duminică, 31 decembrie 2017

Binecuvântări :)


Sunt recunoscătoare pentru sfârșitul acesta de an, chiar dacă nu avem nimic special în plan. Va fi un Revelion în pijamale (dar tocmai m-am cremuit din cap până-n picioare cu Lancôme, deci rezon), cu șampanie veritabilă și felurite delicatese din care (vom încerca să) ne înfruptăm rațional și, mai presus de toate acestea, cu omul meu. 

Încheiem anul ”pe plus”, cum se spune și chiar dacă personal încă mă mai bântuie niște demoni din trecut, sunt mai liniștită și mai împăcată decât acum un an pe vremea asta. Încă fac eforturi de-a accepta ceea ce nu pot schimba și de-a învăța să mă iubesc mai mult. În special acest ultim aspect lasă foarte mult de dorit. Dar poate mai evoluez nițel în 2018 :)  


Fericirea e, printre altele...

- ca-n ajunul Anului Nou să-ți asculți omul interpretând la pian ”Happy New Year” 🙂

- să ai liniște sufletească și dispoziția de-a citi o carte bună (pe care sigur o termin în noaptea asta). 

- să aștepți cu nerăbdare Concertul de Anul Nou de la Viena, amintindu-ți cu un zâmbet că-n urmă cu trei ani ai avut imensul privilegiu de a-l audia în spațiu și timp real. Anul acesta va fi dirijat de Riccardo Muti, aflat pentru a cincea oară în această onorantă ipostază. 

- să asculți concertul festiv al Filarmonicii din Berlin, trăgând în același timp cu coada ochiului la bradul împodobit din camera de alături. 

- să-ți îmbrățișezi omul și să-i asculți inima bătând lângă a ta. Sună siropos și poate că așa și e, dar e una dintre cele mai mari binecuvântări de care cineva poate avea parte în viață. 

La Mulți Ani, dragii mei. Vă mulțumesc pentru că sunteți aici și pentru tot ce-am primit de la voi în decursul acestui an. Să aveți un Revelion frumos, cu oamenii dragi aproape și fie-vă 2018 generos și prielnic 🙂

vineri, 29 decembrie 2017

”Origini”


Și-a venit în sfârșit Crăciunul. Și m-am instalat comod în pat, mi-am pus la îndemână cana de cafea - să nu cumva să fie nevoie, ferească Aghiuță al cofeinei, să mă deplasez prea des la bucătărie - am rupt folia și cu un suspin de ”în sfârșit”, m-am așternut la citit ”Origini”, noul roman semnat de Dan Brown.


Aveam așteptări foarte mari, mai ales după ce fusese desemnat de unii critici drept ”cea mai bună carte scrisă de Dan Brown până acum”. Eram convinsă c-o să mă dea pe spate. Și m-a dat... atât de tare m-a dezamăgit. 

Personajul principal - profesorul Robert Langdon, pe care l-am mai întâlnit în patru dintre cărțile anterioare. Analog celorlalte romane, avem și aici o temă principală, în jurul căreia se brodează acțiunea. Este vorba despre originea și evoluția umanității și, în paralel, despre inteligența artificială. 

Fascinant, s-ar spune. Ei bine... ar fi putut să fie, dacă s-ar fi pus mai puțin accent pe latura științifică și mai mult pe thriller, genul care l-a făcut faimos pe autor. Acțiunea e prea... puțină, că altfel nu știu s-o descriu. Un savant futurolog se întâlnește cu 3 lideri religioși cărora le aduce la cunoștință cea mai recentă - și, desigur șocantă - descoperire a sa și-i anunță că o va face publică. 

Distinsele fețe bisericești își scuipă-n sân. 
Doi dintre prelați mor la scurt timp după aceea, evident nu de ”moarte bună”.
Savantul începe prezentarea, urmărită live de câteva sute de persoane și online de câteva milioane. Vorbește muuuult, detaliază, explică, dramatizează. Înainte de-a ajunge la subiect, îl pocnește un glonț în scăfârlie.  
Și de-aici e previzibil. Profesorul Langdon și nelipsita parteneră apărută din neant, frumoasă și deșteaptă, se lansează în acțiune. Scopul? Să decodifice parola prezentării și s-o publice, așa cum ar fi dorit savantul. 
Parola e un vers din 47 de litere. Nu se știe din ce poezie provine sau cărui autor aparține.
În schemă apare și-un robot inteligent, care-i asistă permanent în demersul lor și nu o dată îndepărtează primejdiile care le apar în cale. 
Mai avem în poveste un colonel cam țicnit, un prinț nu pe deplin maturizat, câțiva membri ai Gărzii Regale, un rege muribund, o specialistă în Relații Publice și preotul de la ”Sagrada Familia”. 
Și cam astea sunt personajele, care nu o dată dau impresia că se învârt ca niște fluturi bezmetici în jurul becului aprins. 

