sâmbătă, 29 aprilie 2017

Câteva vorbe despre un mare Om


Zilele astea, gândindu-mă tangențial ce text aș putea scrie astăzi, mi-am zis că n-ar fi o idee rea ca la aniversarea lui să-i las pe alții să vorbească despre el. Eu am spus și am scris atât de mult în ultimii ani, încât probabil aș deveni redundantă.

Iată, așadar, ce spun câțiva dintre cei care de-a lungul timpului au lucrat cu Zubin, care azi împlinește 81 de ani :)

O imagine deosebit de sugestivă, care-mi place foarte mult

Isaac Stern, violonist:
”Zubin Mehta. Mult mai mult decât un simplu nume. Toți cei care-l cunosc (muzicieni, politicieni, oameni de afaceri, actori, directori de instituții, sportivi, ingineri de sunet, responsabilii de recuzită și decoruri ale operelor), din toate colțurile lumii - New York, Los Angeles, Belina, Viena, Tel Aviv, Moscova, Florența, Milano, Londra sau Paris, absolut toți zâmbesc plini de încântare atunci când aud numele acesta. Carisma lui, noblețea sufletească, generozitatea, sinceritatea și căldura zâmbetului îl fac să fie îndrăgit de toți cei care ajung să-l întâlnească. 
Din punct de vedere muzical este... aproape inegalabil. Spun ”aproape” fiindcă mai există mulți dirijori foarte valoroși. Dar întrebați orice solist cu ce dirijor și-ar dori să lucreze; numele lui Zubin va fi primul sau al doilea menționat”. 

Montserrat Caballé, soprană:
”Ori de câte ori am avut șansa de-a cânta cu dragul meu prieten Zubin, am simțit - indiferent ce repertoriu era abordat: Strauss, Wagner, Puccini, Pergolesi, Verdi sau Rossini etc - că mă transpun într-o dimensiune paralelă, în plin univers al lucrării respective. Îi voi fi mereu recunoscătoare: datorită lui am învățat să mă identific cu personajul pe care îl interpretam”. 

Itzhak Perlman, violonist:
”He is magical, larger than life”.
(n.r. - mi se pare că exprimarea în engleză sună mult mai bine și e mai elocventă decât tradusă în românește, de aceea o las așa).

Yuja Wang, pianistă:
”Odată, în timpul unui concert pe care l-am avut la Florența, a fost cât pe ce să uit să intru, pentru că priveam fascinată și plină de bucurie mâinile lui. Mișcările îi sunt atât de elegante și în același timp de naturale. Îl priveam cum trăiește muzica și parcă eram în transă, când deodată am realizat: ah, trebuie să intru!”.

Sarah Chang, violonistă:
"Debutul meu cu orchestrele Filarmonicilor din New York, Berlin şi Viena a fost alături de Zubin Mehta. Nu mai există un altul ca el. Dincolo de maniera lui dirijorală, fluidă şi naturală, posedă un al şaselea simţ - intuieşte cu exactitate fiecare nuanţă, fiecare variaţie pe care o ai în minte, şi ştie chiar înaintea ta ce urmează să faci. De exemplu, concertul de Sibelius e foarte dificil şi complex, dar o dată l-am cântat fără nicio repetiţie prealabilă cu orchestra, după numai 20 de minute de probă, în culise, cu Zubin Mehta. A fost o situaţie ieşită din comun şi n-aş avea curaj să fac aşa ceva cu niciun alt dirijor în afară de el. Este uimitor". 

Daniel Barenboim, pianist și dirijor: 
„Ne cunoaștem practic de-o viață întreagă, dar nu cred că i-am spus vreodată cât de privilegiat mă simt că am șansa de-a fi împărțit atât de multe momente deosebite. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un om de asemenea bogăție sufletească. Zubin este o inspirație pentru noi toți și pentru orice muzician e o ocazie extraordinară să cânte împreună cu el, atât din punct de vedere profesional, cât și uman. Este foarte instruit, are o cultură muzicală extrem de vastă și atât de mult de dăruit. Lucrând cu el, descoperi de fiecare dată noi valențe și interpretări ale pieselor respective”.

Ultima opinie pe care am ales să o includ în articol aparține unei foarte dragi prietene, care a fost la câteva concerte dirijate de Zubin în cadrul Festivalului ”George Enescu”.

