Cum se face implozie în 7 pași

Spoiler alert: foarte simplu, așa se face.

Moment T1:
- Clientul scrie undeva după ora 17 să întrebe dacă s-a rezolvat cutare. Locuind într-o țară liberă, plecasem acasă cândva după 16:30, cu treburile terminate și Inbox-ul la zi. Quelle horreur, nu știu cum de mi-am permis să închei ziua de lucru fără să ghicesc în globul de cristal, în cafea, în boabe și-n ce se mai ghicește că Sulicică Împărat va hotărî să întrebe tocmai în ziua respectivă de ”cutare”. Care ”cutare” nu fusese rezolvat, iar rezolvarea depindea în mod direct de niște oameni de pe alte meridiane, care plecaseră și ei acasă (quelle horreur la pătrat).

Moment T2:
- Nu răspund la Email, că nu mai eram în timpul programului, deci Sulicică al meu se așterne pe sunat. Și sună băietul, nu se-ncurcă, aveam 4 apeluri nepreluate în 11 minute (ceea ce am văzut abia a doua zi, că dacă nu fac home office nu-mi iau acasă telefonul de serviciu, quelle horreur la cub).

Moment T3:
- Constatând că nu răspund (e perspicace feciorul, nu așa oricum), purcede la a-mi scrie. Că na, poate am purici și de-aia nu răspund la niciunul din cele 4 apeluri telefonice, dar el nu abandonează speranța că or fi fugit puricii și răspund la al doilea Email. Și-mi scrie așa cum îmi place mie (NOT): roșu, cu bold, sublinieri și multiple semne de exclamație, adică  exact așa: it is very important!!!

Moment T3 plus:
- Ho! 🤨 (asta eram eu, citind a doua zi și văzând apelurile nepreluate).

Moment T4:
- ”Hello Sulicică, am văzut că ai încercat să mă găsești referitor la *cutare*, situația e-n felul următor (și detaliez). De asemenea, te rog să ții cont că de obicei nu mai e niciunul dintre noi la birou după ora 16:30, deci în situația asta voi răspunde în ziua următoare”.
Și mai du-te-n-moașă-ta-cu-crengi, dar asta n-am scris 🤫.

Moment T5:
- ”Hello Greta, înțelegem, dar este necesar să primim răspuns la întrebări inclusiv în cursul serii. Te rog să te ocupi de această solicitare”.

Moment T6:
- Sulicică, ai prizat furnici??? 🤬🤬🤬🤬 Explic, cât de diplomat pot (și pot, chiar dacă fierb de draci, e parte din job description să nu-ți omori clienții), că programul de lucru al biroului nostru e ăla deja menționat, dar că-i stau la dispoziție în intervalul 7:45 - 16:30. Ceea ce e rezonabil, consider eu (nici asta n-am scris). Și pentru că-s damă fină asemeni coanei Joițica, îi prezint și niște soluții alternative, despre care știu - din experiența altor clienți, că nu era nimic ieșit din comun ce voia el - că l-ar ajuta până se rezolvă ”cutare”.

Moment T7:
- Sulicică e de altă părere și-mi scrie cerându-mi să găsesc ”a common sense solution” de a-i sta la dispoziție inclusiv seara. Cu soluțiile mele alternative se șterge la augustu-i dos în juma' de rând: ”nu intenționăm să folosim aceste soluții”.

Și nu, Sulicică nu e Pandelică (alias Dear), în caz că vă-ntrebați. Ceea ce e nasol, că-nseamnă că-s doi 🙄.
PS: nu cred că este o întâmplare că, scriind ulterior un mail altcuiva, am scris ”unsexued” în loc de ”unsecured”. Mintea mea era ocupată cu trimiterea lui Sulicică la origini. Din fericire, Spelling-ul din Outlook și-a făcut datoria înainte să apăs pe Send... 😌.

Rătăciți în lumea bogaților

Pălăvrăgeam cu omul meu zilele trecute despre niște vacanțe vechi, iar printre altele ne-am adus aminte de cele două săptămâni petrecute în toamna lui 2012 pe Coasta de Azur, într-un context pentru noi inedit. La vremea respectivă a fost un prilej foarte bun nu numai pentru a vedea acea splendidă parte a lumii, ci și de a trage cu ochiul în lumea celor cu adevărat bogați. Suficient pentru a ne da seama că nu aparținem de acea lume și nu ne vom regăsi niciodată cu adevărat în ea.

Ceea ce nu înseamnă că nu a fost o experiență fabuloasă; cu siguranță a fost, și pe alocuri chiar amuzantă. Cel mai bine a rezumat omul meu: practic, am fost ca Leonardo DiCaprio pe Titanic 😀. Ne-am fâțâit printre oameni bogați și-am avut parte de multe dintre experiențele lor, deși comparativ cu ei noi eram fiii ploii.

Cum de-a fost posibil asta - verișoara mea, care este medic în Statele Unite, ne-a invitat în această vacanță. Știa că nu ne-o permitem, așadar ne-a făcut-o cadou integral. Și pentru că a vrut să fie ceva cu totul aparte, iar fiind extrasezon prețurile erau oarecum mai rezonabile, a rezervat camere la unele dintre cele mai luxoase hoteluri de pe Coasta de Azur.

