miercuri, 29 aprilie 2015

Câteva gânduri şi un zâmbet, la un ceas aniversar :)


La mulţi ani şi "Lohengrin"! :)

Este ceea ce-i urez din tot sufletul dragului meu Zubin, astăzi, la împlinirea a 79 de ani. Monumentala operă a lui Wagner este una dintre foarte puţinele pe care nu le-a dirijat încă, iar într-un interviu acordat nu demult spunea că este una dintre marile sale dorinţe. "Am timp, sunt încă tânăr", a surâs el, oferind una dintre cele mai autentice mostre de ceea ce înseamnă gândire pozitivă, energie şi optimism.

O fotografie care-mi place foarte mult

Nu sunt şi n-am să pot fi niciodată obiectivă în ceea ce-l priveşte. Îmi asum asta, deşi nu cred că toată lumea mă înţelege. Uneori nici eu nu (mă) înţeleg. N-aş putea să explic ce anume din omul ăsta mi-a atins pentru totdeauna sufletul, cum de-am ajuns să-l îndrăgesc atât de mult, de ce pentru mine nu va mai exista vreodată niciun alt artist pe care să-l simt atât de aproape. Arthur Rubinstein spunea cândva că un concert dirijat de Zubin ar putea fi comparat cu o petrecere. Are un stil dinamic, exploziv, temperamental şi absolut seducător. Te prinde fără să-ţi dai seama şi "converteşte" fiecare clipă într-o emoţie unică. În mod sigur asta mi s-a întâmplat şi mie, dar a fost mai mult decât atât. Sunt atâţia dirijori extraordinari, a căror muzică îmi place să o ascult, dar care nu mi-ar putea trezi aceleaşi sentimente şi emoţii. 

Cu siguranţă este vorba inclusiv, sau mai ales, despre omul din el, pe care am ajuns să-l cunosc într-o infimă măsură, din cele două cărţi şi zecile de interviuri pe care le-am citit, precum şi din mărturiile altora despre el. Este un om cum puţini există şi un dirijor cum altul nu-i. Iar asta n-o spun eu, ci Sarah Chang, de pildă - una dintre cele mai valoroase şi cunoscute violoniste ale lumii. 
"Debutul meu cu orchestrele Filarmonicilor din New York, Berlin şi Viena a fost alături de Zubin Mehta. Nu mai există un altul ca el. Dincolo de maniera lui dirijorală, fluidă şi naturală, posedă un al şaselea simţ - intuieşte cu exactitate fiecare nuanţă, fiecare variaţie pe care o ai în minte, şi ştie chiar înaintea ta ce urmează să faci. De exemplu, concertul de Sibelius e foarte dificil şi complex, dar o dată l-am cântat fără nicio repetiţie prealabilă cu orchestra, numai după 20 de minute de probă, în culise, cu Zubin Mehta. A fost o situaţie ieşită din comun şi n-aş avea curaj să fac aşa ceva cu niciun alt dirijor în afară de el. Este uimitor".

Nu pot să vă descriu câtă plăcere îmi face să citesc astfel de relatări, cea de mai sus fiind doar una din multele :) Cumva, mi se confirmă că nu sunt (chiar atât de) dusă... omul ăsta chiar are ceva special :)

Tare-aş fi curioasă să ştiu cum a petrecut astăzi şi ce bucate o fi dres cu nelipsitul lui curry. "Mi s-a întâmplat să fiu aproape ameninţat că voi fi dat afară din restaurante pretenţioase, înnobilate cu stele Michelin, pentru că pusesem curry în mâncare", povesteşte el mucalit. 

Sunt atât de multe lucruri pe care-aş mai vrea să le ştiu despre el... atât de multă muzică de-a lui pe care vreau s-o ascult, atât de multe interviuri de citit şi emoţii de trăit. Mulţi, mulţi ani frumoşi, my dear Maestro... :)

luni, 27 aprilie 2015

La pomul lăudat sau cum se mănâncă puţin, prost şi scump


Sâmbăta trecută, cu o zi înainte de-a ne întoarce acasă din excursia la Kempten, ni s-a comunicat că a doua zi vom opri pentru masa de prânz la restaurantul hotelului Akzent Brauerei Hotel Hirsch din localitatea Ottobeuren, aflată pe traseu şi unde se găseşte şi splendoarea de biserică pe care v-am arătat-o în postarea anterioară. 


Pentru mai multă eficienţă şi având în vedere că eram un grup de 28 de persoane, organizatorul excursiei ne-a înmânat un meniu al restaurantului respectiv, de unde fiecare şi-a ales ce urma să mănânce a doua zi. Comenzile au fost apoi transmise localului, menţionându-se şi ora aproximativă la care urma să ajungem, pentru ca pregătirea mesei să nu dureze foarte mult.

