sâmbătă, 28 aprilie 2012

Nu inteleg vaicarelile mamelor


Pe bune, poate am eu o problema / pasare / pitic pe creier sau alta defectiune majora si neidentificata in plan intelectualo-emotional, insa realitatea este ca nu reusesc sa inteleg felul in care se plang mamele de cat de greu e in primele luni de viata ale copilului. De cate ori vorbesc cu vreuna incepe invariabil cu "aoleu, ce greu e", vaicarit eventual urmat de imbecila completare (recent auzita si, in principal, motivul enervarii care-a dus la textul asta), "bucura-te ca n-ai".

Ce vorbesti, Franz? Sa ma bucur ca nu am? Multumesc de sfat, poti sa faci bors din el daca n-ai mai gasit legume-n piata. Nu, nu pot sa ma bucur ca n-am copii si asa cum tu nu ma intelegi pe mine ca nu ma bucur fiindca n-am de ce, nici eu nu te inteleg pe tine, proaspata mama, ca nu faci altceva decat sa te vaiti ca aoleu ce greu e cu copilul asta, aoleu nu mai poti, aoleu nu mai rezisti. 

Realistic vorbind, imi dau seama (pana si eu, da!) ca primele saptamani de viata ale primului copil nu sunt deloc usoare. N-au cum fi usoare, pentru ca tu esti vlaguita fizic de experienta nasterii, emotional esti praf fiindca hormonii joaca tontoroiul, responsabilitatea mica si-n Pampers pe care o ai este imensa si, odata ce ti-ai dat seama de asta, esti pur si simplu ingrozita sa nu faci ceva ce i-ar putea dauna etc etc etc.

Bun, dar chiar nu mai e nimic de spus pe tema "bebelusul tau nou-nascut" decat vaicareli? Repet, fara a fi in situatia asta, inteleg de ce si cum. Siiiigur, am auzit-o si pe-asta: "draga, tu n-ai, nu stii cum e pentru noi, mamele". Multumesc din nou, esti foarte draguta. Dar daca tot ai fost asa amabila, n-ai vrea sa-mi spui de ce-ai mai facut copilul asta din moment ce, de cinci saptamani incoace, nu faci decat sa te vaiti ca e greu? Si ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa gatesti ca la Capsa? Si ca ai vergeturi si aoleu (iar), cum te duci tu la plaja, adica stai ca anul asta nu apuci tu sa faci plaja cu asta micu', aoleu, oare ti-or trece pana la anu'?

Un copil e o binecuvantare, din ce-am inteles. Atunci, de ce mamele se poarta ca si cum ar fi o povara? De ce nu spun, macar o data la zece de "aoleu", cat de minunat este faptul ca au un prunc? Ca proaspata mamica, nu poti sa spui macar o data cat de sublim e sa-l vezi cum da din manute si ce miracol e sa-l alaptezi, iar el sa adoarma cu sanul in gurita?

PS: persoana de care am scris este reala, insa nu este prietena mea. Despre o prietena nu as scrie pe blog, ci i-as spune in fata ce gandesc. E doar o cunostinta cu care pana de curand nici nu avusesem prea multe texte, dar care de cand a devenit mama tine sa incunostiinteze pe toata lumea cat e de greu. Cu bonus pentru mine, care n-am si n-o sa am.

vineri, 27 aprilie 2012

Cinci actori numa' buni de dat cu capul de pereti


Colindand net-ul (ca energie pentru scris n-am prea avut zilele astea si inca nu prea am), am dat peste Buticul cu firme si carti si acolo am descoperit o leapsa nostima. 

Titlul explica totul, motivul alegerilor mele este pur subiectiv, de gustibus nu discutam :D, asa ca let's shoot.  My Top 5 include pe urmatorii: 

1. Leonardo Di Caprio


Lumea zice ca ar fi un actor bun, insa eu n-am rezistat decat la jumatate de ora din "Inception" (am povestit aici experienta mea lamentabila cu acest film), asa ca n-am avut ocazia sa-l vad jucand si altceva decat siroposenii si you-are-the-one-and-only stuff.
Niciodata nu m-a convins si niciodata nu l-am considerat mai mult decat un sirop de tuse cu un dram de talent si extrem de mult noroc.


