Ce NU v-ar plăcea să faceți niciodată?

Dacă n-am scris ieri, e pentru că sunt complet absorbită de ”Downton Abbey”. Mesmerizată, nu așa oricum. ”Mănânc” un episod după altul, ”unul și gata” (vezi să nu) și nu mă pot opri. Înțeleg pe deplin numeroasele recenzii entuziaste. E un serial extraordinar - iar Maggie Smith e atât de magnifică (pleonasm asumat) în rol, cum n-a mai fost poate decât Olivia Colman în ”The Crown”. O fi un apanaj al serialelor britanice, n-am idee....
Doamne, îi ador expresivitatea și sarcasmul. Am stat să mă gândesc la un citat reprezentativ ca să vă pot exemplifica, însă nu m-am putut decide pentru niciunul. Sper să fiu în stare s-o fac atunci când voi scrie despre serial. Dar practic orice replică a ei este o savoare în sine.

Până una-alta, reflectam în metrou zilele astea și sunt curioasă de ceva. Care este, ca să zic așa, anti-talentul vostru? Ce nu v-ar plăcea să faceți, profesional vorbind, niciodată?

Încep eu, că așa-i cinstit.
1) Nu m-aș vedea niciodată lucrând în vânzări. Urăsc să fac asta, tot ce ține de negociere în general. Aș da chix nu din prima săptămână, ci din prima oră a primei zile.
Mai mult decât atât - nu reușesc să pricep cum de există oameni cărora le place și au succes în domeniu. Tot respectul meu pentru aceștia.

2) Nu-mi place să lucrez în Customer Service - iar job-ul actual presupune inclusiv așa ceva. O fac, n-am de ales, dar cu mare plăcere m-aș lipsi de partea asta dacă ar fi posibil. Vă dădeam exemplul cu Pandelică, și credeți-mă, el e soft. Dar am pe unii care ajunseseră inclusiv să mă amenințe, pentru că nu pricepeau niște chestiuni absolut banale (și specificate în contract). Am scris și am rescris de mai multe ori unele mail-uri, fiindcă nu puteam da ”send” la ce-mi ieșea din taste la prima mână, când eram turbată de nervi și de *cine_moașă-sa_se_crede_ăsta”.

La voi cum e?

Din meandrele lucrului cu clienții

Cum presta yours truly azi cu aprindere, pac, E-Mail de la Pandelică. Pandelică fiind un client de-al meu, deștept nevoie mare. Mare nevoie, ca să-nțelegeți ce vreau să zic. 

Metaforic vorbind, închipuiți-vă că aveți o tonă de mere. Multe-multe-multe mere, fiecare cu particularitățile lui.  

”Dragă Greta, s-a stricat un măr. Te rog să te ocupi”.
Vai, dar ce dor mi-era de mail-urile tale, măi Pandelică, măi. Ca de scrisorile de la Fisc, așa de dor mi-era.
”Dragă Pandelică, înțeleg situația și mă ocup îndată. Dar după cum știi, am nevoie de mai multe informații. Te rog să-mi dai mai multe detalii referitoare la măr, ca să pot rezolva problema” - și, pentru că-l știu pe Pandelică a nu fi cel mai ascuțit creion din penar, îi precizez datele de care aveam nevoie. Nu că ar fi fost prima dată, dar na, el pricepe greu și uită repede.
Mno.
”Desigur”, îmi răspunde Pandelică îndatoritor, ”voi încerca să fac rost de mai multe informații”.

Va încerca. Asta nu sună din cale-afară de promițător.

Îmi văd de treabă, peste vreun sfert de oră vine mail de la Pandelică.
”Dragă Greta, un măr e stricat. Te rog să te ocupi”.

😳😳😳
Pandelicăăăăă, 'ț-ar starea ta... 😒
Caaaalm, Greta, calm.
”Dragă Pandelică, am înțeles asta. Dar după cum ți-am spus, aceste informații nu sunt suficiente pentru a putea remedia problema. Te rog să-mi spui X, Y, Z” (și mai repet o dată ceea ce abia scrisesem).

