Aici

Am deschis editorul de text doar pentru a vă spune că sunt aici și am diverse de povestit în perioada următoare.
Am trăit vreo 2 zile care au fost cele mai grele din viața mea de până acum, cu vârf de intensitate în seara de 22 iunie.
În viața vieților mele nu mi-a fost mai frică decât atunci. Am senzația că am îmbătrânit în câteva clipe. 

Acum sunt bine, sau în tot cazul, semnificativ mai bine. Simt o imensă recunoștință și m-am rugat din toate puterile.

Nu știu când voi scrie, miercuri și joi trebuie să mă duc și la un training de care nu am niciun chef - după cele petrecute, nu exclud să mă fi ales și cu un pui de PTSD - însă vorba aia, dacă-i musai cu plăcere 🙄.

Și nu știu dacă sunt pregătită să povestesc despre momentul respectiv. În rezumat, mi-a fost foarte frică pentru viața și sănătatea soțului meu - care este bine acum, și-o viață nu-mi va ajunge să-I mulțumesc Lui Dumnezeu pentru asta.
Fiind vorba despre el, voi scrie numai dacă el va fi de acord s-o fac. Dar și dacă nu, sau nu încă, povestim de altele, care s-au petrecut.

Între timp, aveți grijă de voi.

Marea panselizare (II)

Constat că s-a scurs aproape un an de când am scris un articol oarecum comparabil, de unde și titlul celui de astăzi, pe care am fost ”stârnită” să-l scriu tot de o discuție în Social Media.
(După cum v-am zis de multe ori, oi fi eu antisocială offline, dar viața mea virtuală e-o revărsare de bogăție și mai multe nu 🤓).

Subiectul inițial fusese ”săracii copii” și, așa cum se întâmplă de multe ori, s-a divagat și nu după mult timp s-a ajuns la eternele smiorcăieli pe tema bacalaureatului și a evaluării naționale: subiectele sunt prea grele, copiii sunt ”terorizați”, ”pe vremea noastră nu era așa”, ”de ce ziceți că-s superficiali” etc etc etc. Unii dintre interlocutori îmi aminteau la marele fix de mamițicile din schițele lui Caragiale, care se plângeau că odraslele sunt ”simțitoare”. Panseluțe care leșină când tună, aș adăuga eu 🤭.

Eh, și-n context mi-am amintit de-o tipă de la mine din liceu (și din generația mea) care, încă din luna aprilie, spunea oricui voia s-o asculte că ea va copia la una dintre probele scrise de la bacalaureat. Ca să mă-nțelegeți, o spunea cu o infatuare și cu un aer de ”sunt în sfere prea înalte și sunt prea Sue Ellen ca să învăț eu materia aia” care efectiv te călca pe nervi. ”Nu am eu timp să învăț așa ceva, eu am aspirații mai înalte, eu mă pregătesc pentru admitere!”. De parcă noi restul, amărăștenii, nu aveam alt obiectiv în afara bacalaureatului... și deh, ea, cu aspirațiile ei înalte cu tot nu se putea coborî la nivelul nostru, respectiv al prostimii.
Nu părea s-o impresioneze nici faptul că urma să fie prima sesiune de bacalaureat cu profesori din alte localități și nici că eram permanent avertizați că va fi mai dur ca-n alți ani (am dat bac-ul în 1998, când în prima sesiune au luat doar vreo 35%). ”Eu copiez”, parcă o și văd cum pufnea disprețuitor când ne auzea discutând despre posibilele subiecte care s-ar fi putut da la materia cu pricina.

Deznodământul e lesne de anticipat: au prins-o. Nu eram în clasa respectivă, dar din ce se povestea ulterior, au prins-o în ultima clipă, fiindcă se ambiționase să copieze tot și probabil pe fondul fojgăielilor cauzate de faptul că unii candidați terminaseră și începuseră să își predea lucrările, vigilența i-a slăbit și a fost surprinsă cu fițuicile.
Dacă s-ar fi oprit din copiat cu numai câteva clipe mai devreme, ar fi scăpat basma curată. Dar aroganța și lăcomia au fost prea mari.
Bocetele și rugămințile ei nu au impresionat și a fost eliminată. A dat bac-ul din nou, în sesiunea de toamnă (pe-atunci nu pierdeai dreptul de a te înscrie timp de mai multe sesiuni, ca acum). A luat examenul (îi trecuseră aerele de ”nu stau eu de așa ceva” și învățase și materia aia, pesemne... 🙄) și-a intrat la facultate, dar nu la București unde spusese tot anul că va merge, ci într-un centru universitar mai mic. A rămas în orășelul nostru, ceea ce desigur e ok, dar cumva am senzația că nu în asta au constat înaltele ei aspirații din ultimul an de liceu.

