Ce v-ați spune, dacă v-ați privi într-o fotografie de demult?

Săptămâna asta mi-a ajuns la os, n-a fost zi pe care să n-o închei cu dureri de cap (la propriu). Așa stând lucrurile, energia mea nu e tocmai la cote entuziasmante. Sunt obosită, stresată, nu prea mai e zi să n-o închei fără nervi înodați în stomac. Arrghhhh 😫

Așa că mai întâi mi-am căutat binele. Simfonia nr. 38 (”Praga”) de Mozart e un remediu excelent și mi-am aflat leacul într-o înregistrare cu my forever dearest, Zubin. Ce dor mi s-a făcut de el... dar e un dor blând, cald, bun 🙂 E acolo, activ - chiar și-n condițiile actuale - și sper să-l revăd anul viitor. 

Și după ce mi-am găsit binele, am mai dat peste ceva frumos și-am zis să împart cu voi. Pasămite Sir Anthony Hopkins a povestit pe Twitter că are pe calculator o poză de-a lui din copilărie și...

Mi s-a părut ceva deosebit, ca un fel de... metaforă pentru viață 🙂 Cred că toți ar trebui să facem asta din când în când. Pentru a ne aminti că ne-am descurcat pe cât ne-a stat în putință, că am jucat cât am putut de bine cărțile pe care le-am primit și că nu ne-am rătăcit pe drum. 

Asta e una din fotografiile mele preferate. Aveam 3 ani și, din ce mi s-a povestit, înainte de momentul ”să ne tragem în poză” urlasem strașnic, din motive rămase neelucidate. 

Nu știu ce mi-aș spune, la drept vorbind. 

Cred că mi-aș spune că, având în vedere toate cele petrecute, m-am descurcat destul de bine. 

Din unele puncte de vedere n-a ieșit așa cum îmi dorisem, dar în alte privințe a ieșit mai bine decât aș fi îndrăznit să sper. 

”Ce se ascundea în ochii tăi?” m-a întrebat o prietenă când a văzut poza, în urmă cu mulți ani. 

N-am știut să răspund. Dar se vede treaba că le cugetam adânc de pe-atunci deja 🙄

De fapt, acum că mă gândesc...  știu ce mi-aș spune. 

I did ok, and I did it my way. 

Voi ce i-ați spune fotografiei voastre de când erați pitici? 

Din nou despre plângăcioșii profesioniști

Am stat eu binișor și am constatat că devin tot mai multitasking în ceea ce privește umplerea timpului liber. 

Urmăresc în paralel două seriale: ”Dark” și ”The Crown”, ambele pe Netflix. Extrem de diferite unul de altul, practic două lumi separate, încât am nevoie de câteva clipe de repaus când le alternez. În caz contrar m-aș putea aștepta s-o văd pe Regina Angliei călătorind în timp sau vreun adolescent catapultat din 2019 în 1952, la curtea regală. Îmi plac amândouă, voi scrie despre fiecare în parte, mi se par bine realizate și cu o poveste bine susținută. 

Când am chef de vreun film, am la dispoziție o paletă extrem de variată, din care pot alege. 

De asemenea, citesc ”Becoming”, autobiografia lui Michelle Obama și sunt impresionată de cât de bine este scrisă. 

Așa stând lucrurile, pot să plonjez la orice oră în cel puțin 3 lumi paralele, în funcție de dispoziție. Cred că sunt extraordinar de norocoasă.

Și-n timp ce reflectez la asta, mai arunc un ochi pe Facebook și dau din ce în ce mai des peste smiorcăieli și plângăceli. 

Vai, nu mai suportăm să stăm în casă.

Vai, nu mai suportăm să nu socializăm. 

Vai, nu mai suportăm să nu ne-adunăm în turmă.

Vai, nu mai suportăm să purtăm mască. 

Vai, vrem vaccin. De ce nu apare vaccinul mai repede?

Vai, dar apare vaccinul prea repede, nu e testat suficient. 

Vai, cum adică va trebui să purtăm mască o vreme inclusiv după ce apare vaccinul. Conspirație!

