Asasinul vine la cină 😎

(Iar am ajuns la un articol pe săptămână... mno, ce să mai și zic. N-am nicio scuză, alta decât că între mers la sală de 2-3 ori săptămânal, job degrabă de nervi frecătoriu (sic) și unele turbulențe emoționale cărora mă străduiesc împreună cu psihologul să le dau de cap, blogulețul a ajuns să fie din nou prăfuit... Dar nu mă las, să știți. Mă străduiesc. O să ies eu la lumină până la urmă 🙂).

Paranteza fiind încheiată, mi-am propus ca astăzi să vă povestesc despre o foarte interesantă experiență de care am avut parte weekend-ul trecut. Până n-o uit, nu de alta. Și după aceea ne reluăm hălăduielile prin Portugalia.

Nu mai știu dacă v-am povestit despre cadoul pe care l-am primit de ziua mea de la colegii de serviciu: o invitație pentru trei persoane (eu alături de două colege, care avuseseră și ideea) la o ”Krimidinner”. Iată în ce constă: în timp ce iei o cină somptuoasă la un restaurant, asiști la o piesă de teatru în cadrul căreia cineva moare. La final ești invitat să ghicești cine a făcut-o. Este cu atât mai interesant cu cât nu ai nicio informație prealabilă, practic afli abia la fața locului despre ce este vorba și ai ocazia de a-ți forma o părere.

Am fost foarte impresionată de acest cadou, gândit special pentru mine. ”Ne-am zis că ar fi ceva care ți se potrivește, că tot îți plac serialele polițiste”. Păi da, ce pot spune, m-au nimerit la fix. Fiind un eveniment deosebit de popular și solicitat, prima rezervare posibilă a fost sâmbăta trecută, pe 16 septembrie.

Invitația era foarte promițătoare și după cum se va vedea, n-am fost deloc dezamăgită. Ba chiar dimpotrivă, aș spune.

Ajungând la restaurant, ni s-a controlat invitația și după ce majordomul (care urma să joace în piesă) ne-a anunțat (”Clanul McNita!” 😂😂😂 - acțiunea se petrecea în Scoția, deci trebuia să ne integrăm în atmosferă), am fost conduse la masă, unde urma să stăm împreună cu alți 5 invitați. Am sporovăit între noi făcând schimb de impresii și deja destul de impresionate de ceea ce vedeam. Estimativ eram în total vreo sută de persoane, într-un decor elegant și foarte șic.
Am cercetat curioase meniul, compus din patru feluri: file de păstrăv afumat cu salată de linte și cremă de hrean; supă de roșii; ragu de vânat cu ciuperci și garnitură de morcovi glazurați și piure de țelină; delicatesă de ciocolată și coacăze.

Ne deterăm naibii, am concluzionat noi, iar fetele s-au întrebat ce e aia consommé: ”din câte știu, supă-cremă”, am cuvântat eu sigură pe mine, numai ca să constat ulterior că mi-am dat cu firma-n cap, consommé-ul fiind de fapt o supă clară. Care nu-s o rafinată și nici n-o să fiu în viața asta, lumeee 🙄.
Seara a început cu un absint (băutură uzuală în societatea britanică de la jumătatea secolului trecut, când se petrecea acțiunea piesei), pe care l-am consumat în cadrul unui adevărat ritual explicat pe îndelete: ni s-a oferit un cub de zahăr pe care l-am caramelizat dându-i foc într-o linguriță; când flacăra s-a stins am pus cubul de zahăr în absint și l-am pisat cu lingurița până s-a amestecat cu alcoolul verzui; la final am adăugat cu generozitate apă și-am toastat.
(Care-o mai bea absint în viața asta, 'ai de capu' meu de Lady McNita ce migrenă am avut a doua zi 🤕. Dar fusei nobilă? Rezon!).