Noi ne-am hotărât pentru un fel pe bază de carne de vită, cu garnitură de legume şi tăiţei locali ("allgäuer Spatzen", pe care-i degustaserăm cu o zi înainte, la un chioşc de pe stradă şi fuseseră delicioşi). Nu era chiar ieftin, dar am zis că o dată n-o fi foc... Între timp, aflaserăm că localul se regăsea în Top 25 al restaurantelor din Germania, aşa că aveam aşteptări destul de mari. Miam-miam, zise lupul... ne şi gândeam de ce bunătate vom avea parte.

Bun, ajungem în ziua următoare la restaurant, ne instalăm şi după vreo zece minute de aşteptare se înfiinţează un chelner care ne-a amintit la fix de Jasper, nesuferitul servitor al Cruellei din "101 dalmaţieni". 

Asemănarea este frapantă şi deloc întâmplătoare

 - Bună ziua, zise el cam răţoit, ce aţi comandat?
Uşor surprinşi de tonul folosit, "recităm" numele felului ales de noi. 
- Nu avem aşa ceva în meniu, probabil vreţi să spuneţi că aţi ales căprioară?
Ne-am privit unul pe altul, panicaţi. Căprioară? În niciun caz! Puteam să fi ales orice altceva, dar căprioară în mod sigur nu. Ne e prea dragă pentru a o consuma, indiferent cât ar fi de gustoasă. Am încercat să-l convingem pe Jasper al nostru că era vorba de ceva pe bază de carne de vită, dar el scutura vehement din capul înfipt într-un gât mult prea subţire, tot mai iritat de ignoranţa noastră. Nu există aşa ceva în meniu, repetă, agasat. 
- Aveţi cumva la îndemână un meniu? întreb, convinsă că am găsit soluţia. 
Dă din cap în silă. Nu, nu are. Cum naiba.... În fine, până la urmă s-a lămurit ce comandaserăm (inclusiv alţi colegi de drum aleseseră acelaşi lucru). 
- Ok, am înţeles, calm... zise Jasper, de parcă vorbea cu un animal prins în capcană. 
Precizez că, deşi ne enervaserăm (în principal din cauza obtuzităţii şi a lipsei de cooperare), nu ridicaserăm vocea, aşa că îndemnul lui era cel puţin nepotrivit. Ca să nu zic nepoliticos.

După vreo jumătate de oră de aşteptare, timp în care noi reflectam că probabil Jasper s-o fi dus să fugărească vaca pentru friptură, vine mâncarea, în sfârşit. 


Tăiţeii păreau făcuţi alaltăieri şi încălziţi la microunde, sosul de ceapă (garnitura standard pentru ei) era cam stătut. Singurele care arătau bine erau buchetele de broccoli şi conopidă fiartă, pe care le-am văzut pe mai multe farfurii, indiferent de meniul ales. Am tras concluzia că erau însemnele nobleţei :D

Mâncarea era searbădă şi n-avea niciun gust. Carnea nu fusese marinată în nimic, era doar zemoasă şi atât, tăiţeii erau palizi şi sleiţi, sosul părea să sufere de exces de ulei. Conopida şi broccoli-ul le-am fugărit cu furculiţa şi nu ne-am atins de ele.

Jasper mai apăruse de câteva ori în peisaj, la fel de acru şi de răstit. Am băgat de seamă că nici colegii de la alte mese nu se înţelegeau prea bine cu el. După ce dăduserăm cu greu pe gât carnea aţoasă şi sosul stătut, am hotărât să comandăm şi desert. Măcar să ne dregem gustul de ceapă călâie.

Am optat pentru "dublu parfait asortat cu sos de fructe" (eu), respectiv "desert cu parfait de căpşuni" (jupânul). Da, ştiu cum sună... şi noi am crezut la fel :)), deşi după felul principal ar fi trebuit să ne fie clar că nu mai avem de ce să ne facem iluzii.
Tot Jasper a luat comanda (după ce, la solicitarea mea "fiți amabil, vă rog... " răspunsese cu un răstit "ce vreți?'') şi, cu toate că am pronunţat răspicat şi i-am arătat cu degetul pe meniul de deserturi numele felurilor comandate, a mijit ochii a neînţelegere.

Dublul meu parfait consta în două bucăţi de îngheţată rătăcite într-un platou imens, alături de trei bucăţi de fructe. Pentru impresie artistică, platoul fusese mânjit cu sos multicolor. Pardon, "asortat". Îngheţata avea aşchii de gheaţă în ea. Să se vadă că e îngheţată, domn'le.


Desertul omului era măcar mai atrăgător din punct de vedere estetic. 


"Singurele care au ceva gust sunt căpşunile", a conchis el.

A fost una dintre puţinele situaţii în care nu am lăsat bacşiş chelnerului. Nici măcar un singur cent. Argumentul hotărâtor a fost faptul că, traversând restaurantul pentru a merge la toaletă, l-am auzit socializând cu nişte granguri locali. Atitudinea lui era total diferită: amabil, politicos, zâmbitor, nu avea nimic din acreala manifestată faţă de noi. Apoi dacă-i pe-aşa....