Principala problemă e, cum spuneam, noianul de informație în care Brown alege să-și scufunde cititorii. Am avut câteva momente în care am citit pe diagonală, fiindcă nu mă interesau din cale-afară legea entropiei, energia focalizată, supa primordială, sisteme de răcire cu izotopi de heliu, simulări moleculare și ia gata că nu mi-a plăcut niciodată fizica. 

Marea specialitate și principala atracție a romanelor lui Dan Brown - puzzle-urile și codurile aflate la baza lor - lasă de asemenea de dorit. Treaba cu parola din 47 de litere e prea simplă și se soluționează un'-doi, iar alte coduri și ghicitori semnificative nu mai sunt. 

Am zis că-mi ”scot pârleala” cu marea dezvăluire despre viitorul omenirii. Cum să vă explic... când am ajuns la deznodământ am zis cu glas tare ”glumești, frate??”. 
N-avem un viitor prea țunțurliu, în caz că vă-ntrebați. Ba aș spune că e chiar destul de previzibil. Eram cât pe ce să vă dezvălui, dar vă las să aflați singuri, dacă vă decideți să citiți cartea.
Oricum, plictisitor, vă spun. Adică în nota de până atunci a cărții, mă așteptasem la ceva apocaliptic. Nu e cazul.

Așa, înainte să uit - cel mai interesant personaj e robotul. Paradoxal, are personalitatea cea mai conturată, în măsura în care un robot poate avea așa ceva. Și-l cheamă Winston. 

E a doua dezamăgire marca Dan Brown, după ”Simbolul pierdut”. Nu regret deloc faptul că am citit cartea, abia o așteptasem să apară. Dar sper că se va întoarce la thriller-ul adevărat (de tipul celui din ”Îngeri și Demoni”, din ”Fortăreața Digitală” sau din ”Conspirația” - cele trei cărți ale lui pe care personal le socotesc geniale).
 

duminică, 24 decembrie 2017

Știu cum arată adevăratul Crăciun


Am așteptat cu nerăbdare Crăciunul, nu pentru că sărbătoarea în sine m-ar mai emoționa prea mult - those days are gone, cum se spune - ci pentru că eram nerăbdătoare să stau ca un greiere cu burta-n sus după ce m-am înfruptat din diverse și să citesc ”Origini”, cel mai recent roman al lui Dan Brown. 

Dezideratele de mai sus se împlinesc. Bradul e făcut, cadourile sunt sub el, încă nedesfăcute - și-mi place să le privesc așa, într-o spumoasă anticipație - beau cafea bună, ronțăi tot felul de chestii, mă mut din pat pe canapea și retur și citesc. Încet, pe îndelete, să nu termin cartea prea repede :)) 

Suntem împreună, suntem bine. Cred că mai mult nu-mi pot dori de la Crăciun. Sunt recunoscătoare pentru ce am și-ncerc să mă bucur de ce mi s-a dăruit, în același timp trăind cu anumite umbre.  

Vă îmbrățișez și vă doresc sărbători liniștite, cu aromă de portocale și scorțișoară, cu oameni dragi lângă voi, cu sănătate și pace sufletească. În încheiere vă las cu un filmuleț care sintetizează esența Crăciunului, din punctul meu de vedere.
 
                                  
Acesta e adevăratul Crăciun: cel pe care-l trăiește băiețelul. El crede cu toată ființa lui și se bucură din tot sufletul. Și nu-mi ajung cuvintele să-mi exprim admirația pentru părinții săi, care-au pregătit perfect scena - inclusiv cu zăpadă ”de la Polul Nord” și cu prăjiturelele mâncate de, nu-i așa, Moș Crăciun.  Și cu morcovul pentru Rudolf.

Atât de bine au pus la punct momentul, încât prima reacție a copilului nu e ”ce mi-a adus Moșul”, ci ”hai să vedem dacă a mâncat prăjiturelele”.
Dacă aș fi avut copii, așa ar fi arătat Crăciunul lor. 