Subiectul piesei mi-a adus aminte de ”Cursa de șoareci” a Agathei Christie; într-o familie din înalta societate a Scoției anului 1961, toată lumea se pregătește pentru citirea testamentului Lordului Ashtonbury (care era gata decedat, fiind prezent doar sub forma urnei cu cenușă). Văduva acestuia, Lady Ashtonbury, anticipează că este principala beneficiară, în dauna nepotului (care, cum altfel, e o pramatie pasionată de jocurile de noroc) și a soției acestuia (pițipoanca perfectă). În seara lecturii testamentului sosește un oaspete neașteptat, care se recomandă ca fiind fratele demult dispărut al răposatului. În distribuție se mai regăsesc nelipsitul majordom precum și clasicul polițist.
După ce ne-au fost prezentate personajele principale (mai erau încă trei, care aveau să fie recrutați ulterior din public) ni s-a servit, în fine, primul fel.

Din trei flic flac-uri cu furculița și cuțitul l-am și terminat. Deh, suntem nobili, să nu uităm, nu ne îndopăm ca plebea 😏. ”Bun, pricep eu cu noblețea, dar mi-e foame de leșin”, a mormăit una dintre colege și i-am dat dreptate, invitând-o să ne consolăm cu un pahar de vin.

Dinamica serii era foarte bine gândită: între feluri se juca, apoi mâncam, urma o scurtă pauză (foarte apreciată de fumători), după care se continua acțiunea. Între ”episoade” comentam asiduu ce se întâmplase până atunci și ne întreceam în speculații.

Mă simțeam ca J.B. Fletcher din mult-iubitul meu serial ”Murder, she wrote” și până la un punct pe bună dreptate: am intuit cine urma să moară - fratele răposatului. A fost momentul când au introdus în piesă primul personaj recrutat din public: doctorul, care-a luat pulsul și-a zis că respectivul s-a dus pe veșnicele plaiuri ale vânătorii. După care patru tineri au fost solicitați să care ”cadavrul” într-un covor în camera alăturată, Lady Ashtonbury fiind deosebit de afectată de prezența acestuia 🙍‍♀️.
Tot cam acum au început să apară clișeele: s-a luat lumina (sala fiind luminată în momentul respectiv doar de câteva aplice), din cauza ninsorii puternice toate drumurile erau blocate și majordomul a anunțat pe un ton dramatic faptul că telefonul nu mai era funcțional fiindcă cineva tăiase cablul 😁.

S-a servit consommé-ul (cu ăsta n-am poză, probabil fiind prea surprinsă că nu e supă-cremă). Din trei sorbituri l-am dat gata - noblesse oblige trebuie să fi fost inventat pentru  cei care țin dietă - și ne-am așezat comod pentru continuarea piesei.
A apărut polițistul, care se afla ”întâmplător” 🤨 în vecinătate și-a început ancheta. Mai întâi a recrutat din public un ajutor pentru polițist - un tip foarte simpatic și dezghețat - și-a trecut la clasicele interogatorii. Cine putea să fi avut motiv, unde era fiecare când a murit victima, cine i-a servit paharul de vin (cum cine, normal că majordomul, că de-aia era acolo în definitiv). După ce-a răspuns fiecare la întrebări, s-a servit felul principal.

Măcar ăsta a fost consistent și ne-am săturat, în cele din urmă. Din păcate, se pare că era căprioară (nu prea avea cum fi porc mistreț, așa cum sperasem eu, carnea fiind prea fragedă ca să fie asta); spun ”din păcate” fiindcă în măsura în care ține de mine mă feresc de carnea de căprioară, din simpatie pentru ea. Nu neg, e gustoasă, dar... dacă aș fi avut de ales n-aș fi optat pentru așa ceva. Ah, să nu uit, două vorbe despre morcovi: nu știu cum și cu ce se presupunea că sunt glazurați, dar mie mi s-au părut pur și simplu niște morcovi fierți și-atâta tot. Din nou se dovedește că-s o nerafinată 🙄.