Următorul mail pandelicesc.
”Dragă Greta, nu putem folosi mărul așa cum e acum. L-am scos din ladă. Te rog să te ocupi”.

Grdkalfdhwierywe&^&*&^#pffff! 🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯

După încă două mail-uri, am reușit să aflu cam 25% din ce aveam nevoie. Așadar, cinci mail-uri ca să aflu - în parte - ceea ce ar fi trebuit să știu încă din primul. Bine și-atât, ce pot să mai spun... 🙄

Ce mi-a plăcut în România

Dacă săptămâna trecută am bombănit, săptămâna asta scriu despre ce mi-a plăcut în concediul petrecut în România.
(Știu, știu... un articol pe săptămână 😐. Frumos îmi mai șade. N-am nicio scuză, alta decât că, ahem, am reînceput serviciul și pe lângă asta am terminat sezonul al doilea din ”The Good Doctor” - highly recommended, apropo. Cum însă nerușinații de la Netflix nu au binevoit să aducă și următoarele două sezoane filmate, mă apuc de mult-aclamatul ”Downton Abbey”. Sunt foarte curioasă dacă e atât de bun pe cât se spune. Închid paranteza). 

Trecând așadar la subiect.
M-am îndrăgostit de păsările de curte de la socri. Cred că v-am mai zis, mie oricum îmi plac rațele, găinile și gâștele (asta deși mă consider o persoană citadină) și cu mare plăcere aș ține și eu unele, dacă aș avea condiții. Acum mi-au picat cu tronc și cei 4 curcani, pe care mai nou îi au socrii - pentru acuratețe, se pare că sunt 3 flăcăi și-o domnișoară. 

Desigur, asta este numai o selecție, la apel mai fiind prezente câteva găini roșcate și cu gâtul golaș, vreo 2-3 albe și una neagră. Cocoșelul e senior, să tot aibă vreo 10 ani, dar nu se lasă; cucurigește hotărât cu glăscioru-i subțire, are o relație stabilă cu găina neagră (în sensul că sunt mai mereu împreună și e deosebit de protector cu ea) și dă dovadă de foarte multă vigilență; cum apărea cineva în curtea lor, cum se-nfoia preventiv și dădea de veste.
Curcanii... sunt curcani 🦃🦃🦃🦃. Blânzi, încă destul de mici (au cel mult 3 luni, din câte-am înțeles), scot niște sunete foarte simpatice (un fel de ”bi-bi-bi”) și seara trebuie luați unul câte unul și puși la culcare în coteț, întrucât nu se duc de unii singuri, ci se cocoață împreună pe te-miri-unde, la înălțime. Unul dintre ei a reușit performanța de-a se sui pe frânghia de rufe, de unde ne privea cu demnitate. 😀
Găina din imagine beneficiază aprioric de toată simpatia mea. Păi cum altfel, dacă au botezat-o Șoșoacă? Revoltător, vă spun. În locul ei aș declara grevă și n-aș mai face niciun ou până nu mi se dă un nume cumsecade.
Era fascinant să le urmăresc dinamica și felul în care se purtau. Aveau două recipiente mari cu mălai, identice; ei bine, se pare că era deosebit de important să mănânce din amândouă, deși era aceeași mâncare în ambele. Ciuguleau dintr-unul și numai ce le vedeai dând fuga într-un suflet la celălalt, de-ai fi zis că cine știe ce minunăție era în al doilea recipient 😂 Ba se mai și-mpingeau una pe alta în acest demers. Am tot stat și m-am uitat la ele, încercând - fără succes - să-mi dau seama ce-o fi în capul lor... Minte de găină, ce să le ceri 🐔 Dar erau foarte simpatice, oricum.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să-l ajut pe nepotul meu la temele de vacanță. Ocazie cu care mi-am dat seama cât de avansați sunt copiii de azi, comparativ cu generația noastră. Avea niște caiete speciale cu teste (pentru matematică și comunicare), în opinia mea bine concepute, intercalând problemele de calcul cu unele care presupuneau să desenezi sau să colorezi, și cu multe cerințe care solicitau copilului să gândească singur, să se pună în pielea vreunui personaj, să găsească singur răspunsuri. Cerințe care mi se păreau pe alocuri dificile, de altminteri - mâna sus care dintre voi știa să explice sensul poveștii ”Hainele cele noi ale împăratului”, la vârsta de 8 ani. Eu cu siguranță nu știam.