Vai, vai și iar vai. Suntem o nație de plângăreți. ”Muieți-s posmagii” este ceea ce ne caracterizează cel mai bine. Să ni se DEA. Să ni se aducă. Să SE. Mereu acest reflexiv care nu presupune nicio implicare personală. Să SE facă, să SE rezolve, să SE aia, să SE ailaltă. 

Ca să ne-nțelegem. Nu mă refer la oamenii care, din cauza restricțiilor impuse de pandemie, și-au pierdut locurile de muncă sau micile afaceri care le asigurau traiul. Acestea sunt niște drame, dar - curios fapt - din ce-am putut constata eu însămi, oamenii ăștia sunt cei mai decenți. Își înghit amarul și-ncearcă să facă față cumva situației. Nu ei sunt plângăcioșii. Nu, plângăcioșii sunt ăia ale căror venituri nu au fost afectate, dar care, ați ghicit, nu mai suportă 🙄

Asta în ciuda faptului că au atâtea mijloace la dispoziție pentru a-și umple timpul în care, altminteri, ar socializa în turmă. Doamne, spiritul ăsta gregar mă scoate din sărite, niciodată nu am fost genul și nu am putut înțelege chestia asta. 

Mă rog, să zicem că sunt eu o ciudată și-o antisocială (recunosc și nicio mustrare de cuget n-am). Dar acei oameni care vor ”în turmă”, chiar nu cunosc semnificația zicalei ”Fă Rai din ce ai”? Chiar nu pot fi câtuși de puțin recunoscători pentru posibilitățile pe care le oferă timpurile actuale? 

După cum se vede, nu pot. 

Oare cum ar fi arătat o pandemie la sfârșitul anilor '80? Să stăm în casă ca și-acum, numai că... 

Fără Internet.
Fără filme (exceptând casetele de care se făcea rost ”pe sub mână” și pe care oricum nu le puteai vedea dacă nu aveai video, nu erau prea multe opțiuni în afara filmelor bulgărești sau rusești).
Fără calculator.
Fără telefoane (sau cine știe, poate se putea scrie pe WhatsApp de pe telefonul cu disc și nu-mi dau eu seama cum 🤔).
Fără cărți pe alese.
Fără tablete. 
Fără lumină și fără căldură (mă rog, aud că asta se-ntâmplă și-n România zilelor noastre, și nu-s puține cazuri.... Cu 30 de ani în urmă însă, era mai degrabă regulă).
Fără mâncare bună și variată (și am vaga bănuială că nici livrarea la domiciliu nu funcționa tocmai glorios. Sarcasm alert).

Nu mai spun că nici nu aveai unde să defulezi, că te sălta Securitatea mintenaș. 

Exemplele ar putea continua, dar cred că e limpede ce voiam să spun. Mulți dintre plângăcioși au prins vremurile acelea, așadar s-ar putea crede că sunt în măsură să facă diferența. Teoretic, pentru că practic nu pare să fie cazul. 

Și oricum, aș paria oricât că, și dacă s-ar elimina toate restricțiile, plângăcioșii vor continua să găsească motive de-a se plânge. În privința asta, izvorul creativității pare să fie nesecat. 

Misterioasele căi de acces într-un magazin Apple

Nu știu dacă am povestit pe aici, dar atât eu cât și dumnealui suntem, de ani de zile, fani ai produselor Apple. Știu că astea sunt din categoria ”ori le iubești, ori le urăști”, cale de mijloc nu prea există când e vorba de ele: noi facem parte dintre cei care le preferă, dintr-o sumedenie de motive pe care unii le pot considera cât se poate de subiective, dar vorba aia, sunt ale noastre 😀

Ei bine. De când cu pandemia, dar-ar dracii-n el de pangolin, unul dintre cele mai aventuroase demersuri a devenit să pătrunzi în magazinul Apple din buricul Hamburgului. Și dacă pot înțelege foarte bine faptul că trebuie să gestioneze cumva afluxul de vizitatori, măsurile pe care-au hotărât să le implementeze sunt pe alocuri absurde și, ceea ce este cel mai rău, aplicate fie imprecis, fie discreționar.