Mi se pune un nod în gât. Mai bine apăs pe ”publicați” și mă întorc la citit. Fug de gânduri, de amintiri, de doruri, de cum-ar-fi-fost-dacă-uri....

Crăciun Fericit, oamenii mei 🙂

miercuri, 20 decembrie 2017

Thank you, 2017 :)


”A mai trecut un an din noi...”, vorba cântecului. Foarte repede mi se pare că a trecut, deși a fost un an destul de plin.


Pentru mine, 2017 va sta mereu sub semnul concediului petrecut în Statele Unite. Încă mi se pare uluitor că s-a materializat acest vis, mai ales când îmi aduc aminte că anul trecut pe vremea asta nici nu se pusese problema de așa ceva. Pe-atunci plănuiam să mergem la Roma (o altă mare dorință a mea) și vorbeam la modul teoretic despre asta. Pe la începutul lui ianuarie însă, jupânul a trântit din senin: ”ce-ar fi să-ncercăm să mergem în America?”. 

Ce America, dom'le, lasă-mă cu utopiile astea, să rămânem în sfera realizabilului, m-am burzuluit eu, taietoarea de elan. Din fericire, nu m-a lăsat. Am aplicat pentru viză (mai exact, Visa Waiver - avantajul de-a fi cetățeni germani, deh) și în martie am luat biletele.
”Frankfurt - New York JFK”, citeam pe bilet și parcă m-a străbătut un curent electric: băi, noi chiar plecăm în America. Săriți 😃 

A fost extraordinar, o experiență din categoria ”time of my life”, despre care parțial v-am povestit și despre care voi continua să vă povestesc și anul viitor, dat fiind că serialul abia dacă a ajuns la jumătate. 

Apropo de povestit, sunt profund nemulțumită de cât am scris anul ăsta pe blog. De cât NU am scris, mai bine zis. N-am avut un motiv anume, dar pur și simplu nu s-a legat scrisul și nu m-am putut mobiliza pe cât mi-aș fi dorit.
Tocmai de aceea nu-mi fac niciun plan sau promisiune pentru anul viitor. Ce pot să-mi făgăduiesc e că voi scrie, nu am nicio intenție să renunț la blog. Însă cât de mult, rămâne de văzut.
Nu doar la capitolul scris prezint un bilanț nesatisfăcător, ci și la citit. Am citit atât de puțin, că simt că mi se face efectiv rușine. 

L-am revăzut pe Zubin în două concerte și în afară de el, i-am ascultat în spațiu și timp real pe Lionel Richie și pe Mariah Carey. Povestea despre concertul lor urmează, e parte din ”serialul american”.

În plan profesional am mai făcut câțiva pași, am mai pus o cărămidă, am mai trasat o direcție. Încă e totul foarte neclar (”please hold the line”, gen), dar de câte ori mă enervez din motivul ăsta, îmi aduc aminte că-n urmă cu 7-8 ani eram disperată că nu mă angaja nimeni. Și realizez că am motive să fiu recunoscătoare.
Problema e că răbdarea nu mi-a fost niciodată virtute. Vreau totul cât mai repede... imediat... ieri :)))
Tot la capitolul ”muncă”, remarc faptul că sunt parcă mai obosită ca oricând. Secătuită de puteri și de motivație, e ca și cum robinetul s-a închis brusc și-au dispărut resursele care acum trei-patru ani păreau inepuizabile.

Per total, se poate spune că 2017 a fost cel mai bun an din 2013 încoace (despre 2013 îmi aduc aminte cu mare plăcere, a fost plin de realizări și evenimente frumoase). Momente deosebite, oameni dragi revăzuți după ani și ani, cafeaua de dimineață băută împreună cu mătușa mea în balconul apartamentului ei din Los Angeles.

Așadar, 2017, îți mulțumesc. Ai fost bun, așa cum te-am rugat să fii.

2018, vii cu niște promisiuni importante și, după cum cred că știi deja, am niște dorințe. Te rog să mi le îndeplinești și să fii generos. Hai, te aștept 🙂

duminică, 17 decembrie 2017

Nu regreta că s-a terminat...


... bucură-te că s-a întâmplat. Așa sună o cunoscută zicere, care momentan mi se pare un fel de spanac cu mac și apă rece. 

