sâmbătă, 31 decembrie 2016

Cu speranță, spre noul an :)


Din ce-am observat citind alte bloguri, astăzi e ziua de bilanțuri, eventual însoțite de planuri și rezoluții. Eu nu fac niciuna, nici alta. Retrospectiva anului am făcut-o deja (și nu prea am tras concluzii de bine), iar obiective pentru noul an nu-mi propun. N-am făcut-o niciodată, de fapt. Let it be and hope for the best, ar putea fi o deviză de-a mea pentru începutul unui nou an. 

Am ajuns la jupân, unde voi rămâne toată săptămâna viitoare (un rest de concediu aprobat cu mărinimie de Musiu Șarl). N-avem niciun plan pentru diseară și ne simțim foarte bine așa. De data asta nici nu vom ieși în oraș, pentru că n-avem ce artificii grandioase să vedem aici. O să stăm binișor acasă, o să mâncăm o friptură la cuptor, o să bem un Cinzano și-o să ne bucurăm că suntem împreună. Oricât de clișeistic și de banal ar suna asta, este un mare dar al sorții, pentru care sunt foarte recunoscătoare. 

Așa, deci azi nu fac nimic. Nimic semnificativ, în tot cazul. Ascult muzică vieneză, îmi aduc aminte de extraordinara și inegalabila experiență de exact acum doi ani și încă mă minunez de cât de frumos a fost, cât de multă culoare am trăit și cât de bucuroasă am fost la Concertul de Anul Nou de la Viena

Flori de la Concertul de Anul Nou 2015 (captură video)

Concert pe care, desigur, îl voi urmări mâine cu aceeași nerăbdare spumoasă din fiecare an. Sunt cu atât mai curioasă cu cât la pupitru se va afla Gustavo Dudamel - la aproape 36 de ani, cel mai tânăr dirijor din istoria concertului. Pe pagina de Facebook a Filarmonicii Vieneze am citit destul de multe păreri negative referitoare la această alegere. Așa că sunt nerăbdătoare să-l văd în postura asta.

Înainte de-a da atacul la trufele de ciocolată și de-a mă adânci în lectura vreunei povestiri de Agatha Christie, vă îmbrățișez cu drag pe toți. Vă doresc un an bun, generos, plin de momente fericite și de vise devenite realitate. Și vă mai doresc să aveți parte de-un 2017 pe care să-l păstrați în amintire ca fiind unul dintre cei mai frumoși ani ai voștri :)

joi, 29 decembrie 2016

Toaleta și pralina. Discurs motivațional


V-am mai povestit, în câteva postări anterioare, despre șeful nostru ăl mare - alias Măturătorul. Se poate spune că e unul din cei mai nesuferiți șefi pe care i-am avut vreodată - cu siguranță cel mai antipatic de la firma asta, și-n șase ani am avut destui. Arogant, pretențios până la absurd, surd-toacă atunci când e vorba de aspecte serioase, dar foarte preocupat de chestiuni gen ”măturile să stea numai în suporturile speciale” (de aici și porecla) și adeptul metodei ”puteți veni oricând la mine să-mi semnalați problemele pe care le aveți, dar să-mi propuneți și soluții”. Ce mai, îl iubim pe om ca sarea-n ochi și piperu-n cafea. Drept pentru care am dat pe-afară de nerăbdare (not) atunci când ni s-a comunicat într-una din zilele trecute că trebuie să ne adunăm cu toții, fiindcă Măturătorul va ține o cuvântare.

Ultima dată când l-am ascultat, bătea câmpii vioi despre fotbal și spălat rufe. S-o fi reprofilat între timp, ne-am gândit și ne-am interesat la persoane mai informate ce-are de gând să mai îndruge. ”Ei, vrea să ne felicite pentru activitatea de anul ăsta și să ne dea o pralină”.

Baliverne, ca de obicei, am concluzionat noi, dar referirea la pralină am luat-o în sens metaforic. De unde rezultă că nu-l cunoaștem încă pe Măturător.

- Bun găsit, mă bucur să vă reîntâlnesc pe toți laolaltă, bla-bla.
Și noi ne bucurăm. Leșinăm de entuziasm, chiar.
- V-am invitat aici pentru că există câteva aspecte foarte importante pe care trebuie să vi le comunic.
I-auzi.
- După cum știți, este sezonul gripelor și al răcelilor. Nu vrem să vă îmbolnăviți, de aceea țin să vă atrag atenția să vă spălați pe mâini după fiecare folosire a toaletei. Și nu doar așa, să dați puțin cu apă, ci să vă spălați cu săpun și și chiar să utilizați soluția dezinfectantă care se găsește în fiecare toaletă.

Stăteam și ne uitam la el, clipind a neîncredere. Nu se poate, așa ceva nu se întâmplă cu adevărat. Suferim de halucinație colectivă și ne imaginăm lucruri. Nu e posibil ca directorul de filială să stea în fața a câteva sute de persoane și să le dăscălească să se spele pe mâini după ce folosesc toaleta.

- De asemenea, insist să nu lăsați toaletele murdare. Nici dumneavoastră nu v-ar plăcea să intrați într-o toaletă murdară. În cazul în care surprindeți pe cineva că lasă mizerie la toaletă, vă încurajez să pârâți imediat persoana respectivă superiorilor dumneavoastră.
E clar. Oficial îți lipsește o doagă.

Au urmat o serie de laude sterile - ”ați lucrat foarte bine în decursul acestui an, clienții sunt mulțumiți, datorită dumneavoastră ne-am atins obiectivele cutare și cutare, rezultatele sunt încurajatoare, vă mulțumim pentru efortul și implicarea de care ați dat dovadă - și în semn de mulțumire, fiecare dintre dumneavoastră va primi câte o pralină”.

N-a mai spus nimeni nimic. Personal, n-am mai putut nici să privesc în direcția lui. Mi-era teamă că furia și frustrarea pe care le simțeam vor fi prea evidente. 

Corpul delict

Așadar, nu fusese nicio metaforă. Cu adevărat, ne-a dat una bucată pralină. Care-a fost bună, de altfel, dar cred că toți am simțit același gust.

Gustul umilinței.
 

miercuri, 28 decembrie 2016

Mergeți la concerte, merită


N-aș putea spune că am fost fan George Michael, dar cu siguranță mi-a plăcut vocea lui și unele dintre cântece m-au însoțit încă din adolescență. Probabil așa s-a întâmplat celor mai mulți dintre noi. Cine n-a suspinat vreodată ascultând ”Careless Whisper”, în timp ce visa cai verzi pe pereți unicorni și curcubee? Și cine n-a fredonat ”Wake me up, before you go-go”? Asta ca să nu mai spun de ”Last Christmas”, care-a devenit un fel de joc foarte amar de cuvinte, având în vedere că George Michael a plecat chiar în ziua de Crăciun...

Am fost la concertul lui susținut la București în 2007, în cadrul unui turneu prin care-și serba un sfert de secol de carieră, în calitate de reprezentant al publicației la care lucram. Nu aveam mari emoții, pentru că așa cum spuneam, nu eram îndeosebi pasionată de muzica lui (la concertul lui Michael Bolton avusesem fluturi bezmetici în stomac, pe de altă parte), dar cu toate astea eram impresionată de oportunitatea de a audia un artist de asemenea calibru în spațiu și timp real.

"Bucharest Go To The City!", a fost salutul de la începutul concertului, iar publicul - vreo 35.000 de oameni, dacă bine-mi amintesc cifrele de atunci - i-a răspuns cu ovații. Recitalul a început cu piesa "Fastlove" și, cu toate că era abia primul cântec, nimeni nu mai stătea pe scaun. Imaginea, țin minte și acum, era incredibilă: o mare de oameni cu mâinile ridicate, dansând și cântând împreună cu George Michael... "Good evening, Bucharest!", a spus el și-a continuat emoționat: "Pentru acești 25 de ani, vă mulțumesc din suflet!".  
"Praying For Time", una dintre cele mai îndrăgite piese ale sale, a adus multora lacrimi în ochi. "Câți ani aveați în 1992?", ne-a întrebat apoi, făcând astfel introducerea piesei "Too Funky", cea mai difuzată melodie din Europa în anul 1992. 
Au urmat "Spinning The Wheel", ”Freedom”, ”Shoot the Dog”, ”Faith”, ”Father Figure”, "I'm Your Man" și alte piese, de care nu-mi mai amintesc...  Cu adevărat, este incredibil sentimentul pe care-l ai atunci când asculți un cântec pe care l-ai mai auzit de zeci de ori la radio până atunci. 


Este motivul pentru care-mi permit să vă îndemn să mergeți ori de câte ori aveți ocazia la concerte, chiar dacă nu sunteți admiratori înfocați ai artistului respectiv (și cu atât mai mult dacă sunteți, desigur). Muzica ascultată live îmbogățește sufletul și aduce o bucurie cum puține alte experiențe o pot face. Sunt ”comori” pe care le veți păstra în suflet pentru totdeauna. Eu îmi voi aminti toată viața acest concert - în special momentul ”Careless Whisper”, interpretat la bis. Nu-mi venea să cred că ascult live cântecul ăsta, ascultat de zeci de ori în adolescență la un casetofon mic și roșu,  care mi-a ținut și de bine și de-amar... 

Îmi pare rău că s-a dus și în același timp sunt recunoscătoare că l-am putut asculta în concert. N-am uitat nicio trăire din seara aceea, deși au trecut aproape zece ani. Fie-ți somnul liniștit, George Michael.

luni, 26 decembrie 2016

Cum a fost de Crăciun


A trecut și Crăciunul ăsta, sau e pe cale de. Nu s-au petrecut miracole, dar din fericire n-a fost atât de rău pe cât mă temusem că va fi. 

Ajungând vineri la serviciu, am găsit la calculatorul meu un pachețel.


Am fost foarte plăcut surprinsă, de fapt de-a dreptul emoționată. ”Să nu-l deschizi decât mâine”, mi-a spus fata care mi-l dăruise și așa am făcut. Am găsit o cutiuță cu bomboane. Gestul m-a impresionat până-n adâncul sufletului.

