marți, 29 aprilie 2014

Poezie sub bagheta unui olimpian


Dincolo de experienţa muzicală în sine, fiecare concert dirijat de Zubin Mehta la care am norocul să ajung este pentru mine ca o reîntâlnire cu un vechi şi foarte drag prieten. Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii.

Concertul de pe 14 aprilie, desfăşurat în cadrul Festivalului Primăverii organizat anual la Baden Baden, nu a reprezentat o noutate din punct de vedere al repertoriului. Acesta se regăsise într-un concert desfăşurat în ianuarie la Filarmonica din Berlin, concert pe care l-am urmărit pe stream şi despre care la momentul respectiv spuneam că, din anumite motive, nu dau prea multe detalii - pentru că ştiam că aceleaşi piese vor fi interpretate la Baden Baden, unde aveam bilete încă din noiembrie. Prin urmare, de data asta a fost vorba doar de experienţa de-a audia pentru prima dată live orchestra Filarmonicii din Berlin şi, mai important pentru mine, emoţia de a-l revedea pe Zubin la pupitru.

Prima lucrare - "Six Pieces for Orchestra" de Anton Webern - mi s-a părut interminabilă, deşi are numai 12 minute. Ca fapt divers, tot ceea ce-a compus Webern nu însumează nici măcar o oră (întreaga lui compoziţie are undeva în jur de 50 de minute), omul fiind convins că esenţele tari se ţin în sticle mici. Probabil nu fac eu parte dintre cei cărora li se dezvăluie acest gen de muzică, fiindcă altminteri, Webern este considerat unul dintre cei mai valoroşi compozitori contemporani şi un exponent ilustru al celei de-a doua Şcoli Vieneze. Admit şi faptul că-mi lipsesc pregătirea şi experienţa necesare pentru a înţelege o astfel de compoziţie. Cele şase, să le spunem miniaturi ale lui Webern, nu au o temă comună, de fapt nici măcar la nivel individual nu există un liant. Intenţia compozitorului a fost aceea de-a reda, în note foarte puţine, cât mai multe şi cât mai diferite moduri de expresie şi stări de spirit, ceea ce sunt convinsă că a reuşit - dar numai pentru un ascultător avizat.
De exemplu, dacă le luăm pe rând, vom afla că numărul unu anticipează o catastrofă, în numărul doi se conştientizează realitatea acestei nenorociri, cea de-a treia vorbeşte despre o rază de speranţă, a patra este un marş funebru, în timp ce a cincea şi a şasea vorbesc despre conştientizarea sinelui şi evoluţie spirituală. Ei bine, eu n-am perceput niciuna dintre aceste nuanţe, cu atât mai puţin n-am realizat că e vorba de sentimente şi trăiri atât de diferite. Discursul muzical a fost incoerent din punctul meu de vedere, iar absenţa unei teme cu rol de reper şi acordurile aspre m-au determinat să ţin pur şi simplu socoteala celor şase piese (la finalul fiecăreia se făcea o pauză de câteva secunde), iar la numărul şase m-am pomenit că respir uşurată. A fost o experienţă interesantă şi nu-mi pare rău că am audiat şi aşa ceva pentru a-mi face o idee, dar am ajuns la concluzia că, în mod evident, Webern nu e pentru mine. 

Concertul numărul 5 pentru pian şi orchestră de Beethoven ("Imperialul") a fost, cum să spun.... ca un tort de ciocolată albă venit după o lungă perioadă în care nu ai avut voie să te atingi de dulciuri :) Beethoven este una dintre marile mele pasiuni, iar interpretarea lui Yefim Bronfman a fost deosebit de expresivă, convingătoare şi impresionantă. Desigur, faptul că este vorba de o lucrare clasică (deşi considerată avangardistă pentru începutul secolului al XIX-lea, când a fost compusă) a avut o contribuţie semnificativă. Este o muzică pe care o înţeleg, care îmi place şi care reverberează în sufletul meu, iar comunicarea aproape desăvârşită dintre pianist şi orchestră te ducea cu gândul la un duet în care partenerii se susţin şi se completează reciproc, atingând perfecţiunea.
Pasajele alerte, care sugerează glorie şi eroism (aspect deloc întâmplător, concertul fiind dedicat arhiducelui Rudolf de Habsburg) alternează cu şoaptele cristaline ale pianului solo, care invită la reflecţie şi induc o anumită melancolie. Cunoşteam deja foarte bine acest concert, dar interpretarea mi-a mângâiat sufletul, m-a fascinat şi am pendulat permanent cu privirea între pianist şi dragul meu Zubin, dorindu-mi să înmagazinez pentru totdeauna în suflet un strop din poezia acelui moment.
O adevărată furtună de aplauze s-a dezlănţuit în sală după acordul final, iar Yefim Bronfman a fost rechemat de mai mult ori pe scenă, oferind şi un bis - un studiu de Chopin.

Douăzeci de minute de pauză mai târziu, ne-am reluat locurile pentru ultima piesă din repertoriu - poemul simfonic "O viaţă de erou", de Richard Strauss. O lucrare complexă şi grandioasă, despre care pot spune că a dezvăluit cu adevărat măreţia şi valoarea orchestrei. Am avut senzaţia că ni se spune o poveste, în care fiecare secvenţă a fost pusă în evidenţă: eroul, iubita lui, adversarii, bătălia şi încheierea păcii. Eroismul este foarte bine subliniat de intervenţia frecventă a cornilor, în timp ce povestea de dragoste este exprimată prin marele solo de vioară al concertmaistrului Andreas Buschatz, despre care pot spune că a fost cel mai frumos pe care l-am audiat până acum. Momentul a avut o notă intimă, ca şi cum vioara ar fi şoptit complice numai pentru tine, cel care o ascultai vrăjit, asemeni unui cuplu de îndrăgostiţi vorbindu-şi într-un limbaj al iubirii înţeles numai de ei doi. A fost superb, iar la sfârşit, când violonistul a fost aplaudat exploziv, aproape mi-au dat lacrimile văzând cu cât drag şi admiraţie se uita Zubin la el, spunându-i un simplu, dar edificator "Bravo!" :).