Schimbând ulterior impresii cu restul colegilor, am aflat că şi ei fuseseră dezamăgiţi, atât de calitatea mâncării, cât şi de servire. Nimeni nu a înţeles de ce restaurantul avusese parte de recenzii atât de bune, dar intenţionăm să corectăm treaba asta.

duminică, 26 aprilie 2015

Scurtă plimbare prin Allgäu


Kempten este un oraş situat în regiunea Allgäu, în sudul Bavariei, fiind ceea ce se numeşte o zonă "prealpină". Cu alte cuvinte, munţi, cu alte cuvinte, frig. Brrr, nu mă încânta din cale-afară ideea, deşi mi se spusese că sunt nişte locuri foarte frumoase. Da, dar frigul le ia din farmec, cel puţin în ceea ce mă priveşte :))

În fine, n-a fost chiar atât de rece, ba am avut noroc şi de ceva soare. Ne-am plimbat, am gustat specialităţile locale ("allgäuer Spatzen" - nişte tăiţei cu un fel de cremă preparată din unt şi brânză, foooarte buni dacă sunt făcuţi cum trebuie), a urmat o prăjitură foarte atrăgătoare din punct de vedere estetic şi cu un gust pe măsura aspectului, am ascultat muzică bună (respectiv am fost la un concert gospel) şi am vizitat cea mai frumoasă biserică pe care am văzut-o până acum - Bazilica Ottobeuren, construită în intervalul 1737-1766 şi despre care pe bună dreptate se spune că este una dintre bijuteriile Europei. 

Având în vedere faptul că a fost, în ansamblu, o excursie liniară, fără aventuri sau întâmplări ieşite din comun, postul acesta va continua acum cu poze. Sper că nu voi plictisi prin asta, pe cuvântul meu că pozele sunt frumoase :) Iar în postarea următoare, pentru că-n asta nu şi-ar avea locul şi iar ar ieşi ceva la metru, vă voi povesti cum se mănâncă destul de scump, prost şi cu servire sub orice critică, la un restaurant aflat în Top 25 al restaurantelor din Germania :D Este singura peripeţie pe care-am avut-o în excursia asta, şi ceva-mi spune că n-o vom uita prea curând :))

Acestea fiind spuse, să lăsăm imaginile să povestească. 



Printre magnolii
 
Bazilica Ottobeuren









Mă uit la pozele făcute în biserică şi nu-mi vine să cred nici acum :) Câtă frumuseţe, ce grandoare... Ieri mă întrebam oare cum o fi să te măriţi în biserica asta. Şi cineva mi-a răspuns, pe bună dreptate, că toată lumea ar fi cu ochii pe pereţi şi nimeni n-ar acorda prea mare atenţie miresei :)) Word!

miercuri, 22 aprilie 2015

Despre corpul meu (Blog Challenge 13)


Leapşa-foileton a ajuns la episodul numărul 13, a cărui temă nu mă stimulează prea mult. Dar dacă m-am băgat în horă, înţeleg s-o joc. De data asta trebuie să vorbesc despre corpul meu şi despre cât de confortabil mă simt cu mine însămi, fizic vorbind.

Hmm. De cele mai multe ori nu mă simt nicicum, adică mi se pare că-s ok, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nici Miss World, nici de pus punga pe cap pe stradă. Ani de zile m-a chinuit gândul că am scolioză, am tratat-o în copilărie cât s-a putut, dar m-a urmărit mereu. M-am împăcat cu ideea abia după unul dintre cei mai reputaţi specialişti în ortopedie spinală din Germania mi-a confirmat anul trecut că deviaţia nu va mai evolua. Asta sunt şi-aici mă termin, cum ar veni. N-o să mă simt niciodată confortabil într-o rochie cu spatele gol şi nici în costum de baie nu-s prea relaxată; mi se pare că "se vede", cu toate că multe persoane m-au asigurat că se vede numa-n cap la mine... Inclusiv medicul se uita anul trecut cam surprins, care-i problema mea, că nu par să am nevoie de consult ortopedic... Bine, asta numai privindu-mă din faţă, că apoi s-a lămurit cum stau lucrurile. Dar e prea târziu pentru a mai corecta ceva; la 35 de ani, sunt prea veche pentru a mai obţine vreo îmbunătăţire :))

Am câteva riduri, câteva fire albe, am şi celulită (e bine să aibă omu' de toate-n viaţă :D), dar nu mă deranjează niciuna din astea. Şi dacă am, ce? N-oi fi singura :)) Sunt zen în privinţa asta, nu folosesc loţiuni-minune anticelulitice (încercasem acum câţiva ani, dar nu m-a ţinut prea mult) şi la crema antirid am renunţat momentan, în favoarea unor produse hidratante. De vopsit mă vopsesc (şaten deschis), eventual peste vreo 30 de ani când firele albe vor predomina poate revin la blond şi cu asta basta. 
Port ochelari de la 14 ani şi n-aş mai renunţa la ei. Lentile de contact am avut ultima dată la nunta mea, dar nu mă văd întorcându-mă la ele. Prea multă bătaie de cap, pune-le / scoate-le şi m-aş simţi vulnerabilă şi expusă în absenţa ochelarilor.