⭐ Carlton (Cannes)
Aici a fost prima oprire și ne-am dat cu firma-n cap de cum am sosit, practic. Verișoara mea și soțul ei sosiseră de două zile deja, consemnul fiind că ne întâlnim în lobby.
Ajungem noi dară, ne uităm mesmerizați și portarul în uniformă ne iese înainte, tot numai o amabilitate.
- Madame, Monsieur, welcome to Carlton, ne permiteți să vă ducem bagajele în camera dumneavoastră?
- Vă mulțumim, domnule, nu va fi necesar, am zis noi politicoși, fără să realizăm cât de peizani fuseserăm la faza asta.
D'ohhh! Eticheta cerea să fim de acord să ni se ducă bagajele în cameră și să-i dăm băiatului respectiv un bacșiș. Dar ca să știi asta, trebuie să mai fi fost în astfel de locații, trebuie să știi să fii bogat. Noi habar n-aveam pe atunci, după cum n-am fi știut nici cât se dă în contextul ăsta.

Poze din cameră n-am făcut (în niciunul dintre hoteluri) și nu-mi aduc aminte de ce. Se poate să fi considerat că, ”neaparținând” acelui loc, nu are rost să facem poze. Dar pe de altă parte nu rețin să fi fost ceva aparte la camerele respective; locația în sine era impozantă, nu încăperile.
Dar ca să ilustrez textul, am ales totuși niște poze reprezentative.

(Hai că nu-mi stătea rău nici blondă, însă aveam cu 12 ani mai puțin, ce-i drept 😏).

Nici a doua zi dimineață nu ne-am dezmințit; pasămite micul dejun nu era inclus în prețul camerei și când am coborât, un valet ne-a salutat politicos și ne-a indicat sala de mic dejun. Ne-am uitat la lista de prețuri afișată la intrare și ne-am dezumflat rapid: 39,00 de euro de persoană cel mai simplu meniu, care includea clasicii croissants (normal, eram în Franța), gem, unt, suc de portocale și o cafea. Aromele care veneau din sală erau înnebunitoare, dar cine-și permitea prețurile alea? Nici azi n-am da atâția bani pe un mic dejun atât de frugal.

Am ieșit cât de demni am putut, am luat o cafea to go de la un chioșc de pe stradă și-am băut-o pe malul Mediteranei. Și-a fost excelentă.
”Oare ce-o fi crezut valetul despre noi?”, ne-am întrebat, hotărând că nu ne pasă.
După cum am constatat, valetul ne luase la ochi; peste vreo două zile, întâlnindu-l pe omul meu în lift, l-a întrebat dacă el chiar este cazat în hotel. Bărbatu-meu, foarte relaxat, a zis că da, camera numărul cutare, vrea să-i arate cartela? N-a vrut.
Când mi-a povestit, am regretat profund că nu m-a nimerit pe mine cu întrebarea. Cum să-ți permiți să chestionezi pe cineva de maniera asta, arăta ca un cerșetor sau care era problema?  Cât sunt eu de reținută, cred c-aș fi făcut un scandal de ne-ar fi upgradat la ”The Grace Kelly Suite” numai să-mi închidă gura 😠.
Păstrez însă, de la ei, un suvenir prețios. Aveam o carte cu mine și când plecam din cameră o lăsam deschisă cu fața în jos, că nu aveam semn de carte. Hotelul se gândise însă și la asta, așa că într-o zi am găsit cartea închisă, dar cu acest semn pus de cameristă la pagina unde rămăsesem:

Folosesc acest semn de carte și-n ziua de azi. Cum spune jupânul, asta e cea mai autentică dovadă că am stat la Carlton, fiindcă altfel nu aș fi avut de unde să-l procur 😀.

⭐ Monaco
Aici n-am stat la hotel, dar ne-am dus la cazinou și-am jucat zece euro în total (câte cinci de fiecare), contemplând domnii în smoching și doamnele în rochii de seară care intrau în încăperi separate, unde se juca pe mize considerabile.

(Nu mai știu unde eram în imaginea din dreapta, dar trebuie să fi fost în ceva hotel de mega-mofturi, cum sunt toate în Monaco, de altfel. Noi n-aveam niciun stres. DiCaprio pe Titanic, după cum spuneam 😂😂😂).

⭐ Palais De La Méditerranée (Nisa)
Încep direct prin a spune că, spre deosebire de Carlton, aici chiar am fost permanent tratați cu respect și considerație. Tot hotel de lux era, tot nu am lăsat să ni se care bagajele și nici aici nu am luat micul dejun (nu mai rețin cât costa, însă tot prea mult pentru posibilitățile noastre). Dar atitudinea personalului a fost impecabilă.
Am coborât și la piscină, respectiv saună și a fost o experiență de care ne amintim cu plăcere. Ce să vezi, nicăieri nu s-a uitat nimeni strâmb la noi. Per total aveam o senzație că suntem într-un loc pe care în alt context nu ni l-am fi permis, cu oameni foarte bogați, care însă nu au uitat să fie oameni.