Şi fiindcă tot am vorbit de drag şi de admiraţie... se citesc limpede pe chipul cuiva, nu? :) Subiectul admiraţiei şi autorul moral al bujorilor din obrajii mei tocmai se înclina, la finalul concertului :)


A fost încă o seară de neuitat, chiar dacă muzica nu s-a mulat în totalitate pe structura mea sufletească. Încă un moment pe care l-am împărţit nu numai cu soliştii şi orchestra, ci mai ales cu Zubin... a cărui aniversare este astăzi :) Da, nu întâmplător am scris abia acum acest articol, deşi au trecut două săptămâni de la concert. Am vrut să marchez în felul acesta ziua în care s-a născut unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii - pentru mine, cel mai mare, care împlineşte astăzi 78 de ani. Căruia îi mulţumesc pentru ce dăruieşte lumii în general şi mie în special. Şi căruia îi doresc să fie sănătos şi să mai fie încă multă vreme activ, fiindcă mai vreau să adun comori din lumea pe care, în mare parte, am descoperit-o şi datorită lui.

La Mulţi Ani, dragul meu Zubin... :)

duminică, 27 aprilie 2014

O zi din viaţa mea (Blog Challenge 4)


S-a cam aşternut praful pe leapşa-maraton, aşa că m-am gândit să dau niţel cu pămătuful antistatic (cea mai bună invenţie în materie de chestiuni gospodăreşti, după folia de aluminiu şi pâinea feliată). Tema cu numărul 4 îmi cere să descriu o zi din viaţa mea, marcând momentele cu "bullets". Mai simplu şi mai clar, trebuie să îmbulett-esc o zi. 

M-am hotărât pentru o zi de luni, fiindcă atunci am cele mai mari rezerve de energie:)) Aşadar luni, schimbul 1. Pornim de la premisa că Insipida nu e prezentă (recuperează ore suplimentare, sau are concediu, sau a fost răpită de extratereştri şi se va întoarce în anul 2175, yey) şi lucrez program normal de 8 ore.

  • Ora 5:00. Sună alarma telefonului. Bâjbâi în beznă, opresc ţiuitoarea, pipăi după ochelari, mă împiedic de tăblia patului, ura, am ajuns în bucătărie, aprind lumina, pornesc binecuvântatul şi credinciosul meu filtru de cafea. 
  • Până-şi face el treaba, bolborosind şi răspândind cea mai plăcută aromă din lume (aceea de cafea proaspătă), mă spăl pe dinţi, mă şterg pe faţă cu o dischetă îmbibată în apă tonică, aplic crema de zi şi una de ochi. 
  • Beau cafeaua, răsfoiesc puţin presa online, mă îmbrac, mă pictez pe faţă, dau cu parfum ("Romance" de la Ralph Lauren momentan, care m-a cam decepţionat - îmi place foarte mult, problema e că nu persistă decât vreo două ore în cel mai bun caz). 
  • Ora 5:50. Pornesc motorul, dau drumul la muzică, plec la drum. 
  • Ora 6:50. Am ajuns la serviciu, cu o haltă făcută la brutăria aflată la vreo 500 de metri de firmă, de unde iau un sandviş cu şuncă şi roşii / şniţel cald / mozarella / whatever şi ceva dulce - un trigon cu mere / ştrudel cu cireşe / melc cu vanilie / whatever. 
  • Ora 7:00. Dau drumul la calculator, contemplez câte am de făcut, mă uit pe mail, sorb din paharul cu spârcâială înnobilată cu titulatura de cafea, pe care l-am luat de la automat.
  • Ora 7:15. Sună Musiu Şarl, întreabă o chestie, îl lămuresc, mulţumeşte şi închide, răsuflu uşurată, mă apuc de lucru.
  • Ora 9:30. Muncim de zor, răspundem la telefon, trimitem mail-uri, ne bucurăm că nu mai e aşa mult până la prima pauză a zilei.
  • Ora 10:00. Eroare în sistem, o comandă nu se lasă prelucrată. Print screen, mail la Helpdesk, nervi.
  • Ora 10:15. Pauză de-un sfert de oră (cum ar veni, pauza mică, zici că suntem la şcoală). Beau din nou o spîrcâială fierbinte.
  • Ora 10:30. Înapoi la muncă. Bag seama că am mail de la Musiu Şarl. O întrebare legată de protocolul de prelucrare pentru un anumit tip de comenzi. Las totul baltă, încep să scriu detaliat, la al 15-lea rând îmi aduc aminte că mi-a zis cândva să nu-i mai scriu "romane", şterg 9 rânduri din 15, reformulez, în final mail-ul are 4 rânduri şi jumătate. Send. Răspunsul vine în mai puţin de un minut. "Danke, MFG HP". MFG e prescurtarea de la "mit freundlichen Grüßen", echivalentul nemţesc al lui "best regards". HP sunt iniţialele lui. Omul se economiseşte în scris, de-aia nici nu-i plac mail-urile lungi.
  • Ora 12:30. Lucrăm cu spor, vine şeful de tură să ne întrebe ceva, îl lămurim, iar muncim.
  • Ora 13:00. Pauza mare, de jumătate de oră. Iar spârcâială, vorbim de una-alta, bârfim, comentăm . Un fel de fierăria lui Iocan, versiune 2.0.
  • Ora 15:00. Mai avem trei sferturi de oră şi-am încheiat ziua de muncă. Ne uităm în jur, hai că am reuşit să facem destul de multe azi, practic suntem "la zi" cu toate. Helpdesk-ul n-a reacţionat la mail-ul nostru, dar nu-i nicio surpriză - de mirare-ar fi fost dacă s-ar fi mişcat mai repede. Nu-i nimic, e şi mâine o zi.
  • Ora 15:45. Dau cu cartela, cititorul de carduri îmi zice "auf Wiedersehen Frau N" (amabil individ, jos pălăria), plec acasă.
  • Ora 16:50. Sunt acasă, omul a ajuns înaintea mea şi-a făcut ceva de-ale gurii, mă năpustesc asupra farfuriei ca vaca-n lucernă. Pun şi de-o cafea.
  • Ora 17:30. Am mâncat, trag din cana de cafea şi mă dau pe net. Dacă am energie şi inspiraţie, scriu ceva pe blog. Dacă n-am, se numeşte că n-am şi-n cazul ăsta citesc, sau sporovăiesc cu vreo prietenă, sau joc Zuma (nu râdeţi, vă poruncesc! :D). Dacă aş fi scris despre o zi de vineri, la ora 17:30 aş fi dormit prăbuşită în pat, cu laptopul pe burtă.
  • Ora 20:00. Eventual ne uităm la vreun film.
  • Ora 22:00. Am făcut un duş, mi-am ales - şi călcat - hainele pentru a doua zi, sunt în pat, citesc. În mod normal s-ar cuveni să dorm, dar nu pot şi pace. Adrenalina îşi cere drepturile, presupun. 
  • Ora 23:30. În sfârşit, dorm. 
Următoarea cerinţă de pe listă va fi, probabil, cea mai interesantă de până acum. Va trebui să-i scriu o scrisoare unui fost. Mmm, asta zic şi eu provocare.

