casă că mi-era să nu le găsesc înghețate.
Dar și când a venit...

Sâmbătă, nu știam ce meșterește omul meu în altă încăpere. Și-a luat camera foto și trepiedul și-a ieșit, zicându-mi că merge să filmeze florile din spatele blocului. Avem un liliac alb care a înflorit de vreo zece zile și câteva tufișuri de caprifoi al căror parfum amețitor se simte de cum ajungi în parcare. La acestea se adaugă florile din fața celorlalte blocuri aflate în complex și de pe pajiște.

Pe măsură ce filma însă, descoperea mult mai multe, inclusiv pe străduțele din imediata proximitate. Un mozaic viu de culori și forme, care ne umplu viața de culoare și sufletele de recunoștință și de bine.

Iată, așa e la noi acasă 🙂:

 

E atât de adevărată vorba aceea care te îndeamnă să-ți amintești de zilele când te rugai pentru ceea ce ai acum. Ani de zile mi-am dorit să locuiesc în partea liniștită a unui oraș mare, sau un “satelit” al orașului respectiv. Să pot ajunge ușor la tumultul metropolei, dacă asta e ceea ce vreau și să am colțul meu de liniște și confort, când am nevoie de așa ceva.

Le-am primit pe amândouă, și mult peste. E atât de frumos la noi, că simt cum mi se umfle sufletul de recunoștință. Ca un balon roz - așa cum simțeam și-n urmă cu mai bine de trei ani, când abia primiserăm cheile apartamentului nostru și începuserăm să ne facem planuri și să comandăm mobilă 🙂.

Motivaționale de carton și umplute cu paie

Postarea de astăzi e una la care mă gândeam de ceva vreme, dar de care nu mă mai învredniceam să m-apuc; cu vreo trei luni în urmă, văzând pe blogul lui Mihai un articol exact pe acest subiect, am zis aia e... nu mai pot s-o scriu, va părea că i-am copiat ideea.
Dar el a zis c-o pot face, așa că iacătă-mă-s. Mbine, cu o întârziere de câteva luni, că-ntre timp fie mi-au venit alte idei, fie n-am fost în dispoziție de-a scrie.

După cum veți fi constatat probabil, de ceva timp ne inundă o serie de expresii motivaționale (vorbă să fie) meșteșugit formulate, dar care de fapt sunt mai goale decât o nucă seacă. Life coach-ii au impresia că au descoperit cheia de boltă și le repetă obsesiv, pentru că altceva n-au de oferit.
Ia-le expresiile astea și i-ai terminat, nici să-și lege șireturile nu mai nimeresc.

- ”Ieși din zona de confort” - serios? Da' de ce aș face asta? Viața e dificilă de multe ori prin ea însăși, iar la o adică te poate scoate din zona de confort în 2 timpi și 3 mișcări de nici n-o să știi ce te-a lovit, vorba ceea, dacă așa decide ea. De ce-aș căuta disconfortul cu lumânarea?

- ”Nu există nu pot, există doar nu vreau” - grdjqwwermpgffff, simt că-mi ies bube de nervi numai cât am scris inepția asta (una dintre ”mantrele” cu care mi s-a scos sufletu' în copilărie, de altfel). Frate, ce lozincă stupidă. Cu alte cuvinte, eu aș fi putut aduce pe lume copii, numai că n-am vrut. De exemplu. Faptul că undeva pe drum s-a întâmplat o histerectomie e un aspect irelevant în discuție. Sigur aș fi putut, dacă mă străduiam îndeajuns 🤬.

- ”Vindecă-ți copilul interior” - chestia asta e musai să fie făcută într-un retreat costisitor, din ce am observat. Eventual pe plaiuri exotice. Copilul interior nu poate fi vindecat oriunde, ca plebeii. Necesită condiții speciale.

- ”Fii bine cu tine” - altă stupizenie. De parcă poți decide așa, țac-pac, să fii bine cu tine și dacă nu ești, e numai pentru că n-ai chef să fii. Realitatea - din postura unei persoane care s-a reapucat recent de psihoterapie, dar despre asta poate în alt articol - este că a fi bine cu tine nu poate fi o poruncă. Da, poate fi un deziderat, care presupune foarte multe aspecte și pentru atingerea căruia se cere multă muncă. Ar fi ideal să vină de la sine, numai că nu se întâmplă niciodată așa și unicornii nu există.

