joi, 14 decembrie 2017

Salată de weekend (XVII)


Mă simt foarte obosită, când vin acasă nu fac altceva decât să dorm. Habar n-am care o fi explicația, având în vedere faptul că anul ăsta chiar nu am simțit că a fost Black Friday (după cum poate ați remarcat, nu a mai apărut niciun articol în care să mă jelesc pe subiect, cum se întâmplase în anii anteriori). Nu că lumea n-ar fi comandat cu hărnicie, că a făcut-o - dar ne-am organizat altfel, din ce se vede mult mai eficient și am ”biruit” mai ușor valul din perioada respectivă. 
Cu toate astea, simt că mi-am cam consumat resursele, ultimele săptămâni au fost destul de solicitante.

1) Săptămâna asta se anunțase cam ciudată. Mi-am început ziua de luni negăsindu-mi papucii de casă (pe care-i purtasem tot weekend-ul, de altfel). La patru dimineața precis, orbecăiam după papuci. În cadrul acestui demers am constatat și că se arsese becul din sufragerie. În continuare negăsindu-mi papucii, am pus de cafea și mi-am văzut de toaleta matinală. Zgomotul dubios care se auzea din bucătărie nu mi-a dat de gândit și-am constatat prea târziu că uitasem să pun la locul ei cana filtrului (pe care o spălasem duminică seara). Prin urmare, cafeaua se revărsase peste tot 😳

2) Au trecut zece ani de când mi-am luat permisul de conducere și, pentru că urma să expire luna asta, m-am dus la începutul lui noiembrie să depun cerere de preschimbare, urmând să obțin astfel permisul german. Tanti funcționara a fost foarte acră până când a văzut buletinul nemțesc (am mai povestit și cu alte ocazii că accentul mă trădează că nu-s băștinașă). Mi-a explicat că durează în jur de 4 săptămâni, dar dacă accept să plătesc o taxă suplimentară pentru prelucrarea în regim de urgență, pot primi ”docomentul” peste trei săptămâni. 
Vezi să nu. Cinci săptămâni în cap au trecut. Când m-am dus să-l ridic, mi s-a solicitat, evident, taxa pentru serviciul expres pentru care-mi dădusem acordul când depusesem cererea. 
M-am scărpinat în cap - cum vine asta, expres care întârzie două săptămâni? ”A, păi n-a fost vina noastră, a durat mult verificarea în România”. Mda, nu pot spune că mă mir, deci turcu' plătește. ”Și-n tot cazul”, mai zice tanti, ”colegul meu a fost bolnav și toate permisele solicitate în primele zile din noiembrie s-au dat în lucru mai târziu”. 
Păi stai, deci până la urmă care parte e vinovată, românii sau voi, care n-ați suplinit absența colegului? ”Oricum nu contează, eu am trecut aici prelucrare expres, deci de plătit suplimentul tot trebuie plătit”. Bună afacere am făcut, ce să zic 😃

3) Am primit cadou de la o prietenă cel mai recent roman al lui Dan Brown, ”Origini”. Pfiu, abia aștept să-l citesc, e exact genul de lectură de care am nevoie ca să mă destind. Nu, încă nu m-am apucat de el, îl păstrez pentru zilele de Crăciun. Nici nu l-am scos din folie, ca nu cumva să mă ispitească mai devreme :)))

4) Mâine e ultima zi a lui Musiu Șarl în firmă. La naiba, nu-mi vine să cred că scriu asta, cu toate că știam încă din august despre demisia lui. Se angajase la o jumătate de an după mine și de-atunci a fost o prezență constantă în viața mea, profesional vorbind. 
O prezență agreabilă, caldă și dătătoare de siguranță. E genul de șef căruia îi simți lipsa când e-n concediu și pe care abia-l aștepți să se întoarcă. Pentru mine a fost cumva chiar mai mult decât atât, cred... în sensul că-l mai-mult-decât-respectam, devenise un fel de ”father figure”. De asta mi-e și atât de greu acum să-l văd plecând. 

PS: mi-am găsit papucii. Erau la cuier - cam ultimul loc unde mi-ar fi dat prin minte să-i caut, de obicei lăsându-i lângă pat.

PPS: treaba asta mi-a amintit de zona crepusculară, în care-am mai bântuit ocazional. 

luni, 11 decembrie 2017

Ceva de care mi-e dor (Blog Challenge 23)


Tema din leapșa-foileton despre care voi scrie astăzi e cumva potrivită perioadei actuale, cel puțin din punctul meu de vedere. Sunt destul de melancolică săptămânile astea... îmi aduc aminte ba de una, ba de alta, îmi doresc să retrăiesc unele momente, să uit de altele, iar la unele clipe mă întorc mereu cu gândul și, nu de puține ori, retrăiesc emoțiile și simt cum mi se încălzește din nou sufletul. 

Întorcând câteva pagini, mi-e dor de...


- ... cafeaua băută împreună cu mama, de orele-n șir de taclale și povești. Și de râsul nostru. Peste două luni se împlinesc trei ani de când râde și trăiește numai în amintirile mele.

- ... bunica mea, omul care m-a iubit atât de mult încât și-n ziua de azi, la aproape un an de când și-a luat zborul în alte lumi, mă simt învăluită de dragostea ei ca într-un cocon ocrotitor.

- ... meseria mea. Sunt - eram, mai bine-zis - jurnalist. Asta mi-am dorit cu adevărat în viață. Timp de trei ani am făcut ce iubeam și-am iubit ce făceam. Păstrez amintiri și clipe extraordinare din perioada aceea. Pe atunci aveam un rost, pe care l-am pierdut când am plecat din țară. Emigrarea a avut prețul ei. Nu regret, însă dorul arde-n continuare, ca un foc mocnit.

- ... New York 🙂 Au trecut câteva luni de când ne-am întors din vacanță, trăirile și amintirile s-au ”așezat”, s-au sedimentat și am realizat că o bucățică din sufletul meu a rămas în orașul care nu doarme niciodată. Vreau, cu adevărat vreau să mai ajungem măcar o dată acolo. Să ne plimbăm pe unde avem chef și decidem spontan, fără obiective precise și ținte stabilite, să urcăm din nou - dar seara, de data asta - în Empire State Building, să mergem la un concert la Filarmonică și la un spectacol la Operă.

- ... Viena 🧡. Doamne, dacă aș putea opta pur și simplu pentru un loc unde să trăiesc pe lumea asta, Viena ar fi alegerea mea fără absolut niciun dubiu. Aerul cosmopolit, energia, oferta culturală inimaginabil de bogată, muzica sublimă, culoarea, spiritul acestui oraș... Da, iubesc Viena. În viața actuală nu va fi posibil, dar dacă există reîncarnare, sper să se țină cont de aspectul ăsta.

Mă duc la culcare. Poate visez că sunt cu mama și bunica prin Viena și bem un cappuccino pe terasa hotelului Sacher, în timp ce le povestesc despre articolele mele publicate la New York. 

joi, 7 decembrie 2017

Crăciunul din vis


Azi am căutat pe Google o imagine tematică pentru desktop-ul de la serviciu și am găsit una care mi-a plăcut foarte mult, dar care-n același timp m-a făcut să oftez. Fără ca pe moment să-mi fi dat măcar seama că am oftat. 


Clișeu, ar putea zice unii: cămin în care arde focul, brad somptuos, decorațiuni ca decupate din pliantele de profil. 
Poate că așa e, nu vă contrazic. Pentru mine e însă... e imaginea Crăciunului absolut, pentru că văd în ea mai mult mai mult decât e ilustrat de fapt: recunoștință, căldură sufletească, intimitate, iubire, oameni care se bucură să se ”adune” în seara de Crăciun și, mai presus de orice, familie. 

De fapt, este imaginea Crăciunului pe care toată viața l-am visat, dar de care n-am avut și n-o să am parte niciodată. 

Sună melodramatic? Din nou, nu vă contrazic. Însă nu e prima dată când, în perioada asta a anului, mă apucă amocul și scriu asemenea articole (ca de exemplu, ăsta). Știu exact unde e buba, n-am însă absolut nicio posibilitate s-o vindec. 

Luminile de Crăciun nu-mi mai spun de multă vreme nimic și asta tot e bine, pentru că au fost mulți ani în care nu voiam decât să dispară mai repede. Blazare? Nu știu. Mai degrabă ecoul unor momente consumate cu zeci de ani în urmă. 

”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, Moș Crăciun știe și n-o să vină la tine”. 
”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, nu vei avea pom de Crăciun”. 

Încercați să vă imaginați cu ce inimă mai așteaptă un copil Crăciunul când planează asemenea perspective.
Moș Crăciun a venit de fiecare dată, pomul de iarnă a fost mereu nelipsit. Dar spaima și amărăciunea că nu voi avea parte de asta a... rupt ceva. Pentru totdeauna, se pare.

Nu vreau să par nerecunoscătoare. Am avut multe Crăciunuri frumoase, de care-mi amintesc cu plăcere. Omul meu și dragostea de care am parte le fac să fie aproape de ce-am visat. Dar ce mi-aș fi dorit eu nu-mi poate da (nici măcar) el, pentru că asta face parte dintr-un trecut îndepărtat, din altă viață aproape. 

Am iertat. Se pare că a fost mai ușor decât să uit. 

Părinți, oricât de tare v-ar enerva copilul și orice năzbâtii ar face, să nu cumva să vă scape vreodată amenințările de mai sus (pe lângă multe altele, la fel de nocive). 