joi, 24 aprilie 2014

Un viezure şi un clipboard pentru o lume mai bună


În galeria - era cât pe ce să scriu "menajeria" - ilustrelor personaje de la mine de la serviciu se regăseşte, începând de ieri, o figură nouă. Astfel, alături de Alergătorul Isteric, Miorlăita Puturoasă (care nu mai e demult la noi, dar n-o pot lăsa pe dinafară), Eficientul Degeaba, Insipida Somnoroasă şi Memo, îl avem acum şi pe Viezurele Corporatist.

Se regăseşte perfect în clişeul "omul cu mapa", cu amendamentul că a înlocuit mapa cu un clipboard, pe care-l poartă important la subraţ. Amănunt deloc surprinzător, lucrează la departamentul de managementul calităţii. Şi manageriază, nu se-ncurcă. Ieri, eu şi o colegă l-am contemplat timp de 45 de minute în plină acţiune. Câteva ore mai târziu, încă râdeam rememorând momente din şedinţă. Râdem şi azi. Şi-o să tot râdem, pentru că odiseea departamentului nostru cu acest personaj este abia la început. 

Despre ce-i vorba, de fapt? "Împreună să construim o lume mai bună" - v-am citat din Viezure, ca să fie clar de la-nceput cum stau lucrurile. Detaliind, mai-marilor noştri le-a venit în sfârşit mintea cea de pe urmă: adică de ce să se strofoace ei să conceapă strategii de optimizare a activităţii depozitului? Mai bine-i pun pe alţii la muncă, ei trebuind doar să "implementeze". Însărcinat cu această misiune a fost Viezurele, care săptămânal are şedinţe cu câte doi angajaţi ai depozitului, aceştia prezentându-i o idee de îmbunătăţire a activităţii. El notează asiduu pe o coală din clipboard, închipuie un fel de desfăşurător (care sunt paşii de urmat şi cam cât ar dura totul), după care ne urează spor la muncă, îşi ia clipboard-ul şi pleacă. Urmează să ne hărţuiască pe mail, demers în care sunt convinsă că va da dovadă de foarte multă hărnicie. 

Ştiam de vreo câteva săptămâni de toată aiureala asta, aşa că ne gândiserăm la nişte aspecte bune de menţionat. Ieri, cum vă spuneam, a venit rândul departamentului nostru, reprezentat - dat fiind că Insipida e în concediu, oh joy - de mine şi o colegă.

- Scopul acestei discuţii este să facem lumea mai bună, începe Viezurele ceremonios.
Schimb de priviri uluite. Suntem la Miss World şi nu ne-a anunţat nimeni?
Eu şi colega (o să-i zic simplu pe nume, neavând nicio poreclă pentru ea, femeia îmi place, e muncitoare şi haioasă şi ziua trece mult mai repede lucrând împreună cu ea - aşadar eu si Carolin) prezentăm, în cuvinte simple şi clare, un neajuns de ordin tehnic, care ne consumă destul timp şi deci, ne reduce eficienţa. 