”Ca de obicei, la final a ținut să îi felicite pe toți membrii orchestrei, să îi pună în valoare pe fiecare dintre ei. A făcut prezentările în fața publicului, astfel încât instrumentiștii să primească aplauzele meritate. Este un gest pe care îl admir fantastic la el, se vede cât de mult apreciază instrumentiștii și cât de modest se lasă pe sine pe planul secund, pentru ca ei să fie aclamați de public. Un mare om, se vede din felul în care tratează oamenii alături de care lucrează. Și o apreciere sinceră în gesturile lui, se vede asta.
Pentru cineva ca mine, care nu se pricepe la muzica clasică și ascultă așa, de plăcere, Zubin Mehta este unul dintre dirijorii pe care vrei să îi vezi și să îi urmărești. Nu sunt specialistă, nu am urechea formată sau cultură în domeniu. Dar aș merge la concertele lui pentru el, pentru modul în care se prezintă, pentru ceea ce transmite și pentru felul în care îl simți. Este atât un profesionist, cât și un mare om”.

În ceea ce mă privește, această din urmă opinie este cu adevărat cea mai valoroasă dintre toate. În același timp, reprezintă una dintre cele mai sincere, realiste și frumoase analize ale lui Zubin, iar eu mă identific întru totul cu spusele prietenei mele. Eu însămi merg la concertele lui doar pentru a-l audia pe el în spațiu și timp real, pentru energia pozitivă pe care o degajă, pentru - cum spune prietena mea - ceea ce transmite. Am descoperit o lume întreagă doar pentru că mi-e drag să-l ascult. Și sunt atât de fericită, nu vă puteți imagina cât de fericită sunt când văd că și altora le aduc bucurie muzica și stilul său dirijoral.

Mulți, mulți ani frumoși îți doresc, dragul meu Zubin. Și încă multe concerte, care luminează sufletele tuturor celor care au ocazia să te asculte... :)

miercuri, 26 aprilie 2017

Povara lui ”poți mai mult, dar nu vrei”


Gândurile cuprinse în postarea asta mi s-au învălmășit în minte de sâmbătă încoace, după tragedia din Retezat în care și-au pierdut viața doi copii. Foarte probabil știți despre cine e vorba, așa încât n-o să fac referiri directe la ei... fie-le drumul lin în lumea în care au plecat. 

De când s-a întâmplat asta, am tot citit diverse texte. Mai echilibrate sau mai vehemente, mai obiective sau dimpotrivă, mai sentențioase sau mai neutre - dar ideea comună care se desprinde din cele mai multe este aceea a ambițiilor greșit direcționate care pot distruge și a tentativelor de a motiva, care, deși bine intenționate și menite să construiască, uneori nu fac decât să dărâme. 

”Tu poți mai mult”. ”Sunt sever cu tine și am pretenții tocmai pentru că știu că ești capabil”. ”Poți, dar nu vrei”. ”Nu există 'nu pot'” și alte variațiuni înrudite. Vă sunt cunoscute aceste refrene? 

Pe mine m-au urmărit toată copilăria și adolescența - ba chiar și-n prima tinerețe - și mi-au răpit o bună parte din bucuriile vârstei. Nu, n-am putut fi olimpică la matematică. Nu, n-am fost mereu premiantă. Și nu, n-am fost în nicio privință un copil excepțional, în sensul că n-am avut vreun talent deosebit. Problema e că nu m-a crezut nimeni.

Departe de a mă ambiționa, ”poți, dar nu vrei” nu făcea decât să mă demotiveze. De ce - foarte simplu, aveam sentimentul că orice aș face, nu este și nu va fi niciodată suficient. Nimic nu era destul pentru că, tocmai, ”știm că tu poți mai mult”. 
Și dacă nu puteam? Dacă-mi atinsesem limitele? A încerca să mă-mpingă artificial dincolo de ele era și frustrant (atât pentru ei, cât și pentru mine), și inutil - ca dovadă că n-am ajuns vreo eminență, deși m-am străduit cât am, exact, putut.

Care e, până la urmă, problema dacă un copil e mediocru? Asta nu înseamnă că e mai rău, mai prost sau mai incapabil ca alții. Înseamnă doar că nu e un geniu, ceea ce până la urmă e valabil pentru covârșitoarea majoritate. 
Nu este cazul copiilor care au plecat sâmbătă spre stele. Ei, din ce-am citit, chiar au fost deosebiți. Dar, îndrăznesc să reflectez, poate dacă nu li s-ar fi inoculat ideea de a se autodepăși cu orice preț... n-am fi vorbit de ei la trecut. 

