miercuri, 21 iunie 2017

Cea mai lungă zi a anului e a mea


Oh well. Încă un pas mai aproape de 40, își zise ea de dimineață, scărpinându-se cu un aer meditativ. Deh, mai bătrână, deci mai înțeleaptă. Vorba vine. Anul ăsta nu știu ce-am avut în cap - tărâțe, în mare parte, bănuiesc - pentru că nu mi-am planificat concediu de ziua mea. Așa că am sărbătorit prin muncă, la propriu.

Cu toate astea a fost frumos, chiar emoționant pe alocuri. 

Colega mea care e bolnavă îmi scrisese pe mail-ul de serviciu, urându-mi diverse. 

Alți doi s-au documentat la o colegă româncă și, oarecum fâstâciți, mi-au urat citind de pe un petic de hârtie: ”La mulți ani!”. Eu mai știu ceva, zice unul din ei, adăugând cu elan: ”... și toate cele bune!”.
Le-am acordat calificativul maxim la limbi străine.

O altă colegă m-a sunat, deși e-n concediu. 

Ziua a fost desăvârșită de telefonul primit pe seară, când zoream să-nchei ziua de muncă. ”Am vrut să vin până la tine, dar am avut o zi nebună azi și mi-am adus aminte abia acasă. La mulți ani!”. Mulțumesc, Musiu Șarl. Nici nu-ți imaginezi ce mult a însemnat pentru mine. 

Altminteri, n-am făcut nimic special azi, decât că am purtat niște cercei noi :))

Ah, ca să fie clar cum stau lucrurile:  



Ce-mi doresc de la voi, ăștia 37? Să fiu sănătoasă, eu și oamenii pe care-i iubesc. Și să-nvăț să mă bucur de viață.

Mă străduiesc să am încredere. Acum de exemplu, am încredere că tocmai am început un an fabulos.

duminică, 18 iunie 2017

Salată de weekend (XIII)


De data asta, chiar că e un titlu foarte nimerit. Salată. Sa-la-tă. Este ceea ce-ar trebui să mănânc eu în următoarele, nu știu... câteva luni (wishful thinking). Atât și numai atât și nimic altceva pe lângă. Asta pentru că...

1) .... vorba lui Bridget Jones, of fir-ar a naibii și a naibii. De curând am atins pragul (psihologic, în ce mă privește) de 65 de kilograme. La înălțimea de 1,67, vă dați seama că nu debordez de entuziasm. Drept pentru care am trecut la soluții de avarie: încerc să mănânc pe cât posibil alimente bogate în proteine și mi-am instalat o aplicație pe telefon prin care ”contabilizez” caloriile consumate zilnic. Pfuai de capul meu, unde sunt vremurile când mâncam cartofi prăjiți la două noaptea și nu se depunea nici măcar un gram? În studenție, acolo sunt. Respectiv cu aproape două decenii în urmă. Sublim 😏 Și bicicleta a rămas la jupânul - e doar împrumutată, așa că partea cu activitatea fizică o putem tăia de pe listă (nu, n-am atâta voință încât să fac jogging, îmi asum asta).

2) Nu prea am dispoziție de scris în ultima vreme - fapt destul de vizibil, de altminteri - însă am chef de citit, e și asta o treabă. Cu timpul stau mai prost, dar paaarcă regăsesc bucuria lecturii. Nu că aș citi ceva pretențios - un roman polițist, dar unul foarte bine scris și cu o temă pe care nu am întâlnit-o prea des în cărți: activitatea unui detectiv sub acoperire. 

3) Săptămâna viitoare lipsesc cei doi colegi are au aceeași poziție ca și mine în departament. Unul e bolnav, altul în concediu. Rezultă că nu voi avea cu cine să-mpart sarcinile - care sunt destul de multe și pentru doi, dar pentru unul singur cred că vor fi ceva gen ”Misiune Imposibilă”. Adăugând la asta faptul că una din șefe e-n concediu și alta are ceva probleme personale din cauza cărora nu poate veni decât câteva ore dimineața, cred că pot să mă vopsesc în culorile războiului.

4) Am văzut tot sezonul al cincilea din ”House of Cards” și sunt tot mai fascinată de Kevin Spacey, dacă așa ceva mai era posibil. Acum urmăresc ”Fargo” - foarte bine făcut, deși cam sângeros pentru gustul meu, totuși. Apropo de filme sângeroase, mai multă lume încearcă să mă convingă să dau o șansă lui ”Game of Thrones”. Cică dacă mi-a plăcut ”Breaking Bad”, o să-mi placă și ăsta. 
Îndoi-m-aș. În ”Breaking Bad” nu zburau atâtea capete, for a change. 

Chiar n-am niciun chef de săptămâna care urmează. Dar dacă tot n-o pot împiedica să înceapă, sper măcar să fie digerabilă :)))

PS, derivat de la nr. 1: de ce oamenii pun pe Facebook imagini cu înghețată, clătite și alte delicatese din care tocmai se pregătesc să se înfrupte, de ceeeeee? 😭
 

miercuri, 14 iunie 2017

”Asta nu e muncă adevărată, e așa... ca la nemți”


Zilele trecute mă sună amicul Sfârfâlică, foarte smerit (ca de obicei, când vrea ceva de la mine și nu mă poate obliga) și mă-ntreabă dacă am timp jumătate de oră să fac oficii de traducere pentru doi colegi noi, români care nu vorbesc deloc germană. Era prima lor zi de muncă la noi și trebuia să li se facă obligatoriu un instructaj, înainte de-a începe efectiv să lucreze în depozit - un fel de protecția muncii, plus alte câteva detalii. 

Timp n-aveam în exces, dar treaba asta oricum nu putea fi amânată și cum nu era altcineva la îndemână, hai s-o fac și gata. Eram obosită și agasată, dar mi-am compus o mină entuziastă - vorba aia, să nu se sperie oamenii încă din primul moment - și m-am dus să-i întâlnesc.

Unul la vreo 23-24 de ani, celălalt pe la 40+. Îmi răspund molatic la salutul meu plin de elan și-ncepem. Sfârfâlică vorbea și eu le traduceam, străduindu-mă să fiu cât mai concisă și clară în exprimare. Asta-n ideea că oricum totul era nou pentru ei, se muncește în ritm foarte alert, depozitul e imens și prima impresie poate fi copleșitoare.
Departe însă de a fi cumva intimidați, afișau o supremă lipsă de chef.

- După cum vedeți, peroram eu zglobie ca un cintezoi, se lucrează în standuri individuale, bla-bla, iată la ce trebuie să fiți atenți pentru a evita accidentările, este obligatorie purtarea de încălțăminte specială cu rol protector, bla bla... 

Zâmbeam încurajator și - speram eu - motivant, dar dumnealor nu erau de aceeași părere. Aveau niște moace de parcă tocmai le-aș fi comunicat că prima lor sarcină va fi să spargă 150 de bolovani pe minut.

- Da' uniforme de lucru nu ne dă? 
- Nu, din partea firmei primiți doar încălțămintea. 
- Eeee, păi dacă nu ne dă... ce, vor să-mi stric hainele mele bune muncind la ei?
- Nu trebuie să purtați haine pretențioase, ci unele cât mai comode. Un tricou și-o pereche de pantaloni reprezintă combinația cea mai potrivită.
- Păi cum vine asta, că eu am lucrat la altă firmă înainte și acolo ne dădeau. Ăștia-s mai zgârciți sau cum?

Celălalt avea altă problemă. 
- Auzi, doamnă, eu nu port papuci de-ăia de care-mi dau ei, poți să-i spui de pe-acuma la băiatu' ăsta.
”Băiatul” tocmai fusese interpelat de-un coleg și era ocupat să rezolve o problemă într-un stand de ambalare, deci am profitat de moment ca să le explic faptul că este obligatoriu să poarte încălțămintea de protecție (și că n-o să le pice galoanele, am continuat în gând).
- Lasă-mă tu în pace, că-s incomozi, am mai avut io și știu.
(Paranteză: respectivii nu sunt angajați direct de companie, ci aparțin de-o agenție de intermediere personal. Și-ntr-adevăr, încălțămintea de protecție oferită de asemenea firme e cea mai ieftină de pe piață și, prin ricoșeu, destul de incomodă. Știu asta de la alți colegi - eu am avut norocul de-a putea evita agențiile de intermediere - dar dacă astea sunt cerințele... te adaptezi. În tot cazul, nu era ca și cum ar fi fost o surpriză pentru ei).
- Și la ce-o să ne pună să lucrăm aicea?
Le spun că, pentru început, fie la standurile de sortare-ambalare, fie la rampele de încărcare. 
- Pe mine să nu mă pună să fac pachete, eu nu fac așa ceva, mie să-mi dea de lucru ca lumea, nu d-astea. 
Al doilea se simte dator să puncteze:
- Am lucrat la Ford, doamnă! Știi tu ce muncă e acolo? Piese grele, motoare, nu cutii de carton și haine, hăhă.

În sinea mea, concluzionez că-i destul de evident motivul pentru care nu mai lucrează la Ford. 
- Se lucrează și sâmbăta?
Răspund că de regulă da, prin rotație - și că se acordă o zi liberă în timpul săptămânii. Nu le place. 
- Eu nu vin sâmbăta. 
- Nici eu. 
- Ți-am spus, eu nu port papuci de-ăia.
- Și eu nu stau la pachete. 

Mai fac o încercare să le explic faptul că așa e la început, poate mai multe nu-ți convin, dar cu timpul va fi mai bine, dacă demonstrează că sunt serioși vor căpăta și alte sarcini poate mai interesante, sau vor fi transferați la alte departamente cu profil diferit și deci alt gen de muncă șamd șamd. 

- Lasă că-i știu eu p-ăștia, mă pricep. Oricum nu cred că rămân aicea, nu-mi place. 
- Nici eu. Asta nu e muncă adevărată, e așa... ca la nemți. 