- Aşadar, dumneavoastră aţi venit cu o problemă tehnică, mormăie Viezurele, mâzgălind grăbit ceva, cu un aer serios.
Ăăăă.... d'ohh. Eşti foarte perspicace. 
- Şi ce puteţi face dumneavoastră pentru a o rezolva?
- O "dăm mai departe" superiorului nostru şi, eventual, departamentului responsabil cu soluţionarea ei, recit eu cu demnitate. Pfua, ce frază solemnă. Sunt mândră de mine, dar Viezurele nu e mulţumit.
- Nu asta faceţi, zice înţepat. 
Ah, nu? Dar ce fac? Mă uit la Carolin, care arată la fel de debusolată ca mine. 
- De cât timp sunteţi la curent cu această problemă? Cine mai este informat? Ce măsuri aţi luat pentru a o remedia? 
Încep să mă simt ca la interogatoriile meseriaşe din filmele americane. 
- Ceea ce faceţi în continuare este să-i cereţi şefului dumneavoastră permisiunea de-a vă ocupa de această problemă, ne lămureşte Viezurele cu un aer satisfăcut.
- Păi am spus deja asta.
- Nu. Aţi spus că-l informaţi, nu că-i cereţi permisiunea. 
Wtf, parc-aş fi la cursurile de stilistică din facultate.
- Presupunând că vă dă permisiunea, ce faceţi în continuare?
Clătite! 
- Informăm departamentul tehnic, mormăie Carolin, nesigură. 
Pe bună dreptate nesigură. Viezurele ne scrutează sever pe amândouă.
- Pe cine anume de la departamentul tehnic? 
- Pe cine e dispus să ne bage în seamă, răspund eu, acoperindu-mi ironia cu un surâs. Nu cred c-am întâlnit un cap mai pătrat, eventual doar Memo să-i poată face concurenţă. Carolin îmi trage una scurtă-n gleznă.
- Nu. Vă interesaţi mai întâi cine este responsabil cu acest gen de disfuncţii.
Mă doare capul.
- Bine, admitem că aţi aflat cine este responsabil, ce faceţi apoi?
Carolin ridică din umeri blazată.
- Îi trimitem un E-mail cu problema respectivă.

S-a plictisit şi sunt în asentimentul ei. Toată chestia asta mi se pare absurdă. Viezurele nu face decât să ne pună întrebări din categoria "nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile și mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?". Şi ia un salariu indecent de mare pentru bazaconia asta pe care probabil el o numeşte muncă.
 - Ok. Îi trimiteţi E-mail. Mai departe?
Aşteptăm provincia.
- Revenim cu întrebări referitoare la cauzele problemei, dacă se poate rezolva şi cât va dura asta, rostesc triumfătoare. Interlocutorul meu e fascinat.
- Da! Corect! Asta trebuie să faceţi!
Taci c-am început să învăţ. Ca să vezi ce simplu era. Oare n-or avea nevoie de un om la managementul calităţii? Tot ce-mi trebuie e un clipboard, că întrebări retorice nimeresc să pun şi singură. 
- Îi dăm nişte exemple concrete ca să poată avea un reper şi urmărim apoi dacă situaţia se schimbă sau nu, adaugă Carolin. S-a prins şi ea, ce mai, suntem nişte adevărate minuni.

Viezurele scrie frenetic, de parcă l-ar fugări o haită de lupi flămânzi.
- Eu am schiţat aici un plan, pe care vi-l voi trimite şi dumneavoastră pe mail. Vă rog să urmăriţi implementarea acestei idei, parcurgând etapele pe care le-am discutat. 

Ceea ce înseamnă că mâine discutăm cu Musiu Şarl, să vedem dacă aprobă sau nu ideea. Dacă n-o aprobă, am scăpat. Dacă aprobă (şi asta e mult mai probabil), trebuie să ne spălăm pe cap cu ideea pe care deja ne pare rău c-am avut-o. Tot e bine că ne va acorda un sfert de oră, deci clar va fi o discuţie mai la obiect decât cea cu Viezurele, care a durat, cum vă spuneam mai sus, 45 de minute (!!!). Au mai fost şi alte inepţii din categoria celor de mai sus, dar e de la sine înţeles că mi-au zburat din minte.

După cum de asemenea vă spuneam mai sus, în fiecare săptămână sunt delegaţi câte doi oameni care să-i prezinte Viezurelui o idee. Ideea trebuie apoi  aprobată de Musiu Şarl (care-n curând n-o să mai ştie care-i stânga şi care-i treaba cu atâtea idei, planuri, strategii şi etape).

În caz că vă întrebaţi ce se întâmplă după ce le-a venit rândul tuturor colegilor, aflaţi că se reia ciclul: din nou discuţii, evident cu alte idei. Şi tot în caz că vă întrebaţi ce altceva face Viezurele în afară de discuţii precum cea redată mai sus, aflaţi că nu mai face nimic altceva. Ăsta e job-ul lui. Carolin ar vrea să-i fie asistentă. Cică-i duce clipboard-ul, să nu se surmeneze şi să fie apt pentru aceste solicitante şedinţe.

luni, 21 aprilie 2014

"Crezi în Dumnezeu? Eşti un prost!"


Mai mult decât de Crăciun şi cu siguranţă mai mult decât în orice altă perioadă a anului, Paştele reprezintă o minunată sursă de "dat apă la moară" pentru ceea ce eu consider una dintre cele mai nesuferite categorii de oameni, şi-anume ateii aroganţi. 

Să ne înţelegem, eu respect credinţa, sau după caz, necredinţa fiecăruia. Nu cred că un om este aprioric bun pentru că se autodefineşte creştin, după cum nu cred că un altul este rău fiindcă a ales să nu creadă în Dumnezeu. Este loc pentru toată lumea şi eu sunt foarte deschisă. Atât timp cât reciproca este valabilă, dar în cazul multora dintre atei, nu este. 