Desigur, mi s-ar putea spune în orice moment că de fapt greșesc și că un copil, neavând în primă fază conștiința propriei valori și capacități, trebuie ”împins de la spate” (ah, cât îmi displace pleonasmul ăsta). Dar ”împinsul” ar trebui să-și aibă de asemenea limitele lui, asta că tot vorbim despre limite. Și-am citit destule opinii potrivit cărora părinții știu ei mai bine și nu vor decât binele copiilor, convinși fiind că-n aceștia se ascund genii nedescoperite.

De fapt, în teorie e atât de simplu: copiii ar trebui să fie doar fericiți și sănătoși. 
Dar numai în teorie.

Întorcându-mă la mine, de câteva zile nu mai scap de ideea că poate ambițiile mele literare n-au fost decât un foc de paie întreținut nenatural de ”poți mai mult”. Nu de alta, dar am aproape 37 de ani. Dacă într-adevăr puteam, s-ar fi văzut ceva până acum. 
Și gândul ăsta mi-e atât de trist, încât aproape că nu-l suport.

duminică, 23 aprilie 2017

Mintea cea de pe urmă


Dacă există vreun aspect pozitiv în faptul că - urmare-a unui incident neprevăzut la reinstalarea Windows-ului - absolut toate fișierele din calculator au fost pierdute definitiv, e acela că, încercând să-ți refaci măcar parțial arhiva de poze de pe alte medii de stocare, ajungi la concluzia că erai rezonabil de drăguță acum vreo câțiva ani. 

2008
N-aș mai purta ochelari cu rame atât de groase (și cu atât mai puțin negre), dar au reprezentat, și ei, o etapă.

2009
Oh well. Nu-mi stătea rău nici blondă. Însă nu m-aș mai întoarce la culoarea aia prea curând.


2010
Una dintre puținele fotografii ale mele cu mine în postură de microbistă, făcută într-unul din încă și mai puținele momente în care mă las pozată cu halba de bere :D Era în timpul Campionatului Mondial, sărbătoream accederea Germaniei în sferturi. Unde-a fost eliminată, dar peste 4 ani, eheeei... :)


PS: dacă stau bine să mă gândesc, era Radler, nu bere. 

Mda, acum știți de ce nu mi-a ars de scris zilele astea. Sunt extrem de prost-dispusă, și încă ăsta e un eufemism. Cel mai mult regret pierderea unor fișiere Word unde erau salvate niște chestiuni pe cât de personale și prețioase, pe atât de imposibil de recuperat și/ sau de înlocuit. 
Cât de prost să fii să nu-ți faci backup pentru așa ceva? Cât de prost să fii încât să presupui că totul va decurge la fel de neproblematic și de lin ca la precedentele reinstalări din urmă cu ani și ani de zile? 
Ei bine... atât de prost pe cât am fost eu. De fapt, un backup a existat, dar într-o formă care nu mi-e de niciun folos. Și asta, pentru că nu am ținut cont din vreme de anumite aspecte.

Voi să nu faceți ca mine. Backup, backup și încă o dată backup.

Fir-ar.

marți, 18 aprilie 2017

Cum a fost anul ăsta de Paști


A trecut încă un Paște pe care nu pot spune că l-am simțit așa cum s-ar cuveni, dar care, cu toate acestea, și-a avut partea lui de frumos.

În primul rând, sâmbătă după-amiază am ajuns cu bine la jupânul. Ar fi trebuit să iau o piatră-n gură, pentru primul meu drum de sute de kilometri pe autostradă ;)) Eram așa mândră de mine, că-mi venea să opresc trecătorii pe stradă și să le povestesc :))) 

Mâncăruri tradiționale n-au fost de data asta, după cum vă povesteam în postarea anterioară. Friptură de miel ar fi putut fi, dar o să se patineze în Sahara când vom pune noi gura pe așa ceva. Onorabilul a înfăptuit o musaca foarte gustoasă și, lăsând la o parte un vin bun și proviziile pentru cele câteva zile în care magazinele urmau să fie închise, cam pe-aici s-au oprit pregătirile noastre culinare. 