Pentru că odată dispărută, adevărata magie a Crăciunului nu se mai întoarce niciodată.

duminică, 3 decembrie 2017

Salată de weekend (XVI)


Weekend nu prea mai e când citiți cei mai mulți dintre voi postarea aici de față, iar salata de azi e mai degrabă din boscorodeli, dar vorba ceea - asta avem, cu asta defilăm. 


1) De vineri până astăzi am fost în vizită conjugală. La dus, toate bune și frumoase, dar azi a nins toată ziua, practic fără întrerupere. M-am așternut la drum pe la ora 14:30, calculând că-n jur de ora 18 cel târziu ar trebui să fiu acasă (în mod normal călătoria durează aproximativ trei ore, dar am zis că având în vedere ninsoarea, e posibil să mai întârzii). 
Pfiu, că dreptate am avut. Am ajuns acasă la ora 20:00 precis, deci practic aproape dublu. Autostrada nu era mai aglomerată ca de obicei. Problema a fost alta însă: utilajele de deszăpezire au fost aproape inexistente - cel puțin pe parcursul a jumătate din drum (165 de kilometri) nu am văzut decât o singură (aha, una, mare și lată) mașină de deszăpezit, și aia pe sens opus. Pe sensul meu de mers n-a fost niciuna. 
Asta în condițiile în care ninsoarea nu s-a oprit nicio clipă.
Cum era șoseaua, vă puteți imagina. Ce benzi să mai vezi? Te ghidai numai după urmele lăsate de pneurile mașinilor din față și foarte greu te încumetai să schimbi banda - fiindcă exista riscul ca mașina să derapeze, în momentul în care ajungeai pe spațiul unde nu erau urme de pneuri, dar era în schimb zăpadă. 
În medie, am mers cu 55-60 km/ tot drumul, rar de tot avântându-mă la un 75-80 (asta mai degrabă în prima jumătate a călătoriei, când autostrada era nițel mai primenită).
Am folosit toate cunoștințele și experiența acumulate în aproape 7 ani de condus constant. Am mers la siguranță, folosind pe cât posibil frâna de motor pentru a preveni derapajul, am păstrat distanță mai mare decât ar fi fost necesar în condițiile de drum uscat și am încercat să merg cât mai mult ”pe urmele” mașinii din față. Chiar și așa, a existat un moment în care mașina a derapat și numai faptul că se păstrau distanțe mari a făcut să nu se întâmple ceva nasol (am repus-o pe circuit fără incidente, dar dacă aș fi avut o mașină în imediata proximitate, ar fi fost foarte posibil să ricoșez în ea). 
De la un punct încolo am oprit muzica, trebuia să mă concentrez 110%. Începusem să vorbesc tare de una singură: ”ușooor!”, ”dă-te, bă”, ”înceeeeet”, ”așaaaaa....” 😵
Am trecut pe lângă zeci de mașini (fără exagerare) oprite pe banda de urgență, cu avariile pornite. Fie se ciocniseră, fie ieșiseră în decor, fie aveau vreo altă problemă. Sistemul de navigație îmi tot băga sub nas diferite informații - blocaj colo, aglomerație dincolo, accident la câțiva kilometri distanță... foarte mobilizator. Not.
Când am parcat mașina în fața blocului, îmi ardeau ochii în cap și pulsul scăpase binișor din hățuri. Mi-a trebuit ceva timp să mă liniștesc.
Acestea fiind zise, întrebarea mea e: i-a luat și pe ăștia prin surprindere faptul că-n decembrie ninge? Sau o fi ajuns Firea primăriță pe-aici între timp? 

2) Am căutat ieri o geacă de iarnă. Am una, însă i-e cam urât singură, mă-nțelegeți 😃 Drept pentru care am pornit în căutări. Și peste ce-am dat? 
- mușamale greoaie și luuungi;
- coji subțirele, dar tot luuungi;
- gogoși în care arătam ca un cașalot pensionar, deși erau măsura 38.
După cum vă puteți imagina, am plecat fără să cumpăr nimic. Geaca pe care mi-o doresc eu - până la jumătatea coapsei, ușurică și-n același timp călduroasă - nu se afla pe acolo. Mai scotocesc weekend-ul viitor, nu mă las.

3) Urmăream de câteva luni calendarul actualei stagiuni a Filarmonicii din Berlin, pentru că mă interesa un concert anume din luna februarie. Nu cred că e cazul să mai spun de ce, nu? 🙂 Azi-dimineață ar fi trebuit să se pună biletele în vânzare și am dat buzna pe site încă înainte de a-mi bea cafeaua (ceea ce spune mult, puteți să mă credeți). Dar un anunț cu litere roșii mi-a ars privirea:
”Din motive de sănătate, dirijorul Zubin Mehta a anulat aceste concerte. Regretăm situația și îi dorim însănătoșire grabnică”. 
Am închis pagina cu un oftat. Vânzarea biletelor fusese amânată pentru jumătatea lui ianuarie, însă oricum nu mă mai interesa. Concertul ar fi fost agreabil, sunt convinsă, dar demersul de-a călători până la Berlin nu l-aș face în acest moment decât pentru un singur artist.
Artist care nu va fi prezent. În cei cinci ani care-au trecut de când l-am redescoperit și-am început să merg la concertele lui, este prima dată când Zubin Mehta anulează o serie de concerte (erau mai multe cu același repertoriu în interval de zece zile). Faptul că informația a fost publicată cu două luni înainte arată că e vorba de ceva planificat din vreme - posibil vreo intervenție chirurgicală. 
Mi se strânge inima. Maestro, te rog să fii bine...

joi, 30 noiembrie 2017

Pe tărâm american (X): la plimbare în Santa Monica


E ultima zi de noiembrie, mâine începe iarna calendaristică, iar mintea mea zboară la valurile Oceanului Pacific, palmieri înălțându-și semeți coroanele spre cer, soarele Californiei, peisaje care te făceau să crezi că te afli pe platourile de filmare ale celebrului ”Beverly Hills 90210”, graffiti, culori, surferi... 

Pfiu, acum mi-am adus aminte și de înghețata de caramel sărat din Malibu, care momentan deține supremația în clasamentul înghețatelor degustate în viața asta 😊 Luând-o însă metodic, experiența noastră pe Coasta de Vest a început în Santa Monica, o suburbie care poate fi considerată o aevărată stațiune de vacanță în interiorul Los Angeles-ului (care, că tocmai mi-am adus aminte, este al doilea oraș ca mărime din Statele Unite, fiind surclasat numai de New York).

Tăblița asta a făcut să ne treacă fiorii, aducându-ne aminte de melodia lui Sheryl Crow, ”All I wanna do”.


„All I wanna do is have some fun
Until the sun comes up over Santa Monica Boulevard...” 🙂




Ne-am plimbat și pe Wilshire Boulevard și era fascinant să vezi în realitate locuri pe care le știai demult, din atâtea filme. 


Referitor la plajă - Santa Monica Beach - ar trebui să încep prin a menționa faptul că, probabil în contrast cu impresiile și așteptările pe care mulți le-ar putea avea, oceanul nu are în Los Angeles o culoare spectaculoasă. Nu, nu se regăsesc aici acel azuriu și nici zecile de nuanțe de turcoaz, ci seamănă mai degrabă cu Marea Neagră. Plaja este foarte întinsă (din ce-am înțeles, e cea mai mare din zonă), aglomerată, viu colorată, într-un permanent freamăt și cu o atmosferă tipic californiană.



Ceea ce vedeți reprezintă doar o parte din totalul mașinilor celor aflați la plajă. E adevărat că era într-o duminică, dar chiar și așa, am rămas surprinși de afluxul de persoane. 

Pontonul era, de asemenea, arhiplin. 


Pe plaja din Santa Monica se află un parc de distracții foarte cunoscut, denumit cum altfel decât Pacific Park, dar cumva nu ne-a tentat. Accesoriile din categoria asta nu-mi mai spun de multă vreme nimic. Era frumos de privit însă.


Am studiat pe îndelete un pescăruș sociabil.


Un aspect pentru mine surprinzător a fost că aici plajele nu sunt amenajate, mai precis nu există șezlonguri și accesul pe nisip este, desigur, gratuit (parcarea costă însă circa 15-20 de dolari pe zi). Oamenii vin cu prosoape sau cu scăunele de plajă și, unii dintre ei, cu umbrele, se instalează comod și fără ”fițe” de, mă scuzați, Mamaia. Foarte mulți dintre ei citeau - inclusiv principalul ziar din regiune, ”Los Angeles Times”.


”Păi nu e de mirare”, a comentat mătușă-mea când i-am transmis observația. ”Pe vremea când lucram, numai duminica aveam timp să citesc Times-ul din scoarță în scoarță și devenise deja ca un ritual”.



Îmi amintesc faptul că mă uitam la casele astea și la mașinile parcate în fața lor și mă-ntrebam cum o fi, oare, să locuiești la câțiva metri de ocean.

Mi-au plăcut simplitatea și relaxarea oamenilor. Cu deosebire interesant mi se părea contrastul dintre realitatea faptului că locuiau într-unul dintre cele mai ”glamour” orașe ale Americii și felul nepretențios în care-și petreceau sfârșitul de săptămână. 