Dar hotelul nu a fost un exemplu singular; peste tot în Nisa ne-am simțit tratați ca oameni, pe când în Cannes... aveau nasul atât de sus că le ningea în creier. Ne-am îndrăgostit de acest oraș splendid, care ne-a primit cu ospitalitate și ne-am simțit extraordinar de bine. Într-o zi, vom reveni aici.

⭐ Hotel Negresco (tot Nisa)
Aici nu am avut cazare, dar auziserăm atât de multe povești despre interiorul cu totul deosebit, că am vrut măcar să bem o cafea. Ceea ce am și făcut.

Și de aici rețin că toată lumea s-a purtat foarte politicos, deși nu am luat decât o cafea și câteva croissants.

A fost o experiență deosebită și sunt recunoscătoare că am avut parte de așa ceva, dar cu mintea de azi nu știu cum am proceda. Ne-am lua o cameră la Ritz sau la Waldorf Astoria? Parcă nu cred. Nu e lumea noastră, nu suntem și nu știm să ne purtăm ca niște oameni cu adevărat bogați, ne lipsește acel usage du monde, cum se spune și cred că ne simțim bine în locații mai... telurice.

Îmbătrânesc, my friends

Întâmplările de mai jos (ambele de la birou, foarte recente) stau mărturie pentru acest fapt și încerc să le abordez dintr-o perspectivă filozofică, dar cred că mai am de lucru la asta.

1) 🐔🐔🐔 - Am adus ouă proaspete de la curte, facem o omletă în pauza de prânz?
Scrutez colegul cu severitate.
- Numai dacă provin de la o găină fericită și relaxată, zic.
- Foarte fericită și relaxată. Face yoga în fiecare zi.
- Și numai dacă a murit de bătrânețe.
Scurt moment de liniște.
- Greta, păi găina e vie. A făcut ou azi dimineață.
- A.
Este evident că am nevoie de o vacanță, nu? Până una-alta încep cu un weekend prelungit, că mai aveam două zile de concediu de anul trecut pe care trebuia neapărat să le iau până la sfârșitul lui martie.
(Nu că m-aș fi umflat de somn astăzi, la 7 precis mă trezisem. Dar odihna mentală nu e mai puțin importantă și ”Falcone” mă așteaptă. Excelentă carte, apropo. Ex-ce-len-tă).

2) 🎙️🎶🎵 Small talk.

- Cine cântă “I thought that we would just be friends, la-la-la”?

Nimeni: nimic.

- Melanie C, ex Spice Girls, zic eu neridicând măcar privirea din monitor.

Stupefacție.

- Ah, uite, chiar…! Wow, Greta, nu știam că tu știi și muzică de-asta!

Acuma chiar am ridicat ochii.

- Adică de care muzică?

- Păi de asta mai recentă, mai… așa, mai… de oameni tineri, ăăă…

Stai, CE?! 🤨😳🤬

Acum să ne înțelegem, nu ascult doar Mozart și Beethoven. Ascult și muzică de film, și muzica anilor '90, și Beatles, Ricchi e Poveri, Queen, ABBA și multe altele. Dar pentru mai tinerii mei colegi, astea mă fac să par ca și cum animalul meu de companie ar fi fost un dinozaur.

100 🙂

Nu apucasem s-o văd când am ajuns vineri seara, în ajunul zilei ei de naștere, fiindcă adormise în timp ce se uita la televizor și n-am vrut s-o deranjez. Am coborât la ea dimineață, la cafea.

- Am emoții, mi-a zis, aproape cu timiditate.

Era adolescentă când a început al doilea război mondial.
Își amintește de abdicarea Regelui Mihai.
Păstrează amintiri, multe dintre ele cumplite, despre ocupația sovietică din perioada 1944-1958.
N-a uitat nici acum viscolul din iarna anului 1954.
Poate povesti impresii personale despre anii comunismului, regimul lui Gheorghiu-Dej, ascensiunea lui Ceaușescu, teribilul cutremur din 1977 și criza alimentară din anii '80.
Și multe, foarte multe altele.

S-a născut pe 16 martie 1924 și sâmbătă a împlinit un veac.

Am stat un pic la povești.
- Bucură-te din plin de ziua asta și de toți oamenii care vor veni, pe care tu ai să-i strângi astăzi laolaltă.

- Da, chiar asta îmi doresc, să mă bucur de voi toți... Mai vrei cafea?

De vrut aș mai fi vrut, dar timpul era destul de scurt. Am dat o fugă până la cimitir, am trecut ca de obicei și pe la bunicul (soțul ei, călător în alte lumi în urmă cu 20 de ani), ”să vii și tu la petrecere diseară”, i-am spus și după aceea m-am recules la mama și la bunica cealaltă.
Ca de fiecare dată, am ascultat pe telefon ”Stay Another Day”. A fost melodia preferată a mamei și de când am ajuns pentru prima dată singură la mormântul ei n-a fost vizită să nu ascultăm împreună - eu de aici, ea de dincolo - această piesă.