A doua zi, pe drum, nu m-am plictisit deloc.


Bună și cremoasă prăjitura, mulțumitor de tare cafeaua. Având în vedere și cartea, mai c-aș fi  putut crede că mă aflu în Orient Express :))

Ajungând acasă la jupân, m-a întâmpinat brăduțul. 


(Între noi fie vorba, am fost impresionată de cât de bine i-a ieșit. Să nu-i spuneți că v-am zis).

Moș Crăciun trecuse pe acolo și mi-a lăsat niște cadouri despre care știa că mă vor bucura. Și-a avut dreptate.


Pe lângă CD-uri, am primit și o cremă de corp Chopard. Am mai găsit sub brad atât de multe dulciuri, încât vreo săptămână cred c-am să tot muncesc cu râvnă să le dau gata.

Altminteri - aseară un concert cu Zubin, transmis în direct de la Tel Aviv, în seara asta altul. Balsam pentru suflet, deși apăsarea și tristețea sunt tot acolo.

Sper că voi ați avut un Crăciun mai vesel decât al meu :)

vineri, 23 decembrie 2016

Text fără titlu


Am ales să nu pun titlu fiindcă nu mă pot gândi la niciunul adecvat. Nu am să scriu foarte mult azi, pentru că nu mă simt în stare. Am avut o săptămână grea, mi-e inima ca plumbul, vreau doar să treacă zilele astea. Cauzele sunt mai multe, dar nu mă simt în stare să intru în detalii. Cred că nici n-ar fi de dorit. Poate-am să uit cândva ce tristă am fost (și) Crăciunul ăsta. 

Acum, poate mai mult decât oricând, am sentimentul că mi-a fost furat Crăciunul și n-o să mi-l mai dea nimeni înapoi. 
Nu mă bucură nimic din ”atmosfera” sărbătorească, luminițele și decorațiunile îmi mai dau un ghiont în suflet și mă fac doar să oftez. Nu-mi doresc niciun cadou. Nu mi-e poftă de nimic anume. Mâine plec la om, unde voi găsi brăduțul nostru împodobit (l-a luat cu el, cu tot cu ”acareturi”, pentru că plănuiserăm deja să mă duc eu acolo). O să mâncăm ceva, o să bem un vin și-o să stăm împreună. Iar eu o să fiu recunoscătoare că, la capătul unui an greu și cenușiu, sunt cu el. E unul dintre foarte puținele motive pentru care mai simt că viața merită trăită. 

Sunt obosită, descurajată, deprimată și dărâmată. Iertați-mă că scrisul nu mi-e colorat și vesel. Inclusiv din acest motiv m-am ținut departe de blog în ultimele zile. 
Am sperat să nu mai am parte de Crăciunuri triste. Poate mi-am dorit prea mult. Aș vrea să cred că anul viitor va fi mai bine, dar nu mai pot. S-au adunat prea multe și mi-am epuizat resursele. Gata. 

Vă îmbrățișez pe toți cu tot dragul. Sper să aveți parte de zile tihnite, cu miros de scorțișoară și portocale și cu Moș darnic. Și vă doresc să-i aveți pe cei dragi lângă voi. Poate că sună banal, dar e tot ceea ce contează cu adevărat. 
Dând-o pe glumă, vă mai doresc și să nu vi se taie maioneza :)

Crăciun fericit, mami. Crăciun fericit, Bica. Să sărbătoriți frumos acolo, da? Vă aștept în vis. 

PS: mai crede cineva cu adevărat în miracole?

luni, 19 decembrie 2016

Of, 2016, of....


.... și iar of....

N-aș fi crezut asta, dar în anumite privințe te-ai dovedit mai greu chiar și decât 2015. Ai fost în mare parte lipsit de strălucire, mohorât, marcat de stres, de multe momente de panică, de frici și de noduri în gât. Nu am detaliat pe blog, dar am trecut inclusiv prin perioade de tensiune chiar foarte puternică și la momentul respectiv m-am întrebat la modul serios dacă voi rămâne cu mințile întregi. Până la dovada contrarie, sunt toate la locul lor (mințile, zic).

Cu excepția unei excursii de trei zile la Frankfurt, n-am călătorit nicăieri (România nu se pune pentru mine ca destinație turistică). Pe Zubin l-am văzut doar într-un singur concert. Mă rog, pentru asta nu pot învinui pe nimeni (eventual doar pe cei care-au alcătuit calendarele sezonului), fiindcă n-a avut concerte nici la Berlin, nici la München (afară de unul singur, la care-am fost). Iar la Viena, Roma, Tokyo sau Mumbai nu-mi permit să mă duc exclusiv pentru concerte. Nici măcar pentru ale lui :D

Am citit puțin, m-am plimbat (și mai) puțin, în schimb am muncit mult. Atât de mult, încât prin primăvară era să mă predau cu tot cu baricadă în fața a ceea ce-am crezut că e un (început de) sindrom Burnout. Retrospectiv concluzionez că n-a fost asta, fiindcă mi-am revenit destul de repede.

2016, îmi voi aminti de tine în principal sub două aspecte. Ești anul în care a murit bunica mea, dar slavă Domnului, nu înainte ca eu să-i fi spus că o iubesc. Și de asemenea, ești anul în care am devenit cetățean german.

În rest, din foarte multe puncte de vedere aș vrea să te uit. Chiar sunt dezamăgită, să știi. În zodiacul chinezesc ai fost anul meu, dar... vezi și tu cum arată bilanțul. Mă rog, nici precedentul an al Maimuței (2004) nu a fost deloc, dar deloc grozav.

2017 vine cu promisiuni mari. Sper, mă rog din tot sufletul să și le țină. 

Cu bine, 2016. Nu m-am supărat pe tine, așa a fost să fii.

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Rămas bun, Bica


N-a fost o veste neașteptată, știam că nu mai e departe momentul în care vei pleca. Eram pregătită pentru asta, sau așa credeam. Erai bolnavă, atât de bolnavă încât nu știu cum ai mai rezistat aproape doi ani după mama. Mintea îți călătorise demult în locuri doar de tine știute, nu-ți mai aminteai aproape nimic, fie că era vorba de trecutul de-acum două luni sau de prezentul cu o oră în urmă. Dar pe mine m-ai păstrat în gânduri și-n suflet până-n ultima clipă. 

Când am venit în țară astă-vară mă-ntrebam dacă mai știi cine sunt, nu ne mai văzuserăm de un an. Dar de cum ai dat cu ochii de mine, m-ai îmbrățișat: ”fata mea, fata mea...”. Bătrânețea și boala puseseră stăpânire pe mintea ta, dar pe mine nu m-au putut răpi de acolo. Dragostea ta pentru mine le-a învins. M-ai crescut, m-ai îngrijit, ai făcut pentru mine tot ceea ce contextul ți-a îngăduit să faci, (sper că) ai fost mândră de mine și m-ai iubit cu o dăruire ieșită din comun. Mi-ai dăruit imens și mi-ai lăsat o moștenire neprețuită: iubirea totală și necondiționată. 

Nu știu dacă am meritat toate astea. Nu știu cât de mult ți-am dăruit la rândul meu, dar ți s-ar fi cuvenit cu siguranță mai mult. Mă simt învăluită de iubire și știu că de-acum încolo așa mă voi simți întotdeauna. Am cel puțin mulțumirea sufletească a faptului că n-ai plecat înainte să-ți spun că te iubesc. N-o făcusem niciodată... Într-una din ultimele noastre întâlniri te-am luat în brațe și ți-am spus ”te iubesc, Bica”. ”Și eu pe tine”, mi-ai răspuns, iar ceva mai târziu ai zis din senin ”eu pe tine te iubesc tare mult”. Mulțumesc, voi păstra asta pentru tot restul vieții. 

Ai fost un om atât de bun, atât de onest, ți-ai trăit viața cu discreție și încercând să nu deranjezi pe nimeni. Generoasă, recunoscătoare pentru orice primeai și întotdeauna demnă. Aveai și umor, mi-aduc aminte de atât de multe momente care mă fac și-acum să râd. Și-ai fost o mare doamnă, în toate sensurile posibile. Un real model pentru cei care te-au cunoscut și care-și vor aminti de tine ca despre o doamnă distinsă și cu un suflet cum puțini, foarte puțini oameni au. 

Înțeleg că ai plecat liniștită și, un fapt foarte important, nu ai fost singură în ultimele momente. Te-ai întâlnit deja cu mama și cu Bicu, bunicul pe care nu am apucat să-l cunosc? Am toată încrederea că ești liniștită acum, nu te mai doare nimic și te-ai reunit în sfârșit cu oamenii pe care i-ai iubit și pe care soarta a făcut să-i deplângi ani de zile. 

Te iubesc, Bica. Să te odihnești în pace și fie-ți lin zborul printre stele. Să-i spui mamei că mi-e tare dor de ea... și să aveți grijă de mine. 

joi, 15 decembrie 2016

Salată de weekend (IX)


Mă rog, weekend-ul începe mâine după-amiază, dar am făcut salata de azi, ca o gospodină desăvârșită ce mă aflu (vorbă să fie).

1. Sunt frântă de oboseală - psihic, mai ales - dar n-aș putea da vina exclusiv pe serviciu. Anul ăsta a fost destul de apăsător, lipsit în cea mai mare parte de strălucire și experiențe deosebite, iar acum mă resimt. Am și muncit mult, dar dincolo de asta au fost alte surse de stres, griji, dureri de cap și noduri în gât. Ca urmare, nu mă-ncearcă absolut nicio emoție în perspectiva Crăciunului. Mi-e absolut indiferent, drept să spun. Sau poate chiar mai rău decât atât. Luminile și decorațiunile, departe de a mă impresiona, mă fac să mă gândesc doar la mama. Cum ne-am fi plimbat, cum am fi râs și ne-am fi bucurat amândouă de toate, cum aș fi răsfățat-o cu bunătăți în piața de Crăciun și cât de mult mi-aș dori să... mai fi rămas. 
E al doilea Crăciun fără ea și deocamdată pare să fie la fel de amar ca primul de după plecarea ei. 