Din concediul ăsta m-am întors cu mai multe cărți ca oricând - fie primite cadou, fie cumpărate de mine (cele două volume biografice, Sophia și Coco Chanel, pe care le-am luat de la Cărturești).

Am început cu prima de sus, pentru că-mi doream demult să citesc un thriller istoric - și până acum îmi place foarte mult.

În paralel, zoresc să termin autobiografia lui Barack Obama, pe care am reluat-o după câteva săptămâni de ”abandon” și am reușit să reînnod firul.

Tot la capitolul ”ce mi-a plăcut” se încadrează și excursia în Bucovina; dar despre asta, într-o postare separată.

Toate cele de mai sus, și evident faptul că i-am revăzut pe ai noștri, au compensat aspectele care ne-au enervat și despre care v-am povestit.
În încheiere, vă las cu o poză din Găești (podul peste calea ferată), care nu mai necesită niciun comentariu.

Autorul e creativ, nu glumă. Le are cu metaforele, alea alea 😀

PS: ah, cum era să uit? Salata de vinete făcută de soacră-mea. Mi-a plăcut de-aș fi fost în stare să mănânc numai asta și-n culcare și-n sculare. Păcat că îmbătrânesc și nu mă mai ține fierea de asemenea vitejii...

Țara lui ”ei și ce dacă, toată lumea face la fel”

Postarea asta va fi una plină de năduf și-n care voi vorbi în termeni nu tocmai măgulitori despre ceea ce am constatat în România, în interval de 2 săptămâni. Dar o să compensez - sper - în articolul despre Bucovina. 

Dacă ar fi să sar direct la concluzie, asta ar fi că nu intenționăm să ne mai ducem în patrie decât în caz de absolută nevoie. Preferăm să-i aducem pe-ai noștri aici în vizită. Ce-am văzut pe șosele este dincolo de orice ne-am fi imaginat în materie de nesimțire din partea șoferilor - iar jupânul are experiența multor ani de condus în România. Dincolo de asta, inclusiv prietenii și neamurile ne-au spus că au constatat o agresivitate mult peste cea din anii anteriori.

Bunăoară. Am mers de la Găești la Piatra Neamț și retur, așadar vreo 760 de kilometri în total. Un interval edificator pentru a-ți face o părere pertinentă, aș zice eu. Și ce-am observat? 

- Viteza legală e un banc prost. Nu cred că mai ține cont de ea aproape nimeni. În localități se mergea de regulă cu 70-75 km/h, zic asta judecând după cât de rapid eram depășiți (da, noi mergeam cu vreun 55 la oră în localitate. Că pe indicator scria 50 și noi suntem fraieri, csf). Ba la un moment dat, pe undeva-n apropiere de Focșani, ne-a depășit unul de ne-au fluturat ochii ca melcului din banc. Avea cu siguranță măcar 80 la oră. Și da, eram într-o localitate.

- Șicane ”cât cuprinde”. Gen - dai semnal că vrei să intri în depășire, moment în care cercopitecul din fața ta îți ocupă juma' de bandă și merge practic pe jumătate de sens opus, ca să te-nvețe minte. Normal, așa-ți trebuie. Cine te crezi, de-ncerci să-l depășești?!

- Se conduce pe stil ”alergare printre jaloane”. Babuinul depășește, îi sare unuia-n față (că n-are prea mult loc fiindcă cel pe care l-a depășit are la rândul lui mașină în față, deci îl și forțează să frâneze) și-ncepe imediat să dea semnal că vrea să depășească din nou. Ceea ce și face cu prima ocazie, deși e riscant, deși pe unii îi obligă să pună frână. Dar ce-i pasă?  El știe să croșeteze pe șosele, frățiuer, el nu e fraier ca ăia care nu depășesc decât atunci când sunt rezonabil de siguri că nu-i vor jena pe ceilalți participanți la trafic.