Dar chiar dacă drob și pască n-au fost, iepurașul totuși a nimerit drumul.


Ați recunoscut personajele, cred, nu? :) În calitatea mea de admirator înveterat al serialului ”Twin Peaks” (pe care l-am văzut de vreo cinci ori până acum), era și timpul să am o cană personalizată.

Acum pot bea și eu, asemeni agentului Cooper, a damn fine cup of coffee ;))



Asta desigur, lăsând la o parte nenumăratele momente și simboluri având în centru cafeaua care apar în serial, inclusiv în ”another place” :D 
Off topic și nu prea, pentru cei interesați - primul episod din continuarea ”Twin Peaks” va fi difuzat pe 21 mai. Să nu ziceți că nu v-am spus. 

Duminică dimineață am fost la biserică. Nu aș fi ținut musai, dar, fără a intra în amănunte, să spunem că era ceva din categoria ”noblesse oblige”. 

Slujba a fost interesantă, dar n-aș putea-o numi emoționantă. Nu pentru mine, în tot cazul... cu toate că și aici preotul spune de trei ori ”Hristos a înviat”” (Christus ist auferstanden) și i se răspunde cu ”Adevărat a înviat!” (Er ist wahrhaftig auferstanden). Însă... nu e același lucru. 

Jupânul ajunsese mai devreme decât mine și iată de ce imagine a avut parte:


Mi-a spus că fotografia nu face dreptate momentului, că a fost ceva realmente extraordinar și-l cred. Întreaga biserică era scăldată în lumina aurie a zorilor. Mi-ar fi plăcut să beneficiez și eu de asemenea experiență... 

În rest, de duminică după-amiază și până acum n-am înfăptuit nimic deosebit - și nici nu intenționez. Am concediu săptămâna asta, mi-am adus ceva de citit, afară e frig, astfel încât planul arată cam așa:


Atât cât am apucat să citesc până acum, cartea este deosebit de interesantă, dar e genul care se citește cu un creion în mână, pentru a sublinia și reține mai bine anumite pasaje. Sau mă rog, așa simt eu nevoia să o citesc, vedem la sfârșit cu ce-am rămas din ea :))

Nu voi încheia această postare înainte de-a vă spune, și eu, ”Hristos a înviat!” :) Sper că ați avut parte de sărbători liniștite și că v-ați reîncărcat bateriile în această mini-vacanță.

vineri, 14 aprilie 2017

Salată de weekend (XI)


În Germania este sărbătoare legală în Vinerea Mare, așa că astăzi stau binișor acasă și mă ocup de tot ceea ce nu voi avea timp să fac mâine, când - quelle surpriz - sunt la serviciu. Dar nu am nicio intenție să gătesc, drept pentru care vă invit la o salată - preambul sănătos pentru dezmățul culinar care, pentru cei mai mulți dintre noi, urmează duminică. 

1) Acesta este primul Paște când nu voi apuca să pregătesc niciuna dintre bucatele tradiționale, nici măcar salata Boeuf. Mâine după-amiază, după ce ies de la muncă, plec direct spre jupânul și, pentru prima dată, voi parcurge drumul cu mașina. Asta înseamnă că, în premieră, voi conduce într-o singură zi aproape 400 de kilometri. Mă bazez pe credinciosul meu GPS, care-n astfel de situații mi-e cel mai bun prieten, dar tot am emoții.

2) La serviciu pare că-ncepe să devină din nou interesant. Și tot în sens pozitiv. Revin cu amănunte dacă se concretizează ceea ce, am aflat direct de la sursă, se plănuiește pentru mine.

3) E adevărat că nu sunt deloc în atmosfera pascală, dar la fel de adevărat este că mâine seară îmi voi dori să fi putut participa la slujba de Înviere într-o biserică ortodoxă. Să cânt alături de ceilalți oameni ”Hristos a înviat” și să răspund mesajului preotului cu ”Adevărat a înviat!”. Îmi lipsește asta în fiecare sâmbătă a Paștelui, de când am emigrat. S-ar putea spune că mie mi-e dor de România o dată pe an, și-anume de Paști. 

4) De curând am descoperit cea mai paradoxală poșetă pe care mi-aș putea-o imagina. De dimensiune medie, lucrată din material de jeans. 