Când am început să scriu textul ăsta, preconizam un articol despre toate plajele pe care le-am vizitat în Los Angeles (în afară de Santa Monica am mai ajuns la Malibu, Venice Beach și Santa Barbara). Am realizat însă că ar ieși o postare ”la metru” și foarte încărcată, așa încât rămâne pe dățile - și episoadele - viitoare.

duminică, 26 noiembrie 2017

Povestea unei familii de foarfece


N-am scris eu foarte multe despre jupânul legitim de-a lungul vremii, dar printre calitățile sale se regăsește și faptul că e un om gospodar. După cum am povestit deja, anul trecut s-a mutat în alt oraș din cauza serviciului, așa că deocamdată avem o căsnicie modernă (în sensul că locuim separat și ne vedem la 3-4 săptămâni. Nu-i ușor, dar nu e o premieră pentru noi, care timp de doi ani înainte de căsătorie am avut o relație la distanță). Și cum în Germania locuințele se închiriază în 95% din cazuri în stare porno - citiți ”goale” - a trebuit să-și cumpere de toate, de la mobilier pentru două camere până la cratițe, becuri și... foarfece. 

S-a descurcat, trebuie să spun, foarte bine și-n timp record în ceea ce privește instalarea și amenajarea locuinței. La prima vizită pe care i-am făcut-o am constatat că are nu mai puțin de 4 (patru) foarfece. De diferite culori și mărimi, zimțate sau nu. 

- Ce faci cu atâtea, omule?
- Aaaa, păi să vezi cum a fost, am pus-o pe prima în coș, apoi am m-am luat cu altele și-am uitat de ea și-am găsit un set din trei. Abia când să plătesc am constatat că mai aveam una, dar dacă tot apucase vânzătoarea s-o bată-n casă, am zis că asta e, nu mă mai pun acuma de-a curmezișul. 

Aha, deci a pățit ca Ilie Moromete când venise agentul după fonciire: ”nea Ilie, a tăiat chitanța!”. 

Aseară am aflat că numărul foarfecelor sale a crescut. Acum are șase. 

- Dă-mi un motiv pentru care ți-ai mai cumpăra foarfece, pe lângă cele patru pe care deja le ai. 
- Păi nu aveam una mică și-mi trebuia. Și cealaltă era în set cu ea și na.

Hotărât lucru, trebuie să le văd, am zis, iar dorința mi-a fost satisfăcută. 


Îngăduiți-mi să fac prezentările. Așadar, de la stânga la dreapta:
- foarfeca mică trebuincioasă;
- următoarele trei (albastre) constituie setul cumpărat anul trecut;
- foarfeca neagră a fost luată împreună cu aia mică (se vede că și ele sunt în set);
- foarfeca roșie a fost cea pusă prima în coșul de cumpărături și de care uitase că a luat-o. 

Bună treabă, nu? Asta-mi aduce aminte că la serviciu ne dispar periodic foarfecele. Habar n-am unde, însă niciodată nu găsesc atunci când îmi trebuie. Am ajuns inclusiv să le ascundem prin sertare, dar ce să vezi, dispar și de-acolo. Problema rămâne în studiu. 

Revenind la numeroasele foarfece, tocmai constat că singura ”independentă”, care nu face parte din vreo grupare, e cea roșie din dreapta. Mă gândesc să nu-i fie urât așa singurică... 🤔

joi, 23 noiembrie 2017

Am cunoscut, cândva, o Doamnă....


Dintre toate zecile de interviuri pe care le-am realizat pe parcursul celor aproape trei ani în care mi-am practicat meseria pentru care m-am pregătit, jurnalism, dialogul cu Stela Popescu rămâne una dintre cele mai dragi și pregnante amintiri. Închid ochii și ne văd pe amândouă în sufrageria ei. Pune în vază trandafirii pe care îi adusesem și-mi surâde ca unei foarte bune prietene. ”Scumpa mea, ce zici de-o cafeluță? Că eu n-am mai băut de dimineață și dacă tot ne așternem la povești...”.

Am stat de vorbă mai bine de-un ceas, deși la telefon îmi spusese că-mi poate acorda numai o jumătate de oră. Am divagat cu mult de la întrebările pe care mi le pregătisem și paleta de subiecte abordate se extindea pe măsură ce Stela își aducea aminte de ceva sau făcea vreo paralelă. ”Ah, dar pentru că tot vorbim despre asta...”. Am discutat despre Chirița, despre teatrul de revistă, despre dramă, despre ea ca actriță și ca personalitate individuală, despre profesorii ei, despre zecile de turnee care-au purtat-o prin toată lumea, dar și despre ”ritualurile” ei de îngrijire, care erau de altfel cât se poate de simple... dar ce n-am vorbit! A ieșit un articol lung, pe care l-am scris dintr-o răsuflare și de care sunt și-n ziua de azi foarte mândră.

”Închide un pic reportofonul”, mi-a zis la un moment dat, cu un zâmbet șugubăț și foarte promițător. ”Mi-am amintit de-o întâmplare haioasă, dar n-aș vrea să apară prin ziare”. Și mi-a povestit niște chestii foarte nostime dintr-un turneu în care fusese împreună cu Tamara Buciuceanu-Botez și Vasilica Tastaman și râdeam amândouă, iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce normal și firesc pare totul. Avea - fir-ar să fie, nu-mi vine să vorbesc despre ea la trecut - un stil atât de natural și de agreabil de-a te face să te simți imediat în largul tău. Stând de vorbă cu ea, într-o după-amiază de iunie a anului 2006, am înțeles de ce era o actriță atât de iubită de public. Nu aveai cum să n-o îndrăgești, era o bijuterie de om, atât de frumoasă în toate sensurile posibile, iar optimismul ei era însuflețitor și molipsitor deopotrivă.

La un moment dat, s-a uitat la ceas. ”Draga mea, tu știi că vorbim de-o oră? Ce părere ai?”. I-am spus adevărul: nu știam când trecuse timpul. Dar îmi părea rău că trecuse. 

Țin minte și-acum senzația de prea-plin sufletesc pe care-am avut-o după ce ne-am luat la revedere. ”A fost o plăcere să stăm de vorbă. Îți doresc un noroc... îngrozitor! Te-am pupat important!”. Ce asociație interesantă de cuvinte, m-am gândit atunci. Și chiar m-a pupat. 

Recitesc ce-am scris. Nu-mi vine să cred că scriu textul ăsta. Nu-mi vine să cred că s-a dus. Poate de unde arăta atât de bine, nu i-aș fi dat niciun moment vârsta reală și o percepeam într-un fel ca fiind... atemporală. Nu cred că m-ar surprinde moartea niciunui alt actor din generația, să spunem, 70+... dar nu ea, la ea în niciun caz nu m-aș fi așteptat să plece. Părea cumva ca și cum... va fi mereu aici. 

Mulțumesc, Doamna Stela Popescu, pentru o experiență care, vedeți și dumneavoastră, după 11 ani a rămas neuitată. Fie-vă drumul luminat și somnul liniștit.

duminică, 19 noiembrie 2017

”Murder on the Orient Express” (2017)


Dintre toți spectatorii care s-au aflat în seara asta la cinematograf în Bayreuth și au urmărit ”Crima din Orient Express”, cea mai recentă ecranizare a celebrului roman de Agatha Christie, mă hazardez să cred că o singură persoană recitise în câteva ore cartea, pentru a-și împrospăta amintirile și a nu trebui să se concentreze pe indicii, putând astfel să savureze filmul în sine. 


Persoana respectivă, după cum lesne vă puteți închipui, sunt eu. Am fost foarte, foarte curioasă de acest remake și mai ales de noul Poirot, interpretat de Kenneth Branagh. La punctul acesta trebuie să spun că, deși cel mai cunoscut Poirot rămâne David Suchet - despre care sunt de acord că a făcut un rol extraordinar - mie cel mai mult mi-a plăcut partitura lui Peter Ustinov. Cu toate astea însă, am urmărit filmul cu obiectivitate (faptul că recitisem romanul și cunoșteam bine intriga mi-a permis să mă ”detașez” un pic de acțiunea în sine și să urmăresc și alte aspecte). 

”Verdictul” meu de cititor pasionat al Agathei Christie și de consumator fidel al ecranizărilor scrierilor sale este că filmul acesta e atât de slab, încât mai mare păcatul de distribuția excelentă. Nume mari (Johnny Depp, Penelope Cruz, Judi Dench), care s-au potrivit prea puțin în rol, de parcă ar fi îmbrăcat niște haine prea strâmte. Singura care mi s-a părut veridică a fost Michelle Pfeiffer, dar chiar și așa, prestația ei a fost foarte ”ciuntită”  - când, de fapt, era unul dintre rolurile-cheie. 

Scenariul - slab și diluat până la stadiul de peltea de dude. Dacă nu știai subiectul, nu prea aveai mari șanse să înțelegi motivele pentru care se întâmplă una sau alta. Bunăoară, pe pagina de Facebook dedicată, un tip întreabă: 
- Totuși de ce a fost omorât individul, că eu n-am înțeles. 
Hăhăieli și miștouri, pfua n-ai priceput nimic din film, până când tot el elucidează:
- Pentru că-i jefuise pe ăia.
Alții - destul de mulți, spre mirarea mea - par să fie convinși de faptul că autorul crimei e conductorul.

Este momentul să spun că-n această poveste nu e vorba de niciun jaf, iar cât despre conductor.... cei care ați citit cartea știți cum stau lucrurile de fapt. Dar cumva nu mă mir că s-au creat confuzii. Acțiunea e foarte fragmentată, sacadată aș putea spune, au încercat să ”înghesuie” prea multe detalii din carte în nici două ore de film și, deloc surprinzător, nu le-a reușit. Cu toate astea, nici meritul de-a fi reprodus cu fidelitate povestea nu le poate fi atribuit. 