- Apropo de depășiri: a devenit rutină să depășești pe linie continuă, ba chiar și pe pod. Și dacă noi am văzut foarte mulți de-ăștia în numai două călătorii mai lungi, e clar că ăsta-i trendul actual. 

- Poate vă-ntrebați unde e Poliția. La dracu-n praznic, probabil. Că noi am văzut o unică mașină de poliție pe șosea, mașină care a trecut netulburată pe lângă un individ oprit pe carosabil, pe drum național, cu portiera deschisă, fără triunghi pus și fără avarii, pe care numai printr-un mare noroc l-am evitat. Da’ ce, era treaba poliției nerușinatul ăla? Vai, dar nu știu cum pot avea pretenții de-astea, serios, ce-o fi în capul meu? 🙄

Să conduci în stilul ăsta în condițiile în care drumurile nu sunt într-o stare tocmai bună mi se pare... nu știu, de fapt, nu am un cuvânt care să definească un asemenea amalgam de tupeu și ignoranță. 

Partea cea mai tristă însă abia urmează. Foarte mulți dintre ei s-au obișnuit să conducă așa pentru că ”toată lumea face la fel”. Nu reușesc să înțeleg ideea. Adică să depășesc riscant pentru că și Pandelică din Bemve (sic) consideră că-i normal să depășească pe linia continuă? S-o ”frig” cu 70-80 în localitate, riscând să dau peste vreun cățel, pisică sau orătanie, care-s atât de frecvente pe marginea drumului în satele românești? De ce? Pentru alea 3-4 minute pe care (am iluzia că) le câștig? Pentru că altfel m-ar ține antemenționatul Pandelică numa-n flashuri și m-ar înjura? Să dea flashuri până face bătături și să-njure până-i apar spume la gură, din partea mea....

Am văzut chestia asta și-n satul unde locuiesc socrii mei. Nu vă puteți imagina cum zburau mașinile pe-acolo, ziceai că-i raliu și mai multe nu. Șoseaua e bunicică, deci s-o frigem, Pandelică (rima e întâmplătoare). 

Mai e de mirare că România e pe nedoritul loc întâi în Europa în ceea ce privește accidentele rutiere? Păi cum să nu fie, când Pandelică s-ar prăpădi de râs dacă i-ar aminti cineva de conduita preventivă în trafic.... Și România e plină de Pandelici, asta-i problema.

Despre reguli și restricții în contextul pandemiei, nici nu mai pomenesc. Era de mare mirare când vedeam oameni cu măștile purtate corect. În aeroport și-n avion, la fel. Deh, dacă nici alții nu purtau, doar nu era să fie ei mai fraieri, nu? Ăia de la securitate se preumblau agale printre pasagerii care, nu că purtau masca la mișto - nu o purtau deloc. Să-i fi atenționat? Ei, dar cum să-i fi deranjat cu asemenea absurdități. În avion s-a menționat la început că masca e obligatorie pe toată durata zborului, dar să zică vreo stewardesă ceva nesimțiților care stăteau fără mască, deși nu mâncau și nu beau în momentul ăla? Oh, dar vai, ce idei mai am și eu (iar).

Cu toată sinceritatea o spun - nu m-am simțit așa expusă nici când, nevaccinată fiind, schimbam 6 mijloace de transport pe zi anul trecut în septembrie / octombrie - până am intrat a doua oară în home office și nimerisem o perioadă cu lucrări de terasament, când se circula pe trasee diferite. A fost o ușurare să intru în metrou la Hamburg, unde toată lumea purta corect masca.

Închei articolul ăsta amintindu-mi de ceva ce cred că am mai povestit cândva pe blog: într-o dimineață conduceam spre fostul serviciu. Eram în schimbul 1, așadar era undeva în jur de ora 5. Într-un sat, un semafor. Cine a așteptat împreună cu mine să se facă verde? Un Ferrari, doamnelor și domnilor. Un Ferrari roșu, frumos de nu-mi puteam lua ochii de la el. Repet, era 5 dimineața, într-un sat mic din Bavaria, nu era nici țipenie pe șosea și nu erau nici camere de luat vederi.
Nu trag nicio concluzie din asta, dar nici nu cred că e necesar. Se impune de la sine.