Trebuie să mărturisesc faptul că-mi place foarte mult. Se potrivește perfect într-o mie și una de combinații vestimentare casual, e veselă, are un aer jucăuș și acel ceva tineresc, destul de rar întâlnit la un accesoriu. Îmi vine să zâmbesc numai când mă uit la ea. 
Însă îmi trece zâmbetul când văd prețul. 1.900 de Euro. Nu, nu am pus niciun zero în plus din greșeală. 1.900 de euro costă această geantă din material textil, cu aplicații cusute manual (mă refer la fluturi, nu la țintele alea aurii). 
Dă-o naibii de treabă, Valentino. De banii ăștia faci un city break respectabil în doi și-ți rămâne și  rest. Ba chiar și-un concediu, dacă stau să mă gândesc.

5) Nu știu dacă vă mai aduceți aminte - cu mai bine de un an în urmă, am scris un text intitulat ”Prietenie cu sens unic”, în care era vorba de-o prietenă care, după 13 ani, mă dezamăgise teribil. Cred că după atâta vreme - și având în vedere o întâmplare relativ recentă - pot spune despre ce-a fost vorba: la începutul lunii decembrie 2015 s-a autoinvitat la noi de Revelion. Autoinvitație la care eu, recunosc, nu am reacționat cu entuziasm. În primul rând, pentru mine urmau să fie primele sărbători de iarnă de când murise mama și nu mă simțeam deloc grozav din punct de vedere psihic. Am fost convinsă că nu era necesar să-i explic un lucru atât de elementar. Și-apoi, habar nu aveam dacă urma să lucrez pe 31 decembrie când ar fi urmat să vină ea, omul avea s-ajungă doar după-amiaza târziu acasă în ziua respectivă, totul era încă neclar.
Ea s-a supărat pesemne pentru că eu, deși nu spusesem clar ”nu”, n-am sărit în sus de bucurie și nu m-a mai contactat. În Ajunul Crăciunului am sunat-o (tot eu) să-i urez diverse și i-am dat de înțeles că pentru mine nu e o perioadă tocmai ușoară. ”Da, știu că pentru tine e mai greu acum, îmi pare rău”, a recitat ea cu un ton atât de indiferent de parcă ar fi citit cotele apelor Dunării la Radio România Actualități. Apoi convorbirea s-a întrerupt (chipurile rămăsese fără semnal) și nu m-a sunat înapoi.
A urmat mai bine de un an de tăcere, exceptând faptul că ne-am trimis sms-uri seci la zilele de naștere.
Ei bine, acum vreo lună... mă trezesc tam-nisam cu mesaj pe Facebook. ”Ce mai faci? Mă gândesc adesea la tine și mi-e dor de tine”.
Am rămas paf. După mai bine de-un an, atât ai de spus? Și-n felul ăsta? Ți-e dor de mine după ce mi-ai dat cu flit că n-am avut chef de vizite la primele sărbători de iarnă de după moartea maică-mii? Și dacă tot ți-e dor de mine, alt mod de a reconstrui punțile n-ai găsit? Măcar un mail, dacă nu chiar un telefon?
Nu i-am răspuns. N-am avut ce, mi s-ar fi părut o ipocrizie să-i fi spus că mă gândesc des la ea și-ar fi fost o minciună să-i spun că mi-e dor.
Reacția ei la non-reacția mea? M-a ”restricționat” pe Facebook, pentru a nu mai avea acces la pozele ei. Mvai, ce pedeapsă, vă dați seama?
Acum cu atât mai mult realizez că povestea asta n-avea niciun rost să mai continue și-am înțeles, o dată în plus, că am avut dreptate în articolul inițial: atât am însemnat.
De fapt, toată istoria se poate rezuma perfect în doar patru cuvinte: too little, too late.

6) Ascult pe repeat aria ”Cavalleria Rusticana” din opera omonimă de Pietro Mascagni.



Deși este o lucrare melancolică, îmi induce o extraordinară stare de bine. Mi se pare potrivită pentru perioada asta a anului. Și sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că-mi aflu bucuria (și) în muzică.

Vă doresc spor la pregătiri, să aveți liniște în suflet și pe cei dragi aproape. Ah, și vă mai doresc cât mai puține mesaje de tip ”send to all”, din categoria ”Fiecalumina”.

marți, 11 aprilie 2017

Acel moment...


... când piuie alarma telefonului, apeși pe snooze și, pe jumătate încă adormită, duci telefonul la ureche: ”alo, mama?”. 