Nici sport nu fac, drept că nu am (mare) nevoie. Încă mă ajută metabolismul, iar de alergat alerg destul la serviciu :D Poate nu e cea mai bună atitudine, dar alta n-am deocamdată. 

Ce-mi place la mine? Mai nimic în mod deosebit, ceea ce nu înseamnă că mă displac. Da, mi-ar fi plăcut un spate perfect şi poate nişte picioare mai lungi. Dar dacă nu le am, mi-e bine şi aşa. Îmi place totuşi părul, e foarte des, cu firul gros şi vagi bucle naturale.

Cam atât pe tema asta, pe care o găsesc destul de plictisitoare.

luni, 20 aprilie 2015

Follow up: Insipida Somnoroasă


Înainte de-a vă pune la curent cu ultimele noutăţi referitoare la fosta (simt nevoia să repet asta: fosta, fosta, fosta, vă mulţumesc pentru înţelegere) mea colegă de departament pe care-o cunoaşteţi sub numele de Insipida Somnoroasă, cred că trebuie să fac un mic preambul, pentru aceia dintre voi care nu cunosc istoria mea cu ea şi care n-ar înţelege pe deplin cum stă chestiunea. 

Aşadar, bibliografie :D
- începuturile mele cu Insipida: 
- odiseea nervilor mei greu încercaţi:
- plecarea Insipidei, pe principiul împrumutat din fotbal "du-te cu şut" :))
Bun, acum cunoaştem cu toţii personajul, ba am făcut şi-o scurtă recapitulare... să continuăm aşadar de unde rămăseserăm. După cum am răbufnit acum câteva săptămâni, supplier-ul la care plecase Insipida a reziliat contractul cu noi, aşa că oamenii de acolo au fost redistribuiţi în alte sedii. Insipida, firesc... se întoarce. De la 1 iulie, mai exact, aceea fiind data la care contractul supplier-ului expiră.

N-are rost să vă spun ce-a fost la gura mea când am auzit. Cum, frate, abia scăpasem de ea, departamentul funcţionează, n-am restanţe, menţin curăţenia, mi-e aşa de bine fără creatură şi-acum o iau de la capăt? Iar obrăznicii, iar aere de "cine-s eu", iar mofturi, iar tupeu şi aroganţă, iar mizerie şi dezordine? Nu mai vreaaaaaau, mă gândeam şi mă jeluiam în sinea mea, dar în acelaşi timp, păstram o urmă de speranţă: eram aproape sigură că nici Musiu Şarl n-o mai vrea în acelaşi departament :D Ce nu ştiam însă era... cât de tare n-o mai vrea, cât de atent a fost la felul în care am preluat eu practic toate treburile şi-n ce măsură diferenţa dintre "înainte" şi "după" l-a determinat să rupă pisica-n două. A fost o reală surpriză să aflu toate astea. Şi încă o şi mai mare surpriză a fost să constat cât de obraznică şi de stupidă poate să fie Insipida, deşi credeam că-n privinţa asta nimic nu m-ar mai surprinde.

"Pe surse”, adică de la team leaderi, am aflat că Musiu Șarl n-ar mai dori s-o aducă pe Insipidă în departament, dar încă nu era pe deplin hotărât în privința asta. Așa se prezentau lucrurile acum câetva săptămâni, dar exact în perioada aia, obrăznicătura a comis două greșeli decisive. 
I-a dat mail lui Musiu Șarl: ”După cum știți, de la 1 iulie mă întorc. Iată în ce departamente aș dori să lucrez: X, Y, Z”. Acum, trebuie să menționez că ”X” este departamentul nostru (al meu, actually :D), iar Y și Z sunt alte două puncte de lucru pe care ea le-a trecut acolo așa, ca să fie... Munca nu e nici pe departe la fel de interesantă, ba aș spune că e monotonă și grea. Ea mai lucrase ocazional și acolo și știu sigur că nu-i place. Oricum, era convinsă că va fi primită cu flori și covor roșu.... așa că trebuie să fi fost un real șoc pentru ea când a citit răspunsul lui Musiu Șarl: ”Y - mai vedem, Z - poate, X - exclus”.  Nu și-a dat seama ce gafă a făcut (normal ar fi fost să întrebe unde s-ar putea găsi loc pentru ea... nu să se-apuce de înșirat preferințele, că doar nu vorbea cu servitorul ei personal) și-a comis a doua greșeală, încă și mai mare. ”Vorbiți serios?”, i-a scris înapoi. No, no, no! I-a pus decizia și autoritatea sub semnul îndoielii, biiig mistake! 