2. Schimbări și permutări pe frontul de la serviciu. Vestea bună e că fosta mea șefă de la departamentul de unde am plecat, a devenit - sau mai bine zis, continuă să fie - șefa mea la actualul departament. Vestea mai puțin bună (de fapt, personal o consider a fi o veste chiar proastă) e că Musiu Șarl se va retrage, în lunile următoare, de la conducerea acestui departament. Postul lui urmează să fie preluat de o tipă care, mă rog... pare în regulă (e-n firmă de mai mulți ani, dar nu ne-am intersectat până acum), însă eu sunt dezamăgită. Nu va fi o predare bruscă de sarcini, trecerea se va face treptat, dar se va face. Musiu Șarl va răspunde în continuare de secția de expediere, unde eu nu mai vreau să mă întorc. Deci nu va mai fi șeful meu și-mi pare tare, tare rău. Îmi place mult unde sunt acum, dar regret că nu voi mai fi în subordinea lui.
Win some, lose some. Meh.

3. Rămânând în sfera profesională, Sfârfâlică mă regretă :D Ceea ce, lăsând modestia la o parte, nu mă surprinde. Am cinci ani și jumătate de experiență în departamentul de corectare a comenzilor cu erori și tot felul de probleme, iar acum, nah... mi se resimte lipsa. Fostul departament a fost preluat de niște colegi noi, care și-au prins grav urechile și lucrurile nu arată prea grozav acolo momentan. ”Dacă era după mine, în niciun caz nu te-ai fi transferat”, a mormăit el posac într-una din zile. Păi deh, fecior, când te rățoiai la mine că n-am decât două mâini, cum era? :))) 
”Îți ducem dorul”, mi-a spus o colegă de la altă secție, care lucra cu mine pe anumite cazuri specifice. ”Ar trebui să te clonăm”, bombăni într-o zi unul dintre băieții de la Help Desk, parțial căpiat de ”urmașii” mei. ”Mă rog”, a mai zis el, ”dacă tot e să fie anevoios,  mai bine acolo decât aici...” (aici, adică-n departamentul actual, unde clientul e pretențios, dificil și sensibil ca o mimoză în bătaia vântului). Ce pot spune, I feel good :)) Dar of, ce rău îmi pare de Musiu Șarl... 

4. Schimbând registrul, țin să mă laud cu noua mea poșetă. Aha, încă una :D Îmi doream demult o poșetă Desigual, deși marca asta se caracterizează în general prin explozii de culoare și desene, iar eu sunt mai degrabă genul clasic (name it ”plictisitor” :))). Poșetele lor sunt foarte colorate, de fapt unele de-a dreptul pestrițe, dar știți cum e când ți se-arată...
Eh, văzusem în magazin o anume poșetă care mi-a plăcut la nebunie, dar la momentul respectiv mi s-a părut că prețul e cam piperat și-am lăsat-o acolo, însă îmi rămăsese în cap. Zilele trecute, aflându-mă în expediție de shopping cu scopul precis de a-mi lua o geacă, am dat iar peste poșetă. Șiii... era la reduceri, iar prețul scăzuse binișor. După ce-am cugetat intens timp de cinci secunde, am decretat că mă așteptase pe mine. 

Amea-amea-amea-amea-amea :D


Jupânul s-a hlizit când i-am arătat-o, foarte mândră de mine fiind eu și bucuroasă că am mai găsit-o. ”Vai de mine, ce kitsch”, a opinat dumnealui. Na bravo, ce știu bărbații? :)) Eu una abia aștept să vină primăvara ca s-o port, pentru că modelul nu mi se pare potrivit pentru anotimpul rece. 
PS: și-am găsit și geacă. Sunt un model de eficiență, ce să mai discutăm :))

duminică, 11 decembrie 2016

Poliția mă învață proverbe


Săptămâna asta am avut schimbul doi. Vineri dimineață mi-am dat seama că-mi trebuia ceva din boxă, deci pun un halat pe mine și cobor cele câteva trepte. 

Mă opresc și clipesc de două ori, nevenindu-mi să cred ce văd. Ușa boxei e dată de perete, iar lacătul atârnă, inutil și deprimant, de zăvorul vizibil forțat. Pășesc ezitant în interior: harababură, cutii răsturnate, obiecte mutate din locul lor, este evident că s-a cotrobăit. Nu-mi dau seama dacă lipsește ceva, însă cauciucurile de vară sunt acolo, tot e bine. Dau să ies cu gând să sun la Poliție, când observ o masă întunecată pe podea. Nu-mi dau seama ce e, mă aplec și icnesc de scârbă: un mare excrement.

Tremurând de-acum de-a binelea, urc și telefonez la Poliție, cum aveam de gând. Prezint situația, mi se iau datele, peste vreo oră sună la ușă un comisar. Comisar principal, de fapt, dacă mă uit pe cartea de vizită pe care mi-a lăsat-o.
Sunt cam mirată că nu are asupra sa decât o agendă și-un pix (și telefonul). Îi povestesc, îmi ia datele (din nou), vrea să știe dacă locuiesc singură. Oh, please. Intrăm în pivniță, îi detaliez, îi arăt ce lucruri fuseseră mutate din loc și, plină de solicitudine, îi spun că dacă vrea să preleveze amprente, pe obiectele respective probabil va găsi. 

Nu pare prea dornic să facă asta. Mă-ntreabă dacă mi s-a furat ceva. 
- Cam greu să-mi dau seama ținând cont de cum sunt toate răscolite, dar singurele obiecte de valoare sunt cauciucurile de vară - și ele sunt aici. 
- Bun, păi dacă nu vi s-a furat nimic, nu are rost să căutăm amprente, grăiește comisarul. 
Ce face?! Asta se numește violarea proprietății private, cum să ”nu aibă rost” să-ncerci să-i dai de urmă individului?!
- Știți, există un proverb care spune că ”uneori, sosul e mai scump decât carnea”. Cam așa e și în cazul dumneavoastră - nu merită să ne ocupăm de amprente, decât dacă vi s-ar fi furat ceva.

Mă ”consolează” povestindu-mi că weekend-ul trecut, pe strada paralelă cu a noastră s-au înregistrat nu mai puțin de 13 spargeri de boxe, de unde nu s-a furat decât băutură - dacă exista așa ceva. De la unii s-a furat o ladă de bere, de la alții o sticlă de vin etc. ”Alcool, asta e ceea ce caută. În cazul în care ați fi avut băuturi alcoolice în boxă, acum nu le mai aveați”, enunță dom' comisar cu emfază. 
Mda, formidabil. Ce să zic, mă simt excelent la gândul că în zona asta cineva-și face de cap nestingherit prin boxe. Chestiunea fecalelor este, desigur, una secundară. ”Respectivul o fi fost agitat sau frustrat că nu a găsit băutură și de asta a făcut așa”, mai spune eficientul organ polițienesc.

Face câteva fotografii, îmi lasă cartea de vizită, ca să-l sun dacă ajung la concluzia că totuși mi s-a furat ceva și pleacă. Probabil e mulțumit de sine că și-a făcut datoria. Oftez a pagubă și curăț mizeria lăsată, după care încerc să improvizez ceva cu zăvorul maltratat. Jupânul va ajunge acasă abia peste două săptămâni, așa că... nu-mi rămâne decât să sper că ăla s-a lămurit că n-are ce fura și nu mai  revine. Sau dacă revine, sper măcar să nu-și mai facă nevoile pe-acolo... Poate-ar trebui să pun niște sticle de vodcă-n boxă, să fie mulțumit că a găsit de băut și să se care fără să-mi mai lase suveniruri.

Între timp, mie mi-e frică. Mi-am pierdut siguranța. Mi-e frică să mai cobor în boxă. Nu m-a ajutat nici faptul că vecinul mi-a spus ieri că luna trecută a fost spartă boxa unui alt locatar din blocul nostru (sublim, deci individul ăla e perseverent). Cât despre poliție... e clar cam în ce măsură mă pot baza pe ajutorul lor. Măcar am învățat un proverb nou.

Știu că nu e atât de grav ce s-a întâmplat, știu că raportat la alte cazuri am fost cu siguranță norocoasă și mai știu și că probabil e nedrept să generalizez, dar nu pot schimba ce simt. 
Nesiguranță. Și frică.

Mulțumesc pentru nimic, Polizei.

vineri, 9 decembrie 2016

Rețeta Crăciunului perfect


Cel mai frumos Crăciun din viața mea de până acum a fost cel din urmă cu unsprezece ani. Asta cu toate că, prin natura împrejurărilor, i-au lipsit mare parte din ”ingredientele” clasice. 

Nu am avut brad.
Nici sarmale. 
Nici piftie, salată Boeuf sau cârnați. 
Nici nu ne-a colindat nimeni. 

Moș Crăciun a venit cu vreo două zile mai devreme, că nu mai aveam răbdare niciunul. Dacă bine îmi amintesc, în Ajun am comandat pizza și am băut bere. N-am resimțit niciun fel de lipsă, nostalgie sau dorință de ceva anume dintre cele menționate mai sus. Ba dimpotrivă.

Crăciunul 2005 ne-a găsit în Alpii Elvețieni. Am mâncat un cordon bleu la un mic restaurant dintr-o stațiune și am băut un pahar de Cola - mai aveam de mers cu mașina după aceea, deci jupânul nu putea să bea, iar eu eram solidară. 

A fost cel dintâi Crăciun de care m-am bucurat cu adevărat și-au fost destule  momente în care-mi venea să-mi strig fericirea în gura mare. deși amândoi eram frânți de oboseală. Am râs mult, am fost recunoscătoare, m-am entuziasmat de fiecare aranjament festiv pe care-l vedeam. Am îmbrățișat ninsoarea.