Cum ați cataloga voi toată chestia asta? Din punctul meu de vedere a fost o combinație de aroganță, lene și lipsă de bun-simț. Iar la 19 ani, cât avea atunci, nu se poate spune că nu ar fi știut foarte bine ce face.

Eh, dar credeți că nu mi-au sărit prea-cucernicii de pe Facebook în cap? Ba da - și mulți. Cu negrăit interes am aflat că nu a fost vina ei, ci a adulților din jur care ”nu i-au explicat ce înseamnă etica” și a societății care ”nu i-a insuflat valori”.
”A fraudat într-o societate unde furtul este la ordinea zilei”, s-a zburlit careva, de parcă... dacă X și Y fură, e absolut în ordine și justificat să fure toată lumea. Alții au dat vina pe școală, pe ”traume”, pe familie, practic oricine și orice era vinovat, mai puțin personaja (sic). N-au lipsit onorabilele care mi-au explicat că de vină pentru lipsa mea de înțelegere este ”copilul interior” (al meu copil, sau din mine, sau whatever, care copil era, cum altfel decât frustrat) și nici cunoscuta dulcegărie ”Ce vrei să devii când vei fi mare? -Fericit. -Nu ai înțeles întrebarea. -Nu ați înțeles răspunsul” (pe care habar nu am cum ar fi trebuit s-o interpretez, dar așa-s io, mai limitată, csf).
Deci nu fusese vina ei că a fraudat, fiindcă nu i s-a explicat și nu i s-a spus și nu i s-a insuflat. Booon, dar dacă e așa, de ce n-a copiat la toate examenele? De ce nu avea de gând să copieze la admitere? Avea valori insuflate cu porția, sau cum 🤔.

Mă rog, ați prins ideea. Oricine altcineva a fost vinovat, mai puțin o persoană de 19 ani care a decis să fraudeze - selectiv însă și cât se poate de conștientă de ceea ce face - un examen crucial.

Eu știu că sistemul de învățământ e învechit, mâncat de corupție și necesită să fie reformat din temelii; dar atâta vreme cât elevilor va continua să li se găsească scuze pentru absolut orice și vorba lui Caragiu ”nu e el de vină, săracul, dracu' l-a pus”, nu se poate anticipa o evoluție pozitivă în acest domeniu. După cum nu este o soluție nici coborârea permanentă a ștachetei, doar-doar va crește numărul celor promovați. Bine că nu s-a ajuns la cerințe gen ”colorați acest triunghi în culoarea galbenă”, candidații primind pentru soluționarea cerinței un singur creion. Galben, desigur, ca să nu fie stresați cu alegerea culorii corecte 🙄.

PS: ca să ne înțelegem - și eu am copiat la lucrări de control, ba și la teza de istorie o dată. Uneori mi-a mers, alteori nu. Însă niciodată n-am ”premeditat” copiatul cu mult timp înainte (a fost spontan, când a fost, la inspirația și conjunctura de moment) și niciodată n-a fost de vină societatea, sau mama, sau tata că nu mi-au zis ”Greta, nu e tocmai în regulă să faci asta, de fapt e fraudă”. Știam foarte bine (cu mult înainte de-a împlini 19 ani, de altfel) că este greșit să fac așa ceva. Și în niciun caz nu fusese vina societății sau a părinților sau a oricui altcuiva, că nu avusesem eu chef să învăț.