- ”Reconectează-te la sinele tău” - dintre toate de până acum, asta mi se pare cea mai apropiată de categoria ”cuvinte goale, ce din coadă au să sune” (mersi, Eminescu). Îmi pare cu atât mai artificială cu cât e dată ca sfat general, gen ”ceva ce poți face și tu singur acasă”. Foarte probabil există o sămânță de adevăr în treaba asta, dar nu e ceva ce poți realiza fără ajutor specializat, care să te ghideze (și nu cred că ar fi recomandat).

Acestea sunt cele care mi-au venit în minte la prima strigare, dar mai există cu siguranță și altele. La fel de zornăitoare și, când le iei la disecat, la fel de seci.

Cum a fost la târg în München

Mă gândisem să comit o salată, dar ultimele săptămâni au fost destul de dificile și obositoare, drept pentru care am dubii că aș nimeri să iau castronul. Ingrediente prea multe n-aveam oricum, dar altminteri sunt bine și lasă că mâncăm data viitoare salată. Azi vă invit la înghețată, că e cald și soare în Hamburg, să nu fie de deochi, ptiu-ptiu.

🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦🍦

Așa. Toată lumea are înghețată, da? Bun, atunci să vă povestesc cu ce m-am îndeletnicit zilele astea.

Miercuri și joi fost-am la München, unde compania la care cu onor prestez a participat, ca expozant, la Transport Logistic - unul dintre cele mai mari târguri din lume pentru logistică, mobilitate, IT și management-ul lanțului de aprovizionare.

Pentru mine a fost prima experiență la acest târg; se organizează la fiecare doi ani, în 2019 nu începusem încă serviciul actual când a avut loc, iar în 2021 a fost anulat din motiv de pandemie. Fusesem foarte curioasă, că-mi tot povestiseră colegii cum e pe acolo. În rezumat: ”va fi extraordinar de mișto, interesant, teribil de obositor și se bea mult”.
- Se ce?!
- Cum ai auzit. Se bea. Când te duci să vizitezi un stand al vreunui client sau colaborator ți se va oferi vin sau ceva de genul ăsta și nu se face să refuzi, îți dai seama.
Ete fleoșc nu se face, mă gândeam eu. Nu i-am luat în serios până când inclusiv șefa mea mi-a spus, serioasă: ”Greta, believe me, you will have to drink!”.

Hait. Dacă mi-a zis chiar ea, o fi ceva aici, am cugetat și am clocit un plan de rezervă: mă preumblu cu un pahar de apă și spun că-i vodcă, sau cu unul de apă minerală în care arunc la impresie artistică o măslină și spun că-i gin. Colegii dădeau din cap îngăduitori și se-ntreceau în a mă asigura că n-o să fie deloc simplu să mă fofilez în felul ăsta.
Numai că ce să vezi, n-a fost cazul. Habar n-am ce-o fi fost acum 4 ani, dar de data asta nu s-a pus problema. Sigur că am avut și noi Prosecco la stand (și mi-am permis câte un pahar pe zi), dar atât. La niciunul dintre standurile pe care le-am vizitat nu s-a creat situația de ”have to drink”, pentru că te întrebau ce vrei: apă, Cola, cafea, poate un vin, un chelcășoz? Evident, yours truly a pendulat între apă și cafea, că nu e tocmai cool să stai pe baricade ore în șir fără combustibil.

De fapt aia a fost problema, că n-am stat. Ca să vă faceți idee - au fost 2.320 de expozanți din 67 de țări și pe parcursul a patru zile (durata totală a târgului) au fost peste 75.000 de vizitatori. Nu ne fixaserăm întâlniri la ore precise, pentru că la un târg de asemenea magnitudine nimic nu merge după plan și practic este imposibil să respecți ora stabilită, așa că se aplică principiul ”văzând și făcând, ne găsim acolo”.

A funcționat. Când nu eram la alte standuri primeam vizite practic fără oprire (de la clienți, companii de transport și atelierele cu care lucrăm), deci am fost într-un permanent tolocănit. Din meeting în meeting, alternam germana cu engleza într-un ritm de mi se-nvârteau creierii ca titirezu' și-mi ziceam că tot e bine că nu discut în termeni tehnici, fiindcă la viteza cu care treceam de la unii la alții, respectiv de la limba lui Goethe la Shakespeare și înapoi, aș fi izbutit un borș de piulițe 😂.