Redescopeream râsul, aflam bucuria de-a avea omul tău alături și de a-ți strecura mâna ta în mâna lui. Pentru prima dată Crăciunul meu era desăvârșit, fiindcă aveam ”ingredientul” esențial: iubirea.

Cu un Moș Crăciun. Mai blondă, (mult) mai tânără...

Îmi mai doresc Crăciunuri ca acela. Ok, poate cu o friptură la tavă în loc de cordon bleu și cu un vin roșu în loc de Coca-Cola. Dar astea sunt deja detalii. Rețeta Crăciunului perfect e, de fapt, cât se poate de simplă: iubire cât cuprinde, ca făina în aluatul de fursecuri :)

duminică, 4 decembrie 2016

Mici bucurii (III)


Am o perioadă epuizantă, dar din fericire e presărată și cu mici bucurii, care - alături de credincioasa mea cafea și de magneziu - îmi dau energie și mă ajută să fac față solicitărilor și oboselii.

1) Exclusivista mea colecție Zubin Mehta s-a îmbogățit cu un articol pe cât de  rar, pe atât de valoros: o carte editată de Filarmonica din New York, despre cei 13 ani în care el a fost dirijorul orchestrei. Cartea se găsește greu - din ce-am văzut, sunt doar câteva exemplare disponibile - și este un colectibil neprețuit pentru cineva atât de pasionat ca mine de muzica și de personalitatea acestui om. 


Are multe imagini pe care nu le-am mai regăsit nicăieri altundeva, programe și afișe de concert, informații și impresii ale unor colaboratori care nu au fost incluse în celelalte trei cărți. 


O reală bucurie, o încântare pentru mine. Atât de  mult mă bucur că am reușit s-o obțin! Aștept să mă delectez cu ea după ce voi fi scăpat de iureșul săptămânilor ăstora.

2) Am primit o pereche de cercei foarte drăguți de la dumnealui jupânul. Din argint și cristale Swarovski.


Sunt perfecți: nu atât de mici încât să treacă neobservați, dar nici opulenți. Ca idee, e a doua oară când îmi dăruiește cercei în formă de stea :)

3) Aseară am lenevit în pat, cu un ceai cu aromă de măr și scorțișoară și un roman de Agatha Christie. Iar dimineață am continuat lectura, înlocuind ceaiul cu o cafea în care am pus o jumătate de linguriță de cremă de marshmallow. Poate că nu e mare lucru, dar de câteva zile îmi doream doar să stau, să stau și iar să stau. Să beau ceva cald și bun și să am răgaz să citesc, fără să mă simt otrăvită de oboseală și fără să-mi cadă ochii în gură. Așa că da, a fost o bucurie pentru mine. Sper să repet experiența cât mai curând. 

Ei bine, deci mâine iar e luni, hm? Deja? Partea bună când ai o perioadă stresantă e că nu-ți dai seama cum trece timpul... Ok, în nota asta, o săptămână bună să avem și hai cu vineri! :)

joi, 1 decembrie 2016

Biscuiți, boierii mei? Biscuim, Măria Ta!


Ce fac eu de câțiva ani încoace în luna decembrie? Hai că devin redundantă în fiecare an pe vremea asta :)) Muncesc de-mi sar capacele, asta fac (apropo, cumpăr capace). Potop de treabă, erori de tot felul, presiune majoră - nici nu se compară cu fostul departament, cu toate că luam și acolo lucrurile foarte-n serios, dar ce e aici, frații mei albi.... 

Zece chestiuni de rezolvat simultan, oamenii anunță că nu pot să lucreze fiindcă sistemul are gripă, unii dintre ei nu știu germană (sunt emigranți și nu au avut când să învețe), dar articulează foarte clar și sonor: ”Gretaaaa! Problem!”, vin cinci mail-uri de la Customer Care dintr-odată - fiecare cu alt subiect -, Musiu Șarl bântuie numai pe la noi și începe nouă fraze din zece cu ”trebuie să facem cutare” (mă dau în vânt după pluralul participativ. Not), sună telefonul, apare vreunul de la IT care vrea să testeze un spanac pentru a vedea dacă e suficient de verde, același Musiu Șarl mă zorește ”știu că ai foarte multe de făcut, dar e musai să te ocupi și de x, y, z”, am peste 50 de ore suplimentare acumulate în numai câteva săptămâni și e o victorie când reușesc să fug la toaletă (asta nu a fost o figură de stil).

Mă distrez, eh? Poate-s masochistă, dar cel mai adesea îmi place. Stresul e mare, dar e cumva altfel decât la fostul departament. Nu știu să spun exact în ce constă diferența: faptul că mă descurc destul de bine cu toate cele, am învățat mai multe, constat că pot rezolva diferite probleme (altele decât cele din ”pătrățica” mea, că pe-astea nu le mai pun la socoteală), jonglez cu diferite sarcini, oamenii mă tratează cu o considerație pe care până acum nu prea o observasem (sau de care nu fusesem conștientă) și, deloc în ultimul rând, raporturile cu Musiu Șarl, care s-au schimbat semnificativ de când suntem la per tu. A intervenit o oarecare relaxare, de ambele părți a dispărut scorțoșenia și asta are ecou pozitiv pentru mine și mă motivează. 
Bine, tot mă calcă pe nervi când îmi cere imposibilul (prost obicei, cred că s-a molipsit de la Sfârfâlică), dar acum reușesc să-i spun ”nu se poate”, ceea ce înainte era un no-go. E ceva diferit, cum spuneam. Nu mă îmbăt cu apă rece, știu că la o adică poate schimba foarte repede foaia, dar sper să nu fac nimic de natură să conducă la așa ceva.

Între toate astea, am și un coleg pe care cred c-o să-l prezint cât de curând în cadrul unui episod din foiletonul ”Scurt serial despre colegii de serviciu”, pe care unii dintre voi îl știți. Nu sunt sigură că-l cunoașteți pe Eficientul Degeaba (au trecut exact 5 ani de când am scris despre el, și din fericire am scăpat demult de ”eficiența” lui), dar am dat aici peste altul care pare croit pe același calapod. Nu mă lansez acum în povești despre el, pentru că vreau să-i dedic un post separat, m-a enervat suficient cât să-și câștige acest drept :D). 

În altă ordine de idei, m-am apucat de recitit Agatha Christie, momentan cărțile ei sunt cam singurele în care pot urmări o idee. Asta când nu adorm cu laptopul în brațe, ceea ce se întâmplă foarte frecvent. 

Altminteri, voi ce biscuiți? 

duminică, 27 noiembrie 2016

Post de pițipoancă (V)


Voi știți că au trecut doi ani de la ultimul post pițipongic? Vai de mine, nu-mi dau seama cum de s-a putut întâmpla una ca asta... mă mir :)) Că material aș fi avut suficient, dacă stau să mă gândesc, dar au apărut mereu alte idei (sau stări) care-au surclasat pițipongelile și aia a fost. 

Ei, dar de curând am primit cadou de la o verișoară o poșetă Coach de care sunt foarte mândră și care a fost, dacă se poate spune așa, sursa de inspirație pentru această postare. Trebuie să vă mărturisesc faptul că poșetele constituie una dintre slăbiciunile mele fundamentale, probabil în top (după muzica lui Zubin și înainte de cercei - pe locul al doilea, cum ar veni). Mi-aș cumpăra cel puțin una pe săptămână dacă nu mi s-ar părea cam exagerat :)) Și-mi place să le colecționez, să le alternez, să le asortez la ținute, ce mai - am un fix cu ele, cum spuneam. 

Așa că azi m-am gândit să-mi scot poșetele în lume, că oricum pe cele de care sunt cel mai mândră nu prea am unde să le etalez momentan, din simplul motiv că-n afară de muncă pe brânci și somn nu mai fac nimic altceva. 

Să-ncep așadar cu piesa principală - poșeta Coach de care povesteam mai sus.


Trebuie să spun că poza nu prea-i face dreptate - adică mie mi se pare că-n realitate e mult mai frumoasă (principiul ”puiul ciorii”, știți voi). Pe de-o parte mă gândesc s-o țin ”de bună”, adică s-o port numai așa... la ocazii speciale - despre care tocmai am explicat că la mine strălucesc prin absență. Pe de altă parte, reflectez că viața e scurtă și dacă am chef să port poșeta Coach când mă duc la cumpărături, așa ar trebui să fac, basta. 

Următoarea poșetă e una de la Lauren Ralph Lauren, care de asemenea e nouă. Mi-ar fi plăcut să fie un piiic mai mare, dar asta nu înseamnă că nu mi-e dragă.


Când am s-o port, am să-i scot ”atașamentul” ăla cu numele mărcii. Mi se pare prea mult, mai ales că logo-ul e oricum aplicat și pe ea. 
(Paranteză: jupânul a privit-o și-a decretat scurt: ”parcă e geanta mea de grădiniță”. Ce părere aveți de asemenea blasfemie?).

”Prâslea” colecției, respectiv cea mai mică dintre toate, e un Calvin Klein


Este foarte drăgălașă, o bijuterie de un auriu stins și-mi place la nebunie. Evident, nici pe-asta nu știu unde să o port, până una-alta stă în săculețul ei. 

În afară de cele de mai sus și de vreo trei accesorii de ocazie (un plic și două clutch-uri), mai am două poșete mass market - una de la s.Oliver, maro și una Esprit, bleumarin - și vreo cinci no name, pe care le alternez. Ah, și mai am una de la Fossil, dar i-a cam trecut vremea și n-am mai purtat-o demult. 

La finalul postării, hai să vă arăt și ce mi-aș dori.


La soare mă pot uita, dar la ea ba :)) Ador accesoriile Yves Saint Laurent, mi se pare că sunt printre cele mai elegante (deși logo-ul e totuși cam mare pentru gustul meu). Una de-asta ca-n imagine ajunge la 1.500 de euro, păcatele mele cele mari și grele...