Un alt ”păcat” de neiertat, în opinia mea, îl constituie faptul că nu au făcut din Orient Express un personaj în sine, așa cum s-ar fi cuvenit. Este cel mai luxos tren de pasageri existent și e suficient să arunci un ochi pe pagina oficială ca să-ți dai seama ce decoruri s-ar fi putut realiza. Abia așteptam să văd asta și am fost decepționată: decorul e simplu, cenușiu, anost. Practic, dacă nu ar fi titlul, nimic nu ar lăsa să se vadă că acțiunea se petrece într-un mijloc de tranport exclusivist. Singurele imagini spectaculoase sunt cele din exterior, dar prea puțin pentru a compensa ceea ce lipsește. 

Și-acum ajungem la Poirot. Vai de lume.... Agatha Christie s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce-au izbutit din celebrul ei detectiv belgian. 
Kenneth Branagh zicea la un moment dat că intenția lui a fost să creeze un ”Poirot modern, de vârstă mijlocie”. Toate bune, dar atunci nu se mai numește ecranizare - adevăratul Poirot are peste 60 de ani și nu e deloc modern - ci este cel mult o... reinterpretare, una deloc reușită din punctul meu de vedere.

Kenneth Branagh în rolul lui Hercule Poirot

Păi hai să vedem, cum e Poirot cel din poveste? E un bătrânel plinuț, deosebit de elegant, tipicar, pedant, cu o mie și unu de ticuri și foarte, foarte atent la înfățișarea sa. Când colo, în filmul ăsta Poirot calcă din greșeală într-o mare balegă și, în loc să fie oripilat, calcă și cu al doilea picior, chipurile ca să-și murdărească pantofii simetric. Oh, please. Același Poirot, a cărui deviză este ”ordine și metodă”, nu ezită să forțeze încuietoarea unui compartiment cu măciulia propriului baston. Să fim serioși... autenticul Poirot ar fi fost scandalizat numai la gândul de-a intra cu forța undeva.
Și astea mai treacă-meargă, însă când l-am văzut mergând pe acoperișul trenului staționat și acoperit de zăpadă (el, care-n original e un ipohondru și stă înfofolit inclusiv pe arșiță, ca să nu îl ”tragă curentul”) și mai ales, angajat în luptă corp la corp cu un tip.... să mă iau cu mâinile de cap și alta nu. Să vedeți karate și ”fente” la Poirot, l-a bătut pe ăla de i-au mers fulgii.  Aceia dintre voi care cunosc personajul sunt cu siguranță la fel de consternați ca mine :))

Una peste alta, nu-mi pare rău că am văzut filmul ăsta, dar nu l-aș numi ”ecranizare după Agatha Christie” și nu l-aș recomanda nimănui. Versiunea cu David Suchet este incomparabil mai bună și mai ”Agatha-Christie-like”. Acestea fiind spuse, mă duc să revăd niște secvențe cu Peter Ustinov, simt nevoia să-l evoc pe adevăratul Hercule Poirot, ”omulețul cu capul în formă de ou și o fenomenală pereche de mustăți”. 

vineri, 17 noiembrie 2017

Salată de weekend (XV)


Hai că dacă tot stau azi acasă (lucrez mâine, să nu credeți că am dat în răsfăț excesiv), pot să amestec vreo câteva ingrediente...

1) La câteva zile după extracția dentară, m-am pricopsit cu un herpes. Se confirmă ceea ce mi-a scris o comentatoare la articolul dedicat, anume că sistemul imunitar tocmai a încasat un bobârnac. Bun, înțeleg și accept asta, dar, vorba lui Caragiu, păi bine mă maestre, mă... herpes ți-ai găsit?? O gripă nu nimereai și tu, măcar să stau câteva zile acasă și să am timp de citit în vârful patului? Herpes, care e doar enervant și inestetic? 
Apropo de asta, folosesc pentru prima dată plasturii invizibili Compeed (crema cu Aciclovir n-are niciun efect la mine, cu ocazia asta mi s-a confirmat din nou). După prima noapte, mă declar mulțumită - am scăpat de senzația de mâncărime și nemernicul pare neutralizat. Dar e tot acolo, deci îl plasturizez în continuare. 

2) A fost prezentat oficial succesorul lui Musiu Șarl. Ce să zic, mulțumesc Cerului că am schimbat anul trecut departamentul. Îl știu pe individ, e de vreo 3 ani în firmă și e genul important, antipatic și-atât de cu nasul pe sus, că-i ninge-n creier. M-a scos din sărite de vreo două ori, când ne-am intersectat în niște probleme și apoi am reușit să-l ocolesc cu succes. Ideea că ar fi putut fi șeful meu face să mi se încrețească pielea. 
Nu-i invidiez deloc pe colegii de la secția de sortare/ ambalare. După ce timp de 6 ani și jumătate ai avut un șef pur și simplu extraordinar, să te pomenești cu unul ca ăsta... va fi o nucă tare și foarte, foarte amară. 

3) După istoria cu Montblanc (cărora, apropo, le-am scris și nu am primit niciun răspuns; halal Customer Care, la asemenea blazon...), m-am războit cu o duduie de la un magazin de încălțăminte. Nu voiau să accepte returnarea unei perechi de ghete purtate doar câteva ore, în interior (deci nu pe stradă) și care se dovediseră prea strâmte, deși erau numărul meu și la proba de câteva minute în magazin păruseră în regulă. De fapt, erau mai mult decât strâmte; erau un veritabil instrument de tortură.
- Le-ați cumpărat acum o săptămână, de ce nu ați revenit imediat cu ele?
- Pentru că programul meu de lucru nu mi-a permis.
- Păi și noi ce garanție avem că nu le-ați purtat decât câteva ore?
- Dacă vă uitați la ele, atât pe dinăuntru cât și pe talpă, o să constatați că sunt, practic, noi. 
- Nu știu ce să spun, uitați aici o scamă neagră.
Întind mâna, îndepărtez scama. 
- Nu știu, nu merge așa, a trecut o săptămână.
- Politica magazinului acordă un interval de retur de 14 zile. 
(Mă documentasem în prealabil).
- Da, dar nu avem nicio siguranță că...
Începusem să mă enervez. 
- Doamnă, ce preferați: mă duc la Protecția Consumatorului sau le iau înapoi, le port două zile până-mi apar răni, mă duc la medic și cu adeverința primită vă fac reclamație? 
S-a uitat la mine de parcă ar fi văzut un elefant pe schiuri.
-... ăăă, poftim??
- Dacă nu-mi acceptați returul, îmi rămân numai cele două variante pe care vi le-am menționat. 
Începe să scrie un bon, în silă.
- Bine, de data asta merge, dar să știți că v-am notat numele, nu mai acceptăm retururi de la dumneavoastră.
M-am uitat ”drăgăstos” la ea. 
- Ați făcut ce anume?
- Păi da, după cum v-am spus, nu avem nicio garanție că...
- Doamnă, sunteți conștientă că tocmai m-ați anunțat că-mi veți încălca drepturile?
Scrie, tăcută, bonul, îmi dă banii, semnez de primire. Plec, nu înainte de-a o informa că povestea asta va ajunge la superiorii ei. Chestiune de care, între noi fie vorba, nu-s convinsă. Dacă Montblanc mi-a dat flit, unui magazin de încălțăminte cu atât mai puțin o să-i pese de reclamația mea. 
Mi s-a reconfirmat o chestie, însă: e foarte utilă menționarea Protecției Consumatorului. 

4) Duminică mă duc la cinematograf, yupiii. N-am mai fost de aproape 8 ani (când ne-am dus să vedem ”Avatar” în 3D). Acum merg pentru că țin musai să văd ”Crima din Orient Express”, după romanul Agathei Christie. Am citit cartea, știu ”whodunnit”, dar mă duc atât pentru realizare, despre care am citit că este excelentă, cât și pentru distribuție, care e din categoria ”Crème de la crème”. Revin cu relatarea experienței. 

duminică, 12 noiembrie 2017

9 lucruri fără de care nu aș putea să trăiesc


De curând, Miruna - unul dintre puținii bloggeri pe care-i citesc regulat - a publicat un fel de leapșă care mi-a făcut imediat cu ochiul. Nici n-a trebuit să mă gândesc prea mult, de fapt, pentru a-mi alcătui lista.

Așadar, în ordine aleatorie...
 
Ochelari
Cu miopie medie spre forte (slavă Domnului că există indicele de refracție mare, că altfel aș fi purtat pe nas două funduri de sticle de Coca-Cola), cred că nu mai e nevoie să detaliez de ce nu pot să-mi imaginez viața fără ochelari. Dincolo de absoluta lor necesitate, aș mai avea un motiv, totuși: de 16 ani de când îi port permanent m-am obișnuit atât de mult cu ei încât au devenit parte din mine, mă reprezintă, mă identific inclusiv cu și prin ei. Poate inconștient mă și ascund în spatele lor, nu știu. Ultima dată am purtat lentile de contact la propria nuntă și, cu toate că m-am simțit foarte bine cu ele, parcă nu eram ”eu” și din când în când mă căutam de ochelari pe nas, uitând că nu-i am. 

Cafea
Aici e foarte simplu: dacă n-apuc să o beau pe-ndelete în zori, nu sunt decât vag o ființă umană. În niciun caz socială. De fapt, dispoziția mea până la prima cană de cafea a zilei e ceva gen ”Silence! I kill you!”. Îmi asum faptul că sunt dependentă de cafea și n-am niciun regret. O râșnesc eu însămi, iubesc aroma de cafea proaspătă - nu de puține ori îmi ”bag” nasul în cuva râșniței, pentru a savura acest miros - și mă încarcă de energie. Mai degrabă aș renunța la dulciuri decât la cafea (dar să nu ne gândim la chestiuni atât de barbare).