Spinoasa chestiune a coronițelor

Dacă n-a dat Internetul în clocot zilele astea, apăi nici c-a mai. S-au scris zeci de texte, s-au postat sute de comentarii, s-au împroșcat mii de adjective deloc flatante - și deocamdată nu rezultă de nicăieri că s-ar fi ajuns la vreun consens. Nici n-o să se ajungă, dacă mă-ntrebați pe mine.

Despre scandalul coronițelor de la festivitatea de încheiere a anului școlar e vorba, apropo. Ambele tabere sunt deopotrivă de vehemente și multe unfriend-uri și block-uri fostu-s-au împărțit.

De o parte sunt cei care pledează pentru premiere, să recunoaștem performanța de la vârste fragede, să răsplătim munca, să glorificăm.
De cealaltă parte sunt cei care spun că, în special la clasele mici, festivitatea de premiere poate fi ceva dureros pentru copiii care n-au luat ”coroniță”. Pentru că ar percepe asta ca pe un eșec. Și pentru că părinții pot fi teribil de ne-diplomați (”eh, lasă că e bun și premiul 2, acum ce să-i mai faci... poate la anul ia și coroniță” 🙈 sau, mult mai rău: ”degeaba, dacă n-ai luat coroniță!”), iar copiii pot fi niște adevărate bestii. Mici, dar tot bestii. ”Tu n-ai luat cu coroniță, na-na-na...”.
Și-ar mai fi și categoria ”să se dea, dom'le, aceleași premii la toți copiii! Ce e cu discriminarea asta, eeee”. Ca-n schița ”Bacalaureat” a lui Caragiale: ”să le dea la toți, că sunt de familie bună” 🙄.

Părerea mea pe persoană fizică 😀 este că-n tot cazul premierea asta publică n-are ce căuta la clasele primare. Copiii sunt prea mici, nu poți avea pretenția că înțeleg ei la 7-8 ani cum e cu autodepășirea, cunoașterea de sine, obiective, competiție, bla-bla. Ei știu doar că nu au fost chemați să primească și ei ceva, sau au primit numai o diplomă și o carte... dar nu și cununa de trandafiri.
La vârsta aceea, preocuparea lor ar trebui să fie aceea de a descoperi lumea înconjurătoare. Să fie încurajați, să afle ce le place și ce înclinații au, să-și găsească propriul ritm, să înțeleagă. Nu să fie stresați că dacă iau un 8 la matematică, pierd coronița. Aia poate fi teroare. Been there.

Am fost și copilul ”cu coroniță”, dar mai mult am fost ăla care a rămas uitându-se lung, printre lacrimi, la cei care luaseră premiul I. Realitatea e că am luat o singură dată ”trofeul suprem” - în clasa întâi. În rest - premiul 2, 3, ba și mențiune (spre groaza familiei). Asta e realitatea, n-am fost niciodată bună la toate materiile, excelam la unele și căram cu coșnița la altele. Așa că știu prea bine cum e să te uiți cu jind la cei ”încununați”; și credeți-mă, la 8 ani nu știam eu cum e cu devenirea personală, competitivitatea și alte slogane de le suspină lumea pe Facebook. Știam doar că, deși muncisem tot anul cât putusem eu de bine, n-am fost în stare să iau ”coroniță”. După cum știam și că mi-am dezamăgit părinții.
(Mă rog, pe lângă astea mă mai gândeam cât de mult trebuie să-i iubească părinții lor pe cei care luaseră premiul I. N-am prea știut-o eu pe-aia cu iubirea necondiționată. În fine. Să trecem peste).

Realitatea este că, în cele mai multe țări europene, nu există festivitate de premiere la sfârșitul anului școlar. SUA, Canada, Japonia, Finlanda, Luxemburg, Irlanda, Elveția, Austria, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Italia, Franța, Olanda, Germania, Danemarca, Suedia, Belgia, Slovenia, Cehia - niciuna dintre țările astea nu are premiere publică. Rezultatele se trimit în plic părinților, sau sunt accesibile online (în contul personal al elevului, unde evident că poate vedea numai propriile note). Și cu tot respectul, n-aș zice că vreuna dintre aceste țări stă dezastruos în ceea ce privește învățământul.

Una peste alta, mă uit la toate dezbaterile astea aprinse și nu pot decât să concluzionez că unii oameni au excesiv de mult timp liber la dispoziție.