M-am întors acasă, m-am schimbat și am coborât s-o ajut să se îmbrace. Se descurcă și singură, dar îi prinde bine un pic de ajutor.
I-am încheiat nasturii bluzei și i-am prins colierul.
- Da' vezi să-l pui cu fața, cum trebuie, nu pe dos 🤨.
M-am executat și a verificat, circumspectă. Îl pusesem bine, păi ce facem aici? 😁 Adică o fi având ea suta de ani, dar e pe fază, make no mistake 😀.

S-a strâns o bună parte din familie (am fost 35 de persoane) și am avut rezervare la un restaurant.
Pe unii dintre ei m-am bucurat din tot sufletul să-i văd, alții mi-erau indiferenți, iar de câțiva cu mare plăcere m-aș fi lipsit 🤣.
Dar nu despre mine era vorba acum, ci despre ea.

Atmosferă frumoasă, mâncare gustoasă, vin bun și muzică live (care-a fost chiar ok, deși la început fusesem sceptică). A primit un codru de flori superbe și multe cadouri, i s-a cântat ”Mulți ani trăiască” și mare mi-a fost bucuria să-i pot fi alături în această zi.

S-a jucat hora - de vreo două-trei ori, inclusiv când s-a adus tortul - și s-a chiuit. Sărbătorita, da 😊.
”Și-altădată, și-altădată, o s-o facem și mai, și mai lată...”.

A suflat în lumânări. Nu știu dacă și-a pus vreo dorință, după cum nu știu nici la ce se gândea în momentul acela. Și nici nu e treaba mea să știu lucrurile astea. S-a bucurat să ne aibă pe toți alături, și asta este tot ceea ce contează.

La mulți ani, Buna. Câți vor mai fi, tihniți și senini să-ți fie.

Tâgâdâm-tâgâdâm… uuu… cicici 🚂

N-am luat-o razna, cu toate că judecând după titlu așa ar putea părea. Dar, având în vedere că vă scriu din trenul București - Piatra Neamț, după ce-am ajuns ieri seară în țară cu oarecare peripeții și am și fost inspirată de o imagine găsită pe Facebook (pe care v-o arăt mai jos), am hotărât că e un titlu cum nu se poate mai nimerit. 

Călătoria va fi scurtă - luni am avion înapoi și-am venit pentru că mâine o sărbătorim pe bunica mea care împlinește un secol de existență. Da, 100 de ani 😊. Greu de crezut și totuși, here we are (sau here she is, mai degrabă…). 

De început, a început cu aventuri. Respectiv cu greva de la Lufthansa, urmare a căreia toate zborurile programate ieri de pe aeroportul din Hamburg au fost anulate. M-am uitat de alternative, dar pe aeroporturile din orașele apropiate nu arăta deloc trandafiriu (fie nu erau zboruri, fie erau niște prețuri monstruoase, lucru firesc dacă vrei să iei de pe o zi pe alta), deci am zis că aia e… bunica va trece în al doilea veac al vieții ei fără mine.

Dar, ce să vezi. Pe seară am primit un mail de la WizzAir, anunțându-mă că având în vedere și luând în considerare 😀, zborul a fost rerutat și vom pleca la aceeași oră, dar din Paderborn (pe care-l știam de la serviciu, fiindcă aici se află un mare centru logistic Deutsche Bahn). Paderborn fiind la aproape 300 de kilometri de Hamburg, urma să ajungem acolo cu un autocar pus la dispoziție de WizzAir, la ora 07:40 precis. 

După ce am citit mail-ul și făcut check-in-ul, s-a declanșat operațiunea “găina fără cap”. Se făcuse târziu, aveam de pregătit pe mine și bagajul fiindcă a doua zi urma să plec în zori și nu la amiază cum fusese planul inițial, să mă pensez, să-mi fac unghiile, sănuuitcevaimportant.

Trezit cu noaptea în cap, haida la aeroport, unde naiba e terminalul ăla de unde ziceau că se pleacă, aaa, e undeva în afara aeroportului, fuga-fuga, văd un grup măricel de oameni, mă apropii, îi aud comentând că “nu se poate așa ceva, ne țin ca pe oi aicea”, gata, i-am găsit, suntem peste tot acasă 🤣. Vine autocarul, ne aburcăm, patru ore mai târziu coborâm în fața unui aeroport minuscul. Taci că-i bine, important e să zboare avionul de pe dânsul, am conchis și m-am dus veselă către controlul bagajelor. Halt! 

“Prezentați boarding pass-ul”, se rățoiește doamna de la controlul bagajelor. Prezint. Nu e bun! Trebuie pe hârtie. N-aveți cititor de coduri online? Nein, trebuie mers la ghișeu să vă dea boarding pass pe hârtie. Dați-vă ceasurile în urmă cu 50 de ani, am bombănit și m-am dus la ghișeu unde, previzibil, se formase deja coadă.