Poate că pe parcursul săptămânilor, lunilor următoare voi ajunge la aceeași concluzie (de fapt e foarte probabil să se întâmple asta, pentru că-n subconștient știu că e adevărat). Deocamdată însă, nu pot să nu simt regret. 
Unul atât de intens, încât aș vrea să mă ascund de el și nu am unde. 
Unul atât de pregnant, încât simt cum mă doare fizic. 

Alaltăieri mi-am luat rămas bun pentru totdeauna de la Musiu Șarl.


Știam încă din august că va veni ziua asta și de-atunci încercasem să mă acomodez cu ideea. Am mai spus-o, pentru mine a devenit de-a lungul anilor mai mult decât un șef. M-am atașat cumva de el, mi-am dorit în permanență să-l impresionez și nu puține ori am muncit ca o posedată, zece ore pe zi sau șase zile pe săptămână când a fost nevoie, numai ca să-l fac să fie mulțumit de mine. Un zâmbet apreciativ, un ”mulțumesc”, un ”bravo” sau un ”super” reprezentau răsplata perfectă: aveam confirmarea că efortul și rezultatele mi-au fost remarcate. 

Am realizat că(-mi) devenise un fel de figură paternă în momentul în care mi-am dat seama că-i simt lipsa atunci când e-n concediu și că abia aștept să sune din nou telefonul și să mă-ntrebe în ce stadiu e cutare sau cutare chestiune. Nu de puține ori se întâmpla să nu mă sune zile-n șir (”asta e o laudă implicită, dacă nu sun e și pentru că știu că treburile merg bine”, a mustăcit odată, când avusesem o reacție de surpriză auzindu-l la telefon după ce nu vorbiserăm deloc aproape o săptămână), dar mi-era de-ajuns să-l știu acolo. Are darul de-a motiva lumea, de-a te stimula să lucrezi cât de bine poți, să-ți dai silința. Este cu adevărat un lider, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului.

Nu doar eu simțeam așa. A fost mereu un consens general că este un șef bun și un profesionist cu enorme cunoștințe în domeniul logistic, care-a restructurat din temelii activitatea în depozit (ușurându-ne munca semnificativ), care nu se dă în lături să lucreze cot la cot cu noi când situația o impunea, care a renunțat la ziua liberă doar pentru că nouă ni se ceruse asta și nu a vrut să aibă regim privilegiat, care era foarte deschis și receptiv, dispus să ajute unde era nevoie, care-și păstra sângele rece în situații de criză, care știa să motiveze și lista ar putea continua încă mult și bine...  

Știam că este extrem de apreciat și chiar îndrăgit, că lasă-n urmă un gol imens și că va fi foarte regretat. Dar să văd bărbați în toată firea cu ochii în lacrimi, nu mi-aș fi imaginat. Și să ne-nțelegem - nu mă refer la puștani cărora le tropăie hormonii, ci la șefi de schimb, bărbați căliți și duri, nu niște cocuțe.
Eh, vineri i-am văzut plângând. Că noi, femeile, aveam ochii roșii și cei din alte departamente ne consolau - ”știm că vă e greu, azi e ultima zi a lui X…”, nu mai e cazul să precizez. Dar la bărbați nu m-aș fi așteptat să-și manifeste astfel emoția și am apreciat că au făcut-o - adică dacă asta au simțit, foarte bine că nu au disimulat.  Asemenea reacții vorbesc de la sine despre ce șef ne-a fost.

Înainte să plec acasă, m-am oprit în biroul lui.  Am stat un pic de vorbă, interval în care au mai venit colegi pentru un last goodbye și-au ieșit din încăpere cu noduri în gât. Printre alții a venit și Sfârfâlică, adjunctul lui vreme de șase ani, care plângea de-a binelea. S-au îmbrățișat. Mă uitam la ei și-n același timp mă gândeam cu ură - îmi pare rău s-o spun, dar chiar cu ură - la Măturător, superiorul lui care l-a hărțuit cu tâmpenii timp de fix doi ani, până l-a adus la paroxism și l-a determinat să demisioneze.