Ziceți voi că ultima frază nu e absolut priceless :)) Săracii de ei, dădeau în brânci să muncească și aici n-aveau ce... Iar după nici jumătate de oră, deciseseră că nu le place. Deh, ”ca la nemți” nu e pe gustul domniilor lor 😃 Ăștia or fi știind în ce țară se află? Mă-ntreb și eu...

marți, 13 iunie 2017

Îi plăceau muzica ritmată și florile mov


Îi admira pe Richard Chamberlain, Alain Delon și Roger Moore (mi-a povestit odată că-n liceu a chiulit ca să se ducă la un anume magazin să-și cumpere o ilustrată cu Roger Moore în rolul lui Simon Templar. Cred că noi nu prea ne dăm seama ce însemna așa ceva pentru o adolescentă din România anilor '60... ).

Îi plăceau bananele și pepenele galben (cel din urmă, pentru că avea gust ca de banane, zicea ea).

Iubea culoarea mov. Avea eșarfe, bijuterii, pălărie mov. Se bucura de orice floare pe care o primea, dar în mod special de florile mov. Fardurile în tonuri lila se potriveau perfect cu ochii ei de-un căprui incert, cu sclipiri verzi.

Îi plăcea muzica, în special ritmurile alerte. Una din melodiile ei preferate era ”No Limit”, parcă o și văd cum se însuflețea ascultând-o. Când se întâmplă s-o ascult în mașină invariabil zâmbesc, arunc o privire spre cer și răsucesc butonul de volum aproape de maxim. ”Tare, să se audă până sus la tine...”. 

Din voalul ei de mireasă mi-a făcut primele funde pentru diademă, în clasa întâi.


(Și-a desenat singură rochia, care la momentul respectiv a fost considerată un exponent al nonconformismului și al lui ”cine-a mai pomenit”. Chiar așa; cine mai pomenise, în 1979 și într-un orășel de provincie, rochie de mireasă pe un umăr? 🙂). 

Când aveam 16 ani a fost de acord să-mi vopsească părul, spre consternarea lui taică-meu 😃

N-am avut nicio reținere sau ezitare de a-i spune că am trăit prima noapte de dragoste. ”Sper că te-ai protejat”, a fost unicul ei comentariu. 

A mers cu mine la absolut toate examenele importante și, după fiecare din ele, ne duceam la un suc și-o prăjitură. A plâns după ce-am dat proba orală de Limba Română la Bacalaureat. ”Ești atât de frumoasă și sunt atât de mândră de tine”, mi-a spus.  

Am râs mult și copios împreună. Am plâns una în brațele celeilalte când s-a pronunțat divorțul dintre ea și tata.  

Mi-a știut dezamăgirile, neîmplinirile și tristețile, cu toate că nu mereu (m)-a înțeles așa cum, eventual, mi-aș fi dorit. Dar m-a iubit mai presus de tot și de toate, chiar și fără să mă înțeleagă.

Poate nici eu n-am înțeles-o cu adevărat. Dar e suflet din sufletul meu. E a mea și va fi pentru totdeauna a mea și e mereu cu mine, din lumea în care a plecat acum doi ani și patru luni și unde nădăjduiesc din toată inima că s-a reunit cu cel care a fost dragostea vieții ei

Astăzi ar fi împlinit 68 de ani. Sper că e petrecere acolo la tine, mami... 

PS: am terminat de scris postarea și-am aruncat un ochi pe Facebook. Prima imagine pe care mi-au căzut ochii în News Feed reprezintă un buchet de garofițe de munte. Mov.  

vineri, 9 iunie 2017

Primele impresii despre noul ”Twin Peaks” (2017)


Nu mă rabdă inima să nu scriu câteva reflecții despre continuarea serialului ”Twin Peaks”, după primele cinci episoade difuzate până acum (din cele 18, câte vor fi în total). 

După cum am mai scris în repetate rânduri, sunt fan absolut al acestui serial, pe care-l consider a fi cel mai bun dintre toate care s-au realizat până acum (rog fanii ”Game of Thrones” să nu se uite urât la mine, că pe-ăla nu l-am urmărit 😊). L-am văzut de cinci ori cap-coadă și de nenumărate ori secvențial, neîncetând să mă minunez de scenariu, umorul negru, atenția pentru detalii, interpretările posibile, construcția personajelor și descoperind la fiecare vizionare ceva ce-mi scăpase până atunci. 


Aceasta este una dintre secvențele din ultimul episod al serialului din 1991. Nimeni n-ar fi putut spune de ce tocmai 25 de ani, după cum nimeni (în afară de el însuși) nu știe dacă David Lynch preconiza vreo continuare încă de-atunci. Cel mai probabil nu, însă lucrurile s-au brodit de-așa manieră încât filmările noilor episoade s-au încheiat anul trecut... după 25 de ani.

Dacă aveam așteptări? Sigur că aveam și, concomitent, eram încrezătoare că nu voi fi dezamăgită. David Lynch are un cec în alb de la mine și, cunoscându-i oarecum stilul, anticipam că noul serial va fi în cel mai bun caz ciudat. Și, ei bine... este.

Am descoperit un paradox. Dacă-i cunoști filmele, vei identifica amprenta lui Lynch încă din primul sfert de oră. Pe de altă parte, dacă n-ar fi o parte din vechea distribuție și acțiunea nu s-ar corela parțial cu întâmplările din vechiul serial, nu prea ai mai regăsi ceea ce știai din ”Twin Peaks” (mă refer la stil, tipologia personajelor, dozarea suspansului, dialoguri, comicul de situație și de caracter etc).

Noul serial e cam suprarealist. Cam prea suprealist, spre deosebire de celălalt, care era mai teluric. Nici vorbă să-ți răspundă la întrebările care, inevitabil, au rămas neelucidate în serialul original. Dimpotrivă, pune și mai multe probleme și - nu tocmai surprinzător - cel puțin în primele două episoade nu prea înțelegi nimic.
Un alt aspect paradoxal este că întâmplările cele mai interesante se petrec în afara Twin Peaks-ului (în Las Vegas, în Dakota de Nord, sau în New York). În Twin Peaks - odinioară epicentrul faptelor ciudate și inexplicabile - nu prea se întâmplă nimic în afară de faptul că Hawk cercetează dosare vechi, Lucy e la fel de inutilă ca-n trecut, Andy la fel de neajutorat, iar Norma e tot patroană de cafenea. Ok, o uitasem pe Doamna cu Butucul, care-a avut iar o viziune (cum altfel decât interpretabilă și incompletă), dar până-i vor da de capăt, mai durează.

Acțiunea e destul de lentă, cadrele se derulează foarte încet, dialogurile sunt în mare parte criptice și, ca privitor, ai nu tocmai puține momente de ”what the hell am I watching?”.


Este încântător să regăsești actori din distribuția serialului original; senzația este aceea a reîntâlnirii cu foarte vechi și dragi prieteni. Cele mai așteptate reveniri sunt cea a Laurei Palmer - ”I am dead, yet I live” și, bineînțeles, a lui Dale Cooper (care, eliberat în sfârșit în lumea pământeană, nu-și mai amintește absolut nimic, neștiind ce să facă nici măcar când îi vine să urineze). Acest din urmă aspect e cam frustrant și tinzi să-ți pierzi răbdarea tot așteptând să-l regăsești pe Cooper, cel pe care-l cunoști.
(Scriind acest post mi-am adus aminte că, înainte de-a fi eliberat din universul paralel unde fusese captiv un sfert de veac, Cooper primește un mesaj din partea Laurei, care-i spune ceva la ureche. Ce anume? Ar fi chiar culmea să știm, după doar cinci episoade 😀).

Aș spune că noul serial are mult mai multe scene de violență decât precedentul și încă nu e clar dacă acest lucru se justifică. Alternate cu scene în filmare statică, efectul creat este de tensiune oscilantă. Ba-ți sare inima din piept la descoperirea unui cadavru grotesc mutilat, ba îți înăbuși un căscat de plictiseală urmărindu-l pe Cooper care nu face decât să privească minute-n șir o statuie. Încă nu m-am hotărât dacă-mi place alternanța asta sau nu.

Concluzionând, noul serial e bizar - adică exact cum te-ai aștepta de la David Lynch - și, cu toate că nu sunt dezamăgită, nici entuziasmată nu pot spune că sunt. Cu siguranță e prematur pentru concluzii, dar voi reveni la final cu o postare pe subiect. Între timp, dacă ați apucat să vedeți ceva pe HBO, sunt curioasă cum vi se pare...

miercuri, 7 iunie 2017

Despre vacanțe și certuri


A mai rămas o lună și jumătate până vom pleca în concediu. Probabil că ar trebui să fiu entuziasmată și nerăbdătoare, dar departe de mine gândul. În loc să fac planuri și eventuale liste de achiziții, eu sunt într-o dispoziție oarecum filozofică și mă-ntreb dacă om reuși să ne-ntoarcem din vacanță fără să ne scoatem ochii. 

N-ar fi prima dată când ni se întâmplă și statistic, nu suntem nici pe departe singurii. Potrivit acestui articol, o treime din cupluri se întorc din concediu cu intenția de a divorța. Noi n-am ajuns atât de departe din fericire, dar de certat, cum spuneam, ne-am certat. Atât la fața locului, cât și înainte de-a pleca. 

Dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că nu prea îmi mai aduc aminte motivele (care-n tot cazul trebuie să fi fost stupide). O dată parcă ne-am luat la harță pornind de la faptul că dumnealui voia să stăm pe niște anume scaune în metrou și eu nu voiam, fiindcă nu-mi plac deloc acele locuri pe care stai în sens invers față de direcția de mers (invariabil, amețesc, indiferent de mijlocul de transport în care mă aflu). 
Altădată n-am căzut de acord asupra programului zilei. 
Și cu alte ocazii, chiar că nu mai știu (dar cel puțin o dată ne-am certat încă din faza bagajelor).

Nu știu exact de ce se întâmplă așa. Pot doar să fac speculații - probabil stresul unui an de muncă, multitudinea de treburi care trebuie rezolvate înainte de plecare, „să nu uităm să”-urile, așteptările fiecăruia de la vacanța respectivă (care de multe ori nu coincid cu ale partenerului) și pe lângă asta, probabil, o voce interioară care-ți spune că e unica ta ocazie de-a te relaxa anul ăsta și dacă o ratezi, nu mai ai parte de alta decât anul viitor. 