Din fericire, ajunseserăm devreme… O oră și jumătate am stat acolo, fără să se întâmple nimic. Un pitpalac tânăr se afla la ghișeu, dar în afară că scruta din când în când mulțimea adunată, nu făcea decât să se uite în monitorul din fața lui. Dar știți cum, se uita așa de intens, că începuserăm să facem pariuri referitor la ce-o fi mașinând acolo. Într-un final apoteotic s-a rezolvat și asta, iar restul a decurs normal.

Așadar acum vă scriu din tren, care merge ca-n imaginea de mai jos 🤭 și-am plecat de o oră și jumătate (încă 5 to go), dar conversațiile sunt deja stimulante.

- Ați strănutat cumva?
- Da.
- Sănătate! De ce strănutați? Să luați un medicament, să beți un ceai fierbinte.
- Lăsați, domnule, medicamentele că și așa ne dau ăștia destule chimicale. 

Tâgâdăm-tâgâdâm… cicici 🙄🙄🙄.

Oscar 2024: de la moștofleoace și sirene eșuate la bun-gust și desăvârșită eleganță

Rochii v-am promis, rochii avem. Sau mă rog, mai mult nu avem decât avem, că pe multe dintre ele sigur noi  nu le-am fi ales.
Vă informez că mi-am adus două foarfeci, că din ce-am văzut una singură n-ar fi făcut față. Dar ca bonus, în final vă arăt ceva chiar drăguț 🙂.

Zic deci să nu mai pierdem vremea.

🙄 De ce v-ați luat, maică, plapuma cu voi?

Ariana Grande (stânga) și Keltie Knight (să mă scuze că n-am auzit pân-acum de dânsa) n-au fost la aceeași croitoreasă, dar în mod evident s-au dus cu același brief: moștofleoc în vălătuci expandați.

Bunicile lor nu le-or fi văzut când au scotocit în lada de zestre și-au ieșit din casă înveșmântate în plăpumile alea bune? Nț, nț, mă mamaie mă, tineretul din ziua de azi.

😒 Probabil nu știau cum să se evidențieze ...

... și s-au gândit că o ținută mai controversată le-ar aduce în prim-plan.
Altfel nu se explică alegerile lor, hai să spunem nu dezastruoase, dar în tot cazul neinspirate. Atât Anya Taylor-Joy cât și Emily Blunt sunt două femei frumoase și în formă, al căror corp le permite practic orice ținută. Suntem de acord în privința asta, da?

Bun, și-n cazul ăsta...

... de ce Anya pare un fel de sirenă ratată? De ce Emily Blunt a ales o rochie cu aplicații de ștrasuri în formă de, hm, chiloți?

Și să nu mai zic de mutrele gen Ioana d'Arc după 20 de ani în Tibet.

😕 Ce frumusețe. Ce dezamăgire.

Părerea mea despre Charlize Theron v-am mai spus-o: consider că este una dintre cele mai frumoase femei din lume. Chipul ei este perfect, dacă ar fi trăit în perioada Renașterii probabil ar fi fost un model permanent pentru pictorii și sculptorii reprezentativi din acele timpuri. 

Dar ce păcat de alegerile făcute pe covorul roșu.

Modelul rochiei e... straniu și nu maschează umerii lați, așa cum ar fi de dorit. Culoarea nu avantajează un ton deschis al pielii. Coafura stil a_lins-o_vițelul_pe_cap nu-i face niciun serviciu. Machiajul e nereușit. Accesoriile nu-mi plac și pace bună.
Charlize, pentru numele lui da Vinci, Michelangelo, Botticelli, Rafael și alți renascentiști care ar fi fost încântați să le fii model, schimbă-ți stiliștii și lustruiește bine toate oglinzile din casă.

💪 Din fericire pentru ele, doamnele astea au acum o decorațiune nouă de pus pe șemineu.

Că de n-ar fi plecat fiecare cu câte-un Oscar acasă (pentru cel mai bun rol secundar - Da'Vine Joy Randolph, respectiv pentru cel mai bun rol principal - Emma Stone), cred c-ar fi trecut neobservate. Da'Vine pare să se fi îmbrăcat într-un fel de neglije ultramegasupradimensionat și Emma e banală și ternă ca apa plată clocită la soare. Apropo, am mai văzut modelul ăla de rochie cu un sanchi-volan în talie și nu-mi place deloc.

😍 Hai să vedem și ceva frumos.

”Cam prea mult negru anul ăsta”, a comentat lumea și în parte are dreptate. Dar ia uitați cât de bine știu doamnele astea să se îmbrace în negru, alungându-i pe deplin banalitatea.

E greu să mă decid care dintre ele îmi place mai mult. Eva Longoria? Jamie Lee Curtis? Ori poate Margot Robbie? Greu de ales. Încă și mai greu mi-ar fi să aleg o rochie din cele trei, dacă mi s-ar oferi ocazia. Cred totuși că m-aș hotărî pentru prima, dar n-ar fi deloc o alegere ușoară. Toate trei sunt superbe, și nu mă refer doar la modelul rochiilor, ci și la coafuri și accesorii.