Ce i-o fi răspuns el (sau dacă) la întrebarea-minune, habar n-am. Nu eram nici acum sigură că s-a hotărât să n-o mai aducă în departament, deși primisem multe semnale pozitive; aflasem că e foarte mulțumit de felul în care gestionez eu lucrurile, de faptul că nu mă amestec unde nu-mi fierbe oala (Insipida era extrem de băgăcioasă, își depășea frecvent atribuțiile și una-două era pe capul lui, anunțându-mă cu importanță ”mă duc să discut cu șeful”) și, de asemenea, de faptul că păstrez curățenia. Mda, ăsta a fost un factor mai important decât și-ar fi închipuit oricine. Omul este un maniac al ordinii :D Nu suportă dezordinea și mizeria, or Insipida lăsa o veritabilă cocină pe oriunde trecea. Dacă tot mi se lăuda că ”îl cunoaște” pe Musiu Șarl, s-ar fi cuvenit să știe cât de mult contează asta pentru el :))) Eh, nu știa, sau nu i-a păsat, crezându-se de neînlocuit. Big mistake, din nou!  

Joia trecută am avut o treabă cu el şi m-am dus în birou. Discutăm, lămurim şi pe urmă omul începe să-mi povestească de nişte măsuri pe care are de gând să le ia pentru a-mi uşura şi eficientiza şi mai mult munca. "E important să fie totul cât mai rapid şi uşor pentru dumneavoastră, fiindcă sunteţi singură şi veţi fi şi în continuare. Doamna Cutare, când se întoarce aici pe 1 iulie, nu mai revine în departament". 

Stop-cadru, mi-au luat foc obrajii şi-am făcut ochii ca la melc. Nu-mi venea să cred ce aud. "Mda", zice, "va fi repartizată în altă parte, încă nu m-am decis unde, însă în departamentul X cu siguranţă nu mai vine. În primul rând, pentru că nu mai e nevoie; dumneavoastră vă descurcaţi singură, iar când e un volum prea mare de muncă, vă dau oameni să vă ajute. Şi-n al doilea rând, nu mai vreau eu să vină".
Am căscat ochii şi mai tare, dacă aşa ceva mai era posibil.
- Nu mai vreau să revină, pentru că de când a plecat am observat în departament nişte schimbări, pe care intenţionez să le păstrez.

HA! Dacă asta nu e o laudă implicită, atunci nu ştiu ce mai e :D Am mai sporovăit niţel, am mai făcut nişte glume (dar nah... de cu totul alt gen decât Insipida, în sensul că eu îmi cunosc lungul nasului) şi-am ieşit din biroul lui simţindu-mă ca Walter White din "Breaking Bad" după ce-a murit Gus: "I won!" :)))

Da... aşa mă simt. Deşi n-am avut absolut niciun rol în căderea ei în dizgraţie (ba dimpotrivă; am înghiţit enorm din partea ei, am suportat nedreptăţi şi zeci, sute de obrăznicii), mă simt ca un învingător. A văzut-o şi şeful, în cele din urmă, ce soi e. Şi, mai important, m-a văzut şi pe mine. I won I won I won I won I won I won I won :D (mă scuzaţi :)) ).

Judecând după felul în care l-am văzut reacţionând de-a lungul anilor în situaţii asemănătoare, va rămâne neclintit în decizia lui. Şi, puteţi să mă consideraţi fraieră, dar pe undeva mi-e milă de Insipidă :)) Nici nu ştie ce-a lovit-o, era ultima chestie la care s-ar fi aşteptat, probabil e buimacă. Ştiu... şi-a făcut-o cu mâna ei, s-a crezut miezul din dodoaşcă, a întins coarda până când a plesnit... dar tot mi-e milă de ea, nah :)) Îmi trece însă când recitesc primele două articole al căror link-uri le-am pus mai sus :D

(Chestiunea supremă ar fi fost ca atât Musiu Șarl, cât și șefa mea, să recunoască faptul că mi-au făcut o mare nedreptate acum trei ani. N-o să văd așa ceva, știu. Dar sunt mulțumită și cu atât :)) ).

joi, 16 aprilie 2015

In other exciting news... (III)