Faptul că e un fenomen destul de răspândit nu mă consolează decât în mică măsură. Mi-aș dori tare mult să nu ne mai certăm (măcar nu în vacanțe, că altfel e inevitabil, femeie și bărbat suntem 😏). Ne-am propus deseori asta, dar în prea puține rânduri am avut succes - și nu mai știu ce-am făcut, sau mai bine-zis ce n-am făcut, de-am reușit să nu ne burzuluim unul la altul. 

Voi reușiți să nu vă certați în sau înainte de concediu? Dacă nu... după cum vedeți, sunteți în companie extinsă :) Și dacă da... cum?

luni, 5 iunie 2017

Duminică, o regăsire :)


Vorba lui Dr. House - există un motiv pentru care clișeele sunt clișee... Cum ar fi, de exemplu, cel cu mersul pe bicicletă despre care se spune că nu se uită niciodată. Ei bine, ieri am avut ocazia să-mi dau seama că este adevărat. 

Nu mă mai urcasem pe bicicletă de 23 de ani - din vara de după admiterea la liceu, de fapt. 

Cu toate astea, după câteva mișcări ezitante, aoleo stai că nu-mi pot menține echilibrul, stai că nu pot păstra direcția - o avea ceva ghidonul? (nu avea), am parcurs nu mai puțin de 10 kilometri. 

Și pentru că tot vorbeam de clișee, se-nțelege că fredonam ”Bycicle Race” a celor de la Queen :)))


Traseul e de-un pitoresc desprins parcă din tablouri.


Tot ieri am văzut două episoade din noul sezon ”House of Cards”, am mâncat souvlaki la grec, acasă am dat iama în cireșe, iar apoi am dormit pe săturate. 

PS: sunt la jupânul, după cum cred că e evident. 
PPS: nu tocmai imprevizibil, după escapada de ieri mă cam dor diverse și mă mișc de parcă aș călca pe ouă :)) Dar bineînțeles că o să ies din nou 🚴

joi, 1 iunie 2017

1 iunie nu mai e pentru mine


”La mulți ani tuturor celor care mai sunt copii!”
”La mulți ani copilului din tine!”
”Nu uitați să fiți/ să rămâneți copii!”

Acestea sunt doar câteva dintre urările care mi-au asediat azi feed-ul pe Facebook. Ah, și poezia ”Fa-te, suflete, copil”, de Arghezi. Plus numeroase poze din primii ani de viață, pe care foarte mulți și le-au pus temporar la profil. Și m-am simțit ca de pe altă planetă. 

Un fapt care mi-a devenit clar în ultima vreme: copilul din mine nu mai există. Fără ca asta să fie trist sau să mă arunce-n nostalgii. E doar o realitate, în ce mă privește la fel de concretă precum cana de cafea. Repet, nu mă întristează aspectul, poate inclusiv fiindcă am înțeles și acceptat. A existat cândva o perioadă în viața mea când, mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, îi spuneam deseori mamei exact așa: ”sunt cuprinsă de fericire!”. 

M-am gândit de multe ori la propoziția asta, am evocat-o, încă-i mai simt gustul, încă-mi mai amintesc senzația de euforie și prea-plin sufletesc. Mi-am repetat-o mie însămi în anumite momente frumoase din viață, încercând să regăsesc starea de atunci. Nu mai este. A dispărut, și mi-e clar că nu se va mai întoarce. 

A luat-o copilul din mine, atunci când a plecat fără să-și ia rămas-bun.

miercuri, 31 mai 2017

Sclavii noștri, curierii (II)


Vă povesteam mai demult despre niște discuții halucinante din mediul virtual românesc despre curierat și pretențiile unora (multora) de a avea curierii la dispoziție drept sclavi personali. Ei, azi am dat peste alta. 

Cuuuum, dacă nu te găsește acasă curierul să-ți lase coletul la vecin? Șoc și oroare, ai tot dreptul să dai în judecată compania de curierat și să câștigi, ba să le mai ceri și despăgubiri și să-ți cumperi bungalow în Maldive de banii obținuți de la ei (ultima parte e de la mine). 

Un tip detaliază cu acuratețe că în SUA un astfel de caz ar avea câștig de cauză în instanță. Păi ce să zic, nu mă mir deloc :)) Adică SUA e țara în care dai în judecată McDonalds - pentru că nu ți s-a spus că e fierbinte cafeaua și te-ai fript - și câștigi! Cazul e real, ați auzit cu siguranță. Ei bine, da... acolo pot crede că dai în judecată firma de curierat că ți-a livrat papucii cu pene de struț la vecinul și le-a zburat o pană. În Europa însă, nu. Sau poate doar în România, din câte văd. 

Ce m-a frapat a fost pretenția să revină curierul până te găsește acasă. Nu, nu cumva să te deplasezi tu la sediu să-ți ridici papucii cu pene de struț. Despre vecin am lămurit deja, să ferească Aghiuță al curierilor să-ți preia el pachetul, mânia distrugătoare a clientului se va abate asupra curierului, companiei de transport și urmașilor lor până la a șaptea generație 😛

Poți să explici până poimarți că preluarea pachetului se face pe semnătură și cel care l-a primit e răspunzător legal de colet, tocmai în baza acelei semnături. În caz că n-ai ostenit, poți să explici până poimiercuri că orice client are la dispoziție, gratuit, opțiunea ”livrare personală”; dacă n-o folosește, sănătate și spor în ramură. Sistemul ăsta e implementat de ani de zile, fiind folosit de companii de curierat foarte cunoscute precum DHL, Hermes, UPS ori TNT. Dar deh... ce sunt țări precum Austria, Germania sau Marea Britanie? Coate goale, mațe fripte. 

Altcineva, că vai dacă omu' are în colet vibratoare sau medicamente de nu-știu-care. Păi dacă-s vibratoare... ce să zic, îi dorim să nu preia soacra coletul 😃 Cât despre medicamente, eu nu știu să se livreze la domiciliu (și am mari îndoieli că ar fi așa) - ci la o farmacie, de exemplu. Sau clientul se prezintă la vamă și ridică medicamentele prezentând rețeta.

Subiectul mi se pare atât de absurd, că nici nu mai am răbdare să perorez. Cred că am scris mai degrabă pentru că nu-mi vine să cred că există atât de multe Buricuri-ale-Pământului-wannabe.

duminică, 28 mai 2017

”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”


Când am primit în dar această carte, am știut că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să citesc ”Agonie și Extaz”. Pentru a putea înțelege care-au fost mesajele lăsate de Michelangelo în cele două monumentale fresce ale sale (tavanul și peretele cel mare al altarului din Capela Sixtină), trebuia mai întâi să știu cum anume a ajuns să facă asta, ce-a fost în mintea și sufletul lui. Abia apoi am început să citesc ”Codul...”, care nu este o lucrare de ficțiune, ci interpretarea sistematică a picturilor și descifrarea, pas cu pas, a mesajelor ascunse lăsate de Michelangelo, mare parte dintre ele înțelese cu adevărat de-abia în zilele noastre. 

Lucrarea este foarte cuprinzătoare, o abundență de informații care presupun o serie de cunoștințe minime preexistente pentru a putea fi cât de cât înțelese. Nu-mi propun să fac un rezumat, ci doar să trec în revistă câteva aspecte care mi s-au părut cu adevărat surprinzătoare. 

- Tavanul Capelei Sixine reprezintă Geneza, însă nu are un titlu propriu. Contrar unei credințe larg răspândite, Michelangelo nu a pictat stând întins pe spate, dar poziția absolut nefirească și teribil de incomodă în care-a pictat vreme de patru ani de zile (pe schele, ținând capul pe spate) i-a cauzat nenumărate probleme de sănătate. Scolioza și degradarea vederii au fost numai două dintre ele.

- Intenția primordială a lui Michelangelo a fost de a crea o ”punte” ezoterică între creștinism și iudaism, religie pe care o cunoștea foarte bine de la învățații evrei care-au fondat Academia Platonică din Florența sub ocrotirea lui Lorenzo de' Medici. În acest scop, a inserat în pictură mai multe litere ebraice și simboluri cabalistice. Toate acestea în chip foarte subtil, pentru a nu fi detectate de ochii suspicioși ai Papei sau ai acoliților săi. Spre exemplu, scena uciderii lui Goliat de către David constituie de fapt o reprezentare stilizată a literei ebraice gimel, care în Cabală semnifică puterea. 

- Panoul Creației a fost pictat într-o singură zi, cu mâna liberă (fără schițe de carton ajutătoare, cum se proceda de obicei). Un act de-un curaj la limita inconștienței, care dovedea nerăbdarea lui Michelangelo de-a încheia lucrarea pe care, nu o dată, a descris-o drept un calvar. 

- În interpretarea cabalistică, ființa umană este rodul cunoașterii. Michelangelo ilustrează acest concept plasându-l pe Dumnezeu în interiorul unui creier uman, mai precis în emisfera dreaptă. Este felul lui de-a spune că Dumnezeu nu-i dădea lui Adam doar viață, ci și înțelepciune. Nu este singura imagine care trimite cu gândul la corpul omenesc; în scena ”Separarea Pământului  de ape”, Dumnezeu este reprezentat într-un rinichi. În altă imagine, o porțiune din mantia Lui Dumnezeu seamănă foarte bine cu o coloană vertebrală. Michelangelo cunoștea foarte bine anatomia corpului uman, ca urmare a disecțiilor ilegale făcute în Florența la începuturile carierei sale de sculptor. 

Scena Creației, în care Dumnezeu e reprezentat într-un creier uman

-  Se bănuiește că reprezentarea Lui Dumnezeu într-un creier în momentul creării lui Adam constituie, de fapt, un mesaj ascuns: omul poate ajunge la Divinitate și fără ajutorul Bisericii, deoarece felul în care a fost creat îi permite aceasta. Spre finalul vieții, Michelangelo nu a avut o relație prea bună cu Biserica Catolică, pe care o condamna pentru opulența și abuzurile sale și acesta a fost unul dintre mijloacele prin care și-a exprimat desconsiderația. 