Despre chiloți, spatulă de lemn și alte corpuri delicte

Motivul pentru care n-ați citit articolul ăsta aseară e că mai bine de 24 de ore n-a funcționat rețeaua wi-fi și nu-mi venea să folosesc datele mobile pentru blog. (Am în plan un articol cu impresii din patrie; printre bombănelile care vor urma, n-o să uit că Internetul din România cam dă caramele ăstuia de aici...).

'nfine, acum merge, drept pentru care purced a vă istorisi cum m-am distrat în aeroporturi. 

Hamburg
Trecem peste faptul că ai fi ghicit care sunt românii și fără să-i fi auzit vorbind. Papornițe, plase, plăsuțe, pungi, copii urlând și tăvălindu-se la propriu pe jos că nu mai au răbdare, oameni care încearcă să se bage în față la check-in ”vai, mă scuzați, nu mi-am dat seama că stați la rând” (chiar așa, nu era deloc evident că aștept la rând. Doar se știe că aeroporturile prezintă un înalt potențial turistic și probabil cetățeanul o fi crezut că am venit exclusiv să admir un panou cu o reclamă 🤨).

Ajung la controlul bagajelor, scot punguța transparentă cu produsele lichide sub 100 ml (demachiant, deodorant, crema de față, fond de ten etc), scot tableta, pun toate cele în tăvi șamd. Știu că-s în regulă, dar nu mă mir când rucsacul meu e deviat spre control. ”Al dumneavoastră?” mă chestionează o cucoană autoritară.
Mdea. Al meu.
Îl deschide și-ncepe să scoată, înșirând pe masa de metal tot ce găsea. Aveam doar chestii bune de mâncat în el - brânzeturi elvețiene (mai multe bucăți de diferite soiuri, ambalate în vid), trufe de ciocolată, marțipane de tot felul (e ”patria marțipanului” aici în zonă, mai exact la Lübeck), popcorn cu caramel pentru nepotul meu și... un baton făcut din smochine, care merge foarte bine cu brânza. Eeee, păi delicatesă mi-a trebuit?
- Ce e asta? se oțărăște cucoana.
(Îl împachetasem în folie de staniol, că era cam lipicios, în ciuda ambalajului. Proastă idee. Un baton ambalat în staniol arată cum nu se poate mai dubios, mi-am dat seama abia atunci). Îi explic, se uită cruciș.
- Îmi arată pe ecran că e suspect.
Și io ce pot să fac? Desfă și uită-te la el, iaca...
- Trebuie să-l desfaceți dumneavoastră.
Dau să mă apropii de masă.
- Nu vă apropiați! se rățoiește madam și de undeva răsar îndată doi masculi de la pază, care se uită suspicioși când la mine, când la batonul meu.
- Păi dacă nu mă pot apropia n-am cum să-l desfac, zic io îngăduitoare si hotărâtă să nu mă enervez.
Madam pare să-și dea seama de această contradicție (bravo ei, sigur a fost premiantă în clasa întâi), dar tot nu-mi permite să mă apropii de masă. Apucă batonul de ambele capete, îl întoarce pe toate părțile, trage bănuitoare de un colț de folie și se uită la etichetă ca proverbiala rață la fulger.
- Este un produs alimentar, zice ea către masculii antemenționați. E ok.
Bravo, Pătrățel, ai văzut că știi?
- Ați mai mâncat așa ceva? E bun?
Poftim cultură, acuma stăm și de socializare, după ce s-a lămurit că nu-s teroristă. Așa credeam cel puțin, dar nu era cazul. Pun toate la loc în rucsac, când observ că și troller-ul meu de mână e deviat pentru control. Asta chiar mă surprinde, pentru că nu aveam în el decât îmbrăcăminte, sandale, accesorii gen peria electrică de păr sau epilatorul și o baghetă ”Harry Potter”, cadou pentru o prietenă Potterhead.