Hmmm. Mi-aș dori și-o poșetă Prada, acum că mă gândesc. Și una Fendi. Și măcar vreo trei-patru de la Michael Kors. Și... ia gata, ajunge cu visatul deocamdată. Până una-alta, mâine iar e luni :))

marți, 22 noiembrie 2016

Festivalul ”George Enescu” 2017, un adevărat regal


Una dintre ”bornele” cu ajutorul cărora măsor scurgerea timpului îl reprezintă Festivalul ”George Enescu”, de care mă leagă niște amintiri extraordinare, după cum v-am mai povestit. Parcă mai ieri urmăream pe Internet concertele ediției din 2015, când s-a scurs oare (încă) un an? Astăzi a avut loc o conferință de presă în cadrul căreia s-a anunțat programul din 2017. Și simt deja că-mi dau târcoale emoțiile, chiar dacă eu nu sunt în țară, așadar foarte probabil nu voi putea fi prezentă la niciunul dintre concerte. Dar mă bucur pentru toți cei care vor avea ocazia să-i audieze live pe Lang Lang, Anne-Sophie Mutter, David Garrett, Pinchas Zukerman, Leonidas Kavakos, Martha Argerich... 

Vai, mi se face pielea de găină doar cât revăd numele astea și-mi dau seama că toți vor concerta anul viitor la București. Alături, desigur, de unele dintre cele mai bune orchestre din lume: orchestra Filarmonicii din München, orchestra teatrului Scala di Milano, Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam, orchestra Filarmonicii Israeliene, Academy of Saint Martin in the Fields, ca să nu enumăr decât câteva dintre ele. Este absolut remarcabilă performanța organizatorilor și faptul că au reușit să aducă acești titani pe scena Festivalului Enescu. 


Dacă ar fi posibil, mi-aș lua concediu numai pentru a mă duce la o serie de concerte din cadrul festivalului de anul viitor. Am convingerea că foarte multe dintre ele vor constitui o experiență inegalabilă pentru ascultători, chiar dacă nu toți sunt consumatori împătimiți de muzică clasică. Nu e deloc obligatoriu să fii cunoscător în domeniu pentru a primi această muzică în suflet. Eu sunt o dovadă vie în sensul ăsta, cum bine știți. Nu aveam idee cine-a fost Mahler, dar pentru mine a fost dragoste la prima audiție, la ediția din 2005 a festivalului ”George Enescu”. Muzica clasică se ascultă în primul rând cu inima și, dacă-i dați o șansă, vă va răsplăti înmiit. 

Programul integral este disponibil pe site-ul oficial al festivalului. Mie mi se pare atât de frumos, că aproape-mi dau lacrimile :) Și, dacă aș fi în țară în perioada respectivă, iată concertele la care mi-aș dori să merg (în ordinea desfăşurării lor) și pe care vi le-aș recomanda și vouă:

1) 03.09, ora 16:30, Ateneul Român.
ACADEMY OF SAINT MARTIN IN THE FIELDS
Dirijor și solist: JOSHUA BELL – vioară
Program:
Bruch – Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în sol minor op. 26
Beethoven – Simfonia nr. 5 în do minor op. 67.

2) 05.09, ora 17:00, Ateneul Român.
LANG LANG – recital de pian
Program:
Albeniz – Fragmente din „Suite Española” op. 47: Granada (Serenada), Cataluña (Courante), Sevilla (Sevillanas), Cádiz (Saeta), Asturias (Leyenda), Cuba (Notturno)
Debussy – “Balada”
Granados – Fragmente din „Goyescas” op. 11: (El fandango de candil / Quejas, la Maja y el ruisenor)
Liszt – Sonata pentru pian în si minor S 178.

3) 08.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
PITTSBURGH SYMPHONY ORCHESTRA
CORUL FILARMONICII GEORGE ENESCU
Dirijor: MANFRED HONECK
Dirijorul Corului: ION IOSIF PRUNNER
Solist: ANNE-SOPHIE MUTTER – vioară
Program:
Enescu – Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La Major op. 32
Dvořák – Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor op. 53
Mahler – Simfonia nr. 1 în Re Major.

4) 09.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
MÜNCHNER PHILHARMONIKER
Dirijor: VALERY GERGIEV  
Solist: DANIIL TRIFONOV – pian
Program:
Ravel –
“Pavane pour une infante defunte”
Rahmaninov –
Concertul pentru pian şi orchestră nr. 4 în sol minor op. 40
Bruckner –
Simfonia nr. 4 în Mi bemol Major “Romantica”.

5)  10.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
MÜNCHNER PHILHARMONIKER
Dirijor: VALERY GERGIEV  
Program:
Enescu – Simfonia nr. 1 în Mi bemol Major op. 13
Saint-Saëns –
Concertul pentru violoncel nr. 1 în la minor op. 33
Rimski-Korsakov –
Suita simfonică op. 35 „Sheherazade”.

6)  10.09, ora 22:30, Ateneul Român.
CAMERATA SALZBURG
Dirijor şi solist: PINCHAS ZUKERMAN
Program:
Enescu – Balada pentru vioară și orchestră
Schubert – Simfonia nr. 5 în Si bemol Major D 485
Mozart – Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 5 în La Major KV 219 „Turkish“.

7) 12.09, ora 20:00, Sala Mare a Palatului.
ROYAL PHILHARMONIC ORCHESTRA 
Dirijor: CHARLES DUTOIT
Solist: MARTHA ARGERICH – pian
Program:
Enescu – „Rapsodia Română” nr. 1 în La Major op. 11
Ravel – Concertul pentru pian în Sol Major
Debussy – „La Mer” („De l’aube à midi sur la mer „, „Jeux de vagues”, „Dialogue du vent et de la mer”)
Ravel – “Bolero”.

8) 14.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
SCALA DI MILANO
Dirijor: RICCARDO CHAILLY
Solist: DAVID GARRETT – vioară
Program:
Ceaikovski – Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35
Shostakovich – Simfonia nr. 12 „Anul 1917” în re minor op. 112.

9) 16.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA
Dirijor: ZUBIN MEHTA
Solist: KATHIA BUNIATISHVILI – pian
Program:
Schumann – Concertul pentru pian şi orchestră în la minor op. 54
Strauss – Simfonia Domestica op. 53.

10) 17.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA
Dirijor: ZUBIN MEHTA
Solist: LEONIDAS KAVAKOS – vioară
Program:
Enescu – „Voix de la nature”
Korngold – Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35
Schubert – Simfonia nr. 9 (7) în Do Major D 944 „Marea simfonie”.

Mi-a fost destul de greu se aleg numai zece concerte din întreg programul și dintr-un survol am văzut măcar încă vreo patru la care mi-aș dori să merg. Cu adevărat, ediția de anul viitor se anunță a fi una specială. Și asta nu numai pentru că Zubin va fi președintele onorific al festivalului, aspect care mi se pare cu adevărat formidabil și despre care am convingerea că va fi un lucru foarte benefic pentru acest eveniment :)

Abonamentele se vor pune în vânzare pe data de 5 decembrie (în rețeaua Eventim), iar bilete individuale puteți cumpăra începând cu data de 16 februarie a anului viitor. Vă doresc să mergeți la concerte și să vă înfruptați din acest festin. Vi se va umple sufletul de-o fericire pe care poate până acum nu ați cunoscut-o și, cine știe, eventual chiar vă va redefini. 

duminică, 20 noiembrie 2016

Temerile mele (Blog Challenge 20)


Când am început leapșa-foileton - și-au trecut aproape trei ani de atunci, ceea ce mi se pare incredibil - mi-am propus să nu ”sar” nicio temă, oricât mi s-ar părea de dificilă sau oricât de intime ar fi resorturile pe care le-ar atinge. Până acum mi-a reușit asta, deși n-a fost mereu ușor. Iată însă că am ajuns la un subiect pe care nu-l pot dezbate în amănunt. Adică aș putea, dar ar fi atât de complicat încât probabil n-aș avea curajul de-a apăsa pe ”publicați”. Așa că nu, nu voi vorbi despre fricile mele - pentru că despre asta e tema cu numărul 20 a lepșei - dar nici nu voi da foaia goală, cum se spune. 

Mi-e frică? În general, îmi este. De atât de multe lucruri, că le-am pierdut șirul. Pentru majoritatea spaimelor mele nu există un motiv întemeiat, ci e vorba despre consacratul drob de sare. Ok, sau ar trebui să spun mai degrabă o întreagă salină, așa aș fi mai aproape de adevăr. Psiholoaga mea cred că are cucuie de la cât de mult s-a lovit de ”dar dacă...”-urile mele, urmate de vreun scenariu apocaliptic. Și din punctul ăsta de vedere nu prea am înregistrat progrese. 

Punând problema la modul analitic, pot spune că știu de unde izvorăște ”pattern”-ul ăsta al fricilor cvasi-permanente. Lipsa de securitate emoțională din prima parte a vieții, neîncrederea indusă de eternele comparații (”X e mai bun, Y e mai cuminte, Z desenează mai frumos” șamd), boala din adolescență - ale cărei consecințe au fost destul de serioase din punct de vedere fizic și devastatoare în plan emoțional - probleme familiale, un calup de decepții, niște alegeri greșite în viața personală... toate astea au contribuit, fiecare în felul ei, la faptul că, în permanență, mie mi-e frică de câte ceva. Uneori de mai multe lucruri simultan. 


Da, sunt de acord cu fraza din imagine, ce bine ar fi dacă aș putea să o transpun în practică. Însă mi-e imposibil să o fac, mi-e - exact - frică de ce va aduce viitorul, nu am curaj să mă bucur de aproape nimic (dacă mă bucur prea devreme?), nu-mi permit prea des să fiu mândră de mine (dacă o dau în bară?), practic se poate spune că mă sabotez singură. 

Este motivul pentru care, chiar dacă plănuiesc unele lucruri - o excursie, un concert de-al lui Zubin, orice - nu povestesc și nu scriu despre ele decât după ce s-au întâmplat. Bucuria anticipării mi-e relativ necunoscută, pentru că mi-o refuz. ”Dar dacă... ceva merge prost și ce-mi doresc nu se întâmplă?”. Mi-aș dori să știu ce înseamnă bucuria așteptării, emoția, freamătul... dar cred că-n mine există vreun mecanism stricat. Vreun arc minuscul care s-a rupt cu atât de mulți ani în urmă, încât mă-ntreb dacă l-am avut cu adevărat vreodată. 