- Tradiția iudaică este singura care nu împărtășește opinia generală potrivit căreia fructul oprit din care au mâncat Adam și Eva ar fi fost mărul. Conform Talmudului (carte care conține interpretarea scolastică a Vechiului Testament din punct de vedere religios, legislativ, literar și istoric), Pomul Cunoașterii era de fapt un smochin. Așa este reprezentat și-n ilustrațiile pictate de Michelangelo. De altfel, în Biblie se menționează clar faptul că, în momentul în care au conștientizat că sunt goi, Adam și Eva s-au acoperit cu frunze de smochin. 

- Personal, m-am întrebat de multe ori de ce statuia lui Moise are coarne. A trebuit să citesc această carte pentru a afla că nu are, sau în tot cazul nu asta a fost intenția lui Michelangelo. El plănuise ca statuia - reprezentând profetul pe care-l admira cel mai mult - să fie amplasată undeva la înălțime, razele de soare care pătrundeau prin ferestre urmând să cadă asupra capului său. Cele două protuberanțe din creștet aveau să contribuie, cu ajutorul luminii solare, la crearea unui efect de nimb în jurul capului, sugerând iluminarea divină. Privind statuia de jos în sus, respectiv de la nivelul podelei, ele nici n-ar fi fost vizibile. Demersul a fost zădărnicit de faptul că statuia nu a mai fost instalată unde-și propusese Michelangelo, așa încât ”coarnele” nu și-au mai atins scopul și au rămas doar o ciudățenie. 


- Fresca ”Judecata de Apoi”, acoperind peretele de deasupra altarului, trimite cu gândul la Tablele Legii și este considerată una dintre cele mai prețioase lucrări picturale din lume. Aceasta întrucât albastrul folosit pentru fundal era făcut din piatra semiprețioasă lapis lazuli, importată din Persia (Iranul de azi) și măcinată manual. Costurile au fost acoperite de Papă, altminteri n-ar fi fost cu putință ca Michelangelo să-și permită așa ceva (cu ani în urmă, fondurile pentru fresca de pe tavan fuseseră achitate de el însuși și din această cauză din pictura de pe tavan lipsesc cele mai costisitoare culori ale momentului: auriu și albastru).

Fresca ”Judecata de Apoi”; forma părții de sus amintește de Tablele Legii

Ar mai fi multe, multe de spus și în ceea ce mă privește, aș recomanda lectura acestei cărți înainte de vizitarea Capelei Sixtine. Sigur, n-o să putem identifica toate simbolurile ca atare, dar cred că e fascinant să vezi cu ochii tăi ceea ce știi că a pictat Michelangelo, gândit, simțit...

joi, 25 mai 2017

Abuz infantil în familia regală britanică, au decretat ”experții” de pe Internet


Am avut liber astăzi, sărbătorindu-se și aici Înălțarea, drept pentru care am început prin a dormi până aproape de ora 11. Ah, ce bună e cafeaua după ce-ai dormit pe săturate... N-am prea multă energie pentru scris astăzi (ce, voi credeți că-i treabă ușoară să dormi? 😃), dar ceva din ce-am citit în ultimele zile m-a amuzat și-am zis c-ar fi păcat să râd singură. 

Nunta Pippei Middleton a fost, indiscutabil, evenimentul central al săptămânii. N-aș zice ”al anului”, dar în ultima vreme s-a scris foarte mult pe subiect. De la speculații despre cum va arăta rochia, până la invitați și ”oare va participa și Meghan Markle sau nu”.  

Meghan n-a fost prezentă la biserică (și bine-a făcut - s-ar fi ales cu un moment de atenție maximă pentru care însă ar fi plătit înzecit ulterior), rochia Pippei a fost foarte frumoasă, dar cea mai surprinzătoare concluzie a unora știți care-a fost? Hai că n-aveți atâta imaginație. S-a conchis nici mai mult nici mai puțin decât că.... sora miresei, ducesa Kate, își abuzează copilul. 

V-ați adunat maxilarul căzut? Că mie mi-a trebuit ceva, nu de alta.  Totul a pornit de la imaginea de mai jos, care-a făcut înconjurul lumii și care, din ce se vede, a suscitat mult mai mult interes chiar decât mireasa (biata Pippa, cât de control freak a fost și tot n-a reușit să evite asta):


Fotografia o arată pe Kate ținându-i probabil o predică micului prinț George, care tocmai făcuse nu-se-știe-exact-ce-năzbâtie (unii spun că din neatenție călcase pe trena miresei, fusese admonestat și ca urmare, zbiera nepotolit). 
Ei bine, hmm. Astfel de lucruri se întâmplă, în fond n-are decât patru ani. Mă hazardez să cred că nu pentru faptul de-a fi călcat pe trenă era certat în imaginea surprinsă, ci pentru că nu se mai oprea din urlat și atrăgea în mod nedorit atenția tuturor. Însă ce-au conchis câțiva dintre cei care au privit poza?

- ”Copilul plânge, deci în mod evident e nefericit și maică-sa nu-l ajută să depășească momentul”;
- ”Uitați-vă la vena umflată de pe gâtul ducesei, la fața înroșită și la maxilarul încleștat, semn de maximă agresivitate, huo!”; 
- ”Degetul arătător întins în față denotă o dorință reprimată de a lovi copilul” (say whaaaat???). 

Simt că mă enervez numai citând aiurelile astea. Now seriously. După cum știți, n-am copii și nu pretind că m-aș pricepe în domeniu, dar am tot mai acut senzația că acest nou și (poate excesiv de) promovat curent de parenting o ia într-o direcție greșită. Ferească toți sfinții și profeții să adresezi copilului o cât de firavă critică. Te-ai ars, nu ești un părinte bun, abuzezi copilul, îl traumatizezi pe viață, nu te-ai conectat cu el, chemați Protecția Copilului.

Evident, nici să te enervezi n-ai voie. O mamă trebuie să fie pururi zen, în caz contrar se aplică toate cele de la ”te-ai ars” încolo. 
Și tot evident, ducesa Kate n-are voie să fie și ea om ca toți oamenii, cu reacții normale și, în context, de înțeles.

Disclaimer: să ne-nțelegem, sunt absolut contra agresivității, indiferent asupra cui ar fi îndreptată. Doar că, în context, consider că reacțiile au fost disproporționate.

duminică, 21 mai 2017

Numele meu e o poveste de dragoste


De-a lungul timpului, am fost întrebată de foarte multe ori ”de la ce vine numele Greta” (în special când trăiam în România, dar și aici) și de fiecare dată răspunsul meu a fost ”de la Greta Garbo”. Un răspuns politically correct și care-l mulțumea pe interlocutor, dar, de fapt, era o minciună albă. Adică una inofensivă și diplomatică, realitatea fiind cu totul alta. 

Personal, multă vreme nu mi-a plăcut numele meu. În special în copilărie, era o adevărată bătaie de cap. Aveți idee câte cuvinte rimează cu Greta, respectiv de câte porecle am avut parte? Greta-babeta (cu variațiuni de tipul ”zboară cu racheta”), Greta-bicicleta, Greta-motoreta, Greta-trompeta-suge-suzeta și astea numai așa, la o primă strigare. Pacoste curată, vă spun. O invidiam din toți rărunchii pe colega numită Carmen și de fapt nici Mihaela nu stătea tocmai rău. Câte porecle vă vin în minte pornind de la numele astea? Exact 😃

Cu anii însă, a început să-mi placă și, după ce i-am aflat adevărata poveste, am știut că a fost alegerea perfectă. E un nume dat din iubire, acea iubire desăvârșită, curată și autentică, despre care citim în cărți. O iubire al cărei destin s-a întrerupt brusc și tragic, dar care a lăsat munți de amintiri. Una dintre ele am fost eu, Greta. 

Au fost odată (așa încep poveștile, nu...?), pe la începutul anilor '70, doi tineri, studenți în Iași. Ea la Istorie, el la Construcții. A fost dragoste la prima vedere care s-a maturizat împreună cu ei, transformându-se într-o iubire profundă. 
El observa că ea are o poșetă roșie și, fără să spună nimic, a doua zi se înființa cu un cadou: un set compus din cercei și mărgele, de culoare roșie. 
Ea l-a dăscălit înaintea examenului la Rezistența materialelor (teroarea tuturor politehniștilor) să poarte costum și cravată la examinarea orală. ”Aspectul își are importanța lui”, îi argumenta - iar el, deși sceptic, a ascultat-o. Nu datorită costumului a luat zece, dar profesorul și-a exprimat aprecierea față de ceea ce a perceput ca fiind un semn de considerație din partea studentului față de el ca profesor și față de examen în sine.
Își petreceau absolut tot timpul disponibil împreună, le plăcea să danseze, iar teii din Copou le-au ascultat ani de zile povestea și le-au fost martori tăcuți. Au trecut cu bine, împreună și ținându-se mereu de mână, peste o serie de probleme familiale, precum și peste despărțirea impusă de celebrele repartiții. Erau, cum bine spunea o scriitoare româncă, unghie și carne unul pentru celălalt. 

Într-una din zile, plimbându-se ca de obicei prin Copou, au văzut pe aleile parcului o fetiță. Să fi avut vreo doi ani, cu zulufi blonzi și vizibil derutată. Nu plângea, dar părea să caute ceva sau pe cineva. A văzut-o pe ea, a venit în fugă și i-a cuprins genunchii cu mânuțele: ”Mama?”. 
- E clar că s-a rătăcit de mama ei, și-au zis cei doi și, luând-o pe cea mică în brațe, au purces să dea ocol parcului. 
Mama nu poate fi prea departe, și-au zis și așa a fost. Nu după mult timp au reperat o femeie care plângea și alerga disperată, chemând. 
- Greta! a exclamat ea văzând-o pe fetiță, unde-ai fugit, te căutam, bine că ești bine... Vă mulțumesc!, li s-a adresat apoi celor doi tineri care zâmbeau, realizând confuzia din mintea copilei: ca și tânăra femeie, și mama fetiței era blondă, iar trăsăturile feței erau cumva asemănătoare... 

Impresionați de întâmplare, și-au făcut pe loc o promisiune.
- Dacă vom avea o fetiță, se va numi Greta. 

N-a fost să fie. El a murit în urma unui accident pe cât de stupid, pe atât de fatal. Ea și-a continuat viața, dar nu și-a mai revenit pe de-a întregul niciodată.