Ultima parte (înainte de desert) a fost dedicată analizei alibiurilor și demontării acestora. A apărut în scenă și notarul, recrutat tot din public și-a dat citire testamentului care-o desemna pe Lady Ashtonbury principala beneficiară a averii răposatului Lord.
Asta m-a făcut să fiu rezonabil de sigură că Lady e criminala, având în vedere că ar fi trebuit să împartă banii cu fratele Lordului (victima, adică). Și-n afară de asta, mai aveam un argument: doar n-o să cadă acum în clișeul absolut, mama tuturor clișeelor din lume, respectiv ”the butler did it”.

S-a servit desertul și ni s-au distribuit și bilete pe care urma să scriem cine credem că este criminalul și care a fost motivul acestuia. Eu am scris-o pe Lady Ashtonbury, una dintre colege l-a încondeiat pe nepotul împătimit de jocurile de noroc și cea de-a treia n-a predat biletul, spunând că nu e deloc sigură pe ideea ei.

Finalul a fost destul de previzibil: răposatul nu era de fapt fratele Lordului, ci un polițist sub acoperire, care venise hotărât să-l demaște pe un celebru escroc urmărit de ani de zile fără succes de Scotland Yard. Escrocul l-a recunoscut și-a hotărât să-l suprime.

Iar escrocul, respectiv criminalul era... Vă spun la final 😀.

După desert (nimic extraordinar, dar fin și binevenit după consistentul fel principal) s-au strâns bilețelele și s-au analizat în timpul pauzei. Reluându-se jocul, criminalul a fost demascat și apoi fiecare dintre bănuiți a anunțat câți dintre cei prezenți îl suspectaseră. Desigur, în afară de criminal toți s-au arătat din cale-afară de ultragiați pentru că au fost bănuiți. ”Nu v-a plăcut mâncarea, sau ce?” s-a zburlit Lady Ashtonbury, menționând că a fost suspectată de 24 de persoane. 

Vreo câțiva, din cale-afară de creativi, l-au indicat pe Lord a fi asasinul. Aha, adică ăla din urnă 🧐. 
Adevăratul criminal fusese indicat de 17 invitați, iar numele acestora au fost introduse într-o tragere la sorți în care s-au extras doi câștigători. Premiul a constat într-o carte de bucate cu rețete tradiționale din Marea Britanie. La cât de mult îmi place mie să gătesc, se poate spune că n-am pierdut nimic 😂.

Concluzionând, a fost o experiență foarte interesantă și plăcută, pe care cu mare plăcere aș repeta-o. Și poate chiar o s-o mai facem cândva, că și fetelor le-a plăcut (dar personal mă voi lipsi de absint, thank you very much). Mi se pare ceva deosebit și deloc ușor; publicul este mereu altul, actorii trebuie să fie spontani și pregătiți pentru orice, fiindcă niciodată nu poți anticipa cum va reacționa sala. E mult efort și multă muncă, dar ceea ce iese este foarte distractiv.

Așa, că vă rămăsesem datoare cu un răspuns. Ei bine... 🥁🥁🥁:

Au rămas deci fideli clișeului suprem și poate că-n alte împrejurări l-aș fi suspectat și eu pe individ, însă am hotărât să gândesc out of the box. Ce să spun, bun moment mi-am mai ales 😂😂😂.

A ieșit ditamai povestea, dar sper că v-a plăcut 🙂. Agatha Christie (eșuată) din mine vă dorește o săptămână excelentă 🙂.

Descoperind Portugalia: Oceanariul și cel mai lung pod din UE (VI)

Încheind astăzi poveștile din Lisabona (nu și serialul însă, că abia aștept să vă invit la un vin de Porto), vom povesti printre altele despre cei mai simpatici domni și doamne pe care i-am întâlnit în acest concediu.