E destul de neplăcut să trăiesc așa. Am încercat să schimb ceva, să ”lucrez” la mine însămi, dar am dat-o în bară. Dacă aveți vreun sfat, îl primesc cu recunoștință.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Ce mă enervează în ultima vreme


Scurt și concis, că am nervi (nu că asta n-ar fi evident încă din titlu):

  • Angajații care muncesc în dorul lelii, comit greșeli pe cât de banale, pe atât de grave și de-nervii-mei-mâncătoare (că eu tre' să le rezolv - și-ncă urgent. Asta întrucât fiecare comandă care din varii pricini nu poate fi expediată în cel mult 24 de ore trebuie documentată și justificată - de ce, cum și mai ales când va fi trimisă. Nu o dată s-a întâmplat să mă trezesc cu 3-4 E-mail-uri de la Customer Care în interval de zece minute: ”cum adică, problema X? De ce nu s-a rezolvat astăzi? Când va fi expediat pachetul? În ce stadiu este? Așteptăm cât mai repede explicații detaliate!”). Fiecare E-mail de-ăsta echivalează cu un fir alb în capul meu. Din schemă nu lipsesc Musiu Șarl (”Greta, vezi să rezolvi comanda aia azi”) sau Măturătorul (”până la încheierea zilei de muncă aștept E-mail de confirmare a expedierii coletului cutare”). Oh joy!! Iar angajații care au comis greșeala inițială se uită la mine ca rața la fulger când le explic și-i poftesc politicos să caște ochii pe viitor. ”Nu știu, n-am fost eu. Ah, e userul meu? Păi, hmm.... nu știu. Habar n-am. Nu înțeleg. Da, am fost foarte atent(ă). De fapt nu prea cred că am făcut eu greșeala asta”. Împușcă-te, Greto.
  • Sistemul de impozitare german, care-mi ia - cumulând impozitul pe venit și contribuțiile sociale obligatorii - fix o treime din salariul brut. Cică primim primă de Crăciun anul ăsta, chestiune care-n loc să mă bucure, mă irită. Ați ghicit, și prima de Crăciun este impozabilă. Dacă-mi rămâne de-o măslină și-o grisină din ea, pot să mă declar mulțumită. Mereu îmi amintesc de vorba lui Moromete când mă gândesc la treaba asta - ”bine că-ți dau și leul ăla...”.
  • Personajele responsabile de Customer Care și iremediabil bătute în cap. Băi, nene. De ce trebuie să scrie trei oameni diferiți în legătură cu aceeași problemă și să NU comunice între ei? Și chiar dacă-i iei pe toți în CC atunci când răspunzi, inevitabil se trezește careva să scrie înapoi că n-a înțeles, că de ce, că plouă, că e revoluție... Trofeul ”Zgaiba de oțel” îl deține o chinezoaică. Ne face tuturor nervii chisăliță, trimite 15-16 mail-uri pe zi (al treilea începând cu ”nu am primit încă feedback...” - deși scrie la echipa greșită!!), nu recunoaște c-a avizat telefonic niște proceduri, e un vis!! Eu deja am viziuni cu madam porționată și ambalată într-un Samsonite.  Am fost fan ”Dexter”, țin să precizez :D Interesant a fost că la început habar nu aveam ce sex are ființa - e de-a noului client, nu de la noi, deci nu o cunoșteam. Iar numele, chinezesc și unisex :)) Am aflat între timp că e femeie, dar mai avem o făptură virtuală pe nume Li, sex neidentificat. Până la noi ordine, mă adresez în mail-uri cu un inofensiv ”hallo” :))) Cred că acum înțeleg mai bine  conceptul de picătură chinezească.  
Așa, deci e momentul să m-apuc de yoga, nu? :))

duminică, 13 noiembrie 2016

Salată de weekend (VIII)


Chiar dacă aproape a venit iarna, ăsta nu e un motiv să nu ne alimentăm dietetic (zisei eu, care am dormit azi până după 12, drept pentru care am mâncat o singură dată până acum și-s foarte mândră de mine din acest motiv). Acestea fiind spuse, să vă prezint ingredientele salatei de astăzi.

1. Filarmonica din Viena a lansat, cu ocazia aniversării a 75 de ani de la primul Concert de Anul Nou, o colecție de 23 de CD-uri înglobând toate lucrările (319 la număr) interpretate de-a lungul timpului în cadrul acestor concerte. Selecția a fost făcută astfel încât să includă toți dirijorii importanți, dar alegerea  a depins, evident, și de calitatea înregistrărilor. Puteam eu să nu-mi comand bijuteria asta muzicală? 


Nu puteam, deci a mea e :) De mai bine de trei săptămâni numai asta ascult în mașină, timp de două ore pe zi și am trecut cel puțin o dată prin toate piesele. Ce frumusețe, ce încântare, ce minunăție de muzică... În ceea ce privește stilul interpretativ (care depinde în mare măsură de dirijor), mi-am dat seama o dată în plus că-mi place foarte mult Lorin Maazel, lucrările dirijate de el au un ”ceva” aparte. Și Mariss Jansons mi-a plăcut, de asemenea și Riccardo Muti. La polul opus, cel mai puțin mi-a plăcut stilul lui Daniel Barenboim. Nu știu, parcă piesele lui n-aveau niciun zvâc, interpretarea era ternă, lipsită de sclipire, cenușie, banală... Sper să nu mai fie invitat să dirijeze, că strică bunătate de eveniment. 
Cât despre Zubin.... n-are rost să mai menționez, nu? ;))

2. Rămânând în sfera muzicală, aseară a fost difuzat un concert al Filarmonicii din Viena, dirijat în egală măsură de Zubin și de Seiji Ozawa (un dirijor japonez care-a trebuit să-și întrerupă cariera prematur, fiind bolnav de cancer). A fost o bucurie pentru mine, am petrecut două ore agreabile și-am descoperit cu ocazia asta o violonistă despre care auzisem doar în treacăt, dar n-o ascultasem până acum: Anne-Sophie Mutter. O interpretare rafinată, care m-a emoționat. Și, cu toate că asta contează prea puțin în context, trebuie s-o spun: ea e atât de frumoasă! :)

3. De vreo două săptămâni sunt la per-tu cu Musiu Șarl. Băgasem de seamă că-mi spune tot mai des Greta în loc de Frau N, dar continua să folosească adresarea la persoana a doua plural: ”Greta, faceți aia, dregeți ailaltă”. Până într-o zi, când mă sună să mă-ntrebe oarece și zice ”ăăă, noi doi vorbim cu 'dumneavoastră' sau cu 'tu'?”. Cum vreți, i-am răspuns, iar el a ales per-tu-ul, ceea ce pentru mine se dovedește a fi cam dificil :))) M-am deprins oarecum cu adresarea la singular: ”te rog să-mi spui cutare” în loc de ”vă rog să-mi spuneți”, dar cu apelarea directă stau mai prost. Nu pot să-i zic pe nume, mi se împiedică limba :)) Așa că evit asta cât pot, iar când n-am de ales și trebuie să strig după el - ceea ce se întâmplă destul de des, că bântuie prin depozit și nu stă într-un loc -  aleg varianta ”Chef” :D 
Cu toată stânjeneala mea, care vine atât din respect, cât și din obișnuința căpătată de cinci ani de-a folosi pronumele de politețe în comunicarea cu el, îmi place cum vorbim acum, e... drăguț :)

4. Am descoperit întâmplător un demachiant atât de bun, că nu rezist să nu vă spun și vouă. Este vorba despre Nivea Creme Care (flaconul albastru), pe care l-am cumpărat din curiozitate. Nu folosesc produse de îngrijire pretențioase, de fapt am observat că experimentele s-au dovedit în general cam păguboase și tot la Nivea m-am întors de fiecare dată. Asta e, până o s-ajung să-mi permit constant produse Dior, mă descurc binișor cu astea peizane :D 
Dar demachiantul ăsta chiar e foarte bun, și spun asta pentru că eu sunt în general leneșă seara și deseori mă culc fără să aplic o cremă de noapte. Motiv pentru care tenul mi-e destul de uscat dimineața, dar de când folosesc Nivea Creme Care am observat o îmbunătățire considerabilă. Deci pot  să fiu leneșă-n continuare, cum ar veni :))

miercuri, 9 noiembrie 2016

My 2 cents despre noul președinte al Statelor Unite


De dimineață opresc alarma, nu am răbdare până pornește calculatorul și dau buzna pe Internet de pe telefon. Nu anticipam nicio surpriză, mai degrabă eram curioasă cât de șifonat a ieșit Trump din povestea cu președinția. În loc de asta, am căscat ochii cât balena din bancul cu calcanul. Bă, ej' nebun?? Donald Trump e președintele Americii??!!
Mbooon, am zis în timp ce puneam de cafea. Bomba a căzut, a explodat, acum toată lumea se regrupează și încearcă să evalueze pagubele. Unii exultă, alții protestează, alții se vaită, site-ul de imigrări în Canada s-a prăbușit nemaifăcând față accesărilor, alții prevestesc apocalipse pe toate planurile și Putin zâmbește pe sub mustața pe care n-o are. 