Telefon
Îmi place foarte mult telefonul meu (sunt fidelă iPhone-ului și asta nu se va schimba prea curând), dar nu din motivul ăsta nu mi-aș imagina viața în absența lui, ci pentru că-n societatea de azi... a devenit un accesoriu indispensabil. Așa că dacă tot nu mă pot lipsi de el, măcar să fiu in love cu dânsul 😀 Și sunt!

Mașina 
La o navetă de aproape 2.000 de kilometri pe lună, e cam greu fără mașină. Iar dacă ne gândim că transportul în comun pe distanțe mici este un veritabil coșmar logistic, devine evident că nu mă pot lipsi de draga de Blackie (nu vă lăsați înșelați de nume, e albă, dar am decis că numele ”Blackie” i se potrivește având în vedere că interiorul e de culoare neagră. Admirați gândirea creativă, mulțumesc foarte mult 😀). Dacă trebuie dusă o zi în service, intru în fibrilații și mă stresez cu măcar o săptămână înainte la ideea mașinii de închiriat pe care ar urma s-o primesc în situația respectivă. 

Crema de zi
De obicei folosesc Nivea sau Dr. Pierre Ricaud, dar momentan am una de la Clinique (primită cadou și e-n regulă, dar când o termin, mă-ntorc la credincioasa mea Nivea). Fapt e că mi s-ar usca tenul ca pergamentul dacă nu m-aș cremui zilnic, o dependență care nu mă deranjează deloc însă. Mai demult obișnuiam să experimentez și să alternez mereu mărcile produselor folosite, dar îmbătrânesc pesemne și-mi vine mintea la cap. Cel mai bine îmi priesc produsele Nivea și Dr. Pierre Ricaud și nu mai am chef de teste (care de cele mai multe ori mă fac să regret banii dați).
 
Laptop
Când a fost în service în primăvară, nu mi-am găsit liniștea până când nu l-am adus acasă. Îmi lipsea teribil, mă foiam, nu era la fel, lipsea ceva esențial din viața mea. Comunic, citesc, scriu, ascult muzică (am primit de ziua mea o boxă Bluetooth și cu totul aaaaltfel ascult de-atunci muzică clasică), mă uit la filme... Practic vorbind, având în vedere că jupânul e la 300 de kilometri distanță, laptopul îmi ține de urât.

Șervețele umede pentru ochelari
Ochelariștii mă vor înțelege: nu suport nici cea mai mică pată / părticică de amprentă /  picătură pe lentile. Batistele alea speciale din microfibre sunt utile până la un punct, dar după câteva săptămâni se impregnează cu ”depuneri” ca urmare a curățării lentilelor și nu fac decât să mâzgălească în loc să curețe. Am încercat, desigur, să le spăl, dar n-au mai fost la fel după aceea. Drept pentru care prefer șervețelele de unică folosință - de obicei sunt atentă să am câteva în poșetă.

Apa caldă
Banal, s-ar putea zice, nu? Și totuși, cât de importantă este... Nu o dată mi se întâmplă ca, în timp ce mă răsfăț la duș sub jetul de apă caldă și-n clăbuci parfumați, să mă gândesc la prizonierii din lagărele de tragică amintire. Nu știu de ce-mi vin în minte, poate de unde am citit mult pe tema asta, am văzut filme și am vizitat lagărul de la Dachau (o experiență la finalul căreia nici apă să beau nu-mi mai trebuia). Nu aveau oricum posibilitatea să se spele prea des, iar când o făceau, apa era rece ca gheața. Și gândindu-mă la asta, mă simt teribil de norocoasă și de răsfățată.

Ața dentară & periuța de dinți electrică
Le-am pus pe amândouă pentru că le consider un ”item” de sine stătător. Nu aș putea renunța la niciuna dintre ele. Îmi simt dinții ”ne-curați” dacă nu folosesc ața dentară. Iar periuța manuală ar fi pentru mine ca și cum, după Volkswagen 7, aș conduce un Trabant.
Independent de asta, cred că devin oarecum obsedată de igiena dentară. Faptul că am avut o carie silențioasă care mi-a distrus o lucrare și m-a transformat în ”candidat” pentru implanturi m-a cam demoralizat. Cu toată grija mea, n-am putut evita să se întâmple asta. Fir-ar să fie.

Chiar mi-a făcut plăcere să trec în revistă accesoriile care-mi sunt indispensabile (e un exercițiu de sinceritate cu sine foarte util) și vă invit s-o faceți și voi, dacă aveți chef :) Așadar, fără câte lucruri nu puteți trăi?

joi, 9 noiembrie 2017

La dentist, dar fără Guantanamo


Au fost odată ca niciodată.... că de n-ar fi, tare bine-ar fi (fost), niște postări pe blog referitoare la peripețiile mele pe scaunul stomatologic. Pe diverse scaune, mai bine-zis - din Piatra Neamț, din București și, mai târziu, din Germania. Ultimul post dedicat e din 2013, nu că de-atunci n-aș mai fi fost la dentist :)) dar n-am mai avut lucruri importante și / sau serioase de făcut. Verificat lucrările făcute cu ani în urmă, căutat de carii (n-am), periaj profesional. 

Medicul meu - adică, mă rog, cel pe care-l avusesem la început - a predat între timp ștafeta unui asociat mai tânăr, care inițial mi-a făcut o impresie bună, dar cumva n-am scăpat niciodată de senzația că e oarecum superficial, că se uită ”pe deasupra”, că nu explică mare lucru. Am continuat să merg la el - și să am încredere - până la cea mai recentă programare făcută pentru periaj. ”Hopa”, zice asistenta, oprindu-se din râcâit, ”de sub lucrarea asta iese puroi”. 

Lucrarea - o punte pusă tot la cabinetul lor, cu 7 ani în urmă. Pe moment nu mi-am făcut prea mari griji, știți cum e - atâta vreme cât nu te doare... ”Hai să vă vadă medicul”. În fine, doctorul a constatat și el că e o infecție acolo (câtă perspicacitate) și-a urmat o radiografie care-a evidențiat o carie silențioasă... care nu durea pentru că nervul era mort de la Revoluție, dar se extindea treptat, urmând ca la un moment dat infecția să ajungă la os. Nu bun. 

”Ce-i de făcut”, întreb. A, zice, ”păi dintele nu mai poate fi salvat, lucrarea e compromisă, trebuie implanturi, nu e chiar urgent, veniți anul viitor, se pun ușor, cu anestezie locală”. Stai, stai. Mi se învârtea capul. Frățiwhere, eu am venit pentru un periaj banal și tocmai am aflat că am o problemă care necesită oarece intervenții, ia-mă ușurel. ”Stați liniștită, nu cred că se agravează prea curând, dar să nu așteptați până vi se umflă obrazul”. 

N-am stat deloc liniștită. Mi se părea superficial - ba chiar nițel iresponsabil - să mă trimiți acasă cu o infecție, zicându-mi să revin la anu'. Am căutat alt cabinet, orientându-mă după evaluările făcute de pacienți pe care le-am găsit pe Internet și... după instinct. Spun la telefon că vreau să solicit a doua opinie, primesc programare în câteva zile. 

Doctorița, o zgâtie blondă cam de vârsta mea și plină de energie, mi-a plăcut din primul moment. A cercetat fiecare dinte în parte, a studiat radiografia (pe care am refăcut-o la ei), s-a consultat și cu șeful cabinetului, care i-a confirmat ce-mi spusese și ea deja: într-adevăr dintele nu mai poate fi păstrat, împreună cu el dispare și puntea, deci aia e. Numai că, spre deosebire de fostul, de acum, medic al meu, aici mi s-a spus clar și răspicat: dintele trebuie scos cât mai repede. Caria n-o aveți de azi, de ieri, dar apariția puroiului e încă un argument că infecția evoluează și dacă apucă să ajungă la os, va fi rău. Foarte rău, chiar.
Întreb despre implanturi. ”Despre asta se poate discuta în liniște după ce îndepărtați pericolul”. Aha, deci aici nu mi s-a spus să revin ”anul viitor, preferabil înainte să se umfle obrazul”.

Având în vedere modul serios în care m-au abordat, l-am dat naibii pe fostul medic și azi am avut programare pentru evacuarea inculpatului, la acest al doilea cabinet - unde m-am ”strămutat”.

N-a fost rău, deci deocamdată nu vorbim despre Guantanamo :)) Cât timp și-a făcut efectul anestezia, doctorița mi-a povestit ce va face și mi-a dat instrucțiuni pentru azi. A urmat vreo jumătate de oră de lucru cu freza și alte felurite scule - pentru mine, doar plictisitor, că n-am simțit absolut nimic :)) - apoi a apărut în scenă un clește. Hait. Mă rog, vreo 15-20 de secunde n-a fost deloc plăcut, dar cu asta am scăpat. ”Vreți să vedeți dintele sau puntea?”. Prea mulțumesc, nu :))

Sunt acasă (cu scutire medicală, mehehe 😀) și sunt ok. M-am uitat, evident, în oglindă, însă arată foarte inofensiv. Încep să mă dezmorțesc, nu mă doare nimic, ceea ce-mi doresc și-n continuare :)) Și tocmai am reflectat că am slăbit câteva grame, având în vedere extracția 😎 Nu-i nimic, mă îngraș la loc după ce-o să am implanturi :))) Experiență la care mă gândesc deja cu viu interes.