Cucoana deschide valiza și prinde a scormoni. Se uită prin și pe sub haine și-i cășunează pe baghetă.
- Aveți ceva ascuțit aici?
Îi explic, îi arăt ce scrie pe cutie, ”aaaaaa”, face cucoana edificată și scotocește mai departe. Numai ce-o văd că deschide un buzunar interior unde se aflau chiloții mei de schimb.
- E doar lenjerie acolo, îndrăznesc.
- Nu știu, mie îmi arată pe ecran că e ceva suspect aici.
Haida de. I-aș spune io ce-ar putea face cu ecranul ăla... 😒
Impasibilă, cucoana scoate chiloții mei și-i înșiră pe masă. Roz, negri, bej, cum are fiecare prin ogradă. Nu mai e nevoie să spun că lumea din jur se uita ca la circ, iar eu simțeam cum mi se urcă sângele la cap.
În final, n-a găsit nimic suspect nici la chiloți și mi-a permis să-i pun la loc și să plec. Mulțumesc de îngăduință, ce să zic 🙄

București
Iar s-a lăsat cu distracție la controlul bagajelor, ce credeați?
De data asta chiar m-am mirat din cale-afară când troller-ul a fost oprit pentru control. Nu-mi puteam da seama care-ar fi motivul, dar apoi mi-am adus aminte că la Hamburg am avut chiloți suspecți, so...
- Aveți obiecte electrice în valiză, mă informează un pișpirel hotărât.
Păi da... am. Peria de păr, periuța de dinți și epilatorul. Niciodată, în ani de zile, n-a fost o problemă cu ele - și le car cu mine pretutindeni. Nu mi-au fost controlate.
Pișpirelul scormonește, le scoate pe toate și le pune într-o tavă separată. Și împreună cu ele, mai scoate și chestia asta:

Este exact ceea ce pare - o spatulă de lemn, cumpărată din Bucovina. Parol că bufnița de pe ea nu e electrică și i-am comunicat și pișpirelului acest, nu-i așa, amănunt. ”Trebuie controlată”, a zis el plesnind de autoritate.

Când mi-a returnat obiectele mai sus-menționate, a ținut să mă admonesteze:
- Data viitoare să le scoateți din valiză și să le puneți separat în tavă înainte de control!
Ete spanac. Nu mi s-au cerut niciodată, la niciun aeroport pe unde m-am preumblat și n-am văzut pe nimeni să facă așa ceva. Nici cucoana de la Hamburg nu le ceruse, ea avea ce avea cu chiloții 😂 Nu știu de unde și până unde-i veniseră băietului ideile astea.

În concluzie, se poate spune că-n acest concediu am fost mai suspectă ca oricând 😀

Bu hu hu 🦉

... iacătă-mă-s (oi fi pus toate cratimele unde le e locul? Să fim îngăduitori și să tragem perdeaua, vorba lui Mark Twain....). 

Ultimele două săptămâni au trecut ca-n zbor (Doamne, ce noutate vă spun, adevăru-i că nimeni nu-și dăduse seama cât de repede trece perioada concediului, noroc de mine c-am avut revelația 🙄). A ieșit cum ne propuseserăm: am stat cu părinții, ne-am revăzut o parte dintre neamuri și unii prieteni, ne-am plimbat, am petrecut ”quality time” cu lumea și-am avut parte și de câteva bonusuri - cum ar fi printre altele o excursie de două zile în Bucovina, o călătorie cu Mocănița, o incursiune la Cărturești Carusel și deosebit de agreabila tovărășie a 4 curcani (de care deja mi-e dor să-i pun la culcare), precum și-a unor găini filozoafe. 

Despre toate cele de mai sus voi povesti în perioada următoare, ca și despre aventurile de care-am avut parte la aeroport - atât la plecarea din Hamburg, cât și la București. Că doar nu era să nimeresc niște vameși cu toate țiglele pe casă. N-ar fi avut niciun haz 😀

Între timp, dacă are cineva o metodă verificată de-a supraviețui primei zile de muncă de după vacanță, rămân pururi îndatorată.