🤩 Cea mai reușită apariție, din punctul meu de vedere.

Nu știu cine este Zendaya. Dar ce alegere inspirată și ce splendoare de femeie.

Imprimeul e splendid, modelul este foarte avantajos pentru silueta ei fină, coafura e suficient de festivă pentru amploarea evenimentului, accesoriile se potrivesc perfect. Oare Zendaya ar fi de acord s-o consilieze pe Charlize?

Apropiindu-ne de final, am pentru voi două surprize.

Una frumoasă, mmm 🙂❤️🙂

Știți la cine m-am gândit prima dată când am văzut poza asta? Nu la James Bond, cum s-ar putea crede, ci la Petronius din ”Quo Vadis”. Căruia i se spunea ”elegantiae arbiter” și dacă ne uităm la Monsieur Federer sunt convinsă că-mi veți da dreptate...
Mirka este OK, nici prea-prea nici foarte-foarte, gulerul rochiei mi se pare o idee cam prea cuminte și școlăresc, dar per total îmi place.

❤️ Și o surpriză cum nu se poate mai simpatică în persoana lui Messi, cunoscut pentru interpretarea sa din ”Anatomy of a Fall” (film premiat cu Oscar pentru cel mai bun scenariu original).

A se remarca aplombul și solemnitaea actorului în vârstă de 7 ani, care a fost antrenat câteva luni pentru acest rol și a jucat timp de 22 de zile. Și-n caz că vă întrebați, lui Messi i s-a decernat premiul Palm Dog, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Cannes desfășurat anul trecut. Asta ca să știm despre cine vorbim aicea 😀.

Opinie nepopulară despre cotele de gen

Zilele astea a făcut oarece vâlvă informația potrivit căreia Comitetul Internațional Olimpic (CIO) a alocat un număr egal de locuri femeilor și bărbaților care vor participa la Jocurile Olimpice, organizate la Paris în perioada 26 iulie - 11 august 2024. Decizia reprezintă o parte a angajamentului CIO în favoarea egalității de gen și în felul acesta, pentru prima dată în istoria Olimpiadei, la start pornesc același număr de sportive și de sportivi.

Știrea a fost pritocită cu frenezie și a redeschis discuțiile despre cotele de gen - un subiect față de care să spunem că am sentimente amestecate...

😀🙃😁

Nu știu exact cum s-a făcut selecția participanților la Jocurile Olimpice (fiindcă trebuie respectate niște bareme și există criterii clar definite de care sunt încredințată că s-a ținut cont, în caz contrar s-ar fi iscat demult scandaluri), dar în general, eu aș lua aceste cote cu un bob de sare.

Pe scurt, părerea mea este că, exceptând situația în care vorbim de munci unde forța fizică este un aspect important, singurul criteriu care ar trebui luat în calcul este acela al competenței. Și unde este cazul, și cel al integrării în echipă (aspect determinant într-o orchestră, de exemplu), precum și cel al integrității (în politică și nu numai).
Nu voi putea fi niciodată de acord cu ideea că o femeie ar trebui să primească un post numai pentru că e femeie. Și bineînțeles, nici invers. Pentru că asta nu ar aduce plusvaloare în nicio instituție, ci doar ar rezolva, pe hârtie, problema ponderii femeilor. 

 

Fiindcă tot am dat mai sus exemplul unei orchestre - știu bine că de exemplu Filarmonicii din Viena i s-au adus critici serioase pentru procentul scăzut de femei angajate (17%, potrivit unor cifre de dată recentă) și sunt de acord că e mult loc pentru îmbunătățiri. Însă dacă după încheierea audițiilor rămân pe lista scurtă, să spunem, un bărbat și o femeie, nu consider că este corect să i se ofere ei postul doar pentru a crește procentul de femei. Cel mai bun dintre ei trebuie să câștige, indiferent ce culoare aveau botoșeii pe care-i purta când era mic. 

Văd uneori în anunțurile de angajare de pe diverse platforme de aici următoarea precizare: ”în cazul în care vom avea de ales între un bărbat și o femeie și ambii candidați sunt la egalitate, femeia va avea prioritate”.
Ca femeie, evident că-mi place asta, ar fi ipocrizie din partea mea să susțin contrariul.
Dar în același timp mă întreb cum m-aș simți dacă omul meu ar candida pentru un post ca ăsta și ar fi, eventual, respins numai pentru că e bărbat.
De unde stau eu, așa ceva nu este și nu poate fi corect.

Poate ar fi trebuit să încep articolul prin a spune că lucrez într-un domeniu dominat de bărbați (management de transport feroviar) și-n anii de început au fost mai multe situații când am dat de câte un tip condescendent la telefon care-mi explica de sus ”poate nu știți că...”. Ba știam că..., întotdeauna mă asiguram că sunt pregătită până-n dinți înainte să sun un client țâfnos. Și-mi făcea o reală plăcere să-i întorc amabilitatea.
Îmi aduc aminte și-acum de-un sonat care-mi cita la telefon din Constituție și eu i-am replicat că nu știu ce scrie-n Constituție, da-n schimb știu foarte bine ce scrie în GCU (General Contract for Use of Wagons) - un contract multilateral între companiile de transport feroviar și deținătorii de vagoane de marfă, valabil pe întreg continentul european. I-am dat Fazan respectivului 😁.