Se spune că dragostea învinge totul, și poate chiar așa și e, deși în cazul lor moartea și-a luat tributul. Câțiva ani mai târziu, căsătorită cu altcineva, ea a rămas însărcinată. A simțit din primul moment că va aduce pe lume o fetiță și i-a ales numele cu multe luni înainte de-a o naște. Iar tatăl, care cunoștea povestea, a fost, spre onoarea lui, de acord.

Fetița se numește Greta. Promisiune îndeplinită...

joi, 18 mai 2017

Salată de weekend (XII)


Săptămâna trecută a fost haotică și nici actuala nu pare să se simtă prea bine. Dar, ceea ce se preconiza a fi o salată amăruie, s-a transformat într-o delicatesă, având în vedere ultimul ”ingredient”: un articol pe care tocmai l-am citit mi-a adus aminte de seara în care l-am întâlnit pe regizorul Francis Ford Coppola.

1) Plecând azi de la serviciu, l-am sunat pe om din mașină. Cum ți-a fost ziua până acum, ce-ai mai făcut, ce program ai în continuare, bla-bla. ”Ăăăă.... azi ai de făcut X lucru, nu? Ah, ba nu, că azi e miercuri. Sau stai, e joi, deci ai de făcut Y, nu X. Ba nu, e miercuri. La naiba, nu mai știu, e miercuri sau e joi?”.
Chestia asta e un indicator al nivelului de distracție de care am parte de câteva zile încoace.

2) Prietena Aristița e grafomană, mai nou. Plouă cu mail-uri de la ea, scrie în ritmul în care respiră. Culmea e că nu cu mine are ce are, ci cu un alt departament, care-a comis o operă de artă abstractă (în traducere liberă: nimeni nu înțelege nimic), ale cărei consecințe se răsfrâng în mare parte direct asupra bucătăriei mele. Ergo, Aristița e frustrată, dar în același timp mărinimoasă: are grijă să fiu și eu la fel. Și dacă poate fi ceva mai rău de-atât, de data asta n-are orbul găinii - chiar sunt niște probleme mari. Mă concentrez intens, dorindu-mi să-i cadă Outlook-ul. Până acum nu s-a întâmplat (cum era aia cu puterea gândului...?), dar poate am noroc, cine știe. 

3) Am ochelari noi, sunt pionier. Vestea bună e că valorile cilindrului s-au redus (am astigmatism, că-s o specială și-o deosebită, nu puteam avea doar o miopie banală), drept pentru care foștii, de-acum, ochelari deveniseră prea puternici și deci, deranjanți. 
Reversul e că această veste bună m-a scuturat de câțiva marafeți 😏 V-aș arăta o poză, dar nu-i nimic de văzut: am ales o ramă similară celei pe care-o avusesem înainte și care, aș spune, mi se potrivește cel mai bine. Nici măcar n-am luat în calcul ideea de-a căuta altceva. Îmbătrânesc și nu mai am chef de experimente.

4) Agenția imobiliară care deține complexul de locuințe unde stăm a hotărât că avem nevoie de uși noi. Așa, din senin, un fel de hodoronc-tronc, foaie verde-alună, mie-mi plouă-n beci. Mă rog, am zis, poate schimbă și yala cu ocazia asta (cea pe care o avem mi se pare cam vulnerabilă, în sensul că m-aș simți mult mai în siguranță cu vreuna mai complicată). Dar nu. Au schimbat ușa pentru că aia dinainte nu mai arăta frumos, cică 😕 Acum am o ușă mai albă, mai strălucitoare, dar cu aceeași yală cam prea simplă. Și mai am ceva: pereții scorojiți în jurul ușii, pe interior, de la cum au schimbat tocul.  Va veni cineva să chituiască și să văruiască. La un moment dat. Când o face plopul pere...

5) Ca să-ncheiem într-o notă mai roz, vă las cu un articol care mi-a plăcut foarte, foarte mult. Am mai scris că sunt mare fan al trilogiei ”The Godfather”, dar până azi nu știusem cum de-a ajuns Marlon Brando să joace în ceea ce se poate spune că a fost rolul vieții lui.
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/caracterul-si-brinza
Acum am înțeles de ce, la conferința informală organizată de Francis Ford Coppola în 2005 la București, cu studenții de la UNATC (la care-am avut marele noroc de-a fi prezentă), ne-a spus, printre multe altele, următorul lucru:
”E un truc. Dacă știi că o întrevedere va fi tensionată, e întotdeauna o idee bună să mănânci. Vă recomand același lucru în situații de genul acesta. Mâncați, va fi o atmosferă foarte relaxantă, pentru că prin hrană se trezesc simțurile, iar conexiunile interpersonale se creează imediat”.
Da, l-am întâlnit pe Coppola în urmă cu 12 ani (povestea e aici), ba am primit și autograf de la el. Vedeți de ce mi-e dor de profesia mea? Și-mi va fi întotdeauna, chiar dacă-mi place și ceea ce-am ajuns să fac între timp...

Așa. Din moment ce-am ajuns la concluzia că azi e joi, printr-o flotare logică rezultă că mâine e vineri. Decât atât, vorba ceea.

duminică, 14 mai 2017

Leapșă în loc de salată de weekend


Săptămâna asta, care-a fost cât pe-aici să mă transforme într-un candidat serios pentru ”One Flew Over the Cuckoo's Nest”, s-a încheiat apoteotic prin faptul că azi am fost la serviciu. S-au făcut din nou update-uri în sistem, și-n calitatea mea (complementară) de Key User, a trebuit să rulez o serie de teste pentru a verifica dacă nu cumva sistemul a fost pus pe butuci de modificările operate. 

Sistemul e mulțumesc-bine, dar eu sunt frântă. Și mâine e luni, oh joy. Drept pentru care am hotărât că merit să mă joc - și-am căutat o leapșă. 

Am găsit-o relativ repede, pe un blog de altfel foarte interesant (păcat că autoarea nu mai scrie, din ce observ), așa că să nu mai lungim vorba și să ne jucăm. 

1. Ia cartea cea mai la îndemână, deschide la pagina 18 și scrie aici al patrulea rând:
”... cimitir etrusc. Acesta era un simbol perfect pentru criza Bisericii înseși (...)” - ”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”, de Benjamin Blech & Roy Doliner. 

2. Fără să verifici, cât e ora?
În jur de ora 20.00.

3. Verifică!
20:04. Pfua, I'm good.

4. Înainte de-a răspunde la acest chestionar, la ce te uitai?
Revedeam un episod din sezonul al doilea ”The Apprentice”. Încă sunt de părere că pe vremea aia actualul președinte american avea mai multe țigle pe casă decât are acum.

5. Ce zgomot auzi în afară de cel al calculatorului?
Calculatorul meu e silențios, thank you very much. Altminteri, aud niște mierle antrenate într-o conversație aparent deosebit de interesantă.

6. Când ai ieșit ultima oară și ce ai făcut cu ocazia respectivă?
Am zis în primul paragraf :))) Asta da ieșire duminicală, n'est-ce pas?

7.  Ce ai visat azi noapte?
Errm.... nimic. Sau nimic de care să-mi aduc aminte, în tot cazul.

8. Când ai râs ultima oară?
La serviciu, azi. Am făcut schimb de experiență cu niște colegi, prezenți și ei la teste, pe tema ”cu ce nebuni avem de-a face zilnic” și le-am povestit de prietena mea, Aristița Orbulgăinescovici. Apropo, trebuie să vă istorisesc și despre Eufrosina Habarnamescu, altă comoară la casa omului :)))

9. Ce ai pe pereții încăperii în care te afli?
Nu tocmai ce mi-aș dori, adică tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Am sentimentul că domnii de la Galeriile Uffizi nu ar fi prea încântați de perspectiva de a mi-l dona.

10. Dacă ai deveni multimilionară peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra?
Ăăăă... pictura de care ziceam? :))) Glumesc, totuși 😃 Probabil o mașină nouă lui tata și apoi o croazieră în jurul lumii.

11. Care este ultimul film pe care l-ai văzut?
Nici nu mai țin minte de când nu m-am mai uitat la un film. Asta poate inclusiv ca urmare a faptului că m-am ”reprofilat” pe seriale. Aștept cu nerăbdare să apară noul sezon ”House of Cards” și, desigur, continuarea de la ”Twin Peaks” (despre cel din urmă presimt că am să scriu din belșug, sper că de bine și de, poate vă amintiți scena, ”wow, Bob, wow...” 😉).

12. Ai văzut ceva neobișnuit azi?
Nu, extratereștrii nu erau acasă.

13. Ce părere ai despre acest chestionar?
Nu e rău, dar in all fairness, am văzut / făcut unele mai bune de-atât.

14.  Spune-ne ceva ce nu știm încă.
V-aș spune cu ce mă îmbrac mâine, dar, fapt nu tocmai surprinzător, nu știu nici măcar eu.

15. Care ar fi prenumele copilului tău dacă ar fi o fetiță?
Dacă ar fi fost, vrei să zici. Alexandra. Într-o vreme îmi plăcea foarte mult și Claudia, dar am la serviciu două Claudii care-mi pun nervii pe bigudiuri, deci numele mi-a ieșit din grații.

16. Dar dacă ar fi (fost) băiat?
Luca. Sau Mark. Ori poate Marlon.

17. Te-ai gândit deja să locuiești în străinătate?
Închipuiește-ți că mi-a dat prin cap 🙃

18. Ce ai dori ca Dumnezeu să-ți spună când intri pe porțile Raiului?
”Imediat vei putea să le îmbrățișezi pe mama și pe bunica ta”.

19. Dacă ai putea schimba ceva în lume, ce ai schimba?
N-ar mai fi bătrâni singuri și cu lacrimi în ochi. N-ar mai fi copii uitați în orfelinate. N-ar mai exista animale abandonate.

20. Îți place să dansezi?
Nu pe orice muzică, nu mereu. Dar când e să fie, rup opincile :))

21. Ce-ai văzut la televizor când te-ai uitat ultima dată?
Am pierdut niște ore aseară urmărind Eurovisionul. Am și votat, în premieră - pentru concurentul din Croația, ale cărui piesă și interpretare mi-au plăcut cu adevărat, dar s-a văzut ce-a ieșit. Mare porcărie piesa aia câștigătoare... interpretul îmi amintea de Justin Bieber cu 5 kile de profunzime și simțire.