În cea mai mare parte a timpului, a devenit suportabil. Atât de suportabil încât mă și enervez câteodată; mi se pare că am uitat prea repede, prea ușor, prea mult. 

Alteori însă, în momente precum cel descris, îmi dau seama că n-am uitat nimic. Și că undeva în suflet, eu încă o aștept. Să-mi răspundă la telefon, să vorbim, să râdem. Să se întoarcă.



Mă uit la numărul de telefon din agendă: 0233******. Aș suna. 

Dar la celălalt capăt nu mai e nimeni.

duminică, 9 aprilie 2017

Ce tot aveți cu Viena, dom'le?


De vineri încoace a dat Social Media în clocot și mai multe nu, tema fiind târgul de Paști organizat anul acesta sub înaltul (vorbă să fie) patronaj al primăriței Bucureștiului, don't say her name că ne pierdem și mai tare cu firea. 

Pot foarte bine să înțeleg reacțiile, imaginile pe care le-am văzut ar face de rușine însăși definiția kitsch-ului. Iepurii sunt atât de urâți, încât la vederea lor copiii probabil se refugiază urlând în brațele părinților. Culorile ouălelor sunt în mare parte stinse, șterse, desenele de pe ele sunt banale, amintind de niște încercări stângace ale unor meșteșugari amatori. Per total ”mise en place”-ul e de prost gust, dezolant și pe alocuri chiar grotesc. 





Încaltea găina înhămată la căruța condusă de iepure m-a lăsat speechless. Și asta nu mi se întâmplă des, credeți-mă. Dacă m-aș apuca să interpretez simbolistic ”decorul” ăla, cred că m-ar apuca și-o migrenă. 

Dar de unde titlul. Niște voci - din fericire, nu prea multe, totuși suficient de stridente - s-au zburătăcit că vaaai, cum îndrăznim să ne luăm de iepurii și ouăle primăriței (pardon de calambur, tentația a fost irezistibilă) în condițiile în care târgul seamănă foaaarte bine cu acela organizat la Viena. Cum ne permitem dară, adică de vienezi nu ne luăm, însă cârcotim la adresa iepurilor siniștri ai lu' madam, suntem împotriva patriei, huo! 

M-am dus, prin urmare, să caut imagini de la târgul din capitala Austriei. O variantă era că Firea și trupa ei au plagiat grosolan ce-au făcut vienezii. Un aspect deloc improbabil, de altminteri, la cât de sârguincios copiem noi tot ce vine ”de afară”. O altă variantă era că susținătorii kitsch-ului românesc și-au pus ochelarii invers.  

Judecați și voi:





Eu văd niște diferențe clare între cele două târguri - atât în ceea ce privește modelele, cât și culorile, bașca faptul că iepurii vienezi sunt mult mai amabili, iar dacă adepții primăriței au considerat că similitudinile constau în faptul că-n ambele locuri au fost amplasate ouă supradimensionate, se numește că păcătuiesc serios la capitolul percepție. Și obiectivitate, aș adăuga. 

În același timp, nu este prima dată când Viena nimerește, nu se știe cum, într-un borș de comparații total abulic. Bunăoară, conform unui top publicat luna trecută, Viena se regăsește laolaltă cu... Piatra Neamț pe lista celor mai bune destinații turistice pentru anul în curs. Argumentele ar fi că orașul românesc este ”o insulă în mijlocul munților”, oamenii sunt ”calzi”, cafenelele și cluburile sunt ”drăguțe și primitoare”, există ”buticuri de antichități” și, adaug eu, telegondola.

Now seriously. Sunt născută-n Piatra Neamț, dar referitor la comparația asta.... nici n-aș ști de unde să încep. 
Cadrul natural - de care, oricum, atât autoritățile cât și cetățenii își bat joc - nu intră-n discuție.
Despre oportunitățile culturale de asemenea cred că n-are rost să discutăm. Poate doar dacă vrem să căutăm o asemănare între concertele lui Tudor Gheorghe și cele ale Filarmonicii vieneze. 
Infrastructura e gândită ca acum 50 de ani.
Cu extrem de puține excepții, barurile, cafenelele și cluburile sunt o glumă proastă. Atât din punct de vedere al ofertei, cât și al servirii și atitudinii personalului.
Telegondola - construită, culmea, de o companie austriacă - te duce pe vârful muntelui Cozla, unde poți bea o bere vara sau un vin fiert iarna și admira știuleții de porumb, ambalajele și pet-urile aruncate peste tot de numeroșii, din nefericire, turiști care-au lipsit șapte ani de-acasă.
Centrul istoric? (Nici) aici n-avem ce compara, pur și simplu pentru că Piatra Neamț nu are unul. Piața Ștefan Cel Mare nu se pune la socoteală. 
Curățenia per ansamblu, administrarea spațiilor verzi? Mă indispun numai cât mă gândesc. 