La un moment dat am prins câteva clipe de acalmie și m-am lăsat să cad pe un scaun, ținându-mă bine de-un pahar de Cola. ”Vreau să stau”, mi-am zis, ”și să nu scot un cuvânt timp de cinci minute. Asta vreau. Cinci minute să STAU și să TAC”.
Vezi să nu. Cred că abia băusem vreo două guri.
- Greta, au venit cei de la atelierul X și întreabă de tine.
Cu atelierul respectiv lucrez de vreun an și jumătate, așa că dă-le naibii de 5 minute, mi-am agățat zâmbetul pe moacă și haida cu talent.

Per total a fost foarte fain și constructiv, cu discuții bune și folositoare, feedback-uri pozitive (🙃) și am avut câteva surprize plăcute.

🆒 Șeful celui mai mare client al meu (Pandelică, pe care l-ați mai cunoscut și sub pseudonimul ”Dear”) a venit la standul nostru special ca să mă întâlnească personal. Pasămite când am fost la Rotterdam anul trecut, i-am cunoscut numai pe cei doi manageri de transport, cărora eu le mai spun Pic și Poc. Bag seama că feciorii ăștia au cam multe porecle, dar credeți-mă că le merită cu vârf și îndesat.
Discuția a fost agreabilă, omul e mulțumit de felul în care lucrăm și de rezultate, ne-am și amuzat de una-alta pe alocuri. Îmi pare rău că nu lucrez mai mult direct cu el, categoric este mult mai dezghețat decât respectabilii săi colegi, însă nu-i pe alese.

🧓 Nu știu dacă vă mai amintiți de clientul care basically mi-a zis că sunt prea bătrână pentru a ne vorbi la per-tu (m-am indignat aici pe îndelete). Eh, la târg i-am cunoscut pe șefii pitpalacului cu pricina. Și cu ei a fost o discuție bună. Foarte volubili, absolut lipsiți de bețe înfipte-n dos precum angajatul lor, eu i-am luat cu Mr. Cutare și Mrs. Cutare, ”ah, come on, Greta, let's forget the Mr. and Mrs. thing...”. Bine, îmi zisei în sinea mea, poate-i spuneți și lu' Firfirică ăla chestia asta.

🐔🐔🐔 N-am emoticon pentru bibilici, dar să știți că la ele mă refer. La bibilicile noastre de la Contabilitate, mai precis. Habar n-aveam că vin și ele, dar au apărut toate trei bătând din pliscuri și pân' s-apuc să zic două vorbe au dat buzna să mă îmbrățișeze și ce nicetomeetyou și ce happy sunt ele să mă cunoască în sfârșit 🙄.
Am răspuns pe măsură, da-mi tot aminteam cât mă pot enerva cu întrebări stupide și cu o expresie pe care o pasează de la una la alta: ”I don't seem to be able to see in the system...”. Nu vă imaginați ce e la noi în birou când este închidere de lună și bibilicile ne bombardează cu Email-uri că ele don't seem to be able to see aia și ailaltă. Fără a intra în amănunte, hai să spunem că foarte-foarte multe dintre expresiile pe care le folosim sunt interzise minorilor.
Ne gândim să le recomandăm meme-ul ăsta, apropo:

Problema e că nu avem încredere în umorul doamnelor bibilici. Mai exact, suntem încredințați că acesta strălucește prin absență.

🆒 O clientă de-a mea a venit la standul nostru și, pentru că ne știam din call-uri, m-a identificat de cum a dat cu ochii de mine. ”Gretaaa, meine liebeee!” și m-a luat pur și simplu pe sus într-o îmbrățișare. Colegii se uitau de parc-ar fi văzut un măgar pe schiuri. ”Așa reacționează clienții mei când ne vedem”, am conchis eu clipind cu vorba-vine modestie 😀.