Referirile la "bigotism", "prostie" şi remarcile din vârful buzelor de tip "prietenul tău imaginar" sunt foarte frecvente în perioada asta şi de multe ori repetate obsesiv, ca de-o maimuţă turbată. Nu înţeleg, care este satisfacţia lor de a-şi bate joc de oamenii care au ales un alt drum? Câştigă ceva de-aici? Nu. Îşi imaginează că-i vor convinge pe alţii? Nu cred. Atunci? De ce fac din promovarea ateismului o profesiune de credinţă? De ce nu sunt în stare să-i respecte pe ceilalţi? De ce se exprimă cu atâta dispreţ la adresa lor? Cumva îşi închipuie că-s mai deştepţi numai fiindcă nu cred? Eh, îşi închipuie greşit :D

Pe de altă parte, ca orice monedă, şi asta are două feţe: este adevărat că foarte mulţi creştini îşi imaginează că e de datoria lor să-i convertească pe atei. Şi se aventurează temerari pe ceea ce se va dovedi a fi un drum înfundat, pentru că argumente sunt şi de-o parte, şi de alta. Aş spune că din acest punct de vedere "tabăra" credincioşilor este dezavantajată, fiindcă nu există argumente ştiinţifice în favoarea credinţei. "Crede şi nu cerceta", ştiţi voi. Ateii plescăie dispreţuitori, păi da, normal că ţi se spune să nu cercetezi, fiindcă dacă ai face-o ai ajunge la concluzia că de fapt totul e o poveste, bla-bla. Iar credincioşii nu prea au un răspuns la asta. Dar nu din motivele pe care pe care le cred ceilalţi, ci fiindcă adevărata credinţă este în suflet şi nu se explică. Se simte.

Bineînţeles, şi eu m-am antrenat în discuţii cu nişte atei aroganţi. N-am avut minte, sau am avut prea mult timp la dispoziţie, sau şi una şi alta. I-am întrebat, simplu, care e problema lor în ceea ce priveşte credinţa mea. Eu am dreptul să cred şi-n cana de cafea, dacă asta mă face să mă simt bine. Ei de ce nu pot să mă dispreţuiască, daca de-atât sunt în stare, în linişte? Răspunsul a fost tot din categoria "bigotism, spălare pe creier, prostie", ceea ce n-a făcut decât să-mi demonstreze că nici ei n-au prea multe argumente - şi când le epuizează, trec la jigniri.

În final - deoarece nu intenţionez să mă lungesc prea mult - ţin să subliniez două aspecte:

1) Diatriba de mai sus nu-i are în vedere decât pe ateii care încearcă să-şi impună punctul de vedere şi care, atunci când văd că nu reuşesc, devin agresivi şi neciopliţi.
2) Părerea mea (accentuez, părerea mea) este că, dacă un credincios nu mai are cum să devină ateu - deşi se poate să aibă momente când se mânie, sau se îndoieşte, dar astea sunt etape trecătoare - procesul invers este perfect posibil, în anumite circumstanţe deopotrivă marcante şi dramatice. 

Pentru că, vedeţi voi, eu am convingerea că povestea lui Marcus Vinicius din "Quo Vadis" nu e fictivă. Şi el nu este un caz singular.

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Gând de Paşte


Salata Boeuf e în frigider, prăjiturile îi ţin de urât, friptura la tavă a transformat cuptorul în paradisul aromelor de usturoi, legume rumenite şi carne bine friptă, ouăle colorate fac tovărăşie cu nişte urecheaţi de ciocolată într-un coşuleţ decorativ.

Eu nu prea simt nimic. În orice caz, nimic din ce-ar fi de simţit de Paşte. În alţi ani măcar mi-era dor de-acasă, acum nici măcar asta. Alteori mi-era poftă de pască, ceea ce iarăşi nu mai e cazul.

Îmi lipseşte ceva, dar n-aş putea spune ce anume. Probabil freamătul dinainte de-a pleca la Înviere. Fiorii care îmi făceau pielea de găină atunci când îngânam şi eu, laolaltă cu preotul şi restul lumii, "Hristos a înviat din morţi". Răspicatul "Adevărat a înviat!" de la miezul nopţii. 

Din fericire, pe Facebook e destul de linişte - ăsta da fapt inedit :D N-am fost tag-uită în nicio poză cu miei, ouă şi iepuri (aspect de natură să mă bage la idei - te pomeneşti că or fi mulţi care au citit bombănelile de-acum doi ani pe tema asta) şi nici prea multe mesaje cu "Lumina să vă învăluie" n-am văzut. 

De fapt, acum că mă gândesc, cred că ştiu care este explicaţia ne-stării mele. N-am ţinut post nici măcar o zi. Nu m-am spovedit. Nu m-am împărtăşit. Hai că sunt chiar culmea... n-am făcut nimic din ceea ce tradiţia creştină presupune să se facă la această sărbătoare, atunci de ce mă mai mir atâta că nu simt, nu fac, nu dreg?

Probabil în altă viaţă numele meu a fost Captain Obvious. 

Având în vedere cele de mai sus, urarea mea pentru voi este să-L aveţi pe Dumnezeu în inimă. Miracolul Învierii e cel pe care-l trăim noi înşine, în sufletul nostru.

vineri, 18 aprilie 2014

Scurtă plimbare prin Pădurea Neagră


Chiar aveam nevoie de o ieşire şi, cum nu mai fusesem niciodată în regiunea cunoscută sub denumirea de Pădurea Neagră, eram cu atât mai curioasă. Nu ne-am propus în mod special să vizităm zona asta, dar din moment ce destinaţia noastră era Baden Baden, am profitat de ocazie (şi de două zile de concediu) pentru a explora împrejurimile.