Concluzii nu am. Nu știu dacă s-ar fi putut preveni asta, sau dacă fostul medic ar fi trebuit să fie mai riguros la controale. Cert e că nu mi-a inspirat deloc încredere felul în care m-a expediat acasă cu puroi sub lucrare, zicând să revin după câteva luni. Dacă mi-ar fi explicat importanța extracției, rămâneam la el.  

În încheiere, o ghicitoare: care credeți c-a fost ultima întrebare pusă doctoriței înainte să înceapă să-mi cânte freza în maxilar? 😀

duminică, 5 noiembrie 2017

Pe tărâm american (IX): Los Angeles - primele impresii


”După New York, în Los Angeles o să vi se pară că ați ajuns la țară”, m-a prevenit mătușă-mea, care locuiește în L.A. din 1987.  Paradoxal, perspectiva mi s-a părut deosebit de tentantă. New York-ul fusese o experiență fascinantă, ceva ce nu mai trăiserăm până atunci, dar ne și obosise. Voiam puțină liniște, voiam o zi petrecută fără planuri - ”azi trebuie să facem aia și ailaltă, să ajungem acolo și dincolo, să vizităm cutare și cutare” - și voiam un pic de laissez-faire. În definitiv, eram în concediu. 

De cum am aterizat, am simțit că e altceva. Aeroportul este, evident, semnificativ mai mic decât JFK, dar bine organizat, așa că ne-am ridicat foarte repede bagajele. Drumul cu mașina până acasă la mătușă a durat cam o oră și jumătate. Spre deosebire de New York, Los Angeles este construit predominant pe orizontală, distanțele sunt foarte mari, iar circulația cu mijloacele de transport în comun nu e nici pe departe la fel de structurată și pusă la punct precum în orașul care nu doarme niciodată. Practic, în Los Angeles nu se poate trăi dacă nu ai mașină, punct.

Între sporovăieli, exclamații și diverse întrebări - ”nu-mi vine să cred că sunteți aici”, ”nu v-ați schimbat aproape deloc de când ne-am văzut ultima dată” (n.r., acum 5 ani), ”cum vi s-a părut până acum America?”, ”mor după o cafea” (cred că e clar cui aparține ultima frază) - trăgeam cu ochiul pe geam și până să ajungem acasă eram deja fermecați de Los Angeles. Zilele petrecute acolo n-au făcut decât să confirme primele impresii. 

Los Angeles arată ca o stațiune de vacanță. Are un aer estival care te face să simți imediat atmosfera de concediu. Relaxare, palmieri, celebrul (menționat și în cântece) soare californian, Hollywwod, briza, gustul sărat de pe buze, oceanul. 
Inima mi-o luase la trap. După ce-n urmă cu o săptămână traversasem Atlanticul, acum ajunsesem la Oceanul Pacific. Nu realizasem până atunci cât de mult îmi doresc asta. Mi se împlinea, practic, un vis pe care nici nu știusem că-l am. 





Imaginile nu sunt din cale-afară de promițătoare, dar asta numai pentru că, așa cum spuneam, nu am mers foarte mult pe jos prin oraș. Urmează, însă, episoade foarte interesante. Hollywood, Santa Monica, Malibu, Santa Barbara, concert cu Mariah Carey & Lionel Richie, muzicalul ”Mamma Mia”, centrul orașului cu o clădire care se învârte, un muzeu deosebit și un episod special, despre care nu vreau să spun deocamdată decât că... a surprins pe toată lumea. ”Greta n-ar putea să facă așa ceva!”. Ba a putut 😀

marți, 31 octombrie 2017

Și dacă nu mai poți ierta?


Unul dintre cele mai dificile demersuri - dacă le pot numi așa - e să scriu un articol despre un subiect care mă arde pe suflet și care trebuie ”dat afară”, într-un proces nu foarte diferit de catharsis - dar despre care ceva mă reține să dau prea multe detalii. O scald pe după vișin... pentru că detaliile m-ar conduce într-o zonă unde nu cred că sunt pregătită să pătrund. 

Am mai scris câteva astfel de texte de-a lungul vremii și chiar dacă n-am pus punctul pe ”i”, mi-a făcut bine... mi-am mai limpezit gândurile care se ciocneau unele de altele ca bulele de aer în globurile decorative și am mai descărcat parțial tensiunea acumulată. E ceea ce simt nevoia să fac și-n seara asta... după ce ieri mi-am reîntâlnit o cunoștință veche: dezamăgirea. 

Imaginați-vă că aveți în viața voastră pe cineva apropiat. Mai corect spus, foarte-foarte apropiat, la care țineți enorm, dar care, din felurite pricini - egoism, superficialitate, infantilism, încăpățânare etc - vă decepționează periodic, de ani de zile. De mulți ani. Cam de când vă puteți aminti, de fapt. Pentru că omul respectiv înseamnă enorm pentru voi - la un moment dat, chiar a fost întreaga voastră lume - ați iertat. O dată, de două ori, de cine mai știe câte ori. Uneori a fost atât de dureros, încât a rămas (de) neuitat, deși ați iertat cu adevărat și din iubire. Dar cenușa a rămas, după fiecare dintre aceste pârjoluri sufletești. 

Ați iertat pentru că iubeați. Și pentru că iubeați, v-ați agățat mereu de orice semn, oricât ar fi fost de palid, care să vă confirme că sentimentele vă sunt împărtășite. Deși în context reciprocitatea asta ar fi fost cel mai natural și firesc lucru din lume. 
V-ați agățat de iluzii, ați dat valențe extraordinare oricărui gest minim de ... păsare, ați interpretat într-o manieră extrem de subiectivă pentru că voiați să credeți că nu vi se pare, iar orice act de implicare vă înduioșează, îl povestiți cu un aer victorios tuturor și-l arhivați într-un colț de suflet. Nu vreți s-o recunoașteți, dar undeva în adâncul inimii știți că va veni momentul unei noi dezamăgiri, când veți avea nevoie de orice resursă de combustibil acumulată în timp, pentru a depăși momentul și pentru a ierta încă o dată. 

S-au scurs anii, ați crescut, ați mai înțeles una-alta, ați mai lăsat ”să treacă de la voi” și, cel mai important, ați lăsat ”garda” jos. V-ați îngăduit acest lux, cândva de neimaginat. Și pentru o vreme, a fost bine. Cu toate astea însă...

”Dacă mă mai dezamăgește o dată, mă tem că va fi ultima oară”, obișnuiam să-mi spun. Și eram rezonabil de sigură de asta. Ei bine... s-a întâmplat din nou, iar eu mă simt ca și cum m-ar fi pocnit careva cu o bâtă de baseball în cap, după ce mai întâi a trecut cu buldozerul peste mine. 
Nici măcar nu se mai pune problema de eternul și demonetizatul conflict între inimă și rațiune. Inima se ceartă singură. Ar vrea să ierte. Dar simte că nu mai poate. Nu încă o dată. Nu din nou.

Și dacă nu iert? Ce-o să se întâmple? N-o să mai revăd niciodată omul respectiv? În momentul de față, gândul ăsta mi-e de nesuportat, cu toată amărăciunea din suflet. 

Poate exagerez, habar n-am. Poate mâine o să mă simt mai bine și mai înclinată spre a ierta încă o dată. Nu știu. Tot ce știu e că-n momentul ăsta mă doare totul în mine. Atât de tare încât, dacă nu l-aș avea pe jupânul, n-aș mai avea niciun motiv să simt că viața asta mai merită trăită.

joi, 26 octombrie 2017

Salată de weekend (XIV)


Nici nu mai țin minte de când n-am mai făcut o salată (și nici nu am chef să verific am verificat totuși, din iunie), dar asta de azi e destul de acră. Cred c-am scăpat prea multă lămâie în castron sau așa ceva...

1) M-am pricopsit cu niște daraveri stomatologice de-am ieșit cam pe două cărări din cabinet și vreo câteva zile am fost destul de întoarsă pe dos. Urmează niște proceduri medicale laborioase, de durată și, mai ales, costisitoare și neacoperite de asigurarea medicală. Când le voi fi terminat, se va numi că-s o femeie valoroasă 🙄 În aceeași notă, parcă văd că voi demara un alt serial pe blog, despre care încă nu știu cum se va numi, dar sigur va include pe undeva cuvântul Guantanamo :))))

2) Vă povesteam că mașina a fost în service, în urma unui incident provocat de-o colegă de-a mea destul de căscată. După ce-am luat-o, am constatat că dă niște erori cam supărătoare. Am dus-o din nou. După cum mi s-a explicat, ”camera video din față era murdară și de aici erorile”. Ce vorbești, Franz? Pricep, mă vezi că-s femeie, dar mi-ai văzut și pene pe spate sau ce? Nu tocmai surprinzător, mașina dă aceleași erori în continuare. Urmează un nou drum la service. Cred că-i scalpez pe-ăia cu lama. 

3) Am făcut o mișcare greșită (probabil) și mă doare spatele în zona lombară de-a fost problematic inclusiv condusul mașinii. Îmbătrânesc, aia e. 