Așa stând lucrurile, întrebarea din titlu se justifică. Nu pricep de ce ține lumea morțiș să tot compare Viena cu orice spanac-cu-mac... 

miercuri, 5 aprilie 2017

Mostre din viata in Germania (IV)


N-am laptop inca (si din ce se preconizeaza,  nici n-o sa am prea curand), in schimb am draci. Acumulati in timp, pe modelul "azi una, maine alta", asa ca am zis sa-i exorcizez, pana nu da-n foc mamaliga.
Poate va intrebati cum va scriu, din moment ce-mi lipseste ceea ce cred ca a devenit cel mai important accesoriu din viata mea. Ei bine, aici e meritul jupanului - dupa ce m-a lipsit de laptop, mi-a cumparat o ciudatenie despre care nici nu stiusem ca exista, dar care se dovedeste foarte utila: un adaptor pentru telefon. Pe scurt, telefonul (conectat la Internet) e conectat la monitor*, am si tastatura bluetooth, deci se poate spune ca-mi fac treaba. Intr-o oarecare masura, cel putin, adica atat cat permite versiunea mobila a diferitelor site-uri pe care bantui. E mai bine decat nimic, dar e foarte enervant. Asta cu atat mai mult cu cat...

... nu voi primi laptopul vineri, cum era preconizat. Defectiunea tastelor (pentru care am fost suspectata inclusiv ca am varsat apa pe tastatura, suspiciune neconfirmata, fiindca daca ar fi fost asa nu mi-l repara service-ul Apple nici in 1746355224434242576 de ani) a fost remediata astazi, dar tehnicianul a evaluat din nou scula si-a gasit inca o problema de hardware. Pentru care a comandat o piesa de schimb, care va veni abia peste doua zile, iar pana se efectueaza si reparatia asta mai trece apa pe Main. 
Personal, nu reusesc sa inteleg cum te apuci de reparat un asemenea gadget fara sa-i faci mai intai o diagnoza completa. Dar ma rog, una din principalele mele calitati e ca pricep greu.

Alta sursa de draci e masina. Dupa nefacuta mea din ianuarie, cand am reusit s-o zdrelesc in parcare, a stat mai bine de doua saptamani in service. De fapt, ar fi trebuit sa stea numai o saptamana - dar ne-au sunat ca una din piesele de schimb a venit defecta, deci mai dureaza 3 zile. Dupa alte doua zile ne-au sunat iar, ca tot mai dureaza. Doua amanari mai tarziu, am putut-o lua, in sfarsit. Ca sa constatam ca dadusera chix cu vopseaua, folosind doua tonuri distincte. Reclamatii, discutii, scarpinat in cap, "stati ca a fost alt material si de aia e alta nuanta" (vezi sa nu), concluzia e ca o vom duce din nou in service, ca sa repare ceea ce n-au fost in stare sa faca in doua saptamani. Calitatea serviciilor, care este (si nu e vreun service particular de ograda, e chiar unul de la reprezentanta). 