Și unde i-am găsit pe respectivii? La Oceanariu, al doilea acvariu ca mărime din Europa, după cel din Valencia. Este primul acvariu care a inclus habitate oceanice într-un singur mediu controlat, unde au fost recreate ecosisteme oceanice. 

Acum ar fi momentul propice să spun că, personal, nu-mi amintesc să fi fost niciodată din cale-afară de impresionată de acvarii, în general. Astfel se explică faptul că n-am prea multe de povestit pe subiect. Nu-i vorbă, vietățile marine sunt foarte interesante, dar mie nu-mi ”spun” mare lucru. Poate de unde sunt așa... depersonalizate, deși nu e musai cuvântul corect și biologii marini s-ar lua cu mâinile de cap auzind chestia asta. Dar tot n-aș fi ratat Oceanariul, fie și numai pentru renumele pe care îl are.

Am citit despre fiecare, am urmărit diversele vietăți în acțiune, nu mi-a displăcut ce-am văzut, însă până la momentul în care am ajuns la dumnealor din imaginea de mai jos aș fi putut spune că mi-e cam tot aia. Asta în ciuda faptului că imensitatea acvariilor îți inducea senzația că ești acolo cu peștii, sub apă. Și chiar dacă a fost o combinație de înspăimântător și fascinant să vezi rechinul atât de aproape. 

Daaaar, ei m-au făcut să zâmbesc din toată inima, să mă topesc de drag, să... ❤️🐧❤️.

Mai mare dragul, vă spun. Cred c-aș fi fost în stare să stau cu orele acolo și doar să-i urmăresc. Fiindcă încă destul de devreme, am avut norocul de-a fi martori și la micul dejun, pe care vă invit să-l urmăriți (rar fac promisiuni, dar de data asta făgăduiesc solemn că vă va da o incredibilă stare de bine):

 

Ei, (nu-i așa că) am avut dreptate? 🙂
Fiecare pinguin are nume și pe o tăbliță îi puteai identifica după brățările pe care le purtau:

Atât de mult mi-au plăcut Pingu (așa-i alint), că am vrut să-mi cumpăr un suvenir cu ei de la magazinul din incintă. Ce să vezi, nu aveau. Nici breloc, nici vreun pluș, nici tricou, nici magnet, nimic. Mi se pare o omisiune regretabilă. Aveau în schimb brelocuri în formă de stea de mare - a se citi, o bucată de pâslă verzuie tăiată în formă de stea. Serios? 🤨

Un obiectiv turistic foarte impresionant - deși l-am putut admira numai de la distanță - este podul Vasco Da Gama, care traversează râul Tagus și, cu lungimea de peste 12 kilometri, este cel mai lung pod din Uniunea Europeană.

Și cum ne plimbam noi pe faleză, căscând ochii la una-alta... 

... am dat peste niște accesorii care ne-au devenit foarte familiare în ultimul timp. Se putea să nu se cocoațe a voastră pe unul din ele?

Mă rog, nu era din cale-afară de practic (pedalele erau destul de greoaie și înțepenite), dar de-un farafastâc pentru amintire și-au făcut treaba.

Ne-am plimbat și cu telegondola, dar, cum se vede și în imagini, nimeriserăm o zi înnorată, nu adia vântul mai deloc și afară era absolut înăbușitor. Combinație care, în cabină, se simțea la parametri și mai puternici. Not fun.

Imagine din telecabină

Și-am încălecat pe-o șa... și-am plecat din Lisabona 🙂. Cu sentimentul că a fost frumos, ne-au rămas unele lucruri nefăcute (dar așa se întâmplă întotdeauna), am cunoscut o nouă capitală, am aflat multe lucruri noi și poate o să revenim într-un city break peste câțiva ani, să recuperăm ceea ce n-am apucat să facem acum.
Ne citim din Porto 🍷 (abia aștept să fac abuz de emoticonul ăsta 😀).