4) Nu mai rețin dacă am menționat asta, dar Musiu Șarl și-a dat demisia. 15 decembrie va fi ultima sa zi în firmă. O treime din hotărâre - și asta am aflat-o chiar de la el, deși n-a spus-o în atât de multe cuvinte - a reprezentat-o Măturătorul. Știam demult că i-a făcut viața imposibilă, cu tot felul de cerințe care nu erau realiste, cu ”nu vreau să aud de probleme, vreau soluții”, cu lipsa de cunoștințe de logistică (de aici și pretențiile absurde) și cu multe altele asemănătoare, până când Musiu Șarl o fi concluzionat că nu l-a câștigat nimeni la belciuge. Cea mai tristă ironie este că, la numai câteva săptămâni după ce-și dăduse demisia, a făcut și Măturătorul același lucru. Dacă Musiu Șarl ar fi știut că se va întâmpla asta, sunt șanse să fi rămas. 
Îmi pare foarte rău, nedescris de rău că pleacă. Nu mai e șeful meu din februarie, dar ne mai intersectam în anumite probleme, era mereu agreabil să interacționez cu el. Azi am stat puțin de vorbă și aproape că nu-l puteam privi în ochi. Cred că pe 15 decembrie cu-atât mai mult n-o să mă pot uita la el.
Să te ia naiba, Măturătorule (apropo, azi a oferit un mic bufet de rămas-bun și nu s-a dus aproape nimeni. Ce să zic, nu mă surprinde absolut deloc). Vorba nemților, duce-te-ai unde crește piperul (asta cred că e echivalentul pentru ”la dracu-n praznic”). 

5) Vreți să vă împărtășesc cum arată weekend-urile mele în perioada imediat următoare? Sâmbăta trecută am lucrat. Duminica asta lucrez (se fac niște update-uri majore în sistem și trebuie să mă duc pentru a rula niște teste). Sâmbăta viitoare lucrez. Duminica următoare, pe 12 noiembrie, iar update-uri și deci, iar teste. Sâmbăta următoare, pe 18, lucrez. 

Altfel, toate bune și sublime, ce pot să mai zic =))))

duminică, 22 octombrie 2017

Nu iubesc și nu vreau să fiu iubită ”ca-n prima zi”


Cunoașteți, desigur, urarea. Este rostită cu precădere la căsătorii, de cele mai multe ori alături de ”Casă de Piatră!” și la aniversarea nunții. Eu n-am zis-o niciodată, cel mai probabil pentru că o spunea oricum toată lumea în jur și nu-mi plăcea să fiu redundantă :)) Regăsind-o nu demult la o postare pe Facebook, am cugetat nițel și mi-am dat seama că eu nu mi-aș dori asta pentru mine, pentru noi. 

Cum ne iubeam noi doi în prima zi? Păi... nu ne iubeam, atât de simplu e. Eram fiecare atras de celălalt, ne plăcea să petrecem timp împreună și să vorbim despre absolut orice ne trecea prin cap, curioși să ne cunoaștem, să ne descoperim, să ne apropiem, să ne înțelegem unul pe altul - dar nu se putea vorbi de iubire, să fim serioși. Și chiar dacă ar fi fost, ar fi fost un sentiment de tip ”foc de paie” care, pe cât de repede se aprinde, pe atât de repede se și stinge la primii nori ce apar, inevitabil, în viața oricui. 
Iubirea adevărată, matură și profundă e un proces evolutiv și care - cred și sper - nu se încheie niciodată.

Nu-mi doresc să fiu mereu ”iubită ca-n prima zi” și cu siguranță nu-l iubesc pe jupân ”ca-n prima zi”. De 12 ani de când suntem împreună îl iubesc altfel și-n fiecare zi mai mult și, dacă nu m-oi ramoli iremediabil, asta nu se va schimba nici când om fi doi moșnegi.

Îl iubesc și când mă enervează. Sau mai bine zis, după ce-mi trec nervii 😃 ”În prima zi” asta n-ar fi fost posibil, în primul rând pentru că nu m-ar fi enervat :)) N-o să uit niciodată un ”Moș Nicolae” de-acum câțiva ani, când eram certați din nu-mai-țin-minte ce fleac și nu ne vorbeam decât strictul necesar, dar cu toate astea fiecare a găsit dimineață un cadou în ghete.

”În prima zi” nu m-aș fi bucurat de fiecare dată când auzeam cheia în ușă, anunțându-i întoarcerea acasă, după cum nu mi-aș fi dorit să mă doară pe mine durerile lui și nici să mă macine pe mine grijile lui. Nu eram atât de ”into him”. Pe-atunci nu voiam decât să petrec timp cu el și să-i pun zeci de întrebări despre muzica clasică (printre altele, inclusiv ”de ce unii dirijori n-au partitură?” sau ”cum se numește instrumentul care arată așa-și-așa...”). 

De fapt, exceptând dragostea la prima vedere (despre care eu personal cred că nu e dragoste, ci un alt fel de sentiment, mai degrabă ca-n bancul cu Bulă căruia i-a fluturat tramvaiul prin fața ochilor), în afară de dragostea la prima vedere, ziceam, nu se poate vorbi de iubire ”în prima zi”. Curiozitate, încântare, atracție, dar nu iubire. Ceea ce mă face să mă-ntreb de unde și cum a apărut zicerea asta, de fapt.

Ne agățăm de niște clișee și le transmitem automat, ”că așa se face”, fără să ne oprim pentru a reflecta asupra lor. Uite, din perspectiva asta mi se pare o idee foarte bună ca mirii să-și scrie ei înșiși jurămintele de căsătorie, cum am văzut prin filme. Practic, expresia asta cu iubitul ca-n prima zi face parte din aceeași categorie cu ”să trăiți cu numele”, ”an nou sănătos” și altele de același gen, care nu-mi vin acum în cap (și sunt recunoscătoare pentru asta 😃). 

Acesta a fost un articol de tip Grinch, scris în avans pentru Valentine's Day. Glumesc, eu nu-s cu Valentine's (vorbesc serios, nu sunt. Norocul jupânului... ar fi culmea ca, pe lângă toate datele pe care trebuie musai să le țină minte - prima întâlnire pe net, prima întâlnire în carne și oase, ziua în care am hotărât să ne dăm o şansă, ziua în care am devenit un cuplu, ziua cununiei civile, ziua nunţii - să mai aibă și Valentine's pe cap 😃). 

vineri, 20 octombrie 2017

Din viața și (mai ales) opera mea


... care este. Zilele trecute mi-au parvenit niște desene în creion, pe care dacă mi le-ar fi arătat cineva și m-ar fi întrebat cine le-a făcut, în ruptul capului nu m-aș fi putut suspecta pe mine de drepturi de autor. Nu-mi venea să cred că-mi aparțin și asta nu pentru că ar fi din cale-afară de reușite. Dimpotrivă, eu și desenul am avut întotdeauna o relație distantă 🙄, aspect evidențiat și în ”operele” pe alocuri suprarealiste, pe alocuri abstracte, pe care le-am înfăptuit când aveam trei ani. 

Nu că mi-aș mai aminti de această glorioasă ispravă :)) Am foarte puține amintiri de atunci și mai niciuna legată de grădiniță. A fost cu atât mai mare surpriza să-mi văd creațiile din urmă cu... vai de mine, din urmă cu 34 de ani 😖

Ia să vedem unde ajungem dacă facem o incursiune down to the memory lane - ce-mi place expresia asta... (click pe imagini pentru a le mări)


- Știam să scriu cifrele, dar aveam o oarece problemă cu 3 (pe care l-am făcut cam prea ”buclat”), cu 7 (pe care l-am transformat în litera ”F”) și, mai ales, cu 9 - pe care, n-am idee de ce, l-am redat invers. Poate făcusem o flotare logică și l-am asemănat cu 6. Nu mă suspectez de asemenea performanță, totuși :))

- Continuând analiza, observăm că am desenat niște ceva-uri care se vor a fi doi fluturi. Și pe-ăștia i-am izbutit cam prea buclați. Cât despre antene, probabil fusesem inspirată de niscaiva garduri din fier forjat.

- Ajungem la pasăre. Cum, care pasăre. Aia din dreapta, despre care jupânul a opinat că este ”un obuz cu deflectoare și cârlig”. A trebuit să mă uit pe Dexonline ca să aflu ce-s alea deflectoare și să mă ofensez corespunzător 😃

- A fost foarte înțelept din partea mea să nu urmez Arhitectura. Zic asta uitându-mă la blocul pe care l-am desenat (și care, cât o fi el de ciudat, are uscător pe acoperiș, ceea ce dovedește un acut simț practic dezvoltat, iată, din fragedă pruncie). Nu, nu am elucidat ce era bulina aia din mijloc. 

 - Prefer să nu-mi imaginez ce concluzii ar trage un psiholog analizându-mi copacul chel și desfrunzit :))) Sau iarba extrem de rară de la poale. Pesemne eram o vizionară și anticipam deja problemele de mediu pe care avea să le înfrunte omenirea câteva decenii mai târziu. 

- În ceea ce privește casa, a se revedea ce-am scris despre bloc :)) De ce-oi fi făcut ușile și ferestrele așa de mici?

- Frate, dar muierea... e altceva, cred că sunteți de acord :))) În primul rând, e mare cât casa. În al doilea rând, are capul cât o baniță, păr numa-ntr-o parte, voal și coroană (oh, please) și-n al treilea rând, asupra ei planează serioase amenințări. E intoxicată cu fumul care iese-n valuri pe coșul casei și să nu mai vorbim de obuzul, pardon pasărea care dă impresia că-i va pica drept în cap.

Să trecem la cea de-a doua operă de artă (paternitatea îi este consfințită de bunică-mea, nemailăsând niciun dubiu).


Constat că ăsta e și mai abstract decât primul, dacă așa ceva mai era posibil.

- V-urile alea nu știu ce sunt, drept să vă spun. Poate erau niște, hmm... păsări în zbor, ipoteză totuși cam puțin probabilă, dacă mă gândesc la ”obuzul” înaripat de mai sus.

- Steaua nu știu ce caută acolo, dar un simbolist ar avea cu siguranță ceva de zis pe subiect.