- Asta spune foarte multe despre tine, am remarcat eu după plecarea lui Sfârfâlică, în timp ce Musiu Șarl își relua, cu un oftat, locul pe scaun. De cele mai multe ori angajaților le e indiferentă plecarea unui șef - asta dacă nu cumva se bucură chiar. Pe tine te regretăm cu toții. 
- Nu mi-e ușor nici mie. A fost o perioadă frumoasă aici, mi-a plăcut ce făceam și oamenii alături de care lucram și-aș fi continuat probabil până la pensie, deși naveta era destul de grea, dar...
N-a mai încheiat fraza. Știam și eu la ce (sau mai bine zis, la cine) se referă. În gând, i-am dorit personajului respectiv să fie sodomizat de-o turmă de rinoceri.
A mutat, apoi, discuția spre mine. 
- Ți-ai făcut mereu foarte bine treaba, ai avut permanent un anume entuziasm chiar și-n perioadele dificile și ai fost de-un ajutor fantastic anul trecut, când te-am transferat.
Am impresia că am roșit nițel. 
- Și eu care crezusem atunci că vrei să scapi de mine. 
- Da, știu ce-ai crezut. Inițial mă temeam că n-o să accepți și nu te-aș fi forțat. Dar că renunțam la tine într-un post-cheie numai pentru că aveam nevoie mai mare de tine în altă parte nu ți-ar fi dat prin cap, nu? 
Errrm... nu. Mă cheamă nu doar Greta, ci și neîncredere-în-sine. 
- Vreo câteva luni după ce-ai plecat tu a fost un haos în departament, dar știam că făcusem ce trebuie. Și-a fost și pentru tine o ocazie bună să te dezvolți și să înveți și alte lucruri. 
Am mai discutat diverse, mi-a mai dat câteva sfaturi și se cam făcuse timpul să plec. Venise o altă colegă de-a mea și dădea semnale clare că vrea să rămână singură cu el, cum fusesem și eu, așa încât mi-am adunat catrafusele.
- Vino încoace...., îmi zice Musiu Șarl, ridicându-se. 
Prin urmare, am ieșit și eu plângând. Adică mă stăpânisem binișor toată ziua, dar când m-a îmbrățișat n-am mai putut 🙂

”Se încheie o eră”, spusese mai devreme o colegă și sunt total în asentimentul ei. Am avut parte de cel mai bun șef pe care mi l-aș fi putut dori și îmi va lipsi foarte, foarte mult.  

Rămas bun, Musiu Șarl. 

joi, 14 decembrie 2017

Salată de weekend (XVII)


Mă simt foarte obosită, când vin acasă nu fac altceva decât să dorm. Habar n-am care o fi explicația, având în vedere faptul că anul ăsta chiar nu am simțit că a fost Black Friday (după cum poate ați remarcat, nu a mai apărut niciun articol în care să mă jelesc pe subiect, cum se întâmplase în anii anteriori). Nu că lumea n-ar fi comandat cu hărnicie, că a făcut-o - dar ne-am organizat altfel, din ce se vede mult mai eficient și am ”biruit” mai ușor valul din perioada respectivă. 
Cu toate astea, simt că mi-am cam consumat resursele, ultimele săptămâni au fost destul de solicitante.

1) Săptămâna asta se anunțase cam ciudată. Mi-am început ziua de luni negăsindu-mi papucii de casă (pe care-i purtasem tot weekend-ul, de altfel). La patru dimineața precis, orbecăiam după papuci. În cadrul acestui demers am constatat și că se arsese becul din sufragerie. În continuare negăsindu-mi papucii, am pus de cafea și mi-am văzut de toaleta matinală. Zgomotul dubios care se auzea din bucătărie nu mi-a dat de gândit și-am constatat prea târziu că uitasem să pun la locul ei cana filtrului (pe care o spălasem duminică seara). Prin urmare, cafeaua se revărsase peste tot 😳