Bunăoară.
Exemplul nr. 1
Acum câteva săptămâni, iPhone-ul jupânului părea să aibă o problemă - nu se mai auzea foarte clar când vorbea și nici el nu-l auzea prea bine pe interlocutor. Aparatul e altminteri în stare bună, deci hai să mergem la reprezentanță să se uite ei. Știam deja că pentru asta trebuia făcută programare, deci a sunat la hotline, a relatat situația, ăia l-au programat la ora 17:00 în ziua respectivă, pa-la revedere.
Numai că. Ajunși la fața locului (unde au instalat cordoane ca la aeroport, păzite cu strășnicie de gardieni publici și niște pișpirei angajați Apple, care gestionează mulțimea adânc pătrunși de propria importanță), ni s-a spus că ”nu suntem pe listă”.
- Dar am făcut programare.
Pișpirelul ne scrutează bănuitor, mai cere o dată numele, i-l dictăm pe litere. Se uită pe o tabletă.
- Îmi pare rău, nu sunteți pe listă. Nu puteți intra în magazin. Următoarea programare e disponibilă săptămâna viitoare.
Din fericire, hotline-ul îi trimisese omului un mail de confirmare, pe care i l-a arătat pișpirelului. Acesta se uită din nou încruntat pe tabletă.
- Îmi pare rău, nu vă găsesc. Noi nu comunicăm direct cu hotline-ul, ei doar fac programări și updatează listele, probabil nu s-a înregistrat în sistem. Următorul!
Nu ne lăsăm și cerem să vorbim cu un superior. În stilul ăsta, dacă nici o eventuală programare ulterioară nu se ”înregistrează în sistem”, mai ajungem noi la Apple când o trece pandemia...
Vine superiorul (înarmat și el cu o tabletă), reluăm tărășenia da capo. ”Domnii susțin că au făcut programare, dar nu apar pe listă”, ne pârăște ofuscat pișpirelul.
- Păi pe lista asta nici nu au cum să apară, din moment ce e lista pentru ”Achiziție”, zice superiorul (dovedind că nu degeaba are totuși o funcție ceva mai cu moț). Dacă programarea e pentru o problemă de ordin tehnic, hotline-ul trebuie să-i fi înregistrat la ”Verificare & Reparație”. Ai controlat lista aia?
Evident, n-o controlase, deși îi povestisem și lui scopul programării. Îi doresc mult succes în carieră, e lucru mare cât e de deștept 🙄
Problema a fost rezolvată apoi în exact 7 minute. Se acumulaseră niște impurități (particule de praf) la microfon și de aici neajunsurile de ordin acustic.

Exemplul nr. 2
Voiam să ne uităm la noile modele de iPhone. Pur și simplu să le vedem, să avem acel ”sense of touch” despre care pe bună dreptate se tot vorbește referitor la produsele Apple 🙃 Suntem fani, cum vă spuneam. Întâmplându-ne prin oraș, ne-am așezat la rând (da, de când cu pandemia, la Apple e mereu coadă. O văd ori de câte ori trec prin centru. Sistemul ăla al lor de programări cam sughite, ce pot să zic).
Ajungem în față, ne abordează o demoazelă cu tabletă. Scopul vizitei și la ce oră aveți programarea, ne interoghează ea.
Explicăm: nu am făcut programare pentru că nu avem vreo problemă și nici nu vrem să cumpărăm nimic, ci doar să ne uităm la niște produse.
- Nu puteți intra în magazin fără programare.
Pe barba lui Merlin, când faci programare prin hotline trebuie să menționezi ce treabă ai, ca să te treacă pe lista corespunzătoare. Noi nu avem o treabă anume.
- Chiar dacă vreți numai să vă uitați, asta se încadrează la ”Achiziție”, deoarece poate veți dori să cumpărați ceva. Pentru ”Achiziție” trebuie programare. Nu puteți intra.
Am încercat să-i mai elucidăm, ea o ținea una și bună cu ”dacă vă uitați, înseamnă Achiziție, nu puteți intra”. Următoarea programare era disponibilă peste 2 zile. În timp ce parlamentam (fără succes), un tip încearcă să se strecoare pur și simplu pe lângă noi.
- Domnule, domnule, îl strigă demoazela, ce treabă aveți și la ce oră aveți programare?
Domnul se întoarce, vizibil agasat.
- N-am programare. Vreau să cumpăr un cablu.
- Ah, sigur, nicio problemă, poftiți.
El a poftit, noi am rămas uitându-ne ca rața-n beci. Wtf.  Am auzit bine?
- Cum de-a putut să intre fără programare? A spus clar că vrea să cumpere un cablu.
- Exact, grăiește demoazela, dându-și ochii peste cap în fața prostiei noastre. Vrea să cumpere un cablu. Nu are nevoie de programare pentru asta.
- Cum adică? Asta nu e ”Achiziție”? Doar cumpără!
- Nu. Dacă vrea să cumpere un cablu, nu este achiziție. Îmi pare rău că nu vreți să mă înțelegeți, pufnește demoazela cu dispreț.
- Păi noi vrem să ne uităm, asta se încadrează la ”Achiziție”? Și faptul că domnul cumpără un cablu, nu este ”Achiziție”?
- Da, mă bucur că în sfârșit ați înțeles. Nu puteți intra.