Personal, nu mă bucur că a câștigat, dar nici nu mă zbucium din cauza asta. Da, a fost (și pentru mine) o surpriză. De unde la început credeam că Trump doar joacă un rol - acela de a-i netezi calea lui Hillary, pe principiul ”normal că votăm cu ea, că doar n-o să votăm cu Trump”, uite că a ieșit taman invers. 
Nu știu de ce-a câștigat. Pot doar să speculez că lumea se săturase atât de tare de ”sistem”, de corupție, de propagandă, de minciunile lui Hillary Clinton și de promisiuni sterile, încât a zis ”what the heck, hai să votăm altceva”. Am citit astăzi o explicație destul de plauzibilă a unui psiholog, care spunea așa:
”Donald Trump a folosit cuvinte mari precum bombe, închisoare (referindu-se chiar la contracandidata sa), interzicerea accesului tuturor musulmanilor in USA etc. A spus orice pentru a convinge un bazin electoral format din oameni cu nemulţumiri cronice. A adunat voturile persoanelor cu mari frustrări, supărări şi resentimente faţă de sistemul politic. A convins oameni care de obicei nu vin la vot, acei rednecks din mediul rural american, cărora le-a vândut un vis. Sigmund Freud spunea că oamenii au nevoie de un vis pentru a suporta mai bine realitatea, iar masele au nevoie de iluzii pentru a le da un sentiment de bine. Oamenii raţionali speră ca, odată ajuns la Casa Albă, Donald Trump să nu mai folosească atât de ușor noţiunea de bombă“.

Faptu-i cert, trăim vremuri interesante. Zarurile-au fost aruncate, Trump i-a dat lui Hillary un șase-șase, de-acum trebuie să lăsăm timpul să arate dacă alegerea americanilor reprezintă o greșeală colosală sau nu. Dincolo de asta însă, asumându-mi riscul câtorva cofraje de ouă în cap, trebuie să spun că admir încrederea în sine de care a dat dovadă. Nimeni n-a fost de partea lui și n-a crezut în el, în afară de însuși și de familie (dacă...). Cei mai mulți dintre republicanii influenceri s-au dezis public de el, din media în afară de Fox News nu l-a susținut nimeni, în alegerile primare și-a finanțat singur campania. Au curs caricaturile, miștourile, listele de greșeli, a pierdut toate cele trei confruntări electorale.
DAR: ”I want to win and we will win”. A crezut în el, dincolo de toate cele de mai sus. Asta nu-l face eligibil pentru Casa Albă, însă realitatea arată că oamenii au vrut altceva. El nu s-a îndoit de sine, nu și-a adaptat discursul, deși sunt convinsă că i s-a recomandat asta. A rămas el însuși, cu bune și multe rele. A speculat punctele slabe ale electoratului, dovedind că poate vinde nisip în Sahara și zăpadă eschimoșilor. Și-a câștigat.
Ce va fi, timpul va spune. Dar referindu-ne strict - și subliniez, strict - la atitudine, mentalitatea de învingător și încrederea în sine, cred că Trump e un exemplu. Posibil să percep așa tocmai pentru că încrederea în propria persoană e un aspect unde eu nu prea punctez, mă gândesc.

Cât despre declarațiile belicoase de pe parcursul campaniei, poate n-ar trebui să ne speriem atât de tare. Discursul electoral e una, comportamentul ulterior e altceva. S-a văzut asta de-atâtea ori. În America există niște mecanisme democratice, Trump nu va cârmui de unul singur și deja s-a remarcat o schimbare în prima cuvântare ținută după anunțarea rezultatelor. Eu sper că pariul făcut de America nu se va dovedi catastrofal pentru omenire.

Una peste alta, primul lucru pe care-n opinia mea ar trebui să-l facă e să-și plătească retroactiv impozitele pe care a recunoscut că le-a șuntat - prin mecanisme legale, ce-i drept, dar nu le-a plătit. Ar cam fi momentul să-și achite datoriile față de țara al cărei conducător tocmai a devenit. 

luni, 7 noiembrie 2016

Aniversare originală în cuplu


După cum mă lăudam zilele trecute, am avut liber azi - o zi de extra-concediu, pentru că am lucrat într-o duminică. V-am spus și ce plănuisem să fac - o serie de controale periodice, la care altminteri nu mai apuc să ajung din cauza orarului meu, pe care-l găsiți în dicționar ca sinonim pentru cuvântul ”haos”. 

Eh, dar ce nu v-am spus e că astăzi eu și jupânul aniversăm 12 ani de la prima întâlnire și-a venit și el acasă până mâine. Să vă povestesc cum am sărbătorit, dară :D 

- trezit pe la 8 și ceva, luat un mic dejun rapid, apoi plecat fiecare-n treaba lui: eu la oftalmolog, el la service, să pună cauciucurile de iarnă (la mașina femeii de mine, evident);
- ajunsă la oftalmolog, aștept vreo 20 de minute peste ora programată până mă preia o pupăzică; îmi pune rapid picături de dilatare în perspectiva scanării de retină pe care trebuia s-o fac și mă expediază în sala de așteptare. Stau acolo mai bine de-o oră, timp în care pupilele mi se dilataseră atât de tare încât vedeam nu numai dublu, ci de-a dreptul în 4D :));
- la controlul propriu-zis aflu că retina mea e mulțumesc-bine, nu-s semne de găuri (am antecedente în sensul ăsta, de-a trebuit acum câțiva ani să fac o intervenție cu laser la ambii ochi fiindcă riscam inclusiv desprindere de retină). Dar mai aflu și că, având în vedere că pupăzica de mai devreme s-a grăbit să-mi pună picăturile de dilatare, nu mai pot face testul periodic de vedere. Câtă competență! Drept e că nu i-am spus, dar era treaba ei să mă întrebe, nu a mea să mă gândesc la asta;
- trec pe la magazin și decid scurt că am nevoie de blugi, 2 bluze și niște cercei de sezon (cu Moș Crăciun adică);
- ajungem amândoi acasă, mâncăm ceva, ne spunem ”La mulți ani” și perorăm un pic pe tema ”ce făceam acu' 12 ani la ora asta”, respectiv ”cine-ar fi crezut atunci că”;
- la amiază plecăm iar: eu la dentist, el să-și caute ghete. Și de la dentist primesc vești bune. ”Nu trebuie să ne revedem prea curând, nu aveți nicio carie sau alt gen de problemă”. Ptiu, ptiu, sunt mândră de mine. O reverență pentru inventatorul aței dentare, aia cred că face cu adevărat diferența. Altminteri, ca simplă observație, la stomatolog avusesem programare la 16:15, iar la și 20 eram deja pe scaunul din cabinet, mi se pusese șervetul la gât și intrase medicul. Cei de la cabinetul de oftalmologie ar avea câte ceva de învățat de la ăștia referitor la eficiența programărilor;
- plec, mă-ntâlnesc cu omul, care-ntre timp și-a cumpărat ghete și pornim către următoarea destinație: medicul de familie, pentru vaccinul antigripal. Știu că unora nu le priește, dar noi îl facem de vreo 8-9 ani și-n singurul an în care-am uitat amândoi am bolit serios fiecare - în rest, doar foarte ușoare răceli. E o motivație suficientă. L-am bifat și pe-ăsta și la lăsarea serii am ajuns, în fine, acasă. De unde plănuim să nu mai ieșim azi, vorba lui Caragiale, nici să știm de bine că plouă cu cârnați :D

Cum ar spune același Caragiale, curat romantism, coane Fănică :))

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Chemarea la care nu mai răspunde nimeni


Cam jumătate din echipa de la noul departament unde prestez e formată din polonezi care nu vorbesc decât foarte puțin germana - doar cât să înțeleagă strictul necesar și să se exprime la modul minimalist. E totuși suficient pentru a-și face treaba și dintre ei se detașează o familie (părinții și doi copii, băiat și fată) pe care toată lumea o apreciază. Pe bună dreptate: toți patru sunt deosebit de harnici, agreabili, cooperanți și se străduiesc permanent să învețe, să înțeleagă, respectiv să se facă înțeleși. Să tot lucrezi cu asemenea oameni. 

Azi, punându-se la un moment dat problema să-i explic un detaliu fiicei - printre altele, coordonez serviciul de preluare a mărfii și de împachetare - încerc să aflu de la ea dacă știa o anume chestie, adică dacă mai lucrase în modulul respectiv. Înțelege întrebarea, dar citesc derută în ochii ei.

- Nu, eu nu... mama! (chiar așa a zis, ”mama”. Nu ”Mutter” ca-n germană, iar în poloneză habar n-am cum se spune. Probabil ăsta e unul dintre acele cuvinte universale, care depășesc orice barieră lingvistică). 
- Aha, răspund edificată și repet mecanic, fără să-mi dau seama ce spun: ”mama”.

... Mama. După ce-am lămurit-o pe ea ce vreau și-am lăsat-o să-i explice și fetei, m-am întors la treburile mele, dar gândurile mi-erau aiurea. Repetam în gând, rar, doar pentru mine: ”mama. mama. mama”. Ciudat, mi-am spus.  Pentru prima dată, am simțit că acest cuvânt are un ecou aparte în sufletul meu. Ecou de dor pentru ceva ce s-a îndepărtat de mine, resemnare, nostalgie pentru o chemare la care nu-mi va mai răspunde nimeni niciodată. Cel puțin, nu în cuvinte și nu pe lumea asta.

Rostesc cu glas tare, ”mama”. Un cuvânt care-mi pare ca din altă lume și-mi sună cumva nefiresc. De când nu l-am mai spus? Pronunț rar, accentuat și amplu, contemplând parcă sunetele. O dată, încă o dată și încă o dată, tot mai încet, până mi se pierde vocea și rămân doar lacrimile.

”Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei...”.

Unde ești? Nu te aud. ”Acolo, undeva”? Unde e acolo al tău?

Am spus cândva că mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde. Mă auzi, mama?

marți, 1 noiembrie 2016

Mostre din viața în Germania (III)


În seria asta nu se vor regăsi niște mostre bune, ci unele de natură să-mi cam strepezească dinții. Dar și ele fac parte din viață și nu-i ca și cum aș fi crezut vreodată că-n Germania curge lapte la chiuveta din bucătărie și miere la cea din baie. Sunt, ca peste tot, și aspecte mai enervante, mai de neînțeles, mai ciufulitoare de Zen. Și azi va fi vorba despre două dintre ele, foarte recente.