2) Au trecut zece ani de când mi-am luat permisul de conducere și, pentru că urma să expire luna asta, m-am dus la începutul lui noiembrie să depun cerere de preschimbare, urmând să obțin astfel permisul german. Tanti funcționara a fost foarte acră până când a văzut buletinul nemțesc (am mai povestit și cu alte ocazii că accentul mă trădează că nu-s băștinașă). Mi-a explicat că durează în jur de 4 săptămâni, dar dacă accept să plătesc o taxă suplimentară pentru prelucrarea în regim de urgență, pot primi ”docomentul” peste trei săptămâni. 
Vezi să nu. Cinci săptămâni în cap au trecut. Când m-am dus să-l ridic, mi s-a solicitat, evident, taxa pentru serviciul expres pentru care-mi dădusem acordul când depusesem cererea. 
M-am scărpinat în cap - cum vine asta, expres care întârzie două săptămâni? ”A, păi n-a fost vina noastră, a durat mult verificarea în România”. Mda, nu pot spune că mă mir, deci turcu' plătește. ”Și-n tot cazul”, mai zice tanti, ”colegul meu a fost bolnav și toate permisele solicitate în primele zile din noiembrie s-au dat în lucru mai târziu”. 
Păi stai, deci până la urmă care parte e vinovată, românii sau voi, care n-ați suplinit absența colegului? ”Oricum nu contează, eu am trecut aici prelucrare expres, deci de plătit suplimentul tot trebuie plătit”. Bună afacere am făcut, ce să zic 😃

3) Am primit cadou de la o prietenă cel mai recent roman al lui Dan Brown, ”Origini”. Pfiu, abia aștept să-l citesc, e exact genul de lectură de care am nevoie ca să mă destind. Nu, încă nu m-am apucat de el, îl păstrez pentru zilele de Crăciun. Nici nu l-am scos din folie, ca nu cumva să mă ispitească mai devreme :)))

4) Mâine e ultima zi a lui Musiu Șarl în firmă. La naiba, nu-mi vine să cred că scriu asta, cu toate că știam încă din august despre demisia lui. Se angajase la o jumătate de an după mine și de-atunci a fost o prezență constantă în viața mea, profesional vorbind. 
O prezență agreabilă, caldă și dătătoare de siguranță. E genul de șef căruia îi simți lipsa când e-n concediu și pe care abia-l aștepți să se întoarcă. Pentru mine a fost cumva chiar mai mult decât atât, cred... în sensul că-l mai-mult-decât-respectam, devenise un fel de ”father figure”. De asta mi-e și atât de greu acum să-l văd plecând. 

PS: mi-am găsit papucii. Erau la cuier - cam ultimul loc unde mi-ar fi dat prin minte să-i caut, de obicei lăsându-i lângă pat.

PPS: treaba asta mi-a amintit de zona crepusculară, în care-am mai bântuit ocazional. 

luni, 11 decembrie 2017

Ceva de care mi-e dor (Blog Challenge 23)


Tema din leapșa-foileton despre care voi scrie astăzi e cumva potrivită perioadei actuale, cel puțin din punctul meu de vedere. Sunt destul de melancolică săptămânile astea... îmi aduc aminte ba de una, ba de alta, îmi doresc să retrăiesc unele momente, să uit de altele, iar la unele clipe mă întorc mereu cu gândul și, nu de puține ori, retrăiesc emoțiile și simt cum mi se încălzește din nou sufletul. 

Întorcând câteva pagini, mi-e dor de...


- ... cafeaua băută împreună cu mama, de orele-n șir de taclale și povești. Și de râsul nostru. Peste două luni se împlinesc trei ani de când râde și trăiește numai în amintirile mele.

- ... bunica mea, omul care m-a iubit atât de mult încât și-n ziua de azi, la aproape un an de când și-a luat zborul în alte lumi, mă simt învăluită de dragostea ei ca într-un cocon ocrotitor.

- ... meseria mea. Sunt - eram, mai bine-zis - jurnalist. Asta mi-am dorit cu adevărat în viață. Timp de trei ani am făcut ce iubeam și-am iubit ce făceam. Păstrez amintiri și clipe extraordinare din perioada aceea. Pe atunci aveam un rost, pe care l-am pierdut când am plecat din țară. Emigrarea a avut prețul ei. Nu regret, însă dorul arde-n continuare, ca un foc mocnit.

- ... New York 🙂 Au trecut câteva luni de când ne-am întors din vacanță, trăirile și amintirile s-au ”așezat”, s-au sedimentat și am realizat că o bucățică din sufletul meu a rămas în orașul care nu doarme niciodată. Vreau, cu adevărat vreau să mai ajungem măcar o dată acolo. Să ne plimbăm pe unde avem chef și decidem spontan, fără obiective precise și ținte stabilite, să urcăm din nou - dar seara, de data asta - în Empire State Building, să mergem la un concert la Filarmonică și la un spectacol la Operă.