Prin urmare, știu cum e să fii cam.. izolată, să spunem, ca femeie (deși numărul femeilor din branșa feroviară este în creștere, yey 🥂). Dar tot nu cred că vreuna dintre noi ar trebui să primească un post în domeniu numai pentru că e femeie.

Rant over 😋 O săptămână excelentă să avem!
(La noapte sunt Oscarurile, dacă am energie mâine seară poate forfecăm niște rochii).

SI-MO-NA! SI-MO-NA! 🥳🥳🥳

Exact așa îmi venea să strig mai devreme în metrou, când am citit incredibila, absolut imposibil de anticipat și mai ales imposibil de sperat știre că Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne (TAS) a anulat suspendarea Simonei Halep, comutând cei 4 ani acordați de prima instanță în 9 luni, care s-au împlinit în iulie anul trecut.
Diferența a făcut-o faptul că, spre deosebire de cealaltă instanță, aici i-au fost admise toate dovezile pe care le-a prezentat în apărarea ei.
Aceasta înseamnă că, începând din acest moment, Simona are tot dreptul de a reveni în circuitul WTA.

Și nu doar că suspendarea a fost anulată.
Hotărârea a fost luată în unanimitate, 3-0.
Și nu doar că a fost o decizie unanimă.
Unul dintre cei trei arbitri fusese delegat de ITIA, instanța care a dictat suspendarea de patru ani.

Sincer vă spun, cred că de la Roland Garros 2018 nu m-am mai bucurat așa. (Adică și-n anul următor la Wimbledon m-am bucurat, bineînțeles, dar emoția celui dintâi trofeu de Grand Slam câștigat de Simona a fost mult, mult mai mare).

Îmi venea să le spun tuturor celor din metrou 🙂🙂🙂.

N-am încetat nicio clipă să cred în ea, nici după verdictul din septembrie. Dar ce e drept, nu-mi mai făceam nicio iluzie că TAS va întoarce decizia, și-n niciun caz atât de radical.

O reducere atât de drastică a suspendării țipă din toate puterile adevărul: cea dintâi decizie a fost un abuz.

Practic, ce-a făcut ITIA ar putea fi rezumat cam așa:
- Te-ai dopat, huo.
- Nu m-am dopat, poftiți dovezi: asta, asta și asta.

- Dovezile nu se acceptă. Noi hotărâm că probele care-ți dovedesc nevinovăția nu vor fi acceptate. Și pentru că nu le acceptăm, nu găsim altă explicație decât că te-ai dopat.

A fost un abuz sinistru.
Iar acum întreaga lume știe acest lucru.

Inclusiv Serena Williams, care nu și-a putut ascunde răutatea la aflarea veștii că Simona urma să lipsească patru ani din circuit.

Inclusiv toți românii care, așa cum scriam în urmă cu un an și jumătate, o scuipau că e ”o dopată, o drogată”. 

Mulți scriu ”bine ai revenit, Simona!”. Eu nu spun asta, pentru că din punctul meu de vedere Simona nu a părăsit nicio clipă circuitul WTA.

Și chiar dacă nu va mai câștiga niciun trofeu - deși eu sper că o va face - aspectul cel mai important este că i s-a făcut dreptate și numele ei a fost curățat.

SI-MO-NA! SI-MO-NA! 🙂❤️🙂

De Ziua Scriitorilor, amintiri despre cărți

Avusesem o altă postare în plan pentru acest sfârșit de săptămână, dar am citit pe Facebook despre faptul că astăzi este Ziua Internațională a Scriitorilor.
Și apoi mi-a dat omul meu link-ul unui articol senzațional publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Despre Roberto Saviano, viața lui sub protecția poliției (aspect încă valabil, din 2006 de când a publicat ”Gomora”)  și ”Falcone”, cel mai recent roman al său, în care este vorba despre cunoscutul judecător Giovanni Falcone asasinat în 1992 din ordinul lui Salvatore Riina, subiect despre care am scris și eu în mai multe împrejurări.

Atât de bun mi s-a părut articolul și atât de curioasă m-a făcut, că am și comandat cartea și nu vă pot descrie cu ce nerăbdare o aștept să vină și să mă cufund în ea. Nu este o operă de ficțiune, ci așa cum spune autorul: ”Toate personajele care apar în carte au existat cu adevărat, toate faptele descrise s-au petrecut cu adevărat. Tot ceea ce am povestit s-a întâmplat”.
La cum știu că-și documentează Saviano scrierile, cartea va fi cu siguranță un adevărat regal.

Cele de mai sus m-au făcut să mă gândesc la alt subiect, despre care mă bucur să scriu. Și anume despre imensa, indescriptibila bucurie a lecturii și autorii care-mi plac, respectiv mi-au plăcut foarte mult într-o perioadă sau alta a vieții.