Oraşul Heidelberg, după ştiinţa mea cel mai vechi oraş universitar din Europa, m-a surprins şi m-a umplut de nostalgie. Avantajul geografic (străjuit de două dealuri, ceea ce-l face foarte pitoresc) e completat de suflul tineresc dat de miile, poate zecile de mii de studenţi care-l populează. Sunt pretutindeni: luând prânzul la cantină, forfotind pe străduţe - pe jos, sporovăind sau ascultând ceva la căşti (poate muzică, poate un curs sau poate un audiobook) ori pe bicicletă, cumpărând o cafea "to go" şi un croissant la Starbucks (şi întrebând, sfioşi, ce înseamnă un cuvânt sau altul în germană, ei fiind probabil studenţi la o facultate cu predare în engleză)... mai mare dragul să-i priveşti. Problema e doar că realizezi, în caz că nu s-a întâmplat până atunci, că îmbătrâneşti :D Sau, în cel mai bun caz, că a trecut cam mult timp de când aveai 20 de ani :))


Cantină studenţească în Heidelberg

 
Nostalgia studenţiei


Ne-am plimbat prin zona pietonală (n-am avut mult timp la dispoziţie, din care pricină o plimbare cu vaporaşul pe râul Neckar şi cetatea au rămas pentru o viitoare eventuală vizită), am luat o cafea de la Starbucks (nu ştiu cum se face, dar de câte ori ajung prin apropierea unui Starbucks sunt în sevraj de cofeină, aşa că iau o cafea simplă, în loc să mă delectez cu specialităţile lor cu tot soiul de arome) şi am mâncat la un restaurant chinezesc, unde m-am îndrăgostit definitiv de bananele cu ananas în aluat.

Un hotel simpatic

De la Heidelberg am plecat spre Baden Baden, cu o scurtă oprire la pensiunea unde aveam să înnoptăm, ca să ne schimbăm pentru ce urma să fie seara. Despre Baden Baden, una din cele mai cunoscute staţiuni balneare din Europa, am ajuns la concluzia că este un fel de Davos german. Cel puţin aşa ni s-a părut nouă, că aceste localităţi sunt asemănătoare din multe puncte de vedere (vegheate de munţi, "respirând" lux şi opulenţă, cu multe trasee turistice şi transformându-se iarna în centre de schi). 

Pe drum spre Baden Baden
N-am făcut prea multe poze, însă; am ajuns la sala de concerte - obiectivul nostru principal, actually -  ne-am interesat cum e cu parcarea (şi e foarte bine organizat, voi detalia într-un articol dedicat concertului) şi ne-am plimbat puţin.


Plecând spre casă a doua zi, am făcut o escală în Stuttgart. Oraş despre care deocamdată nu păstrez alte amintiri în afară de faptul că mi-a fost frig şi că, într-o piaţă, am văzut pentru prima dată la vânzare liliac alb, lăcrămioare şi bujori. Doamne, ce frumuseţe şi mai ales, ce parfum! De ceeeeee nu găsesc şi aici aşa ceva?




Ţin să reiterez faptul că nu dormeam :))

Concluzionând, pot spune că, deşi nu sunt nici pe departe o împătimită a muntelui sau a zonelor împădurite în general, mi-a plăcut regiunea şi-mi doresc să revenim în viitor, ajungând eventual până la Izvoarele Dunării.

Povestea despre concert, impresia (neplăcută) lăsată de unii dintre spectatori şi câteva detalii referitoare la organizare, într-un post viitor. 

Apropo...


... cred că nu e nicio surpriză, nu? ;))

marți, 15 aprilie 2014

Preview


Ieri şi azi am fost foarte ocupată.

Cu asta:
 

"Ţol festiv", machiaj pigulit în oglindă...


 ... pentru asta:


 Noroc de flori, că au mai dat o pată de culoare unei zile înnorate şi reeeeeci:


 Nu dormeam pe mine, deşi la prima vedere aşa ar părea.


Povestim în curând despre toate - pe unde-am fost, ce-am văzut, ce-am luat cu mine, ascuns bine în suflet. În seara asta sunt prea obosită şi înfrigurată. Cred că numai o perfuzie de grog m-ar putea ajuta.

PS: asta e geaca despre care vă povesteam că m-am opintit s-o găsesc :))

luni, 14 aprilie 2014

O urare şi-o întrebare


Toate cele bune acelora dintre voi care şi-au sărbătorit ieri ziua onomastică. Să aveţi un an bun, colorat şi însorit :)


Dar că veni vorba, fiţi buni şi lămuriţi-mă dacă ştiţi... care e rostul urării "să ne trăieşti cu numele"?! Am citit o dată, de două ori.... şi tot nu m-am luminat. Nici "la mulţi ani"-ul de onomastică nu mi se pare formula ideală, dar cu siguranţă e mai nimerit decât urarea să trăieşti cu numele. 

Exprimarea e şchioapă, ideea e ameţită. Părerea mea, care nu e musai să fie corectă. Una peste alta, azi am făcut surfing pe Facebook printre "să ne trăiţi cu numele", probabil de-aici şi nedumerirea...

joi, 10 aprilie 2014

Trei fixuri noi


În ultimele săptămâni mi "s-a pus pata" pe trei chestiuni, foarte diferite una de alta, dar având în comun faptul că-mi plac la nebunie şi le consum, în forma în care se consumă fiecare, de foarte-foarte-foarte multe ori.

Aşadar, e vorba despre:

1) Melodia "Mi-e tare dor de tine" (Compact). Nu m-am omorât niciodată după formaţia asta, dar piesa a venit într-o zi randomly pe iTunes, în timp ce făceam curat - ăsta o fi un semn că trebuie să fac curat mai des, hm. Nu ştiu, dar îmi place extrem şi e foarte des pe repeat.