2. Sandra Bullock



Am vazut-o in "Blind Side" si-n ruptul capului n-am inteles de ce-a primit Oscar pentru rol. Probabil  concurenta a fost mai slaba, fapt greu de imaginat. E absolut nesarata. In comparatie cu ea, "Critica ratiunii pure" e un adevarat thriller.

3. Sarah Jessica Parker 


Daca iapa ar fi fost bipeda, fix asa ar fi aratat. De altfel exista si un site al carui nume, deloc intamplator, este sarahjessicaparkerlookslikeahorse.com. Pozele de-acolo sunt mai mult decat relevante. Dincolo de asta, ii lipsesc cele mai elementare notiuni de stil, afara doar de cazul in care face concurenta iepei. 

4. Jude Law



Versiunea mai recenta a siropului de tuse. Lipicios ca vata pe bat, convingator in filme ca baronul Munchausen si plin de sex-appeal ca broasca de par. 

5. Tori Spelling


Seducatoare ca untul la soare si prajita ca o ciozvarta uitata doua zile in cuptor. Daca o despoi de numele de familie, nu mai raman din ea decat zambetul de cauciuc si privirea usor bovina. Talent actoricesc? Da' ce, e actrita?

Daca vreti si voi sa-i dati pe unii cu capul de pereti, nu ezitati, leapsa e pentru toata lumea :)

marți, 24 aprilie 2012

In viteza


Dupa cum recent va spuneam, de cateva saptamani incoace astia ai mei de la serviciu ne muncesc intr-un stil pe care intre timp am ajuns sa-l cunosc (din ciclul "cand trebuie sa fie gata cutare chestie?" "IERI!!!") si am reusit sa ma obisnuiesc cu asta, dar faptul ca nu s-a descoperit inca o metoda pentru a dilata timpul explica absenta mea din ultimele zile.

Sper ca din partea voastra sa am parte de intelegere, ca Penita deja nu mai vorbeste cu mine. Revin cat ati zice peste (apropo, n-am inteles niciodata de ce taman "peste". De ce nu "pac", de exemplu? E un cuvant mai scurt). 

Intre timp, va propun un mic exercitiu de imaginatie: cam cat de inteligent tre' sa fii sa autorizezi desfasurarea unui miting de protest in aceeasi zi, acelasi interval orar si aceeasi zona in care se organizeaza un festival al berii?

Da, niste omuleti teutoni au copt isprava asta :D Brilliant, nu-i asa?

duminică, 22 aprilie 2012

"Green Mile" - o poveste fabuloasa despre zadarnicie


Cu toate ca de obicei fac lucrurile in ordine inversa - mai intai citesc cartea si ulterior, daca am fost suficient de impresionata sau povestea m-a facut indeajuns de curioasa, vad si filmul. In cazul romanului "Green Mile" (in romaneste, "Culoarul mortii"), lucrurile au stat invers - am vazut filmul si imediat dupa aceea am inceput sa citesc si cartea. Aveam convingerea ca, din moment ce dupa aceasta carte a iesit un film atat de incredibil de bun, nu se poate sa ma dezamageasca.

Si-am avut dreptate, de fapt nici nu-mi imaginasem cata dreptate se va dovedi ca am. De la "Quo Vadis" nu mi s-a mai intamplat sa citesc rand dupa rand avand un nod in gat si simtindu-mi lacrimile urcand in ochi. Iar "Quo Vadis" am citit-o acum vreo 12 ani, iar de-atunci au fost multe carti. Foarte multe, insa niciuna care sa ma impresioneze atat de mult.

Povestea se intampla la inceputul anilor '30, in ceea ce cred ca e unul dintre cele mai sinistre decoruri cu putinta: sectorul E, cel al condamnatilor la moarte, intr-o inchisoare din sudul Statelor Unite. Ultima statie inainte de intalnirea cu Old Sparky, cum fusese botezat scaunul electric de catre gardieni, intr-o incercare (esuata) de a bagateliza putin caracterul sinistru al obiectului.