 

Nu vreau, totuși, să alunec în platitudini despre cât de minunat este să citești și cât de mult pierd, din punctul meu de vedere, oamenii cărora nu le place să citească. Fiecare carte este o lume întreagă, din care personal mi-e greu să mă desprind uneori. Bunăoară, cu greu am pus semn la pagina unde am rămas în ”Cimitirul Animalelor” de Stephen King și încă nu știu dacă Louis și-a dezgropat sau nu fiul (în apărarea mea, ăsta nu e chiar un spoiler; presupun că foarte multă lume a citit cartea, iar dacă nu, aș spune că reprezintă un stimulent remarcabil 😀).

Nu-mi aduc aminte foarte clar ce anume citeam în clasele primare. Prima carte citită cap-coadă a fost ”Aventurile lui Winnie the Pooh”, în vacanța dintre clasa I și clasa a II-a. Au urmat multe antologii de ”Povești Nemuritoare” (apărute la Editura ”Ion Creangă”), iar pe la zece ani am descoperit ”Legendele Olimpului”, care au marcat și începutul iubirii mele pentru tot ceea ce înseamnă Grecia.
Îmi mai amintesc și de ”Aventurile lui Cepelică”, ”Singur pe lume”, ”Nemaipomenita călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, ”Cipi, acest pitic uriaș”, ”Aventurile lui Oliver Twist”, ”Cuore”, ”Aventurile lui Tom Sawyer” sau de ”Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”.
Nu am citit ”Cireșarii”, mărturisesc. Pur și simplu nu mi-a venit la mână.

Anii de gimnaziu au fost foarte bogați din punct de vedere al lecturilor și au fost marcați de trei autori: Karl May, Jules Verne și Agatha Christie. Efectiv devoram tot ce găseam - și din fericire, găseam din belșug la bibliotecă, iar ai mei aveau foarte multe romane de Jules Verne din colecția cartonată apărută la editura ”Ion Creangă”. Citeam cu... voluptate, ăsta este cuvântul și cu mare drag îmi aduc aminte de vacanțele de vară când citeam în spațiul de lectură amenajat în micul balcon al apartamentului nostru.
Niciodată nu m-a interesat să ies ”cu gașca”, eu eram cea mai fericită în socializarea mea cu Old Shatterhand, Phileas Fogg sau Hercule Poirot. Sunt conștientă că sună extrem de elistist/snob, dar este purul adevăr. Și dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot la fel aș face și cu la fel de mare bucurie. Deși asta mi-a adus și neplăceri (un copil retras și introvertit este foarte expus bullying-ului, de care eu am avut parte din plin în școala primară și gimnaziu; dar despre acest subiect, poate altădată).

Nici din liceu nu prea îmi aduc aminte ce obișnuiam să citesc, poate și pentru că anii aceia au fost în mare parte urâți și tulburi. M-am cam îndepărtat de Jules Verne, dar am continuat să citesc Agatha Christie și Karl May, descoperindu-i între timp pe Alexandre Dumas, Victor Hugo, Paul Féval, Edgar Wallace și John Saul. Tot în acei ani am citit tot ce-am găsit de Sidney Sheldon; e un chewing gum for the brain, dar unul foarte savuros. Într-una din cărțile lui am citit pentru prima dată numele ”Zubin Mehta” și mi-a rămas cumva în minte, poate prin sonoritatea care-mi părea inedită... (restul e istorie, după cum știm 🙂).
Tot în liceu am citit ”Iliada” în versuri și am descoperit-o, cu o fascinație care doar a crescut la recitirea ulterioară, pe ”Anna Karenina”.

Fără a mă limita la aceste genuri, aș spune că astăzi cel mai mult îmi place să citesc literatură polițistă, thrillers și memorialistică. Dar cu siguranță nu numai atât. Citesc cu mult interes și cărți de psihologie (recomandate fie de psihologul meu, fie de o foarte dragă prietenă care studiază psihologia) și-n general citesc orice mi se recomandă, condiția fiind să am încredere în gusturile persoanei care face recomandarea. Am găsit niște veritabile comori în felul ăsta. ”Harry Potter” e un exemplu excelent în acest sens 🪄.

Recitesc ceea ce am scris. Sunt foarte, foarte recunoscătoare scriitorilor - nu doar celor menționați mai sus, desigur, ci și multor altora. Nici nu-mi pot închipui cum ar fi fost viața mea dacă ei nu ar fi scris și dacă mie nu mi-ar fi plăcut să-i citesc.
Cei care s-au dus sunt nemuritori.
Celor care trăiesc, le doresc sănătate și inspirație! Cheers, doamnelor și domnilor! 🥂

În încheiere, las aici un gând: Clare Pooley, autoarea cărții ”Oamenii de pe Peronul 5” (excelentă, apropo; am citit-o la recomandarea unei prietene) a publicat prima carte la vârsta de 50 de ani.
Nu vreau să spun nimic cu asta, dar... cine știe 😊.