Seara am ieșit cu toții la o berărie din centru. Unii dintre noi s-au aventurat la Schweinshaxe (pulpă de porc la proțap) și au luptat cu vitejie, dar din ce-am băgat de seamă nimeni nu a biruit. Și sincer, nu-i pot învinui, ținând cont de faptul că vorbim de un munte, efectiv, de carne. Când eram mai tânără, zi-i acum vreo 8-10 ani, mă mai încumetam și eu la asta. Fuse și se duse.

Singurul regret este că vremea a fost o-ri-bi-lă (a plouat tot timpul foarte tare), motiv pentru care nu am putut viziona exponatele din exterior. Erau multe și superbe, mare păcat. Am apucat să văd numai un vagon construit în 1916, o adevărată bijuterie 🙂, dar câte-ar mai fi fost...

Trăgând linie, a fost frumos, epuizant și foarte, foarte instructiv. Realizez, nu pentru prima dată, că a ajuns să-mi placă branșa feroviară cu adevărat (iată un lucru pe care-n urmă cu 3-4 ani nu l-aș fi crezut posibil). Dar este adevărat că-ți poate plăcea orice domeniu, dacă reușești să-l cunoști. Adică, mă rog. Mai am încă foarte, foarte multe de învățat. Dar ce știu până acum, știu bine și îmi place. Și e o lume relativ mică, în timp ajungi să-i cunoști pe foarte mulți, ceea ce face ca totul să fie cu atât mai interesant.

Ce impresii mi-a lăsat ceremonia de încoronare

Mi-am propus să scriu acest articol nu pentru că aș avea pretenția că aduc vreo perspectivă nouă, ci mai degrabă pentru a consemna faptul că suntem norocoși să fim contemporani cu acest eveniment și am urmărit, fie și doar din fața televizorului, un ritual atât de impresionant și tainic precum cel al încoronării.

Am hotărât să las deoparte injuriile și batjocura multora dintre români la adresa cuplului regal. Nu vă imaginați ce-au putut unii să dea din ei pe rețelele sociale. Ce revărsări de mizerie, ce comentarii oribile, ce batjocură. Absolut incalificabil. Știți că mă înfierbânt uneori în astfel de situații și scriu despre, dar ce-am citit de data asta e atât de mizerabil, încât pur și simplu mi se pare prea înjositor să comentez. Le doresc respectivilor înțelepciune și minte, dar cred că e tardiv și pentru una, și pentru alta. 

Așadar, o să purced prin a spune că mie-mi place de oamenii ăștia doi. De Charles și Camilla, adică. Da, le cunosc povestea zbuciumată și, mai ales, controversată și asemeni majorității, consider că au făcut foarte multe greșeli. Dar dacă familiile lor au trecut peste ceea ce a fost, nu cred că există ceva care să ne dea nouă dreptul să-i condamnăm. Și mai cred că nu trebuie pierdut din vedere un aspect - oamenii ăștia se iubesc de jumătate de secol și-au înfruntat oceane de noroi pentru a ajunge aici:

Am ales această poză - deși nu e cea mai artistică dintre zecile de mii de fotografii care se vor fi făcut sâmbătă - pentru că mi-a plăcut în mod deosebit ceea ce exprimă. Se văd foarte clar căldura și complicitatea dintre ei, care-au fost acolo dintotdeauna.
Cu toată sinceritatea o spun, le doresc tuturor femeilor un bărbat care să le iubească doar pe ele zeci de ani și care să aibă forța morală de a-și îndrepta greșelile tinereții.

Liturghia de încoronare (bazată pe texte vechi și elemente ceremoniale împământenite de secole) și ritualurile mi s-au părut grandioase. Obositoare, mai ales pentru el - stai aici, treci încoace, stai altminteri, ține asta, ține și asta, du-te colo, vino înapoi, îngenunchează, ridică-te, hlamida aia pare a fi deosebit de grea, mai ales pentru niște oameni trecuți bine de 70 de ani (zic acest lucru, având în vedere că era dusă de 4 paji) - dar per total, deosebit de impresionante. 

Și muzica. Doamne, muzica. Mi-aș dori să am ocazia de-a asculta cândva orga de la Westminster Abbey, în spațiu și timp real. Probabil te simți atins de Divinitate.

Corurile au fost fabuloase, cu o mențiune specială pentru corul de gospel ”Ascension”, care a interpretat ”Alleluia”. Se spune că a fost ales în mod special de Charles - și, după cum s-a exprimat unul dintre compozitorii invitați să compună muzica pentru acest memorabil eveniment, “King Charles very much wanted a gospel choir included in the service”.