- Ok, avem din nou o casă. Tot cu ușă minusculă și geamuri plasate prea sus și tot cu vălătuc de fum ieșind pe coș. Cred că oi fi vrut să m-apuc de gătit.

- Chestia aia de lângă casă... ei bine, habar n-am ce e / ce se voia a fi. O cutie cu ceva. Un depozit de ceva. Operă abstractă în toată legea.

- Tot abstractă e și chestia de alături. Un fel de proțap?!

- Mbon, și aici avem o prințesă, cum-putea-să-fi-lipsit. Măcar asta pare ceva mai bine proporționată. Și ea are coroană și o privire... contemplativă, asta ca să fiu amabilă 🤔 Îngrijorător mi se pare mai cu seamă faptul că rochia ei are același model precum proțapul sau orice o fi chestia de lângă ea.

- Gardul ăla e măcar recognoscibil, for a change :)) Deși pare așa, un fel de... o adunătură de creioane ascuțite puse unul lângă altul. Mă rog, aici îmi acord notă de trecere.

Rezumând, cred că a fost încă de-atunci evident că n-o să am un vernisaj în viața asta. Da' totuși... obuz cu cârlig? 😏

duminică, 15 octombrie 2017

Pe tărâm american (VIII) - câteva considerații și concluzii despre experiența ”New York”


După cum anticipasem la un moment dat, ”serialul american” se prelungește. Nu știu până când - la ritmul în care (nu) scriu, posibil chiar până anul următor. Nu că m-ar deranja asta, îmi place să scriu despre America, pentru că astfel retrăiesc experiențele, unele dintre ele cu adevărat incredibile, de care am avut parte în Statele Unite. 

De ce scriu atât de rar e altă gâscă, în altă traistă. Poate-o să analizez asta pe îndelete într-un alt articol sau poate-o să ”get my sh*t together” și-o să-mi impun disciplină, revenind la ritmul uzual de trei articole pe săptămână. Asta rămâne de văzut. Între timp, să trecem la subiect - episodul de astăzi e ultimul despre New York. Cel puțin până când voi reveni în orașul care nu doarme niciodată, așa cum îmi doresc s-o fac într-o bună zi.

... Și pentru că e ultimul episod, nu va mai fi vorba despre obiective în sine, ci mai degrabă o serie de considerații, sfaturi și recomandări provenite din experiența noastră.


1) Stabiliți-vă prioritățile când alegeți hotelul
Nu e atât de important să aibă mic-dejun inclus. Prețul total va crește amețitor și, de banii respectivi, puteți mânca oriunde vreți, ce vreți - și nu, ca să fim cinstiți, cam același lucru în fiecare zi, chiar dacă e sub formă de bufet. Sunt sute de localuri și cafenele în Manhattan, fiecare pregătește omlete și clătite în felul său propriu și chiar merită să experimentați cât mai multe. 
În opinia mea, este esențial ca hotelul pe care-l alegeți:
- să fie cât mai aproape de Times Square;
- să aibă în imediata proximitate o stație de metrou;
- camera să fie prevăzută cu baie personală. 
Noi am stat la hotelul Belnord, care întrunește toate criteriile de mai sus. Camera n-a fost foarte mare, dar asta n-a reprezentat o problemă, în condițiile în care nu ajungeam acolo decât seara târziu. 

2) Folosiți cu încredere metroul.
Sistemul de transport subteran este extraordinar de bine pus la punct și e conceput atât de logic, încât e imposibil să nu te prinzi cum funcționează. Cartela pe care o cumpărați la început se reîncarcă foarte simplu, folosind cardul normal (în cazul nostru, cardul german. Sper că și cele românești funcționează). 

3) Nu luați cu voi mult cash.
Noi am avut inițial doar o bancnotă de 100 de dolari, ca să putem ajunge la hotel fără să fim nevoiți să căutăm bancomate în aeroport. În rest, am achitat folosind cardul de credit și periodic am scos bani de pe cardul de debit, pentru a avea de-un suc sau un sandviș pe stradă. Apropo, se poate lăsa bacșiș inclusiv de pe cardul de credit - pur și simplu, când vi se aduce chitanța la semnat, treceți pe ea o sumă care să includă și bacșișul.

4) Și pentru că vorbim de bacșiș, setați-vă pentru un procent mult mai mare decât se obișnuiește în Europa. 15% e minimul absolut și ospătarul va fi oricum ofensat dacă primește numai atât. Majoritatea restaurantelor funcționează pe o ”scală” care începe de la 15%, continuă cu 18% și merge până la 20%. Am văzut însă și unele localuri unde bacșișul ”de pornire” era 18%, mergând până la 25%. În Europa, să dai bacșiș un sfert din prețul total al consumației este inimaginabil, dar în America lucrurile stau altfel - în măsura în care salariul fix al chelnerilor este foarte mic și ei trăiesc din bacșișuri care oricum le sunt impozitate.

5) Cumpărați-vă un ”FreeStyle Pass”, veți ieși mult mai ieftin decât dacă ați plăti separat intrările la obiective. Noi am avut două de la Viator Booking, în care erau incluse călătorii nelimitate cu autobuzul turistic și șapte obiective la alegere. Pass-ul trebuie validat la unul din centrele lor și din acel moment, poate fi folosit (veți primi un ”cârnat” de bonuri, câte unul pentru fiecare obiectiv).  Sunt incluse foarte multe obiective din care puteți alege, noi le-am regăsit pe listă pe toate cele pe care ni le doream. 
Hint: dacă vreți să faceți o plimbare cu trăsura prin Central Park, trebuie să știți că este inclusă în obiective, dar pentru validare nu ajunge să dați bonul vizitiului, ci trebuie să mergeți la un alt centru separat. Și nici acolo nu e sigur că se acceptă. Noi am fi vrut s-o facem, dar când am auzit ce demers presupune, ne-am lăsat păgubași. Iar prețul era de 120 de dolari pentru o plimbare de 45 de minute, sumă pe care în niciun caz n-aveam de gând s-o dăm pentru așa ceva.

6) Pentru nimic în lume nu ratați tururile de noapte - care, de asemenea, fac parte din obiectivele incluse în pass-uri. Se pleacă fie la ora 19, fie la ora 20, cu autobuzul turistic, durează aproximativ două ore și se străbate Manhattan-ul, ajungând până în Brooklyn. Experiența este uluitoare, nu sunt cuvinte să descrie ceea ce simți când străbați podul Brooklyn seara, privești spectacolul zgârie-norilor scăldați în lumină și asculți la căști celebra melodie a lui Sinatra, ”New York, New York”...  ❤

7) Se vorbește foarte mult și elogios despre outlet-urile din New York. Dacă aveți așa ceva în plan, trebuie să vă rezervați o zi exclusiv în acest scop - se fac excursii separate, outlet-urile consacrate fiind localizate în afara orașului. Cel mai aproape era la 26 de kilometri, dacă bine-mi amintesc. Sunt convinsă că ar fi meritat, dar am stat doar cinci zile ”pline” la New York și nici prin cap nu mi-ar fi trecut să sacrific o zi ca să-mi iau poșetă originală Michael Kors la preț de dumping. Lasă, când mă voi întoarce acolo, pre mulți am să popesc... 😃

În episodul viitor, pentru care sper că mă voi aduna cât mai curând să-l scriu, pornim prin Los Angeles 🙂

luni, 9 octombrie 2017

Pe scurt și (pe) cuprinzător


... ca să nu mă dați dispărută (de tot): 

1. M-am distrat iar pe la service, dar de data asta (și-n mod excepțional, aș zice) nu din vina mea. O colegă a fost neatentă și mi-a ”șifonat” oarecum mașina în partea frontală, prin tamponare petrecută din motiv de băgat în marșarier fără asigurare în spate.

2. La serviciu încep iar să se aglomereze treburile, după un interval de relativă acalmie. Între timp am un alt coleg nou, român, care se remarcă prin lene și indolență. Curg plângerile referitoare la cum (nu) muncește, iar problema e că el neștiind germană, trebuie să-i traduc frecvent. Încerc să-i ofer feedback constructiv, dar la fel de bine aș putea vorbi cu berea din frigider, că tot atât de receptivă ar fi. ”Da' cum să spună asta, da' iou fac, da' umblă ei cu intrigi”. Nu umblă, oamenii chiar au dreptate. Între timp, sunt nițel la mijloc, adică exact cum îmi ”place” mai mult. Not.

3. Discuție în metrou între doi, după accent, americani:
- I tell ya, the German language ist impossible, man. That’s about it. Impossible. Who could ever learn it?
- True enough. I’d rather learn Chinese.
- Whaaat?!
- Yeah, man. Chinese is somehow... don’t know, romantic.
Chineza. Romantică. Ăsta sigur are amintiri fierbinți cu vreo asiatică, altfel nu-mi explic.

4. Am terminat de citit o carte și nu mă pot hotărî de care să mă apuc în continuare. Am vreo șapte posibile alegeri, iar eu stau precum cloșca evazionistă pe ouă (asta apropo de nestemata lui Vosganian) și nu știu pe care s-o încep. Între timp, sunt în așteptarea noului roman al lui Dan Brown, pe care mi-l va trimite o prietenă din România - leșin să-l citesc în românește și cât mai currrrând. Mi se pare că-n engleză sau germană s-ar pierde din savoarea lecturii, pentru că aș fi prea concentrată să înțeleg firul epic - uneori, foarte încâlcit. 

5. Am primit unul dintre cele mai frumoase și elocvente semne de la mama. A fost, de fapt, mai mult decât un semn. A fost un mesaj limpede: e aici, cu mine. 

Cam atât deocamdată, că mâine e abia marți 😵