duminică, 21 mai 2017

Numele meu e o poveste de dragoste


De-a lungul timpului, am fost întrebată de foarte multe ori ”de la ce vine numele Greta” (în special când trăiam în România, dar și aici) și de fiecare dată răspunsul meu a fost ”de la Greta Garbo”. Un răspuns politically correct și care-l mulțumea pe interlocutor, dar, de fapt, era o minciună albă. Adică una inofensivă și diplomatică, realitatea fiind cu totul alta. 

Personal, multă vreme nu mi-a plăcut numele meu. În special în copilărie, era o adevărată bătaie de cap. Aveți idee câte cuvinte rimează cu Greta, respectiv de câte porecle am avut parte? Greta-babeta (cu variațiuni de tipul ”zboară cu racheta”), Greta-bicicleta, Greta-motoreta, Greta-trompeta-suge-suzeta și astea numai așa, la o primă strigare. Pacoste curată, vă spun. O invidiam din toți rărunchii pe colega numită Carmen și de fapt nici Mihaela nu stătea tocmai rău. Câte porecle vă vin în minte pornind de la numele astea? Exact 😃

Cu anii însă, a început să-mi placă și, după ce i-am aflat adevărata poveste, am știut că a fost alegerea perfectă. E un nume dat din iubire, acea iubire desăvârșită, curată și autentică, despre care citim în cărți. O iubire al cărei destin s-a întrerupt brusc și tragic, dar care a lăsat munți de amintiri. Una dintre ele am fost eu, Greta. 

Au fost odată (așa încep poveștile, nu...?), pe la începutul anilor '70, doi tineri, studenți în Iași. Ea la Istorie, el la Construcții. A fost dragoste la prima vedere care s-a maturizat împreună cu ei, transformându-se într-o iubire profundă. 
El observa că ea are o poșetă roșie și, fără să spună nimic, a doua zi se înființa cu un cadou: un set compus din cercei și mărgele, de culoare roșie. 
Ea l-a dăscălit înaintea examenului la Rezistența materialelor (teroarea tuturor politehniștilor) să poarte costum și cravată la examinarea orală. ”Aspectul își are importanța lui”, îi argumenta - iar el, deși sceptic, a ascultat-o. Nu datorită costumului a luat zece, dar profesorul și-a exprimat aprecierea față de ceea ce a perceput ca fiind un semn de considerație din partea studentului față de el ca profesor și față de examen în sine.
Își petreceau absolut tot timpul disponibil împreună, le plăcea să danseze, iar teii din Copou le-au ascultat ani de zile povestea și le-au fost martori tăcuți. Au trecut cu bine, împreună și ținându-se mereu de mână, peste o serie de probleme familiale, precum și peste despărțirea impusă de celebrele repartiții. Erau, cum bine spunea o scriitoare româncă, unghie și carne unul pentru celălalt. 

Într-una din zile, plimbându-se ca de obicei prin Copou, au văzut pe aleile parcului o fetiță. Să fi avut vreo doi ani, cu zulufi blonzi și vizibil derutată. Nu plângea, dar părea să caute ceva sau pe cineva. A văzut-o pe ea, a venit în fugă și i-a cuprins genunchii cu mânuțele: ”Mama?”. 
- E clar că s-a rătăcit de mama ei, și-au zis cei doi și, luând-o pe cea mică în brațe, au purces să dea ocol parcului. 
Mama nu poate fi prea departe, și-au zis și așa a fost. Nu după mult timp au reperat o femeie care plângea și alerga disperată, chemând. 
- Greta! a exclamat ea văzând-o pe fetiță, unde-ai fugit, te căutam, bine că ești bine... Vă mulțumesc!, li s-a adresat apoi celor doi tineri care zâmbeau, realizând confuzia din mintea copilei: ca și tânăra femeie, și mama fetiței era blondă, iar trăsăturile feței erau cumva asemănătoare... 

Impresionați de întâmplare, și-au făcut pe loc o promisiune.
- Dacă vom avea o fetiță, se va numi Greta. 

N-a fost să fie. El a murit în urma unui accident pe cât de stupid, pe atât de fatal. Ea și-a continuat viața, dar nu și-a mai revenit pe de-a întregul niciodată.

Se spune că dragostea învinge totul, și poate chiar așa și e, deși în cazul lor moartea și-a luat tributul. Câțiva ani mai târziu, căsătorită cu altcineva, ea a rămas însărcinată. A simțit din primul moment că va aduce pe lume o fetiță și i-a ales numele cu multe luni înainte de-a o naște. Iar tatăl, care cunoștea povestea, a fost, spre onoarea lui, de acord.

Fetița se numește Greta. Promisiune îndeplinită...

joi, 18 mai 2017

Salată de weekend (XII)


Săptămâna trecută a fost haotică și nici actuala nu pare să se simtă prea bine. Dar, ceea ce se preconiza a fi o salată amăruie, s-a transformat într-o delicatesă, având în vedere ultimul ”ingredient”: un articol pe care tocmai l-am citit mi-a adus aminte de seara în care l-am întâlnit pe regizorul Francis Ford Coppola.

1) Plecând azi de la serviciu, l-am sunat pe om din mașină. Cum ți-a fost ziua până acum, ce-ai mai făcut, ce program ai în continuare, bla-bla. ”Ăăăă.... azi ai de făcut X lucru, nu? Ah, ba nu, că azi e miercuri. Sau stai, e joi, deci ai de făcut Y, nu X. Ba nu, e miercuri. La naiba, nu mai știu, e miercuri sau e joi?”.
Chestia asta e un indicator al nivelului de distracție de care am parte de câteva zile încoace.

2) Prietena Aristița e grafomană, mai nou. Plouă cu mail-uri de la ea, scrie în ritmul în care respiră. Culmea e că nu cu mine are ce are, ci cu un alt departament, care-a comis o operă de artă abstractă (în traducere liberă: nimeni nu înțelege nimic), ale cărei consecințe se răsfrâng în mare parte direct asupra bucătăriei mele. Ergo, Aristița e frustrată, dar în același timp mărinimoasă: are grijă să fiu și eu la fel. Și dacă poate fi ceva mai rău de-atât, de data asta n-are orbul găinii - chiar sunt niște probleme mari. Mă concentrez intens, dorindu-mi să-i cadă Outlook-ul. Până acum nu s-a întâmplat (cum era aia cu puterea gândului...?), dar poate am noroc, cine știe. 

3) Am ochelari noi, sunt pionier. Vestea bună e că valorile cilindrului s-au redus (am astigmatism, că-s o specială și-o deosebită, nu puteam avea doar o miopie banală), drept pentru care foștii, de-acum, ochelari deveniseră prea puternici și deci, deranjanți. 
Reversul e că această veste bună m-a scuturat de câțiva marafeți 😏 V-aș arăta o poză, dar nu-i nimic de văzut: am ales o ramă similară celei pe care-o avusesem înainte și care, aș spune, mi se potrivește cel mai bine. Nici măcar n-am luat în calcul ideea de-a căuta altceva. Îmbătrânesc și nu mai am chef de experimente.

4) Agenția imobiliară care deține complexul de locuințe unde stăm a hotărât că avem nevoie de uși noi. Așa, din senin, un fel de hodoronc-tronc, foaie verde-alună, mie-mi plouă-n beci. Mă rog, am zis, poate schimbă și yala cu ocazia asta (cea pe care o avem mi se pare cam vulnerabilă, în sensul că m-aș simți mult mai în siguranță cu vreuna mai complicată). Dar nu. Au schimbat ușa pentru că aia dinainte nu mai arăta frumos, cică 😕 Acum am o ușă mai albă, mai strălucitoare, dar cu aceeași yală cam prea simplă. Și mai am ceva: pereții scorojiți în jurul ușii, pe interior, de la cum au schimbat tocul.  Va veni cineva să chituiască și să văruiască. La un moment dat. Când o face plopul pere...

5) Ca să-ncheiem într-o notă mai roz, vă las cu un articol care mi-a plăcut foarte, foarte mult. Am mai scris că sunt mare fan al trilogiei ”The Godfather”, dar până azi nu știusem cum de-a ajuns Marlon Brando să joace în ceea ce se poate spune că a fost rolul vieții lui.
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/caracterul-si-brinza
Acum am înțeles de ce, la conferința informală organizată de Francis Ford Coppola în 2005 la București, cu studenții de la UNATC (la care-am avut marele noroc de-a fi prezentă), ne-a spus, printre multe altele, următorul lucru:
”E un truc. Dacă știi că o întrevedere va fi tensionată, e întotdeauna o idee bună să mănânci. Vă recomand același lucru în situații de genul acesta. Mâncați, va fi o atmosferă foarte relaxantă, pentru că prin hrană se trezesc simțurile, iar conexiunile interpersonale se creează imediat”.
Da, l-am întâlnit pe Coppola în urmă cu 12 ani (povestea e aici), ba am primit și autograf de la el. Vedeți de ce mi-e dor de profesia mea? Și-mi va fi întotdeauna, chiar dacă-mi place și ceea ce-am ajuns să fac între timp...

Așa. Din moment ce-am ajuns la concluzia că azi e joi, printr-o flotare logică rezultă că mâine e vineri. Decât atât, vorba ceea.

duminică, 14 mai 2017

Leapșă în loc de salată de weekend


Săptămâna asta, care-a fost cât pe-aici să mă transforme într-un candidat serios pentru ”One Flew Over the Cuckoo's Nest”, s-a încheiat apoteotic prin faptul că azi am fost la serviciu. S-au făcut din nou update-uri în sistem, și-n calitatea mea (complementară) de Key User, a trebuit să rulez o serie de teste pentru a verifica dacă nu cumva sistemul a fost pus pe butuci de modificările operate. 

Sistemul e mulțumesc-bine, dar eu sunt frântă. Și mâine e luni, oh joy. Drept pentru care am hotărât că merit să mă joc - și-am căutat o leapșă. 

Am găsit-o relativ repede, pe un blog de altfel foarte interesant (păcat că autoarea nu mai scrie, din ce observ), așa că să nu mai lungim vorba și să ne jucăm. 

1. Ia cartea cea mai la îndemână, deschide la pagina 18 și scrie aici al patrulea rând:
”... cimitir etrusc. Acesta era un simbol perfect pentru criza Bisericii înseși (...)” - ”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”, de Benjamin Blech & Roy Doliner. 