Să nu mă dați dispărută 👀

Zilele astea avem musafiri, motiv pentru care ne vom (re)citi din weekend încolo. Continuăm cu povești din Portugalia, printre altele.

Tot zilele astea, avem 30 de grade aici. În zona asta așa ceva este o raritate inclusiv pe timpul verii, dar fiind pratic la jumătatea lui septembrie, se poate considera un fapt cu adevărat excepțional. I-am făcut un semn prietenesc gecii de toamnă, un fel de ”ne vedem mai încolo”. S-a uitat ciudat la mine (ea, geaca), o fi zis că-s în denial sau ceva 🤨.
De regulă, în perioada asta avem 17-18 grade, vânt și ploaie mocănească. Anul ăsta însă, te sufoci încă de la primele ore ale zilei.
Ce să zic, sunt amuzanți omuleții care susțin că nu există încălzire globală și totul se înscrie în parametrii normalității 🙄. Come closer and tell me more, vorba ceea.

Având în vedere țonțoroiul jucat de vreme se poate lesne deduce că n-am niciun chef de muncă, dar nu m-a făcut mama rentieră, deci îi dau înainte cu nețărmurit avânt. 

Sper că sunteți bine și aveți temperaturi ceva mai sănătoase la cap decât mine.

Descoperind Portugalia: excursie la pomul lăudat din Sintra (V)

Printre primele obiective despre care am citit atunci când am început să mă documentez pentru vacanța în Portugalia a fost Sintra - un orășel situat la aproape 30 de kilometri de Lisabona, recunoscut ca una dintre cele mai iubite reședințe de către regii Portugaliei și celebru atât pentru castele, cât și pentru peisaje. Prin urmare, i-am dedicat o zi întreagă și-n zori am luat trenul din gara Oriente - construită în vederea Expoziției Universale din 1998.

A fost o călătorie de vreo 40 de minute, confortabilă și încântătoare. Este o experiență deosebit de interesantă să folosești transportul în comun în țări pe care le vezi pentru prima dată; îți oferă perspective inedite, pe care altfel nu le-ai putea obține.

Ajunși în gara din Sintra, am avut norocul de-a prinde imediat autobuzul 434, care te duce la castele. După o călătorie nu tocmai monotonă (dar despre asta, într-un articol separat) am coborât la cel dintâi obiectiv: Castelul Maurilor (Castelo dos Mouros).
După ce-am cumpărat bilete la intrare - demers oarecum dificil dat fiind că nu erau decât două automate, dintre care numai unul funcționa, coada nu era tocmai mică și automatul dădea tot felul de erori; cu totul, am stat mai bine de-un sfert de oră la rând - ne-am început vizita.

La drept vorbind nu este propriu-zis un castel, ci o fortificație construită de mauri între secolele al VIII-lea și al IX-lea, așadar în urmă cu peste un mileniu. Locația a fost aleasă datorită poziției geografice strategice, care permitea ținerea sub observație a râului Tagus, principala poartă de intrare dinspre Atlantic, oferind și asigurând în același timp protecția orașului Sintra. În interior se află o cisternă și, de asemenea, se pot vedea și fundațiile locuințelor musulmane.
Vizita este interesantă și peisajele sunt spectaculoase, făcând să merite efortul nu tocmai de neglijat al urcușului pe treptele abrupte, săpate în stâncă.

Verdele pădurilor din Serra da Sintra contrastează frumos cu albastrul din zare al Oceanului Atlantic, pe care-l vedeam acum pentru prima dată. Aveam să ne și întâlnim, în zilele următoare.

Este cel mai bine conservat castel din Evul Mediu, fapt care-l face cu atât mai interesant. Aleseserăm ziua respectivă inclusiv datorită faptului că urma să fie foarte cald în Lisabona; or, în Sintra, temperaturile erau ceva mai scăzute și era mai puțină umiditate. Asta a făcut ca urcușul să fie oarecum mai ușor.
Fără a fi fost din cale-afară de impresionați (adică eu clar n-am prea fost), ne-a plăcut și eram nerăbdători să ajungem la următoarea destinație - castelul Pena (Palácio da Pena), pe care-l văzuserăm deja din depărtare.