John Coffey ("ca si bautura, numai ca nu se scrie la fel", dupa cum se prezinta el) ocupa o celula din sectorul E dupa ce este condamnat pentru violarea si uciderea a doua fetite. Din punct de vedere al juratilor, nu exista nicio indoiala. Este gasit leganand cadavrele insangerate ale fetelor si ii spune serifului: "N-am putut sa le fac la loc. Am incercat, dar a fost prea tarziu". Iar daca putea fi ceva mai rau decat asta, fetele erau albe, iar John este negru si are aproape doi metri inaltime. Intalnirea cu Old Sparky era, in acest caz, usor de prevazut.

Numai ca John este un condamnat cu totul atipic: politicos, bland si timid. "Eu.... eu nu stiu prea multe, sefule", spune el, cu o sinceritate absolut sfasietoare, intr-o discutie cu gardianul-sef Paul Edgecombe. John e un copil mare, cu suflet imens si, dupa cum se va dovedi, nevinovat de crima care-l adusese in celula mortii. Mai mult decat atat, e inzestrat cu insusiri supranaturale - poate vindeca bolile si are capacitatea de a citi gandurile tuturor. Vrea doar sa faca bine si poarta povara lumii intregi; simte durerea si rautatea celorlalti, ceea ce-l afecteaza, asa incat e mai tot timpul cu ochii in lacrimi. A fost intotdeauna un singuratic, oamenii n-au fost dispusi sa-l cunoasca, mereu alungat, batut in copilarie, angajat doar ca zilier, umilit in permanenta. John a obosit de cata rautatate si suferinta e in lume si vrea sa plece. 
Este executat pe scaunul electric pentru o crima pe care nu a comis-o si tot el este cel care-i incurajeaza pe gardieni, daramati din punct de vedere moral la gandul ca omoara un om nevinovat si atat de bun.

"Green Mile" este un roman foarte complex: te face cand sa razi, cand sa plangi, e o carte despre dragoste si despre nedreptate, despre viata si despre moarte, despre ticalosie (Percy Wetmore si William Wharton) si miracole (John, vindecand-o pe Melinda Moores), despre pedepsirea nemernicilor si despre suferinta nevinovatilor. Mesajul este unul tulburator si realist deopotriva: oamenii tind sa respinga ceea ce nu inteleg si sa distruga, atat din ignoranta cat si din rautate, ceea ce e mai bun.

vineri, 20 aprilie 2012

Fosta mea prietena. Demult trecuta, niciodata uitata


Cred ca azi e un moment numai bun sa scriu postul pe care-l pritocesc de vreo 4-5 zile, dat fiind faptul ca nu stau tocmai inaltator cu moralul: oboseala (ne haituiesc la serviciu ca pe hotii de cai si se studiaza modalitatea prin care sa putem face 171635322423433 de lucruri in acelasi timp; inca n-au reusit sa ne aduca la acest nivel, da' nu se lasa); o stare oarecum depresiva; prea multele ganduri invalmasite; faptul ca se apropie luna mai care, din anumite motive, va avea pentru mine o semnificatie cu totul aparte atat timp cat voi trai pe-acest pamant; astenie de primavara tarzie (o fi a doua jumatate a lui aprilie, da' ieri a trebuit sa rad gheata de pe masina), si cred c-ar mai fi vreo cateva astfel de "catalizatoare".... insa cele pe care le-am enumerat deja sunt suficiente. 

Au trecut 17 ani. Am dublul varstei din momentul ala + inca 2 ani peste. A fost depasita, chiar daca provocase un cataclism. A trecut, chiar daca a lasat in urma tristeti si umbre. Am mers mai departe, chiar daca un ceva din mine a disparut pentru totdeauna odata cu ea. 

Oricat ar suna de exagerat-de-metaforic sau de paradoxal sau de-amandoua, ajunsesem sa dezvolt un fel de relatie ciudata cu durerea constanta, cauzata de boala pe care-o aveam. O cunosteam ca pe nimeni altcineva. Stiam cand imi bate la usa, in general stiam si cam cat sta in vizita, ceea ce nu prea stiam era cum s-o trimit acasa, oriunde-ar fi fost acest "acasa" al ei. In aceasta privinta, am experimentat pana-n ultima clipa tot felul de calmante in tot felul de combinatii, de ma mir si-acum ca mi-am pastrat stomacul sanatos si creierii neprajiti.

Trecand peste fazele sa le zicem preliminare ale bolii (care, traduse