2. Fără să verifici, cât e ora?
În jur de ora 20.00.

3. Verifică!
20:04. Pfua, I'm good.

4. Înainte de-a răspunde la acest chestionar, la ce te uitai?
Revedeam un episod din sezonul al doilea ”The Apprentice”. Încă sunt de părere că pe vremea aia actualul președinte american avea mai multe țigle pe casă decât are acum.

5. Ce zgomot auzi în afară de cel al calculatorului?
Calculatorul meu e silențios, thank you very much. Altminteri, aud niște mierle antrenate într-o conversație aparent deosebit de interesantă.

6. Când ai ieșit ultima oară și ce ai făcut cu ocazia respectivă?
Am zis în primul paragraf :))) Asta da ieșire duminicală, n'est-ce pas?

7.  Ce ai visat azi noapte?
Errm.... nimic. Sau nimic de care să-mi aduc aminte, în tot cazul.

8. Când ai râs ultima oară?
La serviciu, azi. Am făcut schimb de experiență cu niște colegi, prezenți și ei la teste, pe tema ”cu ce nebuni avem de-a face zilnic” și le-am povestit de prietena mea, Aristița Orbulgăinescovici. Apropo, trebuie să vă istorisesc și despre Eufrosina Habarnamescu, altă comoară la casa omului :)))

9. Ce ai pe pereții încăperii în care te afli?
Nu tocmai ce mi-aș dori, adică tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Am sentimentul că domnii de la Galeriile Uffizi nu ar fi prea încântați de perspectiva de a mi-l dona.

10. Dacă ai deveni multimilionară peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra?
Ăăăă... pictura de care ziceam? :))) Glumesc, totuși 😃 Probabil o mașină nouă lui tata și apoi o croazieră în jurul lumii.

11. Care este ultimul film pe care l-ai văzut?
Nici nu mai țin minte de când nu m-am mai uitat la un film. Asta poate inclusiv ca urmare a faptului că m-am ”reprofilat” pe seriale. Aștept cu nerăbdare să apară noul sezon ”House of Cards” și, desigur, continuarea de la ”Twin Peaks” (despre cel din urmă presimt că am să scriu din belșug, sper că de bine și de, poate vă amintiți scena, ”wow, Bob, wow...” 😉).

12. Ai văzut ceva neobișnuit azi?
Nu, extratereștrii nu erau acasă.

13. Ce părere ai despre acest chestionar?
Nu e rău, dar in all fairness, am văzut / făcut unele mai bune de-atât.

14.  Spune-ne ceva ce nu știm încă.
V-aș spune cu ce mă îmbrac mâine, dar, fapt nu tocmai surprinzător, nu știu nici măcar eu.

15. Care ar fi prenumele copilului tău dacă ar fi o fetiță?
Dacă ar fi fost, vrei să zici. Alexandra. Într-o vreme îmi plăcea foarte mult și Claudia, dar am la serviciu două Claudii care-mi pun nervii pe bigudiuri, deci numele mi-a ieșit din grații.

16. Dar dacă ar fi (fost) băiat?
Luca. Sau Mark. Ori poate Marlon.

17. Te-ai gândit deja să locuiești în străinătate?
Închipuiește-ți că mi-a dat prin cap 🙃

18. Ce ai dori ca Dumnezeu să-ți spună când intri pe porțile Raiului?
”Imediat vei putea să le îmbrățișezi pe mama și pe bunica ta”.

19. Dacă ai putea schimba ceva în lume, ce ai schimba?
N-ar mai fi bătrâni singuri și cu lacrimi în ochi. N-ar mai fi copii uitați în orfelinate. N-ar mai exista animale abandonate.

20. Îți place să dansezi?
Nu pe orice muzică, nu mereu. Dar când e să fie, rup opincile :))

21. Ce-ai văzut la televizor când te-ai uitat ultima dată?
Am pierdut niște ore aseară urmărind Eurovisionul. Am și votat, în premieră - pentru concurentul din Croația, ale cărui piesă și interpretare mi-au plăcut cu adevărat, dar s-a văzut ce-a ieșit. Mare porcărie piesa aia câștigătoare... interpretul îmi amintea de Justin Bieber cu 5 kile de profunzime și simțire.

Ca de obicei, leapșa merge la toată lumea care-o vrea, fără discriminare.

Acestea fiind spuse, mă duc să reflectez intens cu ce să mă îmbrac mâine.

joi, 11 mai 2017

Relaxarea, o ecuație cu multiple necunoscute


Nu știu ce planete s-au aliniat și ce Belzebut s-a jucat cu ele ”de-a țara-n bumbi și Europa-n nasturi” (asta era o vorbă de-a maică-mii, ale cărei origini și sens deplin nu le-am priceput niciodată și nu mai am pe cine să-ntreb), dar săptămâna asta e deocheată, vă spun. Din trei șefe, n-am niciuna pe plantație - una are concediu, celelalte două bolesc cu râvnă. Drept pentru care am patrusutecincizecidemiidouăsutepatruzecișipatru de chestii de făcut, răspuns la telefoane, zeci de mail-uri, gestionat activitățile zilnice, supravegheat oamenii și, peste astea, treburile din pătrățica mea. Și, pentru că bumbi și nasturi, taman săptămâna asta am avut erori peste erori în sistem, livrări programate și neajunse la timp (ceea ce s-a tradus într-o pitorească brambureală), etc etc etc. 

Aproape că nici nu mai știu cum mă cheamă fără să mă uit în buletin. Și vreau să mă destind și eu ca omu'... dar observ că paleta de posibilități e foarte limitată:

- alcool nu beau decât la ocazii speciale, nu-mi place și oricum n-aș bea singură;
- dulciurilor le-am declarat război, după ce-am băgat de seamă că, din păcate, cântarul nu e stricat;
- de ceai m-am cam lăsat și cred că oricum mi-ar fi lene să-l fac;
- nu am cadă mare, în care să mă scufund în spumă și să renasc de-acolo ca Afrodita (am o cadă micuță, în care aș încăpea doar cu genunchii la gură);
- n-am energie să mă duc decât până-n bucătărie, așa că de vreo plimbare nici să n-aud;
- nu practic yoga;
- ajung acasă la lăsarea serii, deci prea târziu pentru o cură de shopping terapeutic.

Acestea fiind spuse.... eu cum mă relaxez ca să fiu sigură că n-o să visez la noapte sisteme logistice bolnave de sinuzită și să n-am coșmaruri cu munți de colete care se uită urât la mine?

marți, 9 mai 2017

Mici bucurii (IV)


Scriu tot mai rar și nu știu exact pe ce să dau vina pentru asta. De fapt, nici nu știu dacă există vreun motiv propriu-zis al absenței, altul decât acela al relativei monotonii de care am parte în ultima perioadă. Mă rog, hai să nu mai despic firul în (patrusutepatruzeciși)patru, în mod excepțional îl las așa, nedespicat 😃

N-am mai povestit demult despre micile bucurii, care n-au fost multe, dar nici nu au lipsit, așa încât în seara asta strig catalogul :)

1) În lunea de după concertul de la München (care mi-a adus o fericire al cărei gust aproape că-l uitasem), abia ajunsesem la serviciu, când m-aud strigată de undeva din spate. Prima dată am zis că mi se năzare, dar apelantul a insistat, deci m-am întors să văd cine e. Musiu Șarl, care grăbea pasul să m-ajungă din urmă.
- Bună, am vrut doar să te salut, că nu te-am văzut de-o grămadă de vreme (n.r., avusesem o săptămână liberă și imediat după aceea fusese el două săptămâni plecat în concediu). Ce mai faci, arăți foarte bine, ai avut concediu?
- Nu de curând, zic. 
- Nu? Dar arăți excelent, ai un aer foarte relaxat, cum se face?
- Hm, poate pentru că am fost ieri la un concert frumos, m-am simțit minunat și de-aia...
- Ah, da? Ce fel de concert? Heavy metal, nu?
M-am uitat dintr-o parte. Auzi la el, heavy metal... 😏
Zile-n șir am zâmbit rememorând această minoră discuție. A fost o confirmare că bucuria concertului îmi rămăsese întipărită pe chip.

2) Cu aproape șase ani în urmă am scris un articol despre un om cu totul și cu totul deosebit - profesorul meu de istorie din liceu. Am avut imensa surpriză să primesc comentarii de la foști elevi ai dumnealui, după ani de zile de când publicasem articolul. Atât de special a fost: oameni în toată firea îl caută pe Google și acum, ajungând astfel la textul meu, deși au trecut aproape 21 de ani de când domnul profesor nu mai există. Este o enormă bucurie pentru mine, să văd că a rămas neuitat. Așa cum merită. 

3) Am avut de curând o discuție de feedback cu șefa mea a mare (echivalenta lui Musiu Șarl). ”Ești extraordinară” a fost doar unul dintre multele lucruri pe care mi le-a spus. Din discuția asta ar trebui să iasă ceva concret, dar totul depinde (again) de Măturător, drăgălașul de el (mânca-l-ar termitele, încet și metodic). 

4) Pritocim de câteva luni un concediu care-ar trebui să fie într-adevăr ceva aparte. Am mers, de fapt, mai departe decât simplul pritocit - vize avem, bilete avem, rezervare la hotel avem. Cumva însă nu mă pot aduna să mă bucur cu adevărat. Cunoașteți ideile mele referitoare la anticipație... deci prefer să merg cu frâna de mână trasă. Încerc, de fapt, să nu mă gândesc la asta și să las să fie, așa cum am făcut și-n cazul Concertului de Anul Nou de la Viena. Motiv pentru care nu voi scrie pe blog decât după ce mă voi întoarce - dar mai sunt câteva luni bune până atunci. 

PS: n-o fi mâine vineri, dar nici luni nu e 🙃

joi, 4 mai 2017

Top 3 aberații pe tema vaccinurilor


Departe de mine intenția de-a mă lansa în vreo diatribă pe tema vaccinurilor (cred că subiectul e tratat, răs-tratat și suprasaturat, problema fiind că-s prea puține clopote și prea multe babe surde). Însă, citind mai mult sau mai puține în diagonală dezbaterile aprinse din ultimele săptămâni, am dat peste niște aberații de-o enormitate atât de monstruoasă, încât zic și eu ca țăranul care-a văzut prima dată girafa: dom'le, așa ceva nu există!