- ... Viena 🧡. Doamne, dacă aș putea opta pur și simplu pentru un loc unde să trăiesc pe lumea asta, Viena ar fi alegerea mea fără absolut niciun dubiu. Aerul cosmopolit, energia, oferta culturală inimaginabil de bogată, muzica sublimă, culoarea, spiritul acestui oraș... Da, iubesc Viena. În viața actuală nu va fi posibil, dar dacă există reîncarnare, sper să se țină cont de aspectul ăsta.

Mă duc la culcare. Poate visez că sunt cu mama și bunica prin Viena și bem un cappuccino pe terasa hotelului Sacher, în timp ce le povestesc despre articolele mele publicate la New York. 

joi, 7 decembrie 2017

Crăciunul din vis


Azi am căutat pe Google o imagine tematică pentru desktop-ul de la serviciu și am găsit una care mi-a plăcut foarte mult, dar care-n același timp m-a făcut să oftez. Fără ca pe moment să-mi fi dat măcar seama că am oftat. 


Clișeu, ar putea zice unii: cămin în care arde focul, brad somptuos, decorațiuni ca decupate din pliantele de profil. 
Poate că așa e, nu vă contrazic. Pentru mine e însă... e imaginea Crăciunului absolut, pentru că văd în ea mai mult mai mult decât e ilustrat de fapt: recunoștință, căldură sufletească, intimitate, iubire, oameni care se bucură să se ”adune” în seara de Crăciun și, mai presus de orice, familie. 

De fapt, este imaginea Crăciunului pe care toată viața l-am visat, dar de care n-am avut și n-o să am parte niciodată. 

Sună melodramatic? Din nou, nu vă contrazic. Însă nu e prima dată când, în perioada asta a anului, mă apucă amocul și scriu asemenea articole (ca de exemplu, ăsta). Știu exact unde e buba, n-am însă absolut nicio posibilitate s-o vindec. 

Luminile de Crăciun nu-mi mai spun de multă vreme nimic și asta tot e bine, pentru că au fost mulți ani în care nu voiam decât să dispară mai repede. Blazare? Nu știu. Mai degrabă ecoul unor momente consumate cu zeci de ani în urmă. 

”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, Moș Crăciun știe și n-o să vină la tine”. 
”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, nu vei avea pom de Crăciun”. 

Încercați să vă imaginați cu ce inimă mai așteaptă un copil Crăciunul când planează asemenea perspective.
Moș Crăciun a venit de fiecare dată, pomul de iarnă a fost mereu nelipsit. Dar spaima și amărăciunea că nu voi avea parte de asta a... rupt ceva. Pentru totdeauna, se pare.

Nu vreau să par nerecunoscătoare. Am avut multe Crăciunuri frumoase, de care-mi amintesc cu plăcere. Omul meu și dragostea de care am parte le fac să fie aproape de ce-am visat. Dar ce mi-aș fi dorit eu nu-mi poate da (nici măcar) el, pentru că asta face parte dintr-un trecut îndepărtat, din altă viață aproape. 

Am iertat. Se pare că a fost mai ușor decât să uit. 

Părinți, oricât de tare v-ar enerva copilul și orice năzbâtii ar face, să nu cumva să vă scape vreodată amenințările de mai sus (pe lângă multe altele, la fel de nocive). 

Pentru că odată dispărută, adevărata magie a Crăciunului nu se mai întoarce niciodată.

duminică, 3 decembrie 2017

Salată de weekend (XVI)


Weekend nu prea mai e când citiți cei mai mulți dintre voi postarea aici de față, iar salata de azi e mai degrabă din boscorodeli, dar vorba ceea - asta avem, cu asta defilăm. 