Băi nene. BĂI. NENE.
Am încercat să-i explicăm unuia care părea să fie ”in charge”, dar n-am mai avut succesul de data trecută. ”Mergeți la colega”, ne-a ușuit el. Păi colega e bătută-n cap (mă rog, n-am zis așa). ”Îmi pare rău, nu e treaba mea, dacă ea spune că nu puteți intra, nu intrați”.

Pentru numele lui Belzebut, data viitoare cumpărăm un cablu.

România. Nimic.

N-aveam un text anume plănuit pentru astăzi, dar m-aș fi gândit eu la ceva. Acum însă, nu mă mai pot gândi la nimic. 

Zece oameni au ars de vii aseară, într-un incendiu izbucnit la secția de Anestezie și Terapie Intensivă a spitalului județean din Piatra Neamț. Primele cercetări arată că focul a pornit de la o instalație de oxigen care nu a funcționat cum trebuie și s-a întins rapid și în salonul alăturat.

Medicul de gardă a intrat în salonul unde focul ardea și, ajutat de o asistentă, a scos pacienții împingând paturile. Are arsuri pe circa 40% din suprafața corpului, mai ales în partea inferioară. Nu 80% cum se spusese inițial, dar 40% este, de asemenea, foarte grav. 

La ora asta, avionul militar în care se află medicul trebuie să fi aterizat în Belgia, fiindcă din fericire a fost acceptat - în mod excepțional, date fiind condițiile actuale impuse de pandemie - la spitalul ”Regina Maria Astrid” din Bruxelles, unde va fi tratat. 

Nu doar faptul că s-a întâmplat așa ceva este șocant și cumplit. 

Dar.

În 2020, la exact 5 ani după tragedia de la Colectiv, România nu are capacitatea de a trata nici măcar UN SINGUR mare ars.

Nu mai este nimic de spus.

Dumnezeu să-i ajute doctorului, să se recupereze pe deplin. Iar pe cei duși de moarte năprasnică, arși de vii în paturile unde oricum se luptau să respire, să-i odihnească în pace.

V-ați gândit ce-o să faceți când....?

Inspirându-mă dintr-o postare pe Facebook, astă-seară vă invit să visăm. Asta o putem face fără să avem nevoie de mască, iar cât despre distanțare... de când e nevoie să ne distanțăm în vise? Corect, așa știam și eu: nu e nevoie. 

Așadar. V-ați pus întrebarea ce-o să faceți prima și prima dată după ce scăpăm de pandemie? Pentru că ziua aceea va veni, fără îndoială. Nu se știe cât se va mai lăsa așteptată, dar de venit va veni. 