1. Lunea viitoare am liber (o zi de extra-concediu, acordată legal pentru faptul că am muncit duminica trecută). Și ce face omul când prinde o zi liberă pe care nu o anticipase? S-apucă de aranjat programări la controale medicale periodice, aia face. 
Oftalmolog - checked. Stomatolog - checked. La ginecolog dau peste o duduie cam recalcitrantă, căreia îi recit ce vreau: un control de rutină și o ecografie mamară. ”Da, vă pot da programare în februarie”. Ha? Probabil n-am auzit bine, adică e(ra) jumătatea lui octombrie, totuși. Așa că mai întreb o dată. ”Nu avem nimic liber până-n februarie, doar dacă aveți vreo problemă acută, durere, sângerare...”. N-am, da-n schimb nu pricep. Adică eu cel mai mult a trebuit să aștept cândva pentru o programare la un ortoped specializat în chirurgie spinală, care întâmplător era considerat unul dintre cei mai buni doi astfel de medici din Germania. Se poate deci rezonabil presupune că omul avea calendarul de programări nu plin, ci arhiplin. Și totuși, am obținut consultație după două luni. Or, doctorița mea ginecolog nu e atât de ultraspecializată. E un medic bun, face mici intervenții ambulatorii, urmărește sarcini, tratează afecțiuni, e într-adevăr foarte conștiincioasă și grijulie, dar... de aici și până la a avea programările făcute pe patru luni mi se pare totuși cale lungă. Și nici nu știu dacă e vina ei că a luat atât de multe paciente sau a pupăzicilor de la recepție, care au bramburit calendarul de consultații. 
Jupânul consideră că e dreptul ei ca doctor să nu refuze pe nimeni. Eu sunt de altă părere, anume că trebuie să-ți aloci pacientele astfel încât, acelora pe care le ai, să le poți acorda consultații la intervale rezonabile. Că dacă le pui să aștepte patru luni, sunt toate șansele să pierzi destule dintre ele.
Adevăru-i că remarcasem demult că organizarea și eficiența nu sunt puncte forte la cabinetul ei. Cu programare făcută, se așteaptă de regulă peste o oră (fără să aibă urgențe). Aspect care nu mi se pare chiar normal. O sală de așteptare plină în mod constant nu este neapărat un semn pentru cât de bun e medicul, ci mai degrabă pentru cât de aiurea sunt făcute programările.
Nu plănuiesc să o schimb, m-am obișnuit cu ea și am fost mereu mulțumită de felul în care m-a abordat, dar momentan sunt cam frustrată, ce-i drept. 

2. Nu tocmai surprinzător, a fost semnalat primul caz de furt în recent înființatul departament de la serviciu - mă refer la noul client pe care-l avem (un brand cu produse de lux). S-a furat un obiect în valoare de peste 1000 de euro. Scandal, cum a fost posibil, să intervenim, să facem, să dregem, să haideți-să-haidem. Și să luăm măsuri, au tunat managerii în cor.
Au luat. Niște măsuri atât de eficiente, că ne-am simțit electrocutați de respect. Mai exact, ne-au distribuit tuturor (pe semnătură!) niște cutii transparente din plastic. În ele ne vom ține efectele personale (portofel, chei, telefon, ce mai are omul prin ogradă), iar poșetele, rucsacurile și gecile - încuiate într-un fișier metalic individual (pentru care am primit cheie, evident tot pe semnătură). ”Este interzis să mai fie haine sau genți în departament”, au plescăit autoritar antemenționații manageri. 
Ne-am uitat împăiați la ei. Băi, 'steți nebuni? Ce fel de măsură de prevenție a furtului e asta? Adică dacă-și pune mintea careva să fure un ceas, o brățară sau un inel cu diamant, o să se-mpiedice de cutiile voastre de plastic? (Cutii care, că veni vorba, sunt și etichetate cu numele fiecăruia, zici că suntem într-un fel de tabără de prost gust). O să fie, ăăă, intimidat de ele? Sau o să dezlipească netulburat codul de bare de pe brățară, o s-o pună la mână pretinzând că-i aparține și-o să plece acasă fără să bage nimeni de seamă?
N-o să fure nimeni un mantou de blană în valoare de câteva mii de euro sau o poșetă care costă cât două mașini noi. Astea nu sunt lucruri pe care să le poți camufla și scoate neobservat de nimeni. Dar un obiect mic, discret se poate lua cu ușurință dacă ești acel gen de om în stare de așa ceva (nu toate sunt opulente, mi-au trecut prin mână și accesorii de-a dreptul frapante, dar cele mai multe sunt simple, chiar dacă lucrate din material prețios).
Într-un caz ca ăsta s-ar impune niște măsuri mai radicale. De exemplu, camere de luat vederi instalate în toată secția. Obiectele mici, care pot fi ușor furate, să fie încuiate undeva unde să nu aibă acces decât o singură persoană pe tură. Pregătirea și expedierea lor să fie în sarcina numai anumitor angajați, care să fie controlați de team leader la plecarea acasă. Etc etc etc. Dar toate astea sunt mai complexe și costă - mult mai mult decât niște cutii din plastic. Care cutii, apropo, au fost ideea Măturătorului. E de-o inteligență rară tipul, ce să mai discutăm.
Tare cred că furtul ăsta e doar începutul. Cu excepția cazului în care hoții sunt timizi și se sperie de cutii.

luni, 31 octombrie 2016

”Jurnalul Annei Frank”


Nu cred că aș mai citi vreun roman de ficțiune despre Holocaust, oricât de bine ar fi scris și oricât de multe detalii de atmosferă ar surprinde. Am convingerea că adevăratele povești despre Holocaust sunt cele reale, istorisite de supraviețuitori ai acestei catastrofe, care - deși atât de cunoscută și documentată - rămâne totuși de neînțeles, de nepătruns, de necuprins pentru mintea omenească. 

Despre ”Jurnalul Annei Frank” ați auzit, cu siguranță. Mulți dintre voi poate că au și citit cartea, bazată în întregime pe fapte reale și a cărei autoare a murit înainte de-a împlini 16 ani. Anne provenea dintr-o familie evreiască și împreună cu tatăl, mama și sora s-a ascuns de teama deportării timp de doi ani (1942-1944), alături de niște prieteni de familie, într-o clădire din Amsterdam - oraș aflat la vremea respectivă sub ocupație germană. Timpul se scurgea cu greu, iar locatarii pendulau între disperare și nădejde. 
Au numărat zile, săptămâni, luni, și-n cele din urmă, ani. 
Au sperat mereu că-și vor putea relua viața normală și se însuflețeau când elaborau planuri pentru ”după război”. 
Au învățat că fericirea poate însemna uneori să dai noaptea perdeaua de camuflaj la o parte și să privești cerul. ”Când ești singur și nefericit sau trist, încearcă și tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să privești din pod lumea de-afară. Nu casele și acoperișurile, ci cerul. Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea”.

Anne a descoperit, mult prea devreme, amarul singurătății. Se izola în cărți și-n scrierile proprii, încercând să-și găsească liniștea în lumea ei interioară și să-și potolească temerile și demonii care puneau deseori stăpânire pe ea. Visa la ceea ce va deveni, evident, ”după război”. ”Trebuie să lucrez ca să nu devin proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc”. 

Condițiile de trai în clandestinitate nu puteau fi ușoare. De exemplu, paisprezece zile în șir au mâncat la cină doar spanac și salată. În măsura posibilităților, primeau alimente de la prieteni de încredere care le cunoșteau ascunzătoarea și nu mergeau la toaletă în timpul zilei, de teamă că ar putea atrage atenția cuiva care venea în vizită în partea locuită a casei. Cea mai mare parte a discuțiilor se desfășura în șoaptă. Veștile din exterior erau de cele mai multe ori dramatice. Restricții tot mai mari și mai grele impuse evreilor, foamete, lipsuri, prieteni și cunoscuți arestați și deportați în lagăre. ”Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalţi, la cei care au plecat. Şi dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită şi-mi zic în sinea mea că este o ruşine să fiu aşa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă şi ea (20 noiembrie 1942)”. 


Anne

Anne a încercat permanent să ducă o viață cât mai aproape de normalitate, în ciuda situației în care se afla. S-a îndrăgostit  de Peter, fiul familiei Van Daan care împărțea cu ei viața clandestină, a visat - chiar dacă era în același timp realistă în ce-l privește - și-a trăit bucuria inocentă a primului sărut. Se certa des cu mama ei și era mult mai apropiată de tată. Nu trecea zi în care nu se gândească la libertate, la cărțile pe care le va scrie, la tot ce va realiza. Și asta făcea ca pereții Anexei, cum își intitulaseră locuința provizorie, să fie mai puțin sufocanți.

N-a fost să fie. În data de 4 august 1944, toți locatarii clandestini (în total, opt) au fost arestați de Gestapo. Se bănuiește că au fost denunțați, dar acest lucru nu s-a dovedit niciodată. Trimiși în diferite lagăre de concentrare, unicul supraviețuitor a fost Otto Frank, tatăl Annei.
Anne și sora ei au fost închise la Bergen-Belsen unde au murit, se bănuiește că de tifos, în primăvara lui 1945. Cu ajutorul secretarei sale, Otto Frank a reușit să recupereze jurnalul fiicei lui și și-a dedicat viața publicării și popularizării acestuia.

Anne a murit nu doar sperând că-și va putea recăpăta viața. Anne a murit crezând. Fiind convinsă.

”Într-o bună zi, acest război groaznic se va termina, totuși. Într-o bună zi vom fi din nou oameni, nu doar evrei”.

”Oameni, nu doar evrei”. Patru cuvinte simple, care exprimă atât de bine tragedia acestui popor.
Ziua aceea a venit, dar pentru Anne și familia ei, ca și pentru milioane de alți oameni, a fost prea târziu.

Dacă nu ați citit cartea, vă recomand să o faceți. E o pagină de istorie care merită cunoscută de toată lumea. Și-n același timp, este o lecție de viață pentru fiecare dintre noi. V-ați gândit vreodată cât de norocoși sunteți că nu trebuie să așteptați noaptea pentru a privi cerul...?