”Poliomielita a fost eradicată cu apă și săpun”.
 Acesta a fost argumentul unei persoane care, judecând după modul de exprimare, pare să fi citit în viață considerabil mai mult decât abecedarul. Așadar un om instruit, a cărui reacție la argumentul ”poliomielita a fost eradicată prin vaccinare” este un râs disprețuitor. ”Ce vaccin, dragă? Tu n-ai auzit de igienă? Apa și săpunul, astea au eliminat poliomielita!”. 
Eu nu-mi pot imagina cum de un om atât de ignorant are dreptul să umble slobod pe stradă.

”Vaccinurile conțin 40% mercur, 20% aluminiu, monoglutamat si formaldehidă”.
Am citit emanația asta și primul lucru la care m-am gândit a fost sceneta examenului din schița ”Un pedagog de școală nouă”.
”- Ionescule! Cumu-i pământul, mă? 
Ionescu: Mare, dom'le!
Profesorul: Pe dracu' mare! L-a măsurat mâni-ta să vază mare-i?”. 
Așa-mi venea și mie să-i zic ăleia de-a ouat minunea. Ai făcut tu analiza chimică a compoziției unui vaccin, de știi exact ce conține?
Să te-apuci să-i explici uneia d-asta diferența dintre metil-mercur (care într-adevăr e toxic) și etil-mercur (un derivat care previne infectarea produsului și nu are reacții alergice sau toxice) e ca și cum i-ai explica unei capre teoria universurilor paralele.

”Poliomielita nu e altceva decât un fel de răceală”.
Nici asta n-a dormit azi-noapte acasă, vorba ceea. Se ia de mână cu prima duduie, de fapt, care-a zis că poliomielita s-a eradicat cu apă și săpun. Eu cred că inamicul public numărul unu e de fapt Coldrexul. Refuză cu obstinație să trateze poliomielita.

Later Edit:
M-am tot gândit dacă să scriu care e poziția mea pe tema vaccinării (din moment ce am ”înfierat” curentul opus), m-am răzgândit, m-am gândit iar.
Pe foarte-foarte scurt:
- exceptând situațiile speciale (copiii cu anumite probleme de sănătate și / sau cu imunitate compromisă), cred cu tărie că vaccinurile obligatorii trebuie făcute. Opționalele rămân la latitudinea părinților.
- statistic, absolut orice manevră medicală presupune o doză mai mică sau mai mare de risc (inclusiv să iei o aspirină poate fi riscant). Nu se poate nega acest lucru. Dar a nu le face nu e doar riscant.  E ruletă rusească.
- sunt sute, zeci de opinii medicale (deci avizate) care explică, detaliat și cu argumente solide, că vaccinurile nu provoacă autism, cum se tot vehiculează de cei care au făcut facultatea de medicină pe Google. Nenorocita asta de afecțiune nu are, încă, o cauză clar determinată. Se bănuiește a fi de ordin genetic, dar nici acest lucru nu e sigur. Ce e sigur e că nu vaccinurile o provoacă.
- din ciclul ”put your money where your mouth is”, eu fac anual vaccinul antigripal. Să tot fie vreo zece ani de când l-am făcut prima oară. N-am avut niciodată reacții adverse, iar unicul efect resimțit a fost că mi s-a întărit imunitatea. Ultima răceală notabilă a fost prin 2013, din câte-mi aduc aminte. În singurul an în care am uitat de vaccin am răcit destul de urât, de vreo trei ori în mai puțin de două luni.
My 2 cents.

marți, 2 mai 2017

Moment aniversar cu praz, baloane, organe și tiară


Duminică a fost ziua șefei, drept pentru care am benchetuit. Vorbă să fie. În realitate am plimbat cu dexteritate furculița prin farfurie, încercând să mănânc atât cât să nu bată la ochi (explicații mai jos), am tras de apă minerală și Cola (eram cu mașina), dar mai ales am căscat ochii, m-am minunat îndelung și pe-ndelete și mi-am repetat că mare-i Grădina (explicații, ați ghicit, mai jos). 

A împlinit 50 de ani femeia, deci zaiafet la o berărie situată la vreo 40 de kilometri de orașul unde stau. Splendid. Cochetam cu ideea de-a veni cu trenul, nu că mi-era de băut - cine mă cunoaște, știe că eu mai mult ”stric” berea, adică o-ncep și n-o mai termin, iar cât despre tărie, nici pomeneală - însă n-aveam chef să mă trambalez cu mașina, nu cunoșteam locația, oi găsi / n-oi găsi loc de parcare șamd. Dar sărbătorita m-a potcovit cu sarcina de-a o ”culege” în drum pe o altă șefă (am trei șefe, în caz că vă-ntrebați), deci la drum, Greto, cu inima pe cuie, ca de fiecare dată când mă aventurez pe teren necunoscut. 

Ajuns cu bine, parcat cu succes (pfiu), felicitat și pupat reglementar personajul principal. O masă separată pentru cei de la firmă, yey, putem sorcovi în liniște 😃 Foarte instructiv s-a dovedit a fi. Am aflat că Sfârfâlică, de asemenea invitat, e pasionat de orhidee (nu pare deloc genul pe care să-l bănuiești de asemenea sensibilități), și-a procurat inclusiv o perie specială pentru frunze, vorbește cu florile zilnic (a... ha 🤔), dar era frustrat că vreo câteva dintre ele s-au uscat.
Nu pot să m-abțin. ”Păi dacă le-oi fi vorbit pe tonul pe care-mi vorbeai mie când te-apuca strechea, normal că s-au uscat bietele plante”. Nu, cică a fost blând. Asupra acestui aspect am serioase dubii, bazate pe-o experiență de cinci ani și jumătate cu mai sus-menționatul.

Am suspendat temporar fascinanta discuție pentru a i se înmâna un cadou șefei. Este momentul să reiterez ceea ce-am mai povestit în alte împrejurări. Cu astfel de ocazii, se obișnuiește să se organizeze anumite jocuri, sărbătoritul trebuind să execute niște sarcini, în aplauzele și chicotelile asistenței. De data aceasta, în afara darurilor obișnuite, au fost trei cadouri decernate cu ceremonial. 

Eh, ș-acu' așezați-vă binișor.

1. Autori: Sfârfâlică și încă doi colegi, șefi la alte departamente. 
Am ieșit în fața berăriei și au adus un uriaș panou din plută (atât de mare era că n-a încăput în mașină, îl transportaseră într-o remorcă). Pe el fuseseră fixate cincizeci de baloane - numărul anilor împliniți, umflate cam pe jumătate. Sărbătorita a primit două săgeți de darts și de la oarecare distanță trebuia să nimerească baloanele. În fiecare balon se găseau câte trei monede de cincizeci de cenți, fiecare monedă fiind ”învelită” într-un capac de bere. Dacă rata trei baloane consecutiv, dând cu săgeata pe alături, trebuia să bea dintr-o sticlă de Schnapps.
”Băi, da' câtă bere or bea ăștia”, am cugetat eu, calculând că-n total erau 150 de monede 😵 Faptu-i cert, oamenii au avut multă răbdare, de-au stat să bage atâtea monede în capace. Sper că și șefa o să dea dovadă de aceeași răbdare, ca să le scoată de-acolo.

2. Autori: sora șefei și soțul său.
Au adus o cutie de dimensiuni considerabile, pe care scria mare ”Piese de schimb”. Sora citea un fel de poezie, habar n-am dacă era creație proprie sau luată de pe undeva, nu contează. Ideea era că, iată, îmbătrânești, diverse părți ale corpului cedează și ai nevoie de, ați ghicit, piese de schimb. Fiecare vers făcea referire la câte-un organ sau parte a corpului. ”Picioarele sunt obosite, de la cât ai mers”, recită ea de exemplu, iar bărbatul ei dă la iveală o pulpă de porc ambalată în vid. ”Ai petrecut mult în viață, iar ficatul se resimte” și din cutie apare un ficat, tot în pungă vidată.
Până a isprăvit de citit toată poezia, se formase un morman impresionant de carne. Rinichi, limbă, mușchi de nu-știu-care, cotlet șamd. De asemenea, în cutie se găseau și legume, pentru un trai sănătos. Nu vă spun ce comentarii au fost la apariția unui respectabil praz, dotat cu niște mustăți fenomenale. 
Eram siderată, dar toți cei din jur se distrau de minune și erau de acord că e un cadou extraordinar. Sărbătorita părea de asemenea foarte încântată. Deci eu sper că n-o să primesc vreodată organe și membre de animale, cadou de ziua mea. Dixit!

3. Autori: patru fete din departamentul nostru - eu, celelalte două șefe și încă o colegă având aceeași funcție ca mine, doar că pe altă specialitate).
(Disclaimer imperios necesar: în afară de a contribui financiar cu o sumă stabilită de comun acord, n-am avut niciun rol în alegerea cadoului. Parole d'honneur!)
Au fost, de fapt, două cadouri: unul de oameni normali la cap (o felicitare în care s-au pus bani) și unul... judecați și voi.
S-a adus un mare paner, în care se găseau o sumedenie de obiecte ambalate individual. Tradiția cere să fie tot atâtea câți ani se aniversează. Sărbătoritul trebuie să desfacă în public fiecare cadou, să mulțumească și să-l întrebuințeze pe loc, în aplauzele publicului. 
Pân-aici, numai de bine. Problema era că obiectele erau - din punctul meu de vedere - niște inutilități, asta-n cel mai bun caz. În cel mai rău, de-un kitsch sinistru. Spicuiesc din memorie: coardă de sărit; ochelari de soare supradimensionați, de carnaval; maglavais pentru făcut baloane de săpun; o tiară sclipicioasă din plastic, cu pietricele și pene roz; două cârlige de rufe, tot roz; cifrele zilei de naștere, din material gonflabil; ghirlande; pampoane de-alea de folosesc majoretele; o cravată; o brichetă; o pereche de șlapi (ultimele trei, tot roz); o țigară (măcar asta nu mai era roz, for a change). Etc etc, nu mai enumăr că m-apucă nervii, iar. 
Băi frate!!! Eu înțeleg - obiceiuri, amuzament, bla-bla, dar... dacă am fi pus laolaltă toți banii adunați pentru cadourile 1 și 3, ieșeam la vreo 200 de Euro, după estimările mele. Nu era de preferat să-i fi dat banii ăștia, să-și cumpere femeia ceva ce i-ar fi plăcut? Cam ce utilitate o să dea oribilității de tiară? Sau ochelarilor de soare mai mari decât capul ei?
Mi-am adus aminte de precedentele aniversări ale aceleiași șefe, când de asemenea cadourile au fost din categoria ”scuipă-ți în sân”. Am povestit acum câțiva ani despre asta, aici. Clar, biata femeie n-are prea mult noroc, deși s-a arătat încântată - dar numai ea știe ce-o fi gândit de fapt.

Dar să vă spun ce-am îmbucat, ca să-nțelegeți de ce-am plimbat furculița. Nu a ales fiecare din meniu, ci era totul prestabilit:
- o supă limpede și clară, cu una bucată perișoară din ficat (manjabilă, vorba lui Virgil Ierunca);
- o friptură cu sos, cu garnitură din varză roșie fiartă, piure de spanac și o gălușcă făcută din cartofi, în compoziție punându-se și ceva făină, precum și ouă. 
E momentul să spun că felul al doilea - tipic bavarez, trebuie să spun - e una dintre puținele mâncăruri care mie nu-mi plac nici cu slujbe. Carnea aia mi se pare ațoasă, cu tot sosul. Găluștele mai treacă-meargă, dar nu-s deloc ceva după care să pot spune că mă dau în vânt. Cât despre varza fiartă și piureul verrrrde din spanac... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum zicea Mark Twain. 
- la desert, înghețată. Nimic memorabil, dar măcar mi-a trecut gustul de spanac fiert.

Între timp, Sfârfâlică avea existențiale: cum de sunt găluștele atât de galbene? Prietenei lui nu-i ies așa. S-a făcut schimb intens de experiență, dar nimeni nu părea să dețină răspunsul, așa că a întrebat-o pe chelneriță. ”De la ouăle șefului”, a glăsuit ea suav, lăsându-ne perplecși. ”Crește găini bune de ou”, a mai zis ea, dar prea târziu. Am plăsmuit pe dată câteva imagini interzise minorilor, pornind de la ”ouăle șefului” și prazul pomenit mai devreme. 

Am ajuns acasă pe la ora 1:30 noaptea și ieri am zăcut toată ziua, epuizată pesemne de-atâta bătut apa-n piuă. 

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Câteva vorbe despre un mare Om


Zilele astea, gândindu-mă tangențial ce text aș putea scrie astăzi, mi-am zis că n-ar fi o idee rea ca la aniversarea lui să-i las pe alții să vorbească despre el. Eu am spus și am scris atât de mult în ultimii ani, încât probabil aș deveni redundantă.

Iată, așadar, ce spun câțiva dintre cei care de-a lungul timpului au lucrat cu Zubin, care azi împlinește 81 de ani :)

O imagine deosebit de sugestivă, care-mi place foarte mult

Isaac Stern, violonist:
”Zubin Mehta. Mult mai mult decât un simplu nume. Toți cei care-l cunosc (muzicieni, politicieni, oameni de afaceri, actori, directori de instituții, sportivi, ingineri de sunet, responsabilii de recuzită și decoruri ale operelor), din toate colțurile lumii - New York, Los Angeles, Belina, Viena, Tel Aviv, Moscova, Florența, Milano, Londra sau Paris, absolut toți zâmbesc plini de încântare atunci când aud numele acesta. Carisma lui, noblețea sufletească, generozitatea, sinceritatea și căldura zâmbetului îl fac să fie îndrăgit de toți cei care ajung să-l întâlnească. 
Din punct de vedere muzical este... aproape inegalabil. Spun ”aproape” fiindcă mai există mulți dirijori foarte valoroși. Dar întrebați orice solist cu ce dirijor și-ar dori să lucreze; numele lui Zubin va fi primul sau al doilea menționat”. 

Montserrat Caballé, soprană:
”Ori de câte ori am avut șansa de-a cânta cu dragul meu prieten Zubin, am simțit - indiferent ce repertoriu era abordat: Strauss, Wagner, Puccini, Pergolesi, Verdi sau Rossini etc - că mă transpun într-o dimensiune paralelă, în plin univers al lucrării respective. Îi voi fi mereu recunoscătoare: datorită lui am învățat să mă identific cu personajul pe care îl interpretam”. 

Itzhak Perlman, violonist:
”He is magical, larger than life”.
(n.r. - mi se pare că exprimarea în engleză sună mult mai bine și e mai elocventă decât tradusă în românește, de aceea o las așa).

Yuja Wang, pianistă:
”Odată, în timpul unui concert pe care l-am avut la Florența, a fost cât pe ce să uit să intru, pentru că priveam fascinată și plină de bucurie mâinile lui. Mișcările îi sunt atât de elegante și în același timp de naturale. Îl priveam cum trăiește muzica și parcă eram în transă, când deodată am realizat: ah, trebuie să intru!”.

Sarah Chang, violonistă:
"Debutul meu cu orchestrele Filarmonicilor din New York, Berlin şi Viena a fost alături de Zubin Mehta. Nu mai există un altul ca el. Dincolo de maniera lui dirijorală, fluidă şi naturală, posedă un al şaselea simţ - intuieşte cu exactitate fiecare nuanţă, fiecare variaţie pe care o ai în minte, şi ştie chiar înaintea ta ce urmează să faci. De exemplu, concertul de Sibelius e foarte dificil şi complex, dar o dată l-am cântat fără nicio repetiţie prealabilă cu orchestra, după numai 20 de minute de probă, în culise, cu Zubin Mehta. A fost o situaţie ieşită din comun şi n-aş avea curaj să fac aşa ceva cu niciun alt dirijor în afară de el. Este uimitor". 

Daniel Barenboim, pianist și dirijor: 
„Ne cunoaștem practic de-o viață întreagă, dar nu cred că i-am spus vreodată cât de privilegiat mă simt că am șansa de-a fi împărțit atât de multe momente deosebite. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un om de asemenea bogăție sufletească. Zubin este o inspirație pentru noi toți și pentru orice muzician e o ocazie extraordinară să cânte împreună cu el, atât din punct de vedere profesional, cât și uman. Este foarte instruit, are o cultură muzicală extrem de vastă și atât de mult de dăruit. Lucrând cu el, descoperi de fiecare dată noi valențe și interpretări ale pieselor respective”.

Ultima opinie pe care am ales să o includ în articol aparține unei foarte dragi prietene, care a fost la câteva concerte dirijate de Zubin în cadrul Festivalului ”George Enescu”.

”Ca de obicei, la final a ținut să îi felicite pe toți membrii orchestrei, să îi pună în valoare pe fiecare dintre ei. A făcut prezentările în fața publicului, astfel încât instrumentiștii să primească aplauzele meritate. Este un gest pe care îl admir fantastic la el, se vede cât de mult apreciază instrumentiștii și cât de modest se lasă pe sine pe planul secund, pentru ca ei să fie aclamați de public. Un mare om, se vede din felul în care tratează oamenii alături de care lucrează. Și o apreciere sinceră în gesturile lui, se vede asta.
Pentru cineva ca mine, care nu se pricepe la muzica clasică și ascultă așa, de plăcere, Zubin Mehta este unul dintre dirijorii pe care vrei să îi vezi și să îi urmărești. Nu sunt specialistă, nu am urechea formată sau cultură în domeniu. Dar aș merge la concertele lui pentru el, pentru modul în care se prezintă, pentru ceea ce transmite și pentru felul în care îl simți. Este atât un profesionist, cât și un mare om”.

În ceea ce mă privește, această din urmă opinie este cu adevărat cea mai valoroasă dintre toate. În același timp, reprezintă una dintre cele mai sincere, realiste și frumoase analize ale lui Zubin, iar eu mă identific întru totul cu spusele prietenei mele. Eu însămi merg la concertele lui doar pentru a-l audia pe el în spațiu și timp real, pentru energia pozitivă pe care o degajă, pentru - cum spune prietena mea - ceea ce transmite. Am descoperit o lume întreagă doar pentru că mi-e drag să-l ascult. Și sunt atât de fericită, nu vă puteți imagina cât de fericită sunt când văd că și altora le aduc bucurie muzica și stilul său dirijoral.

Mulți, mulți ani frumoși îți doresc, dragul meu Zubin. Și încă multe concerte, care luminează sufletele tuturor celor care au ocazia să te asculte... :)

miercuri, 26 aprilie 2017

Povara lui ”poți mai mult, dar nu vrei”


Gândurile cuprinse în postarea asta mi s-au învălmășit în minte de sâmbătă încoace, după tragedia din Retezat în care și-au pierdut viața doi copii. Foarte probabil știți despre cine e vorba, așa încât n-o să fac referiri directe la ei... fie-le drumul lin în lumea în care au plecat. 

De când s-a întâmplat asta, am tot citit diverse texte. Mai echilibrate sau mai vehemente, mai obiective sau dimpotrivă, mai sentențioase sau mai neutre - dar ideea comună care se desprinde din cele mai multe este aceea a ambițiilor greșit direcționate care pot distruge și a tentativelor de a motiva, care, deși bine intenționate și menite să construiască, uneori nu fac decât să dărâme. 

”Tu poți mai mult”. ”Sunt sever cu tine și am pretenții tocmai pentru că știu că ești capabil”. ”Poți, dar nu vrei”. ”Nu există 'nu pot'” și alte variațiuni înrudite. Vă sunt cunoscute aceste refrene? 

Pe mine m-au urmărit toată copilăria și adolescența - ba chiar și-n prima tinerețe - și mi-au răpit o bună parte din bucuriile vârstei. Nu, n-am putut fi olimpică la matematică. Nu, n-am fost mereu premiantă. Și nu, n-am fost în nicio privință un copil excepțional, în sensul că n-am avut vreun talent deosebit. Problema e că nu m-a crezut nimeni.

Departe de a mă ambiționa, ”poți, dar nu vrei” nu făcea decât să mă demotiveze. De ce - foarte simplu, aveam sentimentul că orice aș face, nu este și nu va fi niciodată suficient. Nimic nu era destul pentru că, tocmai, ”știm că tu poți mai mult”. 
Și dacă nu puteam? Dacă-mi atinsesem limitele? A încerca să mă-mpingă artificial dincolo de ele era și frustrant (atât pentru ei, cât și pentru mine), și inutil - ca dovadă că n-am ajuns vreo eminență, deși m-am străduit cât am, exact, putut.

Care e, până la urmă, problema dacă un copil e mediocru? Asta nu înseamnă că e mai rău, mai prost sau mai incapabil ca alții. Înseamnă doar că nu e un geniu, ceea ce până la urmă e valabil pentru covârșitoarea majoritate. 
Nu este cazul copiilor care au plecat sâmbătă spre stele. Ei, din ce-am citit, chiar au fost deosebiți. Dar, îndrăznesc să reflectez, poate dacă nu li s-ar fi inoculat ideea de a se autodepăși cu orice preț... n-am fi vorbit de ei la trecut. 

Desigur, mi s-ar putea spune în orice moment că de fapt greșesc și că un copil, neavând în primă fază conștiința propriei valori și capacități, trebuie ”împins de la spate” (ah, cât îmi displace pleonasmul ăsta). Dar ”împinsul” ar trebui să-și aibă de asemenea limitele lui, asta că tot vorbim despre limite. Și-am citit destule opinii potrivit cărora părinții știu ei mai bine și nu vor decât binele copiilor, convinși fiind că-n aceștia se ascund genii nedescoperite.

De fapt, în teorie e atât de simplu: copiii ar trebui să fie doar fericiți și sănătoși. 
Dar numai în teorie.

Întorcându-mă la mine, de câteva zile nu mai scap de ideea că poate ambițiile mele literare n-au fost decât un foc de paie întreținut nenatural de ”poți mai mult”. Nu de alta, dar am aproape 37 de ani. Dacă într-adevăr puteam, s-ar fi văzut ceva până acum. 
Și gândul ăsta mi-e atât de trist, încât aproape că nu-l suport.

duminică, 23 aprilie 2017

Mintea cea de pe urmă


Dacă există vreun aspect pozitiv în faptul că - urmare-a unui incident neprevăzut la reinstalarea Windows-ului - absolut toate fișierele din calculator au fost pierdute definitiv, e acela că, încercând să-ți refaci măcar parțial arhiva de poze de pe alte medii de stocare, ajungi la concluzia că erai rezonabil de drăguță acum vreo câțiva ani. 

2008
N-aș mai purta ochelari cu rame atât de groase (și cu atât mai puțin negre), dar au reprezentat, și ei, o etapă.

2009
Oh well. Nu-mi stătea rău nici blondă. Însă nu m-aș mai întoarce la culoarea aia prea curând.


2010
Una dintre puținele fotografii ale mele cu mine în postură de microbistă, făcută într-unul din încă și mai puținele momente în care mă las pozată cu halba de bere :D Era în timpul Campionatului Mondial, sărbătoream accederea Germaniei în sferturi. Unde-a fost eliminată, dar peste 4 ani, eheeei... :)


PS: dacă stau bine să mă gândesc, era Radler, nu bere. 

Mda, acum știți de ce nu mi-a ars de scris zilele astea. Sunt extrem de prost-dispusă, și încă ăsta e un eufemism. Cel mai mult regret pierderea unor fișiere Word unde erau salvate niște chestiuni pe cât de personale și prețioase, pe atât de imposibil de recuperat și/ sau de înlocuit. 
Cât de prost să fii să nu-ți faci backup pentru așa ceva? Cât de prost să fii încât să presupui că totul va decurge la fel de neproblematic și de lin ca la precedentele reinstalări din urmă cu ani și ani de zile? 
Ei bine... atât de prost pe cât am fost eu. De fapt, un backup a existat, dar într-o formă care nu mi-e de niciun folos. Și asta, pentru că nu am ținut cont din vreme de anumite aspecte.

Voi să nu faceți ca mine. Backup, backup și încă o dată backup.

Fir-ar.

marți, 18 aprilie 2017

Cum a fost anul ăsta de Paști


A trecut încă un Paște pe care nu pot spune că l-am simțit așa cum s-ar cuveni, dar care, cu toate acestea, și-a avut partea lui de frumos.

În primul rând, sâmbătă după-amiază am ajuns cu bine la jupânul. Ar fi trebuit să iau o piatră-n gură, pentru primul meu drum de sute de kilometri pe autostradă ;)) Eram așa mândră de mine, că-mi venea să opresc trecătorii pe stradă și să le povestesc :))) 

Mâncăruri tradiționale n-au fost de data asta, după cum vă povesteam în postarea anterioară. Friptură de miel ar fi putut fi, dar o să se patineze în Sahara când vom pune noi gura pe așa ceva. Onorabilul a înfăptuit o musaca foarte gustoasă și, lăsând la o parte un vin bun și proviziile pentru cele câteva zile în care magazinele urmau să fie închise, cam pe-aici s-au oprit pregătirile noastre culinare. 

Dar chiar dacă drob și pască n-au fost, iepurașul totuși a nimerit drumul.


Ați recunoscut personajele, cred, nu? :) În calitatea mea de admirator înveterat al serialului ”Twin Peaks” (pe care l-am văzut de vreo cinci ori până acum), era și timpul să am o cană personalizată.

Acum pot bea și eu, asemeni agentului Cooper, a damn fine cup of coffee ;))



Asta desigur, lăsând la o parte nenumăratele momente și simboluri având în centru cafeaua care apar în serial, inclusiv în ”another place” :D 
Off topic și nu prea, pentru cei interesați - primul episod din continuarea ”Twin Peaks” va fi difuzat pe 21 mai. Să nu ziceți că nu v-am spus. 

Duminică dimineață am fost la biserică. Nu aș fi ținut musai, dar, fără a intra în amănunte, să spunem că era ceva din categoria ”noblesse oblige”. 

Slujba a fost interesantă, dar n-aș putea-o numi emoționantă. Nu pentru mine, în tot cazul... cu toate că și aici preotul spune de trei ori ”Hristos a înviat”” (Christus ist auferstanden) și i se răspunde cu ”Adevărat a înviat!” (Er ist wahrhaftig auferstanden). Însă... nu e același lucru. 

Jupânul ajunsese mai devreme decât mine și iată de ce imagine a avut parte:


Mi-a spus că fotografia nu face dreptate momentului, că a fost ceva realmente extraordinar și-l cred. Întreaga biserică era scăldată în lumina aurie a zorilor. Mi-ar fi plăcut să beneficiez și eu de asemenea experiență... 

În rest, de duminică după-amiază și până acum n-am înfăptuit nimic deosebit - și nici nu intenționez. Am concediu săptămâna asta, mi-am adus ceva de citit, afară e frig, astfel încât planul arată cam așa:


Atât cât am apucat să citesc până acum, cartea este deosebit de interesantă, dar e genul care se citește cu un creion în mână, pentru a sublinia și reține mai bine anumite pasaje. Sau mă rog, așa simt eu nevoia să o citesc, vedem la sfârșit cu ce-am rămas din ea :))

Nu voi încheia această postare înainte de-a vă spune, și eu, ”Hristos a înviat!” :) Sper că ați avut parte de sărbători liniștite și că v-ați reîncărcat bateriile în această mini-vacanță.

vineri, 14 aprilie 2017

Salată de weekend (XI)


În Germania este sărbătoare legală în Vinerea Mare, așa că astăzi stau binișor acasă și mă ocup de tot ceea ce nu voi avea timp să fac mâine, când - quelle surpriz - sunt la serviciu. Dar nu am nicio intenție să gătesc, drept pentru care vă invit la o salată - preambul sănătos pentru dezmățul culinar care, pentru cei mai mulți dintre noi, urmează duminică. 

1) Acesta este primul Paște când nu voi apuca să pregătesc niciuna dintre bucatele tradiționale, nici măcar salata Boeuf. Mâine după-amiază, după ce ies de la muncă, plec direct spre jupânul și, pentru prima dată, voi parcurge drumul cu mașina. Asta înseamnă că, în premieră, voi conduce într-o singură zi aproape 400 de kilometri. Mă bazez pe credinciosul meu GPS, care-n astfel de situații mi-e cel mai bun prieten, dar tot am emoții.

2) La serviciu pare că-ncepe să devină din nou interesant. Și tot în sens pozitiv. Revin cu amănunte dacă se concretizează ceea ce, am aflat direct de la sursă, se plănuiește pentru mine.

3) E adevărat că nu sunt deloc în atmosfera pascală, dar la fel de adevărat este că mâine seară îmi voi dori să fi putut participa la slujba de Înviere într-o biserică ortodoxă. Să cânt alături de ceilalți oameni ”Hristos a înviat” și să răspund mesajului preotului cu ”Adevărat a înviat!”. Îmi lipsește asta în fiecare sâmbătă a Paștelui, de când am emigrat. S-ar putea spune că mie mi-e dor de România o dată pe an, și-anume de Paști. 

4) De curând am descoperit cea mai paradoxală poșetă pe care mi-aș putea-o imagina. De dimensiune medie, lucrată din material de jeans. 


Trebuie să mărturisesc faptul că-mi place foarte mult. Se potrivește perfect într-o mie și una de combinații vestimentare casual, e veselă, are un aer jucăuș și acel ceva tineresc, destul de rar întâlnit la un accesoriu. Îmi vine să zâmbesc numai când mă uit la ea. 
Însă îmi trece zâmbetul când văd prețul. 1.900 de Euro. Nu, nu am pus niciun zero în plus din greșeală. 1.900 de euro costă această geantă din material textil, cu aplicații cusute manual (mă refer la fluturi, nu la țintele alea aurii). 
Dă-o naibii de treabă, Valentino. De banii ăștia faci un city break respectabil în doi și-ți rămâne și  rest. Ba chiar și-un concediu, dacă stau să mă gândesc.

5) Nu știu dacă vă mai aduceți aminte - cu mai bine de un an în urmă, am scris un text intitulat ”Prietenie cu sens unic”, în care era vorba de-o prietenă care, după 13 ani, mă dezamăgise teribil. Cred că după atâta vreme - și având în vedere o întâmplare relativ recentă - pot spune despre ce-a fost vorba: la începutul lunii decembrie 2015 s-a autoinvitat la noi de Revelion. Autoinvitație la care eu, recunosc, nu am reacționat cu entuziasm. În primul rând, pentru mine urmau să fie primele sărbători de iarnă de când murise mama și nu mă simțeam deloc grozav din punct de vedere psihic. Am fost convinsă că nu era necesar să-i explic un lucru atât de elementar. Și-apoi, habar nu aveam dacă urma să lucrez pe 31 decembrie când ar fi urmat să vină ea, omul avea s-ajungă doar după-amiaza târziu acasă în ziua respectivă, totul era încă neclar.
Ea s-a supărat pesemne pentru că eu, deși nu spusesem clar ”nu”, n-am sărit în sus de bucurie și nu m-a mai contactat. În Ajunul Crăciunului am sunat-o (tot eu) să-i urez diverse și i-am dat de înțeles că pentru mine nu e o perioadă tocmai ușoară. ”Da, știu că pentru tine e mai greu acum, îmi pare rău”, a recitat ea cu un ton atât de indiferent de parcă ar fi citit cotele apelor Dunării la Radio România Actualități. Apoi convorbirea s-a întrerupt (chipurile rămăsese fără semnal) și nu m-a sunat înapoi.
A urmat mai bine de un an de tăcere, exceptând faptul că ne-am trimis sms-uri seci la zilele de naștere.
Ei bine, acum vreo lună... mă trezesc tam-nisam cu mesaj pe Facebook. ”Ce mai faci? Mă gândesc adesea la tine și mi-e dor de tine”.
Am rămas paf. După mai bine de-un an, atât ai de spus? Și-n felul ăsta? Ți-e dor de mine după ce mi-ai dat cu flit că n-am avut chef de vizite la primele sărbători de iarnă de după moartea maică-mii? Și dacă tot ți-e dor de mine, alt mod de a reconstrui punțile n-ai găsit? Măcar un mail, dacă nu chiar un telefon?
Nu i-am răspuns. N-am avut ce, mi s-ar fi părut o ipocrizie să-i fi spus că mă gândesc des la ea și-ar fi fost o minciună să-i spun că mi-e dor.
Reacția ei la non-reacția mea? M-a ”restricționat” pe Facebook, pentru a nu mai avea acces la pozele ei. Mvai, ce pedeapsă, vă dați seama?
Acum cu atât mai mult realizez că povestea asta n-avea niciun rost să mai continue și-am înțeles, o dată în plus, că am avut dreptate în articolul inițial: atât am însemnat.
De fapt, toată istoria se poate rezuma perfect în doar patru cuvinte: too little, too late.

6) Ascult pe repeat aria ”Cavalleria Rusticana” din opera omonimă de Pietro Mascagni.



Deși este o lucrare melancolică, îmi induce o extraordinară stare de bine. Mi se pare potrivită pentru perioada asta a anului. Și sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că-mi aflu bucuria (și) în muzică.

Vă doresc spor la pregătiri, să aveți liniște în suflet și pe cei dragi aproape. Ah, și vă mai doresc cât mai puține mesaje de tip ”send to all”, din categoria ”Fiecalumina”.

marți, 11 aprilie 2017

Acel moment...


... când piuie alarma telefonului, apeși pe snooze și, pe jumătate încă adormită, duci telefonul la ureche: ”alo, mama?”. 

În cea mai mare parte a timpului, a devenit suportabil. Atât de suportabil încât mă și enervez câteodată; mi se pare că am uitat prea repede, prea ușor, prea mult. 

Alteori însă, în momente precum cel descris, îmi dau seama că n-am uitat nimic. Și că undeva în suflet, eu încă o aștept. Să-mi răspundă la telefon, să vorbim, să râdem. Să se întoarcă.



Mă uit la numărul de telefon din agendă: 0233******. Aș suna. 

Dar la celălalt capăt nu mai e nimeni.

duminică, 9 aprilie 2017

Ce tot aveți cu Viena, dom'le?


De vineri încoace a dat Social Media în clocot și mai multe nu, tema fiind târgul de Paști organizat anul acesta sub înaltul (vorbă să fie) patronaj al primăriței Bucureștiului, don't say her name că ne pierdem și mai tare cu firea. 

Pot foarte bine să înțeleg reacțiile, imaginile pe care le-am văzut ar face de rușine însăși definiția kitsch-ului. Iepurii sunt atât de urâți, încât la vederea lor copiii probabil se refugiază urlând în brațele părinților. Culorile ouălelor sunt în mare parte stinse, șterse, desenele de pe ele sunt banale, amintind de niște încercări stângace ale unor meșteșugari amatori. Per total ”mise en place”-ul e de prost gust, dezolant și pe alocuri chiar grotesc. 





Încaltea găina înhămată la căruța condusă de iepure m-a lăsat speechless. Și asta nu mi se întâmplă des, credeți-mă. Dacă m-aș apuca să interpretez simbolistic ”decorul” ăla, cred că m-ar apuca și-o migrenă. 

Dar de unde titlul. Niște voci - din fericire, nu prea multe, totuși suficient de stridente - s-au zburătăcit că vaaai, cum îndrăznim să ne luăm de iepurii și ouăle primăriței (pardon de calambur, tentația a fost irezistibilă) în condițiile în care târgul seamănă foaaarte bine cu acela organizat la Viena. Cum ne permitem dară, adică de vienezi nu ne luăm, însă cârcotim la adresa iepurilor siniștri ai lu' madam, suntem împotriva patriei, huo! 

M-am dus, prin urmare, să caut imagini de la târgul din capitala Austriei. O variantă era că Firea și trupa ei au plagiat grosolan ce-au făcut vienezii. Un aspect deloc improbabil, de altminteri, la cât de sârguincios copiem noi tot ce vine ”de afară”. O altă variantă era că susținătorii kitsch-ului românesc și-au pus ochelarii invers.  

Judecați și voi:





Eu văd niște diferențe clare între cele două târguri - atât în ceea ce privește modelele, cât și culorile, bașca faptul că iepurii vienezi sunt mult mai amabili, iar dacă adepții primăriței au considerat că similitudinile constau în faptul că-n ambele locuri au fost amplasate ouă supradimensionate, se numește că păcătuiesc serios la capitolul percepție. Și obiectivitate, aș adăuga. 

În același timp, nu este prima dată când Viena nimerește, nu se știe cum, într-un borș de comparații total abulic. Bunăoară, conform unui top publicat luna trecută, Viena se regăsește laolaltă cu... Piatra Neamț pe lista celor mai bune destinații turistice pentru anul în curs. Argumentele ar fi că orașul românesc este ”o insulă în mijlocul munților”, oamenii sunt ”calzi”, cafenelele și cluburile sunt ”drăguțe și primitoare”, există ”buticuri de antichități” și, adaug eu, telegondola.

Now seriously. Sunt născută-n Piatra Neamț, dar referitor la comparația asta.... nici n-aș ști de unde să încep. 
Cadrul natural - de care, oricum, atât autoritățile cât și cetățenii își bat joc - nu intră-n discuție.
Despre oportunitățile culturale de asemenea cred că n-are rost să discutăm. Poate doar dacă vrem să căutăm o asemănare între concertele lui Tudor Gheorghe și cele ale Filarmonicii vieneze. 
Infrastructura e gândită ca acum 50 de ani.
Cu extrem de puține excepții, barurile, cafenelele și cluburile sunt o glumă proastă. Atât din punct de vedere al ofertei, cât și al servirii și atitudinii personalului.
Telegondola - construită, culmea, de o companie austriacă - te duce pe vârful muntelui Cozla, unde poți bea o bere vara sau un vin fiert iarna și admira știuleții de porumb, ambalajele și pet-urile aruncate peste tot de numeroșii, din nefericire, turiști care-au lipsit șapte ani de-acasă.
Centrul istoric? (Nici) aici n-avem ce compara, pur și simplu pentru că Piatra Neamț nu are unul. Piața Ștefan Cel Mare nu se pune la socoteală. 
Curățenia per ansamblu, administrarea spațiilor verzi? Mă indispun numai cât mă gândesc. 

Așa stând lucrurile, întrebarea din titlu se justifică. Nu pricep de ce ține lumea morțiș să tot compare Viena cu orice spanac-cu-mac... 

miercuri, 5 aprilie 2017

Mostre din viata in Germania (IV)


N-am laptop inca (si din ce se preconizeaza,  nici n-o sa am prea curand), in schimb am draci. Acumulati in timp, pe modelul "azi una, maine alta", asa ca am zis sa-i exorcizez, pana nu da-n foc mamaliga.
Poate va intrebati cum va scriu, din moment ce-mi lipseste ceea ce cred ca a devenit cel mai important accesoriu din viata mea. Ei bine, aici e meritul jupanului - dupa ce m-a lipsit de laptop, mi-a cumparat o ciudatenie despre care nici nu stiusem ca exista, dar care se dovedeste foarte utila: un adaptor pentru telefon. Pe scurt, telefonul (conectat la Internet) e conectat la monitor*, am si tastatura bluetooth, deci se poate spune ca-mi fac treaba. Intr-o oarecare masura, cel putin, adica atat cat permite versiunea mobila a diferitelor site-uri pe care bantui. E mai bine decat nimic, dar e foarte enervant. Asta cu atat mai mult cu cat...

... nu voi primi laptopul vineri, cum era preconizat. Defectiunea tastelor (pentru care am fost suspectata inclusiv ca am varsat apa pe tastatura, suspiciune neconfirmata, fiindca daca ar fi fost asa nu mi-l repara service-ul Apple nici in 1746355224434242576 de ani) a fost remediata astazi, dar tehnicianul a evaluat din nou scula si-a gasit inca o problema de hardware. Pentru care a comandat o piesa de schimb, care va veni abia peste doua zile, iar pana se efectueaza si reparatia asta mai trece apa pe Main. 
Personal, nu reusesc sa inteleg cum te apuci de reparat un asemenea gadget fara sa-i faci mai intai o diagnoza completa. Dar ma rog, una din principalele mele calitati e ca pricep greu.

Alta sursa de draci e masina. Dupa nefacuta mea din ianuarie, cand am reusit s-o zdrelesc in parcare, a stat mai bine de doua saptamani in service. De fapt, ar fi trebuit sa stea numai o saptamana - dar ne-au sunat ca una din piesele de schimb a venit defecta, deci mai dureaza 3 zile. Dupa alte doua zile ne-au sunat iar, ca tot mai dureaza. Doua amanari mai tarziu, am putut-o lua, in sfarsit. Ca sa constatam ca dadusera chix cu vopseaua, folosind doua tonuri distincte. Reclamatii, discutii, scarpinat in cap, "stati ca a fost alt material si de aia e alta nuanta" (vezi sa nu), concluzia e ca o vom duce din nou in service, ca sa repare ceea ce n-au fost in stare sa faca in doua saptamani. Calitatea serviciilor, care este (si nu e vreun service particular de ograda, e chiar unul de la reprezentanta). 

In alta zi m-am enervat din cauza agentiei care detine complexul de locuinte unde stam. Ne tuflesc oamenii un anunt pe usa, ca in ziua de..., intre orele cutare si cutare, tot norodul sa fie acasa. Musai-obligatoriu-absolut, fiindca se vor monta detectoare de fum in toate apartamentele. Nu poti sa te invoiesti de la serviciu? Ghinion, esti obligat sa lasi cheia unui vecin. Dar poate nu vrei sa-ti inspecteze ala casa, ori pur si simplu nu ai in niciunul dintre vecini atata incredere - ghinion si mai mare, detectoarele alea tot trebuie montate, insa o noua programare se va face pe cheltuiala ta.
Nu e prima data cand se intampla de-astea si de fiecare data ma enervez masiv. Complexul de locuinte inglobeaza, cred, peste 100 de apartamente - asadar tot atatia oameni care sunt obligati sa-si ia liber de la munca, pentru ca doi angajati trimisi de agentia respectiva nu pot lucra sambata. 
Jupanul opineaza ca ma enervez degeaba. Mie insa mi se pare exagerat sa impui atat de multor oameni sa-si ia liber sau sa-si schimbe programul de lucru, in conditiile in care treaba respectiva s-ar putea rezolva in doua-trei ore, sambata. 
(Am intrebat cum trebuie sa procedez daca detectoarele au o zi proasta si s-apuca de piuit de nebune si fara motiv. Cica "luati un bat sau o matura cu coada lunga si impungeti-le, semnalul sonor ar trebui sa se opreasca". Ei, asta e ceea ce numesc eu un sfat nepretuit :D Inca nu s-a intamplat minunea, dar tin matura la indemana pentru orice eventualitate). 

Acestea fiind spuse, imi doresc rabdare si nervi elastici. Supraelastici. Intre timp m-am enervat si din cauza modului de editare a acestui text, care e complet debil in versiune mobila. Apropo, imi cer scuze pentru absenta diacriticelor, dar in conditiile actuale nu am cum remedia aspectul. As face bine sa apas pe "publicati" inainte sa fac vreo miscare prin care sa sterg toata postarea.... 

*Monitorul e o poveste separata, dar bine ca e. Fara el, n-aveam cum (sau pe ce) folosi adaptorul. 


duminică, 2 aprilie 2017

Notă explicativă pentru o preconizată absență


Ca urmare a unor minore intemperii de ordin tehnic și-n parte împotriva voinței mele, în săptămâna care urmează nu voi avea laptop. Pasămite va fi dus în service, pentru că i s-au stricat trei taste (corespunzătoare literelor ”a”, ”e” și ”i”), ceea ce face utilizarea tastaturii ca și imposibilă. Am de ceva vreme o tastură externă, dar asta nu e decât o soluție temporară - și în niciun caz ideală.

Acestea fiind zise, mă pregătesc moral pentru o săptămână în care voi intra pe Internet exclusiv de pe telefon. Debordez de entuziasm, după cum poate vă dați seama. Not. Dacă era după mine, e foarte posibil să fi renunțat la reparație, rămânând să mă folosesc doar de tastatura externă (da, într-atât de dependentă sunt de laptop). A învins însă rațiunea jupânului, care m-a convins că merită să-l repar, mai ales că peste vreo lună va ieși din garanție, deci adio reparație gratuită. Mai oftând, mai printre dinți, am convenit că are dreptate, iar în secunda următoare am sughițat panicată: eu ce-o să faaaac zilele astea? Cum o să-mi umplu timpul?

Nu sunt deloc mândră de mine că mi-am pus problema așa, însă ăsta e adevărul și n-are sens s-o dau cotită. Probabil voi citi, fiindcă altceva tot n-am de făcut. Voi citi cărți, vreau să spun, nu site-uri pe care, spre rușinea mea, revin de multe ori degeaba - cu toate că știu că nu voi găsi ceva prea interesant sau util acolo. Dar obișnuința, mama ei de obișnuință.... și comoditatea...

Prin urmare, ne regăsim (sper) începând din weekend-ul viitor. Mă înțelegeți, mi-ar fi foarte greu să scriu pe blog de pe telefon. Poate săptămâna asta ajung, în fine, să citesc ”Codul lui Michelangelo”. Așteaptă în bibliotecă de mai bine de un an, între timp am citit ”Agonie și Extaz” tocmai ca să o pot înțelege mai bine și... nu m-am mai apucat de ea. Al naibii Internet cronofag, a naibii comoditate....

PS: nu vă luați MacBook. E superb, dar extrem de fragil. Am fost deosebit de atentă cu el și tot s-au defectat trei taste. Iar cablul de alimentare a început să se ”sfâșie”, deși nu l-a brutalizat nimeni (ba dimpotrivă). Înainte de el am avut laptop(uri) timp de 8 ani și niciodată nu s-a întâmplat ceva de felul ăsta. MacBook-ul e un accesoriu splendid și-n multe privințe o bijuterie a tehnologiei, dar e sensibil și mofturos ca o fecioară proaspăt ieșită de la pension. 

marți, 28 martie 2017

Da, aveți voie să plângeți și să vă plângeți


Disclaimer: nu luați textul ăsta drept mai mult, sau altceva, decât este. Nu este o jelanie, ci este încurajarea mea, pentru voi, să jeliți când, cum și cât simțiți nevoia. 

Primăvara este, pentru mine, o perioadă cam ciudată. Pe de-o parte, mă bucur că am scăpat de nesuferita iarnă, de palton și bocanci, de frig, de răzuit gheața de pe mașină la ore foarte matinale, de mâini care-mi îngheață și de-aș avca câte-un radiator în fiecare buzunar, de cerul plumburiu, de copacii goi de frunze. Pe de altă parte, intru - cam fără excepție - într-o stare aflată undeva la granița dintre melancolie și meditație. Fără ca asta să-mi influențeze everyday life-ul. Nu vorbesc decât extrem de rar despre subiect, nici nu mă (mai) întristez cu întrebări existențiale din categoria ”de ce tocmai eu, de ce mie, cum ar fi fost dacă”, însă un ceva e cu mine până spre finalul lunii mai. Apoi dispare, se-ntoarce unde i-e locul - în trecut - pentru a reapărea anul următor. 

M-am întrebat multă vreme de ce tot revin gândurile astea, iar explicația cea mai simplă și cea mai la îndemână - ”se împlinesc X ani de când” - este banală și nu mă satisface. În urma multor discuții cu psiholoaga am ajuns la concluzia că la mijloc e mai mult decât atât. Primăvara mă gândesc des la asta pentru că atunci s-a petrecut și pentru că, la vremea vremii, n-am putut jeli în liniște ceea ce mi se întâmplase.

E adevărat că multă vreme nu am perceput adevărata dimensiune a ceea ce pierdusem (și ăsta a fost un mare noroc, alături de cel de-a fi ieșit cu bine din povestea respectivă), dar un șoc tot trăisem, tot devenisem ”altfel” decât restul lumii, tot mă străduiam să înțeleg ce se petrecuse și, cu toate că nu mi-era atunci foarte clar în ce fel mă va schimba asta, de-un lucru eram sigură: nimic nu va mai fi la fel. Și asta mă întrista într-un fel ciudat, aveam o nostalgie și-un dor pe care nu le puteam înțelege... probabil tropăiau și niște hormoni scoși din matca și firea lor, cert e că eram frecvent într-o stare semidepresivă, plângeam din nimicuri, mă vizitau gânduri de sinucidere șamd. 

Dacă am simțit vreodată lipsa unei surori, atunci a fost. N-am avut cu cine vorbi și, mai presus de asta, n-am avut la cine plânge și m-am reprimat. Nu-i învinovățesc pe părinții mei pentru asta. Întreaga situație fusese și pentru ei șocantă, nici ei n-au înțeles, s-au și învinovățit și, trăgând linie, nu vedeau problema mea ca fiind atât de gravă. Pentru ei era important că scăpasem cu viață (chestiune care la un moment dat fusese oarecum discutabilă), cât despre consecințe... asta e, li se întâmplă atâtor femei, ”nu ești singura care”, pericolul trecuse, deci case closed, nu mai boci atâta și du-te de-ți fă lecțiile. 

M-am simțit neînțeleasă, singură cu jalea și deruta mea, aveam o mie de întrebări și niciun răspuns. Am scris ani de zile în jurnal, dar pe undeva tot simțeam că poate exagerez și poate-ar trebui să-mi bag mințile în cap. Mi-am înghițit tristețea și mi-am dus-o în cea mai mare parte singură, neputând vorbi cu nimeni despre asta pentru că răspunsul era mereu ”hai dragă, a trecut, ce tot atâta dramă, ești sănătoasă, problema care-a rămas e un fleac, bine că n-a fost mai rău”. N-am înțeles că aveam tot dreptul să fiu tristă, revoltată, să plâng și să mă plâng. Și raportat la subiect am rămas cu o melancolie permanentă, datorată, cred, inclusiv faptului că n-am avut dreptul să jelesc așa cum și cât simțeam pe-atunci nevoia s-o fac. 

Pentru mine, este ca un cerc care nu s-a închis și nu știu dacă se va închide vreodată. De aceea, vă încurajez să nu vă înghițiți lacrimile dacă simțiți nevoia să le vărsați și, mai presus de orice, să nu îngăduiți nimănui - dar NIMĂNUI - să vă minimalizeze suferința și să vă bagatelizeze amarul. Nimeni, oricine ar fi, n-are dreptul s-o facă și, dacă aveți o durere în suflet, nu țineți în voi. Tristețea sufocată nu e redusă la tăcere decât aparent. Va defula când vă așteptați mai puțin și își va cere mereu dreptul la deplângere. Găsiți o persoană apropiată care să vă înțeleagă, vorbiți și iar vorbiți, lăsați-vă ascultați și ținuți în brațe, plângeți până când simțiți că vă ustură orbitele ochilor și lacrimile vă spală amarul din suflet. Abia după aceea veți putea cu adevărat să vă ridicați, să mergeți mai departe, să reconstruiți.

luni, 27 martie 2017

O (altă) seară pentru o viață :)


Eram destul de emoționată acum două săptămâni, în seara zilei de 12 martie, când am ajuns la Filarmonica din Berlin. Nu era prima dată când mă aflam aici, după cum nu era nici prima dată când urma să audiez un concert al acestei orchestre; în schimb, era pentru prima dată când îi ascultam la ei acasă. Dincolo de asta, solemnitatea serii îmi impunea; concertul fusese organizat sub patronajul Președintelui Germaniei, care urma să fie prezent (și pentru asta, se luaseră măsuri speciale de securitate).

Un alt aspect deosebit era că, pentru prima dată, urma să-l ascult live pe Pinchas Zukerman, unul dintre cei mai aclamați violoniști contemporani. Cu ocazia asta, mi s-a împlinit (încă) o mare dorință. Și, evident - last, but never least - era un concert dirijat de Zubin. 


Atât de emoționată eram. Se vede? :)

Ceea ce s-a întâmplat însă la începutul concertului m-a luat prin surprindere, deși în retrospect mi-am dat seama că ar fi trebuit să fi anticipat asta. După ce orchestra și-a ocupat locurile, Zubin a apărut singur pe scenă (motiv de mirare pentru mine, fiindcă prima piesă din repertoriu solicita și prezența solistului), iar apoi și-a făcut intrarea Președintele, urmat de staff-ul său. Firesc, publicul s-a ridicat în picioare, moment în care Zubin s-a întors spre orchestră, a ridicat bagheta și... în întreaga sală a răsunat imnul Germaniei (de altfel, o piesă impunătoare, care se pretează foarte bine în interpretarea unei orchestre).
Aproape să-mi dea lacrimile, aveți cuvântul meu. Ascultam, pentru prima dată, imnul în spațiu și timp real. Imnul țării mele.

Au urmat două discursuri a câte zece minute, al Președintelui și al primarului Berlinului. Președintele a vorbit la obiect, a spus lucruri interesante, a fost și amuzant. La polul opus, vorbăria primarului mi s-a părut nesfârșită, mai rar atâtea platitudini la un loc. Am răsuflat ușurată când ne-a urat, în fine, ”audiție plăcută” și s-a dus la locul lui.

Prima lucrare din repertoriul serii a fost Concertul pentru vioară și orchestră în La minor de Edward Elgar. Mai ascultasem compoziția (întâmplător, se află pe CD-ul pe care dragul meu Zubin mi-a dat autograf în 2015) și știam că este melodioasă și că te atinge în suflet. Însuși compozitorul spunea despre acest concert că este ”emoțional, teribil de emoțional” și nu a exagerat deloc. Mi-a plăcut mult, induce o anumită melancolie și te îndeamnă la reflecție. Îmi lipsește cunoașterea aprofundată, dar am citit despre acest concert că este deosebit de solicitant pentru solist, punându-i cu adevărat la încercare virtuozitatea. Ei bine, atât cât am putut înțelege eu... interpretarea lui Pinchas Zukerman a fost extraordinară, de-o precizie a sunetului aproape de perfecțiune.


Simfonia a V-a de Tchaikovsky reprezintă expresia resemnării compozitorului în fața sorții pe care întreaga sa viață a considerat-o ca fiind pe cât de implacabilă, pe atât de potrivnică omului aflat în căutarea fericirii și împlinirii. Cu toate acestea, nu este o lucrare tristă, așa cum ar putea lăsa impresia având în vedere tema centrală; atmosfera de acceptare mohorâtă din prima parte se schimbă treptat, urcând parcă o scară a emoției și a trăirilor sufletești, pentru ca-n partea a patra să se transforme într-un adevărat marș triumfal, un efluviu de optimism. Procedeul în sine (acela al modificării treptate a climatului compoziției) nu este nou; cunoscut sub denumirea de ”per aspera ad astra” (”prin vicisitudini către stele”), se pare că a fost folosit inclusiv de Beethoven, în a sa inconfundabilă Simfonie a V-a.

Sala mare a Filarmonicii din Berlin este recunoscută pentru calitatea acusticii, dar cu siguranță și locul central pe care l-am avut a jucat un rol semnificativ în ceea ce privește claritatea și limpezimea sunetului. Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala.

În foaier fusese instalat un mic bufet gratuit din partea Președintelui. Am ciugulit oarece, am băut și-un pahar de suc și ne-a dispărut foamea. Mulțumim pentru masă, domnule Președinte ;))

A fost o nouă experiență pe care n-o voi uita niciodată. Nu doar că am ascultat o muzică atât de frumoasă, care mi-a indus trăiri sufletești neexperimentate până atunci; dar toată viața îmi voi aduce aminte că am ascultat pentru prima dată imnul Germaniei (în calitate de cetățean) în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, dirijate de Zubin :) Pentru mine, seara aceasta se înscrie în categoria ”moments for a lifetime”.

joi, 23 martie 2017

Un gând pentru un condei care-a plecat...


Eram azi în drum spre casă și, ca de obicei, l-am sunat pe om din mașină. După frazele de introducere, ușor ezitant, zice ”știi, s-a întâmplat ceva... a murit cineva...”. Cine??? ”Simona Catrina...”. Cred că mi-au țiuit urechile și-am simțit instantaneu un gol în stomac. Cum, era mai bine, părea că a învins, de ce?! ”Voiam să-ți scriu un sms, dar am zis că ești la serviciu, să-ți vezi de-ale tale și să te concentrezi acolo...”.

N-am cunoscut-o pe Simona. Nici n-am fost ”prietene” pe Facebook. Eram - sunt - unul dintre zecile, sau poate chiar sutele ei de mii de admiratori anonimi. O citeam de foarte mulți ani, de fapt când eram în țară cumpăram revista ”Tango” numai pentru textele ei atât de spumoase, de unice, de ”ale ei”, de irepetabile. Le citeam și le re-re-re...reciteam, cred că aș putea reproduce și acum unele pasaje. Îi adoram penița, satira, umorul irezistibil, verbul plin de vână, ironia incandescentă. 

”Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu”.

Da, era genială. Sper că a fost conștientă de valoarea ei. Nu o dată, citind-o, mă opream să reiau anumite paragrafe în care cuvintele erau atât de iscusit împletite, încât mi se tăia răsuflarea. Mi-aș fi dorit să o cunosc, dar la cum mă știu, cred că mi s-ar fi împleticit limba și creierii și n-aș fi putut spune nicio frază cu sens, cap și coadă. 

Cu părere de rău și, aș spune, cu mustrări de conștiință, recunosc faptul că i-am citit doar blogul, nu și cărțile. Îmi doresc să le cumpăr, habar n-am de ce am amânat, doar îi iubesc scrisul de atâta vreme. Le voi procura cu prima ocazie, dar acum... nu mă voi mai putea bucura de ele cum aș fi făcut-o înainte. Pentru că știu că altele nu vor mai fi, că nu mai are cine să scrie așa, că ea nu mai e...

Nu știu cum să închei textul ăsta altfel decât cu link-ul blogului ei. E posibil să vă dea eroare - cred că are zeci de mii de accesări pe minut - dar insistați, va merita cu prisosință.
(Nu e cumplit de trist că blogul ei nu mai poate fi accesat, pentru că e atât de citit, tocmai în ziua morții ei...?).


Citiți-i textele, căutați-i cărțile. Sunt niște scrieri extraordinare și  de altele nu vom mai avea parte. Și nu pot să mă abțin, vă las cu un citat dintr-un articol pe care tocmai îl citeam.

”Alaltaieri, cautand un loc unde sa “incarc” (habar n-aveam cum se face asta), dau de-un magazin pe usa caruia era sleita o fituica (printre altele): Orange Prepay. Intru. Vanzatoarea cantarea niste muschi tiganesc. Pentru de dimineata, vorba reclamei.
In fata mea, inca patru insi au dorit inca patru sortimente de mezeluri, deci nu mica-i fu mirarea cucoanei de la cantar cand m-a auzit ca vreau 7 euro credit pe Orange. Din reflex, s-a uitat in gramada de salamuri, dar cum n-a vazut asa ceva, a chemat-o pe colega ei:
– Miki, de unde iau oringi pripei?
Miki disparuse fara urma. Intr-un final, s-a auzit un mormait infundat. Mi-a sarit inima, am crezut c-a luat-o cineva ostatica, in depozit.
– Stati putin, ca e la veceu! imi traduce colega care nu stia unde e raftul cu oringiuri.
Cred ca draga de colega mancase ceva nepasteurizat, deoarece a aparut de la wc peste 16 minute. Isteata foc, a stiut totusi sa-mi ia 7 euro plus TVA si sa-mi dea un bon lung ca o tenie. Cica alea erau instructiunile, eu doar sa merg frumusel acasa si sa fac ce scrie acolo.
Am ajuns la domiciliu-mi. De la usa am inceput sa butonez, nici nu mi-am scos geaca. Eram transfigurata de emotie. Sun la 222 si cica sa introduc codul unic de incarcare. Tastez cele paispe cifre si astept. Liniste. Vazand ca nu ma baga nimeni in seama, apas pe butonul verde, fie ce-o fi. “Numar invalid, va rugam verificati numarul si formati din nou”. Nu era mai operativ sa-mi zica direct “tampito”?”
In fine, o iau de la capat. Sun iar la 222 si bag iar codul, cand mi se porunceste. Nimic. Era liniste ca-ntr-o nuca. (...)”.

Of, of, of, ce amar surâd citind... 

Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească în pace.