Ca de obicei, leapșa merge la toată lumea care-o vrea, fără discriminare.

Acestea fiind spuse, mă duc să reflectez intens cu ce să mă îmbrac mâine.

joi, 11 mai 2017

Relaxarea, o ecuație cu multiple necunoscute


Nu știu ce planete s-au aliniat și ce Belzebut s-a jucat cu ele ”de-a țara-n bumbi și Europa-n nasturi” (asta era o vorbă de-a maică-mii, ale cărei origini și sens deplin nu le-am priceput niciodată și nu mai am pe cine să-ntreb), dar săptămâna asta e deocheată, vă spun. Din trei șefe, n-am niciuna pe plantație - una are concediu, celelalte două bolesc cu râvnă. Drept pentru care am patrusutecincizecidemiidouăsutepatruzecișipatru de chestii de făcut, răspuns la telefoane, zeci de mail-uri, gestionat activitățile zilnice, supravegheat oamenii și, peste astea, treburile din pătrățica mea. Și, pentru că bumbi și nasturi, taman săptămâna asta am avut erori peste erori în sistem, livrări programate și neajunse la timp (ceea ce s-a tradus într-o pitorească brambureală), etc etc etc. 

Aproape că nici nu mai știu cum mă cheamă fără să mă uit în buletin. Și vreau să mă destind și eu ca omu'... dar observ că paleta de posibilități e foarte limitată:

- alcool nu beau decât la ocazii speciale, nu-mi place și oricum n-aș bea singură;
- dulciurilor le-am declarat război, după ce-am băgat de seamă că, din păcate, cântarul nu e stricat;
- de ceai m-am cam lăsat și cred că oricum mi-ar fi lene să-l fac;
- nu am cadă mare, în care să mă scufund în spumă și să renasc de-acolo ca Afrodita (am o cadă micuță, în care aș încăpea doar cu genunchii la gură);
- n-am energie să mă duc decât până-n bucătărie, așa că de vreo plimbare nici să n-aud;
- nu practic yoga;
- ajung acasă la lăsarea serii, deci prea târziu pentru o cură de shopping terapeutic.

Acestea fiind spuse.... eu cum mă relaxez ca să fiu sigură că n-o să visez la noapte sisteme logistice bolnave de sinuzită și să n-am coșmaruri cu munți de colete care se uită urât la mine?

marți, 9 mai 2017

Mici bucurii (IV)


Scriu tot mai rar și nu știu exact pe ce să dau vina pentru asta. De fapt, nici nu știu dacă există vreun motiv propriu-zis al absenței, altul decât acela al relativei monotonii de care am parte în ultima perioadă. Mă rog, hai să nu mai despic firul în (patrusutepatruzeciși)patru, în mod excepțional îl las așa, nedespicat 😃

N-am mai povestit demult despre micile bucurii, care n-au fost multe, dar nici nu au lipsit, așa încât în seara asta strig catalogul :)

1) În lunea de după concertul de la München (care mi-a adus o fericire al cărei gust aproape că-l uitasem), abia ajunsesem la serviciu, când m-aud strigată de undeva din spate. Prima dată am zis că mi se năzare, dar apelantul a insistat, deci m-am întors să văd cine e. Musiu Șarl, care grăbea pasul să m-ajungă din urmă.
- Bună, am vrut doar să te salut, că nu te-am văzut de-o grămadă de vreme (n.r., avusesem o săptămână liberă și imediat după aceea fusese el două săptămâni plecat în concediu). Ce mai faci, arăți foarte bine, ai avut concediu?
- Nu de curând, zic. 
- Nu? Dar arăți excelent, ai un aer foarte relaxat, cum se face?
- Hm, poate pentru că am fost ieri la un concert frumos, m-am simțit minunat și de-aia...
- Ah, da? Ce fel de concert? Heavy metal, nu?
M-am uitat dintr-o parte. Auzi la el, heavy metal... 😏
Zile-n șir am zâmbit rememorând această minoră discuție. A fost o confirmare că bucuria concertului îmi rămăsese întipărită pe chip.

2) Cu aproape șase ani în urmă am scris un articol despre un om cu totul și cu totul deosebit - profesorul meu de istorie din liceu. Am avut imensa surpriză să primesc comentarii de la foști elevi ai dumnealui, după ani de zile de când publicasem articolul. Atât de special a fost: oameni în toată firea îl caută pe Google și acum, ajungând astfel la textul meu, deși au trecut aproape 21 de ani de când domnul profesor nu mai există. Este o enormă bucurie pentru mine, să văd că a rămas neuitat. Așa cum merită. 

3) Am avut de curând o discuție de feedback cu șefa mea a mare (echivalenta lui Musiu Șarl). ”Ești extraordinară” a fost doar unul dintre multele lucruri pe care mi le-a spus. Din discuția asta ar trebui să iasă ceva concret, dar totul depinde (again) de Măturător, drăgălașul de el (mânca-l-ar termitele, încet și metodic). 

4) Pritocim de câteva luni un concediu care-ar trebui să fie într-adevăr ceva aparte. Am mers, de fapt, mai departe decât simplul pritocit - vize avem, bilete avem, rezervare la hotel avem. Cumva însă nu mă pot aduna să mă bucur cu adevărat. Cunoașteți ideile mele referitoare la anticipație... deci prefer să merg cu frâna de mână trasă. Încerc, de fapt, să nu mă gândesc la asta și să las să fie, așa cum am făcut și-n cazul Concertului de Anul Nou de la Viena. Motiv pentru care nu voi scrie pe blog decât după ce mă voi întoarce - dar mai sunt câteva luni bune până atunci. 

PS: n-o fi mâine vineri, dar nici luni nu e 🙃

joi, 4 mai 2017

Top 3 aberații pe tema vaccinurilor


Departe de mine intenția de-a mă lansa în vreo diatribă pe tema vaccinurilor (cred că subiectul e tratat, răs-tratat și suprasaturat, problema fiind că-s prea puține clopote și prea multe babe surde). Însă, citind mai mult sau mai puține în diagonală dezbaterile aprinse din ultimele săptămâni, am dat peste niște aberații de-o enormitate atât de monstruoasă, încât zic și eu ca țăranul care-a văzut prima dată girafa: dom'le, așa ceva nu există!

”Poliomielita a fost eradicată cu apă și săpun”.
 Acesta a fost argumentul unei persoane care, judecând după modul de exprimare, pare să fi citit în viață considerabil mai mult decât abecedarul. Așadar un om instruit, a cărui reacție la argumentul ”poliomielita a fost eradicată prin vaccinare” este un râs disprețuitor. ”Ce vaccin, dragă? Tu n-ai auzit de igienă? Apa și săpunul, astea au eliminat poliomielita!”. 
Eu nu-mi pot imagina cum de un om atât de ignorant are dreptul să umble slobod pe stradă.

”Vaccinurile conțin 40% mercur, 20% aluminiu, monoglutamat si formaldehidă”.
Am citit emanația asta și primul lucru la care m-am gândit a fost sceneta examenului din schița ”Un pedagog de școală nouă”.
”- Ionescule! Cumu-i pământul, mă? 
Ionescu: Mare, dom'le!
Profesorul: Pe dracu' mare! L-a măsurat mâni-ta să vază mare-i?”. 
Așa-mi venea și mie să-i zic ăleia de-a ouat minunea. Ai făcut tu analiza chimică a compoziției unui vaccin, de știi exact ce conține?
Să te-apuci să-i explici uneia d-asta diferența dintre metil-mercur (care într-adevăr e toxic) și etil-mercur (un derivat care previne infectarea produsului și nu are reacții alergice sau toxice) e ca și cum i-ai explica unei capre teoria universurilor paralele.

”Poliomielita nu e altceva decât un fel de răceală”.
Nici asta n-a dormit azi-noapte acasă, vorba ceea. Se ia de mână cu prima duduie, de fapt, care-a zis că poliomielita s-a eradicat cu apă și săpun. Eu cred că inamicul public numărul unu e de fapt Coldrexul. Refuză cu obstinație să trateze poliomielita.

Later Edit:
M-am tot gândit dacă să scriu care e poziția mea pe tema vaccinării (din moment ce am ”înfierat” curentul opus), m-am răzgândit, m-am gândit iar.
Pe foarte-foarte scurt:
- exceptând situațiile speciale (copiii cu anumite probleme de sănătate și / sau cu imunitate compromisă), cred cu tărie că vaccinurile obligatorii trebuie făcute. Opționalele rămân la latitudinea părinților.
- statistic, absolut orice manevră medicală presupune o doză mai mică sau mai mare de risc (inclusiv să iei o aspirină poate fi riscant). Nu se poate nega acest lucru. Dar a nu le face nu e doar riscant.  E ruletă rusească.
- sunt sute, zeci de opinii medicale (deci avizate) care explică, detaliat și cu argumente solide, că vaccinurile nu provoacă autism, cum se tot vehiculează de cei care au făcut facultatea de medicină pe Google. Nenorocita asta de afecțiune nu are, încă, o cauză clar determinată. Se bănuiește a fi de ordin genetic, dar nici acest lucru nu e sigur. Ce e sigur e că nu vaccinurile o provoacă.
- din ciclul ”put your money where your mouth is”, eu fac anual vaccinul antigripal. Să tot fie vreo zece ani de când l-am făcut prima oară. N-am avut niciodată reacții adverse, iar unicul efect resimțit a fost că mi s-a întărit imunitatea. Ultima răceală notabilă a fost prin 2013, din câte-mi aduc aminte. În singurul an în care am uitat de vaccin am răcit destul de urât, de vreo trei ori în mai puțin de două luni.
My 2 cents.

marți, 2 mai 2017

Moment aniversar cu praz, baloane, organe și tiară


Duminică a fost ziua șefei, drept pentru care am benchetuit. Vorbă să fie. În realitate am plimbat cu dexteritate furculița prin farfurie, încercând să mănânc atât cât să nu bată la ochi (explicații mai jos), am tras de apă minerală și Cola (eram cu mașina), dar mai ales am căscat ochii, m-am minunat îndelung și pe-ndelete și mi-am repetat că mare-i Grădina (explicații, ați ghicit, mai jos). 