2)  Porridge. Tot o chestie care-a apărut absolut întâmplător, după ce-am dat cu ochii de făină de ovăz într-un DM. Mi-am făcut, prima încercare a fost un semi-eşec (am pus prea multă făină şi n-am avut în casă niciun nimic de dres - such as zahăr brun, sirop de agave sau de arţar, nuci, stafide etc. Urmarea a fost un maglavais cu o consistenţă cam prea dură şi cam fad). Dar l-am mâncat şi m-am deşteptat apoi, după ce-am citit pe net.


Acum îmi iese foarte bun (îi pun zahăr brun, stafide şi /sau miez de nucă, dar o să încerc şi alte combinaţii). Uşor, cremos, săţios (un castron îmi ţine de foame câteva ore bune) şi sănătos. Hai că parcă-s la teleshopping :))

3) Cafeaua cu zahăr brun. La asta am ajuns după ce-am cumpărat zahăr brun pentru deja amintitul porridge. Nu suport ideea de cafea amară, dar mi-ar plăcea un îndulcitor cât mai natural (sau mi-ar linişti conştiinţa, mai bine-zis). De ştevie am auzit la alţii că nu face mare scofală, aşa c-am zis să încerc zahărul brun. 


Nu m-a dezamăgit. Cafeaua capătă un alt gust, uşor caramelizat parcă, e bună şi rezonabil de dulce. Iar după ce-am citit pe undeva despre combinaţia de cafea şi zahăr brun că îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare, am fost cu atât mai dedicată (mă rog, titlul era ceva gen "te face mai deştept", ceea ce aştept cu negrăit interes). :D

marți, 8 aprilie 2014

Amintiri cu pui de curcă


Ideea acestui post nu-mi aparţine. Mi-a fost sugerată de Carmen, prima cititoare a blogului ;)), care, la cea mai recentă leapşă, a comentatpostările de genul ăsta îi amintesc de oracolele demult apusei noastre tinereţi (partea cu tinereţea demult apusă e de la mine, mi-o asum cu tot cu eventualele castane). 

Şi stând eu aşa, am rememorat celebrele "caiete de amintiri" de pe vremuri. Those were the days... Ce smartphone-uri, ce tablete, ce mofturi. Nu exista dependenţă mai mare decât asta. Fiecare avea oracol, pe care-l dădea celorlalţi pentru a răspunde la întrebări. Întrebări care se repetau de multe ori (nu eram din cale-afară de creativi), dar la care nu ne plictiseam niciodată să răspundem. 


Cu toţii ne străduiam să ne personalizăm propriul oracol şi să-l facem să iasă în evidenţă. Lipeam te-miri-ce abţibilduri, imagini cu actori la modă şi flori presate, puneam întrebări fistichii ("Mai departe ca să merg, spuneţi-mi un mic proverb", de exemplu), coloram, împicăţeam, împestriţam... Pentru mine, oracolul a fost un hobby de bază prin clasa a VII-a, îi acordam foarte multă atenţie şi completam conştiincioasă caietele primite de la colegi.

Bineînţeles, întreaga tărăşenie nu era lipsită de un anume schepsis. Oracolul constituia un barometru destul de eficient al popularităţii. Dacă vedeta clasei n-a pogorât asupra ta onoarea de a-i completa caietul de amintiri, nu-ţi mai rămânea decât să te-ascunzi sub o piatră. "Azi nu vin la ora de sport, mi-a dat Loredana caietul de amintiri şi nu mi-l lasă decât până mâine", şi-a dat ochii peste cap una dintre colege, înfiorată de importanţa misiunii ce-i fusese încredinţată. Iar noi o priveam cu respect, pentru că Loredana era un fel de regină neîncoronată şi, în secret, toţi râvneam la "privilegiul" de-a răspunde la întrebările pentru care autoarea "compilase" din vreo 10-15 oracole... :D


Una dintre cerinţele cele mai tricky era cea prin care autorul solicita să i se pună o întrebare. Aici era fie momentul adevărului, fie ocazia de-a onora nişte poliţe. "Îl iubeşti pe Ciprian? Sincer, da sau nu", m-a interogat pe mine o pupăzică. Eeeee, acum cine nu-l iubea pe antemenţionatul? Mă rog, aşa cum se înţelegea iubirea la 12 ani :))) Era cel mai şarmant şi popular băiat din clasă şi bineînţeles că mi se scurgeau (şi mie) ochii după el. Dar n-aş fi recunoscut aşa ceva nici în cazanul cu smoală. Drept pentru care am scris, demnă: "nu mă gândesc la iubire, ci la examenul de admitere". Fleoşc Mariţo, cum ar veni :)))

Cel puţin la fel de interesantă era secţiunea propriu-zisă de amintiri. Aici era momentul să-ţi arăţi măiestria. Desenat, colorat, decupat. Ieşeau nişte chestii aşa de colorate, încât ziceai că eşti la jocuri mecanice.

Dar oricât de originale s-ar fi pretins a fi, aproape toate "amintirile" începeau la fel:

STOP
       A
       G
        I
       N
 MEA

(remarcaţi efortul artistic, mulţumesc anticipat :D).

Printre picăţele pestriţe şi puchiţei coloraţi îşi făcea loc fiorul poetic, transcris dintr-un caiet în altul:

"Când va bate vântul
Peste părul tău,
Să-ţi aduci aminte
De numele meu."

(mie-mi povesteşti? Toate numele le-am reţinut, cross my heart and hope to die :D. Vezi să nu).

"Când Dunărea va arde
 Şi munţii vor dansa
Atunci şi nici atunci,
Te rog, nu mă uita".