Pentru că eu am întrebat, încep eu: îmi iau bilete pentru România.
Mă duc să-l văd pe tata, pe bunica.
Mă duc la mama și la cealaltă bunică să le povestesc ce-am mai făcut (cu toate că ele știu permanent ce fac eu, sunt sigură 🙂), să le duc flori și lumină. Să ascult cu mama ”Stay Another Day” a celor de la East 17, una dintre melodiile ei preferate. Doar eu, ea și eternitatea din care mă veghează de aproape 6 ani.
Mă duc să-mi văd prietenele.
Mă duc să gust tartele de la Plăcintissima (cică bucătăresc oamenii ăia niște chestii senzaționale; am căpiat la ce poze am văzut cu bunătățile lor, musai să le-ncerc).
Mă duc la Cărturești Carusel să-mi aleg niște cărți, fie și numai din pura plăcere pe care mi-o dă locația aceea atât de frumoasă și mirosul de carte nouă.
Și mai in extenso, îmi doresc să mergem la Paris și Edinburgh, pentru început.

Rândul vostru acum 🙂 Ce? Unde? Cum?
Să nu vă fie teamă de vise. Cineva spunea că, dacă visele noastre nu ne sperie, înseamnă că nu sunt suficient de îndrăznețe.
Așa că, să ne dăm pe... tobogan, virtual vorbind. Poate ne și inspirăm unii de la alții, cine știe?

"Queen's Gambit" (2020)

Despre această miniserie de 7 episoade citisem deja mai multe recenzii și opinii entuziaste și, după ce am urmărit-o (în două reprize) am concluzionat că acestea sunt cât se poate de întemeiate. Un serial pe care l-aș pune pe lista ”de neratat”. 

Este povestea unei fetițe orfane care ajunge într-un orfelinat auster, unde - cu toate că, din fericire, nu avem de-a face cu un scenariu tip ”Oliver Twist”, copiii nefiind brutalizați și nici înfometați - se practică, totuși, o formă de abuz care probabil era ceva obișnuit în orfelinate la jumătatea secolului trecut. Copiii primesc zilnic ”vitamine”, unele dintre ele (pastilele verzi) fiind, de fapt, tranchilizante care induc halucinații și creează dependență. Introvertită, abia ridicând ochii din pământ, Elizabeth (Beth) Harmon se împrietenește cu Mr. Shaibel, îngrijitorul cel ursuz, pe care-l urmărește fascinată jucând șah de unul singur. ”I want to play”, spune fetița cu ochi mari și breton tuns în stil ”cu ciobul”. Impresionat și intuind că se află în fața unei viitoare șahiste de geniu, Mr. Shaibel acceptă să-i dea lecții.

Învață mișcările de bază. Învață să anticipeze și să conceapă strategii. Învață și să piardă, cu toate că nu-i place deloc. Noaptea, în pat, aflată sub influența tranchilizantului, Beth vizualizează pe tavan tabla de șah cu piesele fantomatice în mișcare și dezvoltă strategii. ”I play a lot in my mind”, obișnuiește ea să spună, studiind în permanență și rejucându-și propriile partide pentru a-și căuta eventualele vulnerabilități. Începe să câștige competiții (cu toate că la început nu este luată în serios, jocul de șah fiind considerat prin excelență un sport masculin) și, pe măsură ce urcă în ierarhia șahului mondial, decade tot mai mult în patima alcoolului combinat cu tranchilizantele de care continuă să fie dependentă. Este o singuratică și-i ține pe cei din jur la distanță.

”Cea mai puternică persoană e cea căreia nu-i este teamă să fie singură”, îi spune un alt personaj, iar Beth își conduce viața în spiritul acestei mantre. Dar cea mai mare bătălie a vieții ei - partida cu Vasily Borgov - o câștigă fără a fi nevoie să apeleze la înșelătoarea putere conferită de tranchilizante, inclusiv cu ajutorul prietenilor.

Aceasta mi se pare, de fapt, cea mai importantă lecție de însușit din această miniserie. Chiar dacă ești un geniu, nu vei răzbi sus de unul singur și nu te vei putea menține ”acolo” dacă-i îndepărtezi pe cei care țin la tine și pe care trebuie să-nveți să-i prețuiești și să-i păstrezi. Și care, chiar dacă poate s-au supărat pe tine, nu te părăsesc niciodată cu adevărat. A te izola nu înseamnă decât a te autosabota.

Poate sunteți curioși de unde vine titlul. Gambitul la regină este o secvență de deschidere în șah, pe care Beth o va folosi în finala cu Borgov. Partida este inspirată din realitate și excelent documentată; producătorii au apelat pentru consiliere la însuși Garry Kasparov, fost Mare Maestru și campion mondial. De altfel, toate partidele prezentate reproduc în mod corect jocul de șah.