  • Mâine plecăm într-o scurtă escapadă în Kempten, un orăşel de munte situat destul de departe (340 de kilometri), despre care ni s-a spus că este foarte pitoresc. De ce tocmai acolo? Simplu, jupânul are ceva treburi în locul cu pricina şi, eu având o zi de concediu, ne-am gândit să profităm de ocazie şi să ne plimbăm niţel. Sper să mă relaxez şi să fie frumos, ca să am despre ce vă povesti :)
  • Tocmai am primit cea mai recentă comandă făcută pe Amazon: un CD-Box abia lansat, care conţine nici mai mult nici mai puţin decât 23 de CD-uri, numai cu simfonii şi poeme simfonice. Desigur, e vorba de o selecţie de lucrări dirijate de my dear Zubin de-a lungul a zeci de ani la pupitrul a patru dintre orchestrele care i-au marcat destinul muzical, respectiv orchestrele Filarmonicilor din Viena, Los Angeles, New York şi Israel. M-am bucurat ca un copil de această comoară de muzică extraordinară şi, fremătând de entuziasm, am făcut loc noului CD-Box în bibliotecă, pe raftul unde-mi păstrez "colecţia Zubin". O să vă povestesc cândva în detaliu despre această colecţie (alcătuită în principal din CD-uri şi DVD-uri, dar nu numai), pe care o completez constant cu foarte mult drag şi am să v-o şi arăt.
  • Azi am venit de la serviciu atât de entuziasmată, încât aş fi ţinut-o numai într-un cântat şi-un dansat. Motivul merită cu siguranţă o postare separată, ceea ce-am să fac de îndată ce revin din weekend şi, nu tocmai surprinzător, are legătură cu Insipida Somnoroasă ;)) Însă nu numai cu ea, ci şi cu mine. E de bine, în toate sensurile posibile. Pentru mine, că pentru ea nu tocmai :D În fine, nu detaliez acum, ci mă păstrez pentru postarea dedicată subiectului (pe care n-o scriu acum din patru motive: micul bagaj pentru călătoria de mâine, spălat pe cap, epilat, manichiură).
  • Ştiţi ce-mi doresc, printre foarte multe altele? Să merg la un concert al lui Lang Lang. E un vrăjitor al pianului, cântă atât de frumos, de expresiv şi transmite atât de multă bucurie, încât vreau să-l audiez live. Şi-am să reuşesc! 
  • Încep să mă deprind să conduc pe autostradă. Ba parcă-parcă aş fi tentată să spun că.... îmi cam place,  acum că am depăşit primele temeri. Am ceva de vitezomană în mine, aspect pe care-l consider destul de surprinzător :))
Un weekend frumos, odihnitor şi însorit vă doresc! :)

marți, 14 aprilie 2015

Revelaţia ouălelor (piesă în două acte)


Ţin să v-anunţ că până sâmbăta asta am trăit într-o ignoranţă totală în ceea ce priveşte ouăle în general şi ouăle efectuate de galinaceele nemţeşti în special. Mulţi nervi m-a costat maioneza pentru salata Boeuf, ani de-a rândul... ce bine că n-o înfăptuiesc decât de două ori pe an (de Paşti şi de Crăciun), c-aş fi încărunţit până la ora asta.
 
Păi cum altfel? Citiţi şi minunaţi-vă (sau, mai degrabă, luaţi-vă cu mâinile de cap).


Actul I

Avem nevoie (şi) de gălbenuşuri tari, da? În regulă. Pun ouăle la fiert. Câte zece minute, ba-n câteva rânduri le-am uitat vreun sfert de ceas. Le las să se răcească reglementar, le curăţ. Cam moi. Degajez gălbenuşul. Jumate solid, jumate cleios. Poftim de fă maioneză dacă ai cu ce... 
Povestea s-a repetat aproape de fiecare dată. Inevitabil, am folosit câte două din ouăle colorate (cele cumpărate deja fierte) şi am aruncat cu năduf gălbenuşurile necooperante. 
Sâmbătă, aceeaşi situaţie. Le-am lăsat douăzeci de minute, să fiu sigură. Crăpaseră, la propriu, de cât de conştiincios fierseseră. Dar gălbenuşurile, tot pe jumătate cleioase, de parcă-mi făceau în ciudă. Grrrmmmpppfffff! Am scos ce-am putut din ele, am dat la gunoi restul şi-am aruncat în luptă (şi-n cratiţă) alte două ouă. 
Ok, am zis. Ori eu, ori voi. 3, 2, 1... fierbeţi, vă poruncesc!

Şi-au fiert până m-am plictisit eu. Jumătate de oră. Gălbenuşuri tari, victorie!!! Deci acum ştiu, în sfârşit: pentru a fierbe tari, ouăle teutone se fierb jumătate de oră, în niciun caz mai puţin. 
(Ouăle erau bio, c-am zis să trăim sănătos. Acum mă-ntreb cu ce-or fi hrănind găinile alea... cu gărgăriţe vii, probabil). 

Cortina

Actul II.

(Indicaţie de regie: să nu râdeţi de gospodina care NU sunt, rogu-vă).