In alta zi m-am enervat din cauza agentiei care detine complexul de locuinte unde stam. Ne tuflesc oamenii un anunt pe usa, ca in ziua de..., intre orele cutare si cutare, tot norodul sa fie acasa. Musai-obligatoriu-absolut, fiindca se vor monta detectoare de fum in toate apartamentele. Nu poti sa te invoiesti de la serviciu? Ghinion, esti obligat sa lasi cheia unui vecin. Dar poate nu vrei sa-ti inspecteze ala casa, ori pur si simplu nu ai in niciunul dintre vecini atata incredere - ghinion si mai mare, detectoarele alea tot trebuie montate, insa o noua programare se va face pe cheltuiala ta.
Nu e prima data cand se intampla de-astea si de fiecare data ma enervez masiv. Complexul de locuinte inglobeaza, cred, peste 100 de apartamente - asadar tot atatia oameni care sunt obligati sa-si ia liber de la munca, pentru ca doi angajati trimisi de agentia respectiva nu pot lucra sambata. 
Jupanul opineaza ca ma enervez degeaba. Mie insa mi se pare exagerat sa impui atat de multor oameni sa-si ia liber sau sa-si schimbe programul de lucru, in conditiile in care treaba respectiva s-ar putea rezolva in doua-trei ore, sambata. 
(Am intrebat cum trebuie sa procedez daca detectoarele au o zi proasta si s-apuca de piuit de nebune si fara motiv. Cica "luati un bat sau o matura cu coada lunga si impungeti-le, semnalul sonor ar trebui sa se opreasca". Ei, asta e ceea ce numesc eu un sfat nepretuit :D Inca nu s-a intamplat minunea, dar tin matura la indemana pentru orice eventualitate). 

Acestea fiind spuse, imi doresc rabdare si nervi elastici. Supraelastici. Intre timp m-am enervat si din cauza modului de editare a acestui text, care e complet debil in versiune mobila. Apropo, imi cer scuze pentru absenta diacriticelor, dar in conditiile actuale nu am cum remedia aspectul. As face bine sa apas pe "publicati" inainte sa fac vreo miscare prin care sa sterg toata postarea.... 

*Monitorul e o poveste separata, dar bine ca e. Fara el, n-aveam cum (sau pe ce) folosi adaptorul. 


duminică, 2 aprilie 2017

Notă explicativă pentru o preconizată absență


Ca urmare a unor minore intemperii de ordin tehnic și-n parte împotriva voinței mele, în săptămâna care urmează nu voi avea laptop. Pasămite va fi dus în service, pentru că i s-au stricat trei taste (corespunzătoare literelor ”a”, ”e” și ”i”), ceea ce face utilizarea tastaturii ca și imposibilă. Am de ceva vreme o tastură externă, dar asta nu e decât o soluție temporară - și în niciun caz ideală.

Acestea fiind zise, mă pregătesc moral pentru o săptămână în care voi intra pe Internet exclusiv de pe telefon. Debordez de entuziasm, după cum poate vă dați seama. Not. Dacă era după mine, e foarte posibil să fi renunțat la reparație, rămânând să mă folosesc doar de tastatura externă (da, într-atât de dependentă sunt de laptop). A învins însă rațiunea jupânului, care m-a convins că merită să-l repar, mai ales că peste vreo lună va ieși din garanție, deci adio reparație gratuită. Mai oftând, mai printre dinți, am convenit că are dreptate, iar în secunda următoare am sughițat panicată: eu ce-o să faaaac zilele astea? Cum o să-mi umplu timpul?

Nu sunt deloc mândră de mine că mi-am pus problema așa, însă ăsta e adevărul și n-are sens s-o dau cotită. Probabil voi citi, fiindcă altceva tot n-am de făcut. Voi citi cărți, vreau să spun, nu site-uri pe care, spre rușinea mea, revin de multe ori degeaba - cu toate că știu că nu voi găsi ceva prea interesant sau util acolo. Dar obișnuința, mama ei de obișnuință.... și comoditatea...

Prin urmare, ne regăsim (sper) începând din weekend-ul viitor. Mă înțelegeți, mi-ar fi foarte greu să scriu pe blog de pe telefon. Poate săptămâna asta ajung, în fine, să citesc ”Codul lui Michelangelo”. Așteaptă în bibliotecă de mai bine de un an, între timp am citit ”Agonie și Extaz” tocmai ca să o pot înțelege mai bine și... nu m-am mai apucat de ea. Al naibii Internet cronofag, a naibii comoditate....

PS: nu vă luați MacBook. E superb, dar extrem de fragil. Am fost deosebit de atentă cu el și tot s-au defectat trei taste. Iar cablul de alimentare a început să se ”sfâșie”, deși nu l-a brutalizat nimeni (ba dimpotrivă). Înainte de el am avut laptop(uri) timp de 8 ani și niciodată nu s-a întâmplat ceva de felul ăsta. MacBook-ul e un accesoriu splendid și-n multe privințe o bijuterie a tehnologiei, dar e sensibil și mofturos ca o fecioară proaspăt ieșită de la pension.