Mi-a plăcut și dinamica relației dezvoltate cu mama adoptivă, care a sprijinit-o de la bun început, cu toate că ea însăși nu înțelegea șahul. Dar i-a fost alături fiicei adoptate și s-a bucurat împreună cu ea de toate victoriile, citind cu glas tare și plină de emoție articolele elogioase din ziare. 

Scenografia este foarte bine realizată, filmată parcă în sepia și redând atmosfera anilor '60. Foarte sugestivă mi se pare și evoluția stilului lui Beth - dacă la primele partide arăta mai degrabă șleampăt, cu o tunsoare care nu o avantaja, nemachiată și îmbrăcată într-un sarafan negru - înfățișarea și garderoba ei se schimbă pe măsură ce-și șlefuiește abilitățile de șahistă. În ultimele episoade, este întruchiparea eleganței și a bunului-gust. 

Această miniserie are de toate: acțiune, poveste, imagine, o poveste de dragoste, introspecții, pierderi și regăsiri. Ultimul episod mi s-a părut absolut fabulos; felul în care prietenii ei șahiști au stat toată noaptea să simuleze diferite strategii pe care le-ar fi putut aplica Borgov m-a emoționat, a fost una dintre cele mai mișcătoare scene din întreg filmul.

Ar fi fost, însă, prea simplu să fie așa: Borgov iese din ”tiparul” anticipat și face o mutare la care nu se așteptase nimeni. Cum s-a încheiat partida, veți afla dacă veți urmări serialul, pe care nu pot decât să vi-l recomand. Indiferent dacă sunteți sau nu cunoscători de șah, am convingerea că nu vă va lăsa indiferenți. Este o lecție de viață și este, cu adevărat, o bijuterie.

Salată de weekend (XXXIX)

V-aș invita la găluște cu prune, da' n-am (dacă aveți voi, puteți să mă invitați, mulțumesc anticipat 😀), așa că poftiți la salată. Mâine e vineri și eu habar nu am când a trecut săptămâna asta. 

1) De marți sunt din nou în home office, după ce Resursa Umană ne-a comunicat că e obligatoriu să băgăm capul la cutie. Mă dezobișnuisem, dar dacă trebuie, trebuie. Nu știm cât va dura asta, dar personal nu cred că revenim la birou înainte de sfârșitul anului.
Cu ocazia asta mi-am dat seama că am o nouă problemă. Pasămite a trebuit să-mi instalez de ceva vreme aplicația de Outlook pe telefonul de serviciu și-acum poftim de rezistă să nu te uiți pe mail-uri după ce ai închis laptopul și ai încheiat ziua de muncă. Ceea ce-ar fi, evident, o mare greșeală. Pe când mergeam la birou n-aveam problema asta, din simplul motiv că nu-mi luam telefonul acasă.

2) Am văzut (și eu) ”Emily in Paris”. Ca să respectăm adevărul istoric, l-am devorat pe tot vinerea trecută. Mi-a plăcut, un serial light și amuzant, care nu-și propune să fie mai mult decât este și cu imagini splendide din capitala Franței. ”Clișeu”, zice lumea cultă. Eh, mie-mi plac unele clișee, s'il vous plaît 🙄 Se simte faptul că a fost creat de autorul emblematicului ”Sex and the City”; a făcut din Paris un personaj în sine, așa cum făcuse și din New York. Nu va deveni un serial-cult, dar e simpatic și mă bucur că au semnat pentru un nou sezon.
Și vorbind de clișee, au dat-o în bară cu o chestie. Cum vine asta, frățiuer - serial cu francezi și nu zice nimeni, nici măcar o dată, ”ça va”? Noi când ne vedem cu ai noștri colegi din Paris, plouă cu ”ça va”-uri în toate părțile.