(mă grăbesc. Dunărea e vâlvătaie, dar eu numai la tine mă gândesc).

"Când te naşti spui "A"
Când mori spui "MOR"
Deci viaţa e formată
Din cuvântul AMOR".

(chestia asta chiar ţin minte că m-a surprins la vremea respectivă :)) ).

"Te iubesc şi te ador
Ca pe-un pui de curcă chior
Şi mai am un singur dor
Să te duc la abator".

(asta mi-a scris mie un coleg pe care, în retrospect, îl suspectez că mă iubea în taină, sper doar că nu chiar ca pe puiul de curcă chior. De ce voia să mă ducă la abator n-am elucidat, însă).

Nu lipsea nici colţul îndoit şi eventual lipit al paginii, pe care scria "Secret". Evident, nimeni nu rezista tentaţiei de a despături pentru a vedea ce scrie acolo. De la caz la caz, putea scrie "Te iubesc" (boring), "înăuntru-i o răţuşcă, nu deschide că te muşcă" (da, era desenată o răţuşcă, dar la ce bun avertismentul dacă fapta se comisese deja?) sau "dar de ce eşti indiscret, n-ai văzut că e secret?" (asta-mi plăcea - păi chiar aşa, e secret, ce te bagi?).

Două mere,
Două pere,
Eu vă spun 
La revedere.

(dar nu înainte de-a vă întreba dacă aţi avut şi voi oracole. Şi dacă da, le mai aveţi? Eu îl mai am pe-al meu, e foarte preţios - printre altele pentru că a scris şi Ciprian, de care vă povesteam mai sus. Înainte să întrebaţi, nu el a fost cel cu puiul de curcă şi cu abatorul :)) ).

joi, 3 aprilie 2014

De-ale corporatiştilor


Luni după-amiază ni s-a cerut să ne adunăm în centrul depozitului, fiindcă Musiu Şarl (şeful, pentru cine nu ştie) intenţionează să ne ţină o cuvântare. Am căscat de mult interes ce aveam - cunoaştem discursurile astea, de regulă sunt de două feluri: fie categoria "aţi lucrat excepţional în ultima vreme, suntem mândri de voi, vă mulţumim, tot înainte cu elan", fie, la polul opus, "în ultimele săptămâni nu prea aţi dat randament, vă rugăm să ne spuneţi dacă sunt probleme, comunicaţi cu team leaderii voştri, suntem o echipă, trebuie să ne ajutăm şi să ne susţinem reciproc".

Bla bla bla. Nu că n-aş avea consideraţie pentru omul ăsta. Ba am, îl respect cu adevărat, e un şef bun. Genul de şef rezonabil, care nu fixează target-uri imposibile şi care niciodată nu-ţi ia gâtul că n-ai făcut una sau alta - cel puţin, nu înainte de a-ţi asculta explicaţiile. Dacă-s plauzibile, scapi cu gâtul întreg :D Genul de şef căruia nu mi-e groază să-i spun "am dat-o în bară". (S-a întâmplat şi asta, că nici măcar eu nu-s perfectă :)) A ascultat, mi-a dat un sfat despre cum pot reduce efectele colaterale şi gata, nu reproşuri, nu predică, nu nimic. Poate e şi din cauză că, din fericire, nu mi se întâmplă des). Şi mai are multe alte chestii pozitive, însă nu despre asta e vorba acum. Discursurile "de lemn" nu se numără printre ele, dar le luăm ca atare.

Eh, dar de data asta a izbutit-o lată. Ceva mai corporatist, mai "haideţi să haidem" şi mai degeaba n-am auzit niciodată - şi-n niciun caz nu-mi imaginam c-am să aud de la el. Spicuind din ce-mi aduc aminte, a cuvântat cam aşa:
- Firma doreşte să-şi consolideze identitatea organizaţională şi să aibă o viziune a viitorului. Vă rog, dacă aveţi idei, veniţi şi spuneţi-ne, suntem deschişi.
Un coleg aflat ceva mai în spate a mormăit că, dacă cineva are viziuni, ar trebui să se ducă la doctor. Trecând peste faptul că pentru identitatea companiei există un departament de imagine, de ce-ar fi asta treaba logisticii? Din fericire pentru coleg, şeful nu l-a auzit şi-a început alineat nou:
- Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, să fim flexibili să cooperăm, să venim cu idei. Dumneavoastră munciţi foarte bine, dar trebuie să puneţi mai multă pasiune. Trebuie să ardeţi pentru firmă!
La punctul ăsta a trebuit să mă ciupesc zdravăn ca să nu mă  pufnească râsul. Era atât de ridicol şi de ne-specific lui, că mi se făcea şi milă. Cine l-o fi pedepsit să stea în faţa noastră şi să îndruge bazaconiile alea? O fi pierdut vreun pariu, altfel nu-mi pot imagina.

Dar dacă stau şi mă gândesc, nu-i de mirare. Balivernele provin cu siguranţă "de sus", din birourile unde se respiră aer mai rarefiat, corporatist. Dar tot de-acolo se contemplează lumea prin ochelari de cal. Cam aşa cum se întâmplă în filmuleţul ăsta:



(Credeţi-mă pe cuvânt, merită să-l vedeţi până la capăt).

Altminteri, am ajuns la concluzia că printre noi trebuie să fi fost cineva care l-a luat pe Musiu Şarl în serios. Nu de alta, dar ieri mirosea a ars (reparau tehnicienii ceva pe la bandă), aşa că eu am tras concluzia că probabil vreun coleg arde conştiincios pentru firmă.... :)) Cu pasiune, desigur, nu aşa oricum.