Nu m-aș fi numit femeie dacă n-aș fi fost curioasă până peste poate de ținutele doamnelor, în special de cea a lui Kate. Și n-am fost dezamăgită. A arătat superb și, aș spune, mai ”royal” ca oricând. Privind-o, întrezărești regina care va fi într-o bună zi.

Ca și-n cazul Regelui și Reginei am ales o fotografie care n-o arată în întregime, dar îi surprinde, într-un mod unic, privirea.

E o lume întreagă în ochii ei. Și o poveste ce va să fie scrisă când îi va veni vremea.

Copiii au fost minunați, cu adevărat încântători cum erau micii de ei sobri și serioși, pe măsura importanței momentului și cum au cântat imnul 🥰.

Cel mare s-a achitat conștiincios de rolul de paj, ți-era mai mare dragul să-l privești, emoționat și foarte solemn 🙂.
Mijlocia a fost desăvârșită - clișeul ”like mother, like daughter” se potrivește perfect în cazul ei. O combinație perfectă între eleganță și inocență.
Iar Prâslea nu s-a dezis - parc-ar fi știut că lumea e cu ochii pe el, așteptând o ”nefăcută” din categoria celor care l-au consacrat. Și a livrat. Un căscat necenzurat 😂.

Ăsta micu' o să le dea mult fir de tors părinților în anii ce vin, să vedeți voi de n-o fi așa 😀.

De departe cel mai emoționant moment mi s-a părut ieșirea lui Charles din catedrală, în timp ce două mii de oameni cântau ”God Save the King”.
Și cu toate că asta poate părea amuzant, sau chiar ridicol, nu mă sfiesc să spun că m-am ridicat și am intonat și eu imnul. Cât știam din el, adică prima strofă:

”God save our gracious King!
Long live our noble King!
God save the King!
Send him victorious,
Happy and glorious,
Long to reign over us:
God save the King!”.

Iată un filmuleț care surprinde acest moment. Nu vă spun de câte ori l-am urmărit, c-o să mă suspectați că nu-s tocmai întreagă la minte (și nu știu dacă n-ați avea dreptate 😀).

Gândindu-mă la asta, realizez că nu știu de ce m-a impresionat atât de mult momentul respectiv. Nu locuiesc în Marea Britanie, deci aș putea foarte bine să fiu neutră și să privesc totul doar ca pe o curiozitate istorică. Și totuși, simt că mă atinge într-un fel foarte personal.

O nouă eră a început. Regele nu mai e nici pe departe tânăr, dar sper că se va bucura încă ani buni de ceea ce-a așteptat o viață întreagă.

Din acest text nu poate lipsi o imagine din Sala Tronului...

... și una dulce, la propriu: tortul oficial.

Presa britanică a notat și o sumă de aspecte mai puțin plăcute - aerul vădit stingher al lui Harry care n-a avut niciun rol oficial, faptul că pe rochia Camillei erau brodate inclusiv numele copiilor și nepoților ei (n-am înțeles care-i problema cu asta, totuși... e cea mai importantă rochie a vieții sale, avea tot dreptul s-o personalizeze cum credea ea de cuviință), precum și tensiunea dintre William și Kate (spun jurnaliștii; dac-o fi fost, eu una n-am observat-o. Nu exclud să fi fost ceva la mijloc, dar aveam atât de multe la care să mă uit, că n-am băgat de seamă...).

La final, eu cred că trebuie să luăm cu noi doar amintirea a ceea ce-a fost frumos în această zi. Și, indiscutabil, a fost mult frumos.

Long Live the King! 🙂

”Dacă nu s-ar preda religie în școli...” - câteva reflecții despre o abordare eronată a unei probleme capitale

Din categoria ”am o părere și țin musai s-o exprim”, m-am activat azi pornind de la discuțiile despre o nenorocire petrecută în România - o fetiță s-a înecat la școală cu un jeleu, nimeni nu a știut să-i aplice corect manevra Heimlich și având în vedere că ajutorul medical a sosit prea târziu, fetița a intrat în comă și astăzi a murit.
O tragedie cu atât mai mare cu cât ar fi putut fi evitată. Manevra Heimlich se predă la orice curs de prim-ajutor și faptul că niște cadre medicale (asistenta școlii și medicul comunei) nu au știut s-o facă în mod corect este deopotrivă înfiorător și revoltător.