A împlinit 50 de ani femeia, deci zaiafet la o berărie situată la vreo 40 de kilometri de orașul unde stau. Splendid. Cochetam cu ideea de-a veni cu trenul, nu că mi-era de băut - cine mă cunoaște, știe că eu mai mult ”stric” berea, adică o-ncep și n-o mai termin, iar cât despre tărie, nici pomeneală - însă n-aveam chef să mă trambalez cu mașina, nu cunoșteam locația, oi găsi / n-oi găsi loc de parcare șamd. Dar sărbătorita m-a potcovit cu sarcina de-a o ”culege” în drum pe o altă șefă (am trei șefe, în caz că vă-ntrebați), deci la drum, Greto, cu inima pe cuie, ca de fiecare dată când mă aventurez pe teren necunoscut. 

Ajuns cu bine, parcat cu succes (pfiu), felicitat și pupat reglementar personajul principal. O masă separată pentru cei de la firmă, yey, putem sorcovi în liniște 😃 Foarte instructiv s-a dovedit a fi. Am aflat că Sfârfâlică, de asemenea invitat, e pasionat de orhidee (nu pare deloc genul pe care să-l bănuiești de asemenea sensibilități), și-a procurat inclusiv o perie specială pentru frunze, vorbește cu florile zilnic (a... ha 🤔), dar era frustrat că vreo câteva dintre ele s-au uscat.
Nu pot să m-abțin. ”Păi dacă le-oi fi vorbit pe tonul pe care-mi vorbeai mie când te-apuca strechea, normal că s-au uscat bietele plante”. Nu, cică a fost blând. Asupra acestui aspect am serioase dubii, bazate pe-o experiență de cinci ani și jumătate cu mai sus-menționatul.

Am suspendat temporar fascinanta discuție pentru a i se înmâna un cadou șefei. Este momentul să reiterez ceea ce-am mai povestit în alte împrejurări. Cu astfel de ocazii, se obișnuiește să se organizeze anumite jocuri, sărbătoritul trebuind să execute niște sarcini, în aplauzele și chicotelile asistenței. De data aceasta, în afara darurilor obișnuite, au fost trei cadouri decernate cu ceremonial. 

Eh, ș-acu' așezați-vă binișor.

1. Autori: Sfârfâlică și încă doi colegi, șefi la alte departamente. 
Am ieșit în fața berăriei și au adus un uriaș panou din plută (atât de mare era că n-a încăput în mașină, îl transportaseră într-o remorcă). Pe el fuseseră fixate cincizeci de baloane - numărul anilor împliniți, umflate cam pe jumătate. Sărbătorita a primit două săgeți de darts și de la oarecare distanță trebuia să nimerească baloanele. În fiecare balon se găseau câte trei monede de cincizeci de cenți, fiecare monedă fiind ”învelită” într-un capac de bere. Dacă rata trei baloane consecutiv, dând cu săgeata pe alături, trebuia să bea dintr-o sticlă de Schnapps.
”Băi, da' câtă bere or bea ăștia”, am cugetat eu, calculând că-n total erau 150 de monede 😵 Faptu-i cert, oamenii au avut multă răbdare, de-au stat să bage atâtea monede în capace. Sper că și șefa o să dea dovadă de aceeași răbdare, ca să le scoată de-acolo.

2. Autori: sora șefei și soțul său.
Au adus o cutie de dimensiuni considerabile, pe care scria mare ”Piese de schimb”. Sora citea un fel de poezie, habar n-am dacă era creație proprie sau luată de pe undeva, nu contează. Ideea era că, iată, îmbătrânești, diverse părți ale corpului cedează și ai nevoie de, ați ghicit, piese de schimb. Fiecare vers făcea referire la câte-un organ sau parte a corpului. ”Picioarele sunt obosite, de la cât ai mers”, recită ea de exemplu, iar bărbatul ei dă la iveală o pulpă de porc ambalată în vid. ”Ai petrecut mult în viață, iar ficatul se resimte” și din cutie apare un ficat, tot în pungă vidată.
Până a isprăvit de citit toată poezia, se formase un morman impresionant de carne. Rinichi, limbă, mușchi de nu-știu-care, cotlet șamd. De asemenea, în cutie se găseau și legume, pentru un trai sănătos. Nu vă spun ce comentarii au fost la apariția unui respectabil praz, dotat cu niște mustăți fenomenale. 
Eram siderată, dar toți cei din jur se distrau de minune și erau de acord că e un cadou extraordinar. Sărbătorita părea de asemenea foarte încântată. Deci eu sper că n-o să primesc vreodată organe și membre de animale, cadou de ziua mea. Dixit!

3. Autori: patru fete din departamentul nostru - eu, celelalte două șefe și încă o colegă având aceeași funcție ca mine, doar că pe altă specialitate).
(Disclaimer imperios necesar: în afară de a contribui financiar cu o sumă stabilită de comun acord, n-am avut niciun rol în alegerea cadoului. Parole d'honneur!)
Au fost, de fapt, două cadouri: unul de oameni normali la cap (o felicitare în care s-au pus bani) și unul... judecați și voi.
S-a adus un mare paner, în care se găseau o sumedenie de obiecte ambalate individual. Tradiția cere să fie tot atâtea câți ani se aniversează. Sărbătoritul trebuie să desfacă în public fiecare cadou, să mulțumească și să-l întrebuințeze pe loc, în aplauzele publicului. 
Pân-aici, numai de bine. Problema era că obiectele erau - din punctul meu de vedere - niște inutilități, asta-n cel mai bun caz. În cel mai rău, de-un kitsch sinistru. Spicuiesc din memorie: coardă de sărit; ochelari de soare supradimensionați, de carnaval; maglavais pentru făcut baloane de săpun; o tiară sclipicioasă din plastic, cu pietricele și pene roz; două cârlige de rufe, tot roz; cifrele zilei de naștere, din material gonflabil; ghirlande; pampoane de-alea de folosesc majoretele; o cravată; o brichetă; o pereche de șlapi (ultimele trei, tot roz); o țigară (măcar asta nu mai era roz, for a change). Etc etc, nu mai enumăr că m-apucă nervii, iar. 
Băi frate!!! Eu înțeleg - obiceiuri, amuzament, bla-bla, dar... dacă am fi pus laolaltă toți banii adunați pentru cadourile 1 și 3, ieșeam la vreo 200 de Euro, după estimările mele. Nu era de preferat să-i fi dat banii ăștia, să-și cumpere femeia ceva ce i-ar fi plăcut? Cam ce utilitate o să dea oribilității de tiară? Sau ochelarilor de soare mai mari decât capul ei?
Mi-am adus aminte de precedentele aniversări ale aceleiași șefe, când de asemenea cadourile au fost din categoria ”scuipă-ți în sân”. Am povestit acum câțiva ani despre asta, aici. Clar, biata femeie n-are prea mult noroc, deși s-a arătat încântată - dar numai ea știe ce-o fi gândit de fapt.

Dar să vă spun ce-am îmbucat, ca să-nțelegeți de ce-am plimbat furculița. Nu a ales fiecare din meniu, ci era totul prestabilit:
- o supă limpede și clară, cu una bucată perișoară din ficat (manjabilă, vorba lui Virgil Ierunca);
- o friptură cu sos, cu garnitură din varză roșie fiartă, piure de spanac și o gălușcă făcută din cartofi, în compoziție punându-se și ceva făină, precum și ouă. 
E momentul să spun că felul al doilea - tipic bavarez, trebuie să spun - e una dintre puținele mâncăruri care mie nu-mi plac nici cu slujbe. Carnea aia mi se pare ațoasă, cu tot sosul. Găluștele mai treacă-meargă, dar nu-s deloc ceva după care să pot spune că mă dau în vânt. Cât despre varza fiartă și piureul verrrrde din spanac... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum zicea Mark Twain. 
- la desert, înghețată. Nimic memorabil, dar măcar mi-a trecut gustul de spanac fiert.

Între timp, Sfârfâlică avea existențiale: cum de sunt găluștele atât de galbene? Prietenei lui nu-i ies așa. S-a făcut schimb intens de experiență, dar nimeni nu părea să dețină răspunsul, așa că a întrebat-o pe chelneriță. ”De la ouăle șefului”, a glăsuit ea suav, lăsându-ne perplecși. ”Crește găini bune de ou”, a mai zis ea, dar prea târziu. Am plăsmuit pe dată câteva imagini interzise minorilor, pornind de la ”ouăle șefului” și prazul pomenit mai devreme. 

Am ajuns acasă pe la ora 1:30 noaptea și ieri am zăcut toată ziua, epuizată pesemne de-atâta bătut apa-n piuă. 

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Câteva vorbe despre un mare Om


Zilele astea, gândindu-mă tangențial ce text aș putea scrie astăzi, mi-am zis că n-ar fi o idee rea ca la aniversarea lui să-i las pe alții să vorbească despre el. Eu am spus și am scris atât de mult în ultimii ani, încât probabil aș deveni redundantă.

Iată, așadar, ce spun câțiva dintre cei care de-a lungul timpului au lucrat cu Zubin, care azi împlinește 81 de ani :)

O imagine deosebit de sugestivă, care-mi place foarte mult

Isaac Stern, violonist:
”Zubin Mehta. Mult mai mult decât un simplu nume. Toți cei care-l cunosc (muzicieni, politicieni, oameni de afaceri, actori, directori de instituții, sportivi, ingineri de sunet, responsabilii de recuzită și decoruri ale operelor), din toate colțurile lumii - New York, Los Angeles, Belina, Viena, Tel Aviv, Moscova, Florența, Milano, Londra sau Paris, absolut toți zâmbesc plini de încântare atunci când aud numele acesta. Carisma lui, noblețea sufletească, generozitatea, sinceritatea și căldura zâmbetului îl fac să fie îndrăgit de toți cei care ajung să-l întâlnească. 
Din punct de vedere muzical este... aproape inegalabil. Spun ”aproape” fiindcă mai există mulți dirijori foarte valoroși. Dar întrebați orice solist cu ce dirijor și-ar dori să lucreze; numele lui Zubin va fi primul sau al doilea menționat”. 