Aici, însă, ne-am dezumflat de-a binelea.

În primul rând, nu mai era posibil să cumpărăm bilete pentru a-l vizita imediat; următorul slot orar disponibil era peste vreo 4 ore, timp pe care nu intenționam să-l petrecem pe acolo ca să ne epuizăm făcând nimic (autobuzul din Sintra venea rar, mereu arhiplin și drumul nu era tocmai ușor). Ok, a fost vina noastră că nu ne-am documentat din vreme despre bilete; hai să mergem totuși pân-acolo, am zis și asta am și făcut.

Sosind, am constatat că puteam să vizităm grădinile, pentru care de asemenea trebuia să luăm bilete, însă măcar aici accesul nu era restricționat de un anume interval. Ne-am așezat la o coadă cam intimidantă (am stat la rând aproape o oră) și le-am luat: 7,5 euro de persoană. Nițel piperat, am zis, dar n-o fi degeaba. S-a dovedit însă că a cam fost. Degeaba.

Nu am înțeles pentru ce se percepea această sumă - și la câți oameni erau la rând, îmi pot imagina că aveau încasări respectabile. În grădini însă nu era amenajat nimic. Dar nimic, absolut nimic. Nu tu o bancă pe care să-ți  tragi sufletul, nu tu o cișmea cu apă potabilă la care să te răcorești, nu tu  vreo floare plantată, ni-mic.

Și-atunci, care e motivul pentru care biletul de intrare costa atât de mult?  Ce ni se oferea de banii ăștia?

Ne-am adus aminte de Giardini di Augusto - niște grădini botanice din  Capri, amenajate în terase cu vedere la mare. Am găsit o bogăție de flori acolo, în ronduri superbe și din loc în loc băncuțe de piatră. Prețul de intrare: 1 euro. Da, UN euro, pentru care am primit atâta frumusețe. La grădinile castelului Pena am plătit de șapte ori mai mult și nu am primit decât dreptul de-a ne plimba printre copaci.

Ne-am frăsunit vreo jumătate de oră pe acolo și-apoi am zis să ne încercăm norocul la castel. Cine știe, ne ziceam, poate că totuși putem cumpăra bilete la fața locului și intra.

Da' de unde. Accesul spre castel era păzit de vreo 4 angajați care vegheau cu ochi de vultur să nu cumva să te strecori înainte de intervalul orar pentru care aveai bilet. Am văzut unii oameni încercând să discute, dar șanse zero; erau ușuiți fără excepție, pe un ton sec și chiar destul de nepoliticos: ”please go back and wait for your time slot”.

Am făcut niște poze din exterior, ca să fie. Însă deja nu mai aveam niciun chef de castel, cred că nici să fi avut acces nu ne-ar mai fi păsat. Vorba aia, pe banii și muzica mea nu stau să mă bruscheze un individ plătit inclusiv din banii mei. Și asta mai venea și după gustul amar din nejustificat de scumpele grădini.

Următorul castel era ceva mai îndepărtat; între timp se făcuse amiază, ne era cam foame și ne ajunsese oboseala. Fără niciun regret, am luat autobuzul 434 spre Sintra și apoi trenul spre Lisabona.

Personal, am fost mofluză după această experiență și-aproape aș zice că a fost o zi pierdută, pe care am fi putut să o fructificăm mai bine dacă am fi rămas în oraș. Omul meu nu-mi împărtășește opinia - ”chiar și așa, știind tot ce știm acum, rămân la părerea că nu puteam omite Sintra”.

Mbine, eu tot am impresia că ne-am dus cu sacul și pomul lăudat nu era acasă 😂.