Între timp autoritățile dau din colț în colț, cu Arafat în frunte. Care Arafat, confruntat cu provocarea ”sunt necesare cursuri de prim-ajutor în școli!” o scaldă și se trage pe fund cu ”dar ne trebuie echipamente, dar nu avem cadru legislativ”.
Ce echipamente, dom'le? Să enumerăm, ce ”echipamente” îți trebuie să înveți să aplici Heimlich, care poate i-ar fi salvat viața fetiței? Exact: niciunul. De câte ”echipamente” ai nevoie ca să aplici măsurile din acest ghid? Pentru a pune un garou îți trebuie un cordon, nimic mai mult. E greu de găsit un cordon? Ca să nu dau decât un exemplu, că simt că m-apucă nervii numai cât scriu. Iar aceste cursuri ar trebui să fie axate în principal pe partea practică. Fiindcă una e să știi în teorie cum se face Heimlich și cum strângi pumnul și cum lovești și alta e s-o aplici salvator. Iată, spre rușinea mea, eu nu știu cum se face decât în teorie 🙁.

Și nu numai de cursuri de prim-ajutor este nevoie. În opinia mea este nevoie și de cursuri de educație sexuală, și de circulație rutieră. La orele de sport să se predea autoapărare. Și toate acestea să fie obligatorii. Ar trebui făcute petiții și activate toate pârghiile legale posibile, pentru ca aceste cursuri să fie introduse. Multe nenorociri ar putea fi evitate.

Foarte mulți consideră însă că ”vinovata” este religia (introdusă în programă ca materie opțională). ”Dacă în loc de religie se făceau cursuri de prim-ajutor...”. Eh, aici am o părere ușor diferită de a majorității, și mai jos încerc să o explic.

Din punctul meu de vedere problema nu e că se predă religie, nici măcar că e materie opțională pentru bacalaureat. Vorba aia, cine vrea s-o învețe, n-are decât. Problema e că nu există, pe lângă ea, niciunul dintre cursurile de care spuneam mai sus.
Aș fi în stare să pariez că, și dacă s-ar scoate religia din programă, niciunul dintre aceste cursuri nu va fi introdus. Mi-e peste putință să-mi dau seama de ce, dar sunt convinsă că fix așa ar sta lucrurile. O dovadă este felul în care Arafat încearcă s-o scalde, cu pretexte ridicole.

Și că tot vorbim de asta, cred că religia ar putea fi predată altfel. A-i obliga pe copii să recite versete și să învețe pe de rost nu constituie o soluție, ci e periculos de aproape de îndoctrinare. Or, religia trebuie discutată, parabolele trebuie analizate, pildele nu trebuie ”papagalicite”. De asemenea, o analiză comparată a religiilor, adaptată pentru nivelul vârstei, mi s-ar părea mult mai adecvată. Cred că le-ar fi util copiilor să cunoască peisajul global al religiilor și istoria evoluției lor.

Ca să nu mai spun că-n privința religiei, suntem un popor cât se poate de paradoxal. Predăm religia în școli, am făcut-o și disciplină de bacalaureat, ne ducem la biserică, ne închinăm la moaște, și câte altele nu facem! În același timp, suntem una dintre cele mai crude și ticăloase (da, ticăloase) țări din Europa când vine vorba de agresivitatea îndreptată împotriva copiilor și animalelor, deci habar n-am cum e chestia, facem o pauză de la credință când lovim ființe fără apărare sau cum? Schingiuim animale, ne batem copiii de ne-am făcut de pomină, îi abandonăm la tomberoane, dar ne ducem să dăm acatiste. Păi nu suntem noi religioși? Eeee, cum să nu fim!

Dumnezeu nu ne vrea proști. Dumnezeu a îngăduit omenirii cunoașterea. Că asta se interpretează după bunul plac al guvernanților, este altceva.

Mostre din viața în Germania (XIV)

Una și cu una fac două (admirați logica imbatabilă, mulțumesc anticipat 🤓). Nemții fac multe chestii mișto, în general și-n bună parte cu succes; dar și când dau chix, să te ții...