Nostalgii și cugetări

Săptămâna asta a fost oarecum una a nostalgiilor. Nu atât în plan personal, cât mai degrabă... artistic, dacă pot spune așa.

🖤 Cântăreața Julee Cruise a murit. Pentru cine nu o știe, este cea care a interpretat piesele de pe soundtrack-ul serialului ”Twin Peaks”. O voce cu adevărat unică. E de-ajuns să o ascultăm și ne simțim imediat transportați în timp și spațiu, într-un orășel de munte străjuit de sicomori și de-o cascadă, idilic dar unde se infiltrase răul suprem, pe care nici măcar iubirea nu l-a putut birui.
Nu știu dacă ar mai fi avut succes azi. Melancolia din vocea ei probabil că n-ar mai fi ajuns la sufletul tinerilor pasionați de rap și ”bumți-bumți”. Dar pentru noi, ea va trăi mereu.

🎥 Am revăzut filmul ”K-Pax”, cu Kevin Spacey în rolul principal. Dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand cu tot entuziasmul. E un fel de comedie SF, cu un Spacey atât de bun pe cât... pe cât ni-l aducem aminte din toate rolurile în care l-am văzut. Un actor atins de geniu. Păcat pentru felul în care i s-a încheiat cariera. Mare păcat.

După ce-am terminat de văzut filmul am mai stat puțin de vorbă, l-am ”disecat” și, divagând, am concluzionat că-n ziua de azi multe dintre capodoperele cinematografiei nu ar fi existat. N-ar fi trecut niciodată testul, în multe privințe exagerat, al political correctness-ului.
Trecând în revistă câteva...

    ❤️ ”Pulp Fiction”. Vai, vă dați seama cum ar reacționa studiourile la un film în care ”nigger” și ”mother f*cker” sunt prezente măcar din două în două fraze, dacă nu și mai des?
    ❤️ ”Usual Suspects”. Un film în care unui om cu handicap fizic i se spune ”cripple”? Cred că studiourile ar fi leșinat de indignare, și asta chiar dacă handicapul de care vorbim e de fapt unul cu schepsis.
    ❤️ ”Shawshank Redemption”. Am mari îndoieli că un film în care personajul de culoare e condamnat la închisoare pe viață fiind vinovat, în timp ce personajul alb e nevinovat, ar fi beneficiat de finanțare. Poate doar dacă s-ar fi inversat rolurile.

Acestea sunt doar trei dintre exemplele care ne-au venit în minte, dar mai există cu siguranță și altele. Political correctness-ul și-a depășit demult atribuțiile, dacă pot zice așa. Nu ne rămâne decât să ne uităm la filmele care s-au făcut deja. Incorecte politic (din fericire); dar atât de bune! Ce apare azi e politically correct și plictisitor ca o carte de telefon.

📚 Am ”devorat” o carte de Agatha Christie pe care fie n-o citisem niciodată (greu de crezut), fie am parcurs-o în pleistocen și uitasem de ea (mai probabil): ”The Hollow”. Dincolo de intriga în sine, mi-a rămas în minte o expresie: ”voce de prepeliță”. Mi-a dat de gândit chestia asta. Cine știe cum face prepelița? 🙄

Cam atât pe azi. Pe săptămâna asta, la drept vorbind. Nu vreau să mai fac promisiuni. Încerc să scriu mai des, dar sunt prea la capătul puterilor din toate punctele de vedere. Sper să ajung cu bine la concediu.

Despre oameni ”frumoși”. Da, cu ghilimele

De fapt ar fi trebuit să fie cu vreo 10 rânduri de ghilimele, da-n fine, se poate considera că sunt. În tot cazul, asta e cheia în care scriu textul de mai jos.
Nu c-ar fi vreo surpriză, cu regret o spun. Doar mă miră aviditatea de care dau unii dovadă în a comenta cu un dezgustător prost-gust chestiuni aflate la mii de ani-lumină de ei.