Bun, avem gălbenuşuri tari, mergem mai departe. Până acuma, eu am mărunţit gălbenuşurile tari în felul următor: le făceam fărâmiţe, le puneam în strecurătoarea mică şi le pistoceam acolo cu o linguriţă. Da, da, ok, vă dau voie să râdeţi. Ştiţi cât dura treaba asta? Vreo 40 de minute, cel puţin. Aoleo, aproape auzeam cum îmi cresc firele albe în cap :))) De data asta însă, cu un trosnet asurzitor, m-a pocnit revelaţia: răzătoarea mică, fratele meu alb!!! În câteva clipe a fost treaba gata, aveam "pulberea" de gălbenuş necesară. O fi strigat Arhimede "Evrika!" în baie când a găsit săpunul, vorba bancului, dar, pentru că istoria se repetă, eu am strigat "Evrika!" după ce-am descoperit răzătoarea.

Sfârşitul episodului patrumiitreisutedouăzecişitrei din foiletonul "Greta în bucătărie".

Later Edit: recitind postarea, mi-am dat seama că eu sunt la fix aia care... "nu ştie nici să fiarbă un ou", cum se spune :)) Dar fac sarmale onorabile, dacă asta mă poate reabilita :D

duminică, 12 aprilie 2015

Poate c-am luat-o razna, dar...


... adineauri stăteam în pat şi mă uitam la un episod de "Murder, she wrote", la care însă nu mă puteam concentra ca lumea. Gândurile îmi fugeau în lături şi, odată cu ele, şi ochii. Mă gândeam la mama, care azi îmi lipseşte cumplit. O chemam, îi vorbeam şi o întrebam: "Pe unde eşti? Oare dacă ţi-aş da un telefon în Rai, mi-ai răspunde...?".

Reflecţiile mi-au fost întrerupte de un fâlfâit de aripi. O pasăre s-a aşezat pe pervaz. Nu ştiu ce era, probabil o mierlă. Avem multe mierle în zona asta, dar niciodată, în cinci ani de când locuim aici, nu s-a mai întâmplat să vină vreuna la geam. 

M-au trecut toţi fiorii. M-am ridicat şi m-am apropiat uşor de fereastră. Pasărea era tot acolo. "Mama?" am întrebat. S-a întors şi s-a uitat la mine, după care şi-a luat zborul.

Probabil o să credeţi că am înnebunit. Că văd lucruri acolo unde nu sunt. Că iau chestiuni normale drept mult mai mult decât sunt. Că ar trebui să mă caut, şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă.

Poate aveţi dreptate să credeţi asta; poate aşa şi e. Dar, pentru confortul meu psihic într-o zi care se dovedeşte mai grea decât aş fi crezut, aleg să cred că nu a fost o simplă coincidenţă, ci un semn prin care-mi spune că e pe aici, pe undeva...

Hristos a înviat! :)

sâmbătă, 11 aprilie 2015

Paşte şi nu prea...


A trecut demult vremea de când simţeam Paştele aşa cum ar trebui simţită şi trăită sărbătoarea Învierii Domnului. În ultimii ani am devenit tot mai blazată, ca urmare a faptului că nu mai postisem (nici măcar în Săptămâna Mare), nu mă mai spovedisem şi nici împărtăşisem şi nu aveam unde să merg la Înviere. Toate acestea au constituit factori determinanţi în "procesul" blazării mele, care s-a accentuat de la an la an şi despre care am scris şi pe blog la vremea respectivă.

Anul acesta însă, mai mult ca oricând, nu simt nimic din ce-ar fi de simţit.
E primul Paşte fără mama.
Iar mâine se împlinesc două luni de când s-a dus.


Aşa stând lucrurile, nu simt niciun fior, nicio emoţie. Ca niciodată, n-am dat deloc în brânci cu gătitul. Ok, asta a fost ideea jupânului, idee pe care am îmbrăţişat-o cu entuziasm. "Nu mai stăm o zi întreagă în bucătărie", a decis el. "Mergem la Nürnberg la un restaurant românesc şi mâncăm acolo sarmale. Oricum nu ne ies ca acasă, deci nu merită efortul". Foarte frumos, zic, dar măcar o salată Boeuf să facem şi noi. De poftă, nu de tradiţie. Şi-am făcut. Pe lângă ea, mai avem şi câteva ouă colorate. Cumpărate (gata fierte). Şi atât, în materie de mâncăruri tradiţionale. Pentru cum (nu) mă simt... e foarte bine şi suficient.  Nici de iepuraşi sau ouă de ciocolată n-am avut chef.

Nici de perspectiva sarmalelor de mâine nu mă entuziasmez din cale-afară, şi nici gândul la papanaşii cu smântână şi dulceaţă pe care am de gând să-i mănânc nu mă încântă prea mult. Dacă e să mă anime ceva, gastronomic vorbind, asta e cafeaua de la Starbucks. N-am Starbucks la mine-n târg şi-i simt lipsa, aşa că profit când şi pe unde apuc. 