Bunăoară. După ce anul trecut au experimentat timp de 3 luni abonamentul unic de 9 euro lunar în sistemul de transport public (pe care-n principiu îl puteai folosi pe tot teritoriul țării pe toate mijloacele de transport, mai puțin pentru Intercity și Intercity Express), cândva prin toamnă au anunțat că succesul experimentului îi determină să încerce un abonament la preț avantajos, nu la fel de scăzut dar oricum mult mai convenabil, blabla.
(Succesul a fost relativ, totuși. Adică depinde din ce punct de vedere. Personal m-am bucurat că am plătit o nimica toată pe abonament vreme de trei luni - de la 118 euro la 9 e un șpagat serios - dar asta și pentru că, din fericire, n-am avut de circulat decât colo-colo cu metroul prin oraș. Aceia care au călătorit prin țară cu siguranță n-au fost la fel de încântați. Trenurile regionale erau pe alocuri atât de nemaivăzut de pline, încât mecanicii s-au văzut nevoiți fie să refuze plecarea, fie să oprească uneori în prima stație și să ceară să mai coboare lumea, altfel devenea o problemă de siguranță a circulației. Deci partea cu succesul aș lua-o cu un praf de sare).

De la deal la vale însă, a fost un demers binevenit și toată lumea s-a bucurat să facă economie - mai ales pe fondul creșterii prețurilor de anul trecut. Firesc, mi-a plăcut să aflu că se lucrează la un plan pentru un abonament compensat (cu sprijinul statului, desigur).
Să nu mai zicem cât l-au ouat și pieptănat și pigulit și puricat. Lansarea preconizată pentru luna ianuarie s-a amânat pentru martie, martie a devenit aprilie, cu surle și trâmbițe l-au lansat ieri. Va costa 49 de euro lunar.

Bun pân-aici. Și-acum încep dumele.

👎 Nu se poate cumpăra decât online sau de la centrele Deutsche Bahn (nu și de la automate). De ce naiba, nu îmi pot imagina (spre diferență, cel de 9 euro se cumpăra anul trecut de oriunde - automate, case de bilete, online, cum poftea fiecare). Dar de ce să fie simplu și logic, dacă poate fi complicat și lipsit de logică. Centre DB nu se găsesc pretutindeni. Pentru a-l cumpăra online, trebuie să-ți faci cont - ceea ce, într-adevăr, pentru majoritatea nu e o problemă, dar iaca mai există și oameni mai puțin obișnuiți cu aplicațiile online. Mă gândesc de exemplu la oameni de la fosta mea firmă - mulți emigranți cu vârsta în jur de 50 de ani, vorbind germana la nivel minim, cu telefoane simple și-n niciun caz familiarizați cu tot felul de aplicații. Pentru ei cu siguranță n-ar fi prea la îndemână. Ceea ce mă duce la punctul următor.

👎 Dacă n-am stat amândoi să ne binoclăm în aplicație 🤓. Pentru numele lui Belzebut, unde e opțiunea ”Deutschland Ticket”? Ar fi trebuit să fie un buton vizibil pe prima pagină, mare și colorat de să te ia de ochi din prima. Da de unde, am scotocit după el și l-am găsit undeva pitit în josul unui submeniu.

👎 Cel mai enervant aspect a fost faptul că au lansat abonamentul fără să-și pună problema ce va însemna asta pentru serverul lor. Sau dacă s-au gândit la asta, s-au gândit degeaba. Ai fi zis că au învățat ceva din experiența de anul trecut, numai că nu. În primele ore ale zilei de ieri, primeai deja mesajul standard de eroare, ”server suprasolicitat”. Și ceea ce este și mai enervant - nu mai puteai cumpăra niciun fel de bilet, nu doar Deutschland Ticket. Nimic. Am senzația că multe i s-au urat DB-ului de către care au vrut să-și ia bilet ieri, și nimic de bine 🤭.

Dar am înfrânt 💪. Mai bine-zis, jupânul a răzbit - s-a trezit mai devreme ieri și a reluat încercările până a mers. De-acum ar trebui să fie mai simplu - n-ai decât să-l prelungești, lunar. Mă rog, asta-n teorie. În practică, aștept cu cel mai viu interes să văd cu ce-o mai dau în bară de data asta 🙈.