1) De vineri până astăzi am fost în vizită conjugală. La dus, toate bune și frumoase, dar azi a nins toată ziua, practic fără întrerupere. M-am așternut la drum pe la ora 14:30, calculând că-n jur de ora 18 cel târziu ar trebui să fiu acasă (în mod normal călătoria durează aproximativ trei ore, dar am zis că având în vedere ninsoarea, e posibil să mai întârzii). 
Pfiu, că dreptate am avut. Am ajuns acasă la ora 20:00 precis, deci practic aproape dublu. Autostrada nu era mai aglomerată ca de obicei. Problema a fost alta însă: utilajele de deszăpezire au fost aproape inexistente - cel puțin pe parcursul a jumătate din drum (165 de kilometri) nu am văzut decât o singură (aha, una, mare și lată) mașină de deszăpezit, și aia pe sens opus. Pe sensul meu de mers n-a fost niciuna. 
Asta în condițiile în care ninsoarea nu s-a oprit nicio clipă.
Cum era șoseaua, vă puteți imagina. Ce benzi să mai vezi? Te ghidai numai după urmele lăsate de pneurile mașinilor din față și foarte greu te încumetai să schimbi banda - fiindcă exista riscul ca mașina să derapeze, în momentul în care ajungeai pe spațiul unde nu erau urme de pneuri, dar era în schimb zăpadă. 
În medie, am mers cu 55-60 km/ tot drumul, rar de tot avântându-mă la un 75-80 (asta mai degrabă în prima jumătate a călătoriei, când autostrada era nițel mai primenită).
Am folosit toate cunoștințele și experiența acumulate în aproape 7 ani de condus constant. Am mers la siguranță, folosind pe cât posibil frâna de motor pentru a preveni derapajul, am păstrat distanță mai mare decât ar fi fost necesar în condițiile de drum uscat și am încercat să merg cât mai mult ”pe urmele” mașinii din față. Chiar și așa, a existat un moment în care mașina a derapat și numai faptul că se păstrau distanțe mari a făcut să nu se întâmple ceva nasol (am repus-o pe circuit fără incidente, dar dacă aș fi avut o mașină în imediata proximitate, ar fi fost foarte posibil să ricoșez în ea). 
De la un punct încolo am oprit muzica, trebuia să mă concentrez 110%. Începusem să vorbesc tare de una singură: ”ușooor!”, ”dă-te, bă”, ”înceeeeet”, ”așaaaaa....” 😵
Am trecut pe lângă zeci de mașini (fără exagerare) oprite pe banda de urgență, cu avariile pornite. Fie se ciocniseră, fie ieșiseră în decor, fie aveau vreo altă problemă. Sistemul de navigație îmi tot băga sub nas diferite informații - blocaj colo, aglomerație dincolo, accident la câțiva kilometri distanță... foarte mobilizator. Not.
Când am parcat mașina în fața blocului, îmi ardeau ochii în cap și pulsul scăpase binișor din hățuri. Mi-a trebuit ceva timp să mă liniștesc.
Acestea fiind zise, întrebarea mea e: i-a luat și pe ăștia prin surprindere faptul că-n decembrie ninge? Sau o fi ajuns Firea primăriță pe-aici între timp? 

2) Am căutat ieri o geacă de iarnă. Am una, însă i-e cam urât singură, mă-nțelegeți 😃 Drept pentru care am pornit în căutări. Și peste ce-am dat? 
- mușamale greoaie și luuungi;
- coji subțirele, dar tot luuungi;
- gogoși în care arătam ca un cașalot pensionar, deși erau măsura 38.
După cum vă puteți imagina, am plecat fără să cumpăr nimic. Geaca pe care mi-o doresc eu - până la jumătatea coapsei, ușurică și-n același timp călduroasă - nu se afla pe acolo. Mai scotocesc weekend-ul viitor, nu mă las.

3) Urmăream de câteva luni calendarul actualei stagiuni a Filarmonicii din Berlin, pentru că mă interesa un concert anume din luna februarie. Nu cred că e cazul să mai spun de ce, nu? 🙂 Azi-dimineață ar fi trebuit să se pună biletele în vânzare și am dat buzna pe site încă înainte de a-mi bea cafeaua (ceea ce spune mult, puteți să mă credeți). Dar un anunț cu litere roșii mi-a ars privirea:
”Din motive de sănătate, dirijorul Zubin Mehta a anulat aceste concerte. Regretăm situația și îi dorim însănătoșire grabnică”. 
Am închis pagina cu un oftat. Vânzarea biletelor fusese amânată pentru jumătatea lui ianuarie, însă oricum nu mă mai interesa. Concertul ar fi fost agreabil, sunt convinsă, dar demersul de-a călători până la Berlin nu l-aș face în acest moment decât pentru un singur artist.
Artist care nu va fi prezent. În cei cinci ani care-au trecut de când l-am redescoperit și-am început să merg la concertele lui, este prima dată când Zubin Mehta anulează o serie de concerte (erau mai multe cu același repertoriu în interval de zece zile). Faptul că informația a fost publicată cu două luni înainte arată că e vorba de ceva planificat din vreme - posibil vreo intervenție chirurgicală. 
Mi se strânge inima. Maestro, te rog să fii bine...