Nu prea e articol festiv, nu? Dar e sincer. Vă doresc un Paşte liniştit şi fericit, cu Dumnezeu în suflet şi cu cei dragi cât mai aproape de voi.

marți, 7 aprilie 2015

Ce mai fac nemţii pe străzi reloaded


(Aproape că) a venit primăvara. Sau mă rog, un fel de. Adică maşina e tot îngheţată în fiecare dimineaţă (dar, din fericire pentru nervii şi musculatura mea, nu mai folosesc racleta, pentru că am descoperit o chestie absolut genială: spray-ul de dezgheţat. Puf-puf-puf şi abracadabra, gheaţa apă se făcu!), însă calendarul spune că suntem în aprilie, mai dă şi câte-o geană de soare,  prin urmare e primăvară! Şi ce fac nemţii, drăguţii şi eficienţii de ei, dacă s-a îmblânzit vremea?

Aşa, v-aţi amintit, nu? Şantiere stradale, desigur :)) Şi adevărul e că mă cam plictiseam, deci în următoarele trei luni o să-mi crească nivelul de adrenalină. Laolaltă cu nişte fire albe, probabil. Începând de azi şi, teoretic, până-n luna iulie, traseul meu de la serviciu spre casă va fi deviat, ca urmare a unor lucrări complexe la nişte conducte de gaz şi *număintereseazăcealtceva*. La dus, ruta nu se schimbă; au închis complet un sens, iar sensul rămas l-au făcut unic. Am pe unde mă duce, dar n-am pe unde mă întoarce. Decât... pe autostradă. Shit! 

Nu-mi place pe autostradă, oameni buni. Deloc nu-mi place. Cum să vă spun, sunt prea multe maşini :)) care merg prea repede. Şi de parcă asta n-ar fi de ajuns, trebuie să mai şi schimb autostrada! Că dacă nu, o ţin întins pân' la Berlin. Nu că mi-ar displăcea, dar nu de cinci ori pe săptămână, totuşi :D

Faptul că drumul spre casă durează cu vreun sfert de oră mai mult nu mă deranjează atât de tare, comparativ cu perspectiva de-a conduce vreo 15 kilometri pe autostradă.

Oare ce-o să fac dacă-ntre timp le vine ideea să repare ceva nemaipomenit-de-important şi pe autostradă, asta mă întreb eu acuma :))

duminică, 5 aprilie 2015

Optimism made in China


În seara asta am fost la un restaurant chinezesc. Nu era ceva plănuit, a fost o hotărâre spontană (dictată în principal de cheful meu de-a ne plimba şi de-a bea o cafea "to go"; numai că până să ne urnim din casă, ne-a apucat şi foamea). La chinez se mănâncă în general bine, chiar foarte bine şi acum să nu vă închipuiţi că ne-am aventura la "delicatese locale" extravagante. Nu, nu prestăm carne de şarpe :D Nici nu s-ar găsi, restaurantele asiatice adaptându-se în general profilului consumatorului european. Tocmai de aceea mâncarea nu e atât de picantă cum e specific bucătăriei chinezeşti, de exemplu.

Ceea ce face totul şi mai atractiv este faptul că poţi opta pentru bufet, la preţ fix. Un fel de "mănânci cât poţi", iar oferta este foarte bogată. Supă fierbinte şi rezonabil de picantă, orez cu şi fără legume, tăiţei prăjiţi cu legume, celebrele "pacheţele" chinezeşti, tot felul de preparate din carne de raţă, pui sau porc, ciuperci prăjite, "biluţe" din aluat cu susan, inele de sepie sau calamar etc etc şi câteva deserturi între care poţi alege. Practic, nu se plătesc separat decât băuturile. Din partea casei primeşti o licoare cu efect digestiv, făcută din ceva flori, bănuiesc. Cu gust inedit, dar foarte bun, se bea după masă. De asemenea, împreună cu nota de plată se aduce şi câte o prăjitură cu răvaş (aşa numitele Chinese fortune cookies) pentru fiecare; mă amuză mereu să citesc mesajul dintr-a mea, atunci când mergem "la chinez". 


Uneori mesajele îmi par cam fără noimă, dar în seara asta aş spune că am avut un fel de presentiment că mesajul de pe bileţel mi se va adresa în mod direct. Că va fi, cum s-ar spune, personalizat. 

Şi sper că am avut dreptate, pentru că zice aşa:

"Be patient; good news is on its way".

Ce pot spune... aşa să fie! :) Că tare am nevoie de veşti bune...

Altminteri, mai nimic deosebit. Casă-muncă şi retur. În timpul liber mă uit la "Murder, she wrote" sau citesc "Răzbunarea se îmbracă de la Prada", continuarea celebrului roman "Diavolul se îmbracă de la Prada". Primele 100 de pagini sunt promiţătoare; vă povestesc mai detaliat când o termin. 

Voi, bine?