Pe parcursul ultimelor patru zile a fost sărbătorit Jubileul de Platină al Reginei Elizabeth a II-a a Marii Britanii - 70 de ani de domnie, un record absolut. S-au organizat manifestări grandioase, parade, show-uri aviatice, spectacole de artificii și concerte și englezii au ieșit cu sutele de mii în stradă, pentru a sărbători acest eveniment fără precedent în istoria monarhiei.

În Social Media au curs felicitările și urările de bine - asta până te uitai pe mediile românești. Cu tot regretul o spun, aici am văzut foarte multe comentarii referitoare la vârsta ei înaintată (”baba a uitat să coboare de pe tron, să-l mai lase și pe fii-su că ăla de plictiseală se plimbă prin România” - aluzie la faptul că prințul Charles deține o proprietate în Viscri, locație pe care o vizitează uneori; ”ce dacă a fost spectacol aviatic, mai mult ca sigur e surdă și n-a auzit nimic”; ”aaa, nu a participat la toate evenimentele organizate, deci i se rupe, degeaba s-au dat toți peste cap să pună totul la punct, nu-i pasă, aaaaaa!!!!”.
Mi-a stat mintea-n loc, drept să vă spun. De unde revărsarea asta de venin și mai ales, de ce?! Cu ce te afectează pe tine, Marghiolița Asculătoresei din Coborâții de Vale, dacă Regina Marii Britanii abdică sau nu? Cum se schimbă viața ta dacă mâine când te trezești Charles va fi rege? Ai simțit vreo satisfacție după ce-ai comentat că știi tu ”sigur” că nu aude bine?
(În paranteză fie spus, asta e o imbecilitate probabil direct proporțională cu IQ-ul emitentului. Presupunând că ar avea probleme pe partea asta, sigur are un aparat de auzit performant și unicat, pe care nu îl vede nimeni; așa cum, am citit, deține printre altele o tabletă cu particularități de securitate deosebite, care nu există la tabletele produse în serie. La nivelul ăsta nu-ți permiți să ciulești urechea, eventual și întrebând ”what do you zici, maică?” 🙄).

Schimbând registrul, astăzi Rafael Nadal a câștigat la Roland Garros cel de-al 22-lea titlu de Grand Slam și cel de-al 14-lea pe zgura pariziană. M-am bucurat mult, mult. N-am fost dintotdeauna fanul lui, dar l-am urmărit în multe meciuri și cuvintele nu-mi ajung pentru a-mi exprima respectul și admirația pentru felul incredibil în care joacă. Este un geniu, pur și simplu. Da, mulți fac mișto de ticurile lui - pe care aleg să nu le evoc, fiindcă nu ele definesc imensul jucător de tenis care este; dar ce să vezi, ei rămân cu miștourile de 2 bani, el cu gloria de-a fi cel mai titrat tenisman al tuturor timpurilor. Avantaj el, că tot suntem la tenis 🎾.
De asemenea, este și un om bun, generos și un sportiv cu fair-play. Toate motivele să-mi fie drag și tocmai de asta m-am bucurat azi pentru el aproape la fel de mult cum m-am bucurat pentru Simona, cu patru ani în urmă.

Am mai avut un motiv pentru care m-am bucurat, recunosc. Personal, am perceput acest titlu ca pe un fel de ”in your face” la adresa tuturor celor care-i anticipau finalul carierei pentru că ”s-a vaccinat și asta i-a distrus organismul”. Sper că le-a stat în gând rezultatul meciului de astăzi.

Fapt lesne de anticipat, fanii lui Djokovic (pe care Rafa l-a învins în sferturi, muahaha 😈) au venit repede să comenteze. Că de fapt n-a jucat așa extra, că a avut culoar bun, că accidentarea lui Zverev, că una, că alta. Serios?! Putem vorbi de ”culoar bun” în contextul în care Nadal deținea oricum 13 titluri la Roland Garros? Păi... dacă suntem meschini și făcuți grămadă, putem. Unul bătea câmpii că mvai, ar fi putut avea ”Nole” 22 de GS-uri dacă nu l-ar fi expulzat australienii în iarnă. Smiorc. Și dacă nu l-ar fi eliminat Nadal acum, adaug eu. Tot smiorc 😀.

Urâți sunt unii românii, frate. Mulți dintre ei. Grotesc de urâți.