3) M-am întors la literatura polițistă scandinavă și, cu toate că nimeni nu se va putea compara vreodată cu Stieg Larsson, am descoperit încă o autoare care-mi place: Yrsa Sigurdardottir (date naibii numele astea nordice, am silabisit scriind 😂). Scrie bine, complex, cu vână și, desigur, povestirea are din belșug ceea ce am aflat că se numește ”nordic noir”. Am citit ”Suflete Damnate” și-n continuare voi începe ”Zile Întunecate”. Dacă vă place genul, dați-i o șansă.

4) Disclaimer: nu ”țin” cu Trump. Zic asta clar și, sper eu, suficient de răspicat încât să nu apară confuzii. E megaloman, sociopat, are diplomația unui cartof fiert și e narcisist. Știu bine toate astea (le știam și-acum 4 ani, când mi-am dat cu părerea despre noul președinte, aici). Dar nici Biden nu mi se pare deloc o alternativă preferabilă. Omul este pur și simplu inapt psihic, numai cu două zile în urmă și-a confundat nepoatele între ele și apoi a spus că-l va prezenta pe fiul său Beau, care a murit în 2015.
Unui om într-o astfel de condiție mentală îi dai pe mână președinția Statelor Unite? Am luat-o eu razna, sau ceva e profund greșit în chestia asta?! Numai eu nu pricep de ce e lumea așa entuziasmată de perspectivă?
În prezent se numără încă voturile, Trump face exact ce l-a consacrat: spume și circ penibil, iar Biden pare să fie-n linie dreaptă pentru Casa Albă. Mno, ce să zic. Cu adevărat trist e faptul că americanii au ajuns să aibă de ales între un om cu evidente tulburări cognitive și un narcisist megaloman. Dintre aceste două variante, eu una aș opta pentru cel din urmă.

Buhuhu! 👻

Postarea asta ar fi trebuit să apară ieri, dar curat Halloween, coane Fănică; în urma unei erori masive survenite la Kabel Deutschland, de-aseară nu funcționează rețeaua wi-fi. Nici semnal tv nu avem, însă ăluia nu-i duc lipsa în mod deosebit. Azi am făcut un hotspot pe telefon, cât să-mi permită să mă dau pe Facebook și să postez pe blog, și-n rest doar citit pe tabletă.
Cică ”se lucrează” și având în vedere că probleme sunt în toată țara (s-au semnalat erori în mai toate orașele mari), îi cred și nici pentru un milion de euro n-aș vrea să fiu acum în pielea celor de la departamentul tehnic.

Să trecem așadar la subiect. De vreo 2 săptămâni am vreo 6 colegi noi la birou. Sunt de-a dreptul irezistibili, ceva nemaipomenit, vă zic. Unul mai seducător ca altul, după cum vă puteți convinge în imaginile de mai jos. 

Nu mă-ntrebați cum îi cheamă. N-au nume, sunt John Doe 1 și John Doe 2 🙄 Despre cel din dreapta, care se ține cu mâinile de cap, am stabilit că este colegul care momentan funcționează pe post de șef interimar. A ajuns așa pentru c-am pus noi prea multe întrebări tâmpite.

Petrecerea continuă, vorba unui celebru personaj.

La soare te poți uita, dar la ei ba, ce să mai discutăm.... 

Cotrofelnița albastră din dreapta mă calcă pe nervi. E atârnată de cuier, după cum vedeți, deci trebuie să ne punem gecile cu băgare de seamă. Sau să le ținem pe spătarul scaunelor, ca să nu deranjăm șerpii din lațele doamnei 😏

Pe lângă deosebitele creaturi de mai sus mai există și un dovleac din plastic, pe care-l ținem la bucătărie; are senzor de mișcare și de fiecare dată când e cineva în preajmă se pune pe zbierat ”Happy Halloween!”, urmat de râsul ăla sinistru. Unul dintre ingineri i-a scos bateriile și a primit nenumărate mulțumiri.

În caz că vă-ntrebați de unde provin prea-minunații, aflați că aparțin, toți, doamnei-cu-creveți. Vorba vine, că tot n-avem creveți. Da' avem creaturi, iată. Și după cum se pare, o să le mai tot avem, pentru că doamna a intrat în Home Office pe termen nedeterminat și nu a luat creaturile înapoi. Așa că or să ne tot fie în preajmă o vreme. Mai bine le-am da niște clienți... să nu stea acolo degeaba.