Montserrat Caballé, soprană:
”Ori de câte ori am avut șansa de-a cânta cu dragul meu prieten Zubin, am simțit - indiferent ce repertoriu era abordat: Strauss, Wagner, Puccini, Pergolesi, Verdi sau Rossini etc - că mă transpun într-o dimensiune paralelă, în plin univers al lucrării respective. Îi voi fi mereu recunoscătoare: datorită lui am învățat să mă identific cu personajul pe care îl interpretam”. 

Itzhak Perlman, violonist:
”He is magical, larger than life”.
(n.r. - mi se pare că exprimarea în engleză sună mult mai bine și e mai elocventă decât tradusă în românește, de aceea o las așa).

Yuja Wang, pianistă:
”Odată, în timpul unui concert pe care l-am avut la Florența, a fost cât pe ce să uit să intru, pentru că priveam fascinată și plină de bucurie mâinile lui. Mișcările îi sunt atât de elegante și în același timp de naturale. Îl priveam cum trăiește muzica și parcă eram în transă, când deodată am realizat: ah, trebuie să intru!”.

Sarah Chang, violonistă:
"Debutul meu cu orchestrele Filarmonicilor din New York, Berlin şi Viena a fost alături de Zubin Mehta. Nu mai există un altul ca el. Dincolo de maniera lui dirijorală, fluidă şi naturală, posedă un al şaselea simţ - intuieşte cu exactitate fiecare nuanţă, fiecare variaţie pe care o ai în minte, şi ştie chiar înaintea ta ce urmează să faci. De exemplu, concertul de Sibelius e foarte dificil şi complex, dar o dată l-am cântat fără nicio repetiţie prealabilă cu orchestra, după numai 20 de minute de probă, în culise, cu Zubin Mehta. A fost o situaţie ieşită din comun şi n-aş avea curaj să fac aşa ceva cu niciun alt dirijor în afară de el. Este uimitor". 

Daniel Barenboim, pianist și dirijor: 
„Ne cunoaștem practic de-o viață întreagă, dar nu cred că i-am spus vreodată cât de privilegiat mă simt că am șansa de-a fi împărțit atât de multe momente deosebite. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un om de asemenea bogăție sufletească. Zubin este o inspirație pentru noi toți și pentru orice muzician e o ocazie extraordinară să cânte împreună cu el, atât din punct de vedere profesional, cât și uman. Este foarte instruit, are o cultură muzicală extrem de vastă și atât de mult de dăruit. Lucrând cu el, descoperi de fiecare dată noi valențe și interpretări ale pieselor respective”.

Ultima opinie pe care am ales să o includ în articol aparține unei foarte dragi prietene, care a fost la câteva concerte dirijate de Zubin în cadrul Festivalului ”George Enescu”.

”Ca de obicei, la final a ținut să îi felicite pe toți membrii orchestrei, să îi pună în valoare pe fiecare dintre ei. A făcut prezentările în fața publicului, astfel încât instrumentiștii să primească aplauzele meritate. Este un gest pe care îl admir fantastic la el, se vede cât de mult apreciază instrumentiștii și cât de modest se lasă pe sine pe planul secund, pentru ca ei să fie aclamați de public. Un mare om, se vede din felul în care tratează oamenii alături de care lucrează. Și o apreciere sinceră în gesturile lui, se vede asta.
Pentru cineva ca mine, care nu se pricepe la muzica clasică și ascultă așa, de plăcere, Zubin Mehta este unul dintre dirijorii pe care vrei să îi vezi și să îi urmărești. Nu sunt specialistă, nu am urechea formată sau cultură în domeniu. Dar aș merge la concertele lui pentru el, pentru modul în care se prezintă, pentru ceea ce transmite și pentru felul în care îl simți. Este atât un profesionist, cât și un mare om”.

În ceea ce mă privește, această din urmă opinie este cu adevărat cea mai valoroasă dintre toate. În același timp, reprezintă una dintre cele mai sincere, realiste și frumoase analize ale lui Zubin, iar eu mă identific întru totul cu spusele prietenei mele. Eu însămi merg la concertele lui doar pentru a-l audia pe el în spațiu și timp real, pentru energia pozitivă pe care o degajă, pentru - cum spune prietena mea - ceea ce transmite. Am descoperit o lume întreagă doar pentru că mi-e drag să-l ascult. Și sunt atât de fericită, nu vă puteți imagina cât de fericită sunt când văd că și altora le aduc bucurie muzica și stilul său dirijoral.

Mulți, mulți ani frumoși îți doresc, dragul meu Zubin. Și încă multe concerte, care luminează sufletele tuturor celor care au ocazia să te asculte... :)

miercuri, 26 aprilie 2017

Povara lui ”poți mai mult, dar nu vrei”


Gândurile cuprinse în postarea asta mi s-au învălmășit în minte de sâmbătă încoace, după tragedia din Retezat în care și-au pierdut viața doi copii. Foarte probabil știți despre cine e vorba, așa încât n-o să fac referiri directe la ei... fie-le drumul lin în lumea în care au plecat. 

De când s-a întâmplat asta, am tot citit diverse texte. Mai echilibrate sau mai vehemente, mai obiective sau dimpotrivă, mai sentențioase sau mai neutre - dar ideea comună care se desprinde din cele mai multe este aceea a ambițiilor greșit direcționate care pot distruge și a tentativelor de a motiva, care, deși bine intenționate și menite să construiască, uneori nu fac decât să dărâme. 

”Tu poți mai mult”. ”Sunt sever cu tine și am pretenții tocmai pentru că știu că ești capabil”. ”Poți, dar nu vrei”. ”Nu există 'nu pot'” și alte variațiuni înrudite. Vă sunt cunoscute aceste refrene? 

Pe mine m-au urmărit toată copilăria și adolescența - ba chiar și-n prima tinerețe - și mi-au răpit o bună parte din bucuriile vârstei. Nu, n-am putut fi olimpică la matematică. Nu, n-am fost mereu premiantă. Și nu, n-am fost în nicio privință un copil excepțional, în sensul că n-am avut vreun talent deosebit. Problema e că nu m-a crezut nimeni.

Departe de a mă ambiționa, ”poți, dar nu vrei” nu făcea decât să mă demotiveze. De ce - foarte simplu, aveam sentimentul că orice aș face, nu este și nu va fi niciodată suficient. Nimic nu era destul pentru că, tocmai, ”știm că tu poți mai mult”. 
Și dacă nu puteam? Dacă-mi atinsesem limitele? A încerca să mă-mpingă artificial dincolo de ele era și frustrant (atât pentru ei, cât și pentru mine), și inutil - ca dovadă că n-am ajuns vreo eminență, deși m-am străduit cât am, exact, putut.

Care e, până la urmă, problema dacă un copil e mediocru? Asta nu înseamnă că e mai rău, mai prost sau mai incapabil ca alții. Înseamnă doar că nu e un geniu, ceea ce până la urmă e valabil pentru covârșitoarea majoritate. 
Nu este cazul copiilor care au plecat sâmbătă spre stele. Ei, din ce-am citit, chiar au fost deosebiți. Dar, îndrăznesc să reflectez, poate dacă nu li s-ar fi inoculat ideea de a se autodepăși cu orice preț... n-am fi vorbit de ei la trecut. 

Desigur, mi s-ar putea spune în orice moment că de fapt greșesc și că un copil, neavând în primă fază conștiința propriei valori și capacități, trebuie ”împins de la spate” (ah, cât îmi displace pleonasmul ăsta). Dar ”împinsul” ar trebui să-și aibă de asemenea limitele lui, asta că tot vorbim despre limite. Și-am citit destule opinii potrivit cărora părinții știu ei mai bine și nu vor decât binele copiilor, convinși fiind că-n aceștia se ascund genii nedescoperite.

De fapt, în teorie e atât de simplu: copiii ar trebui să fie doar fericiți și sănătoși. 
Dar numai în teorie.

Întorcându-mă la mine, de câteva zile nu mai scap de ideea că poate ambițiile mele literare n-au fost decât un foc de paie întreținut nenatural de ”poți mai mult”. Nu de alta, dar am aproape 37 de ani. Dacă într-adevăr puteam, s-ar fi văzut ceva până acum. 
Și gândul ăsta mi-e atât de trist, încât aproape că nu-l suport.

duminică, 23 aprilie 2017

Mintea cea de pe urmă


Dacă există vreun aspect pozitiv în faptul că - urmare-a unui incident neprevăzut la reinstalarea Windows-ului - absolut toate fișierele din calculator au fost pierdute definitiv, e acela că, încercând să-ți refaci măcar parțial arhiva de poze de pe alte medii de stocare, ajungi la concluzia că erai rezonabil de drăguță acum vreo câțiva ani. 

2008
N-aș mai purta ochelari cu rame atât de groase (și cu atât mai puțin negre), dar au reprezentat, și ei, o etapă.

2009
Oh well. Nu-mi stătea rău nici blondă. Însă nu m-aș mai întoarce la culoarea aia prea curând.


2010
Una dintre puținele fotografii ale mele cu mine în postură de microbistă, făcută într-unul din încă și mai puținele momente în care mă las pozată cu halba de bere :D Era în timpul Campionatului Mondial, sărbătoream accederea Germaniei în sferturi. Unde-a fost eliminată, dar peste 4 ani, eheeei... :)


PS: dacă stau bine să mă gândesc, era Radler, nu bere. 

Mda, acum știți de ce nu mi-a ars de scris zilele astea. Sunt extrem de prost-dispusă, și încă ăsta e un eufemism. Cel mai mult regret pierderea unor fișiere Word unde erau salvate niște chestiuni pe cât de personale și prețioase, pe atât de imposibil de recuperat și/ sau de înlocuit. 
Cât de prost să fii să nu-ți faci backup pentru așa ceva? Cât de prost să fii încât să presupui că totul va decurge la fel de neproblematic și de lin ca la precedentele reinstalări din urmă cu ani și ani de zile? 
Ei bine... atât de prost pe cât am fost eu. De fapt, un backup a existat, dar într-o formă care nu mi-e de niciun folos. Și asta, pentru că nu am ținut cont din vreme de anumite aspecte.

Voi să nu faceți ca mine. Backup, backup și încă o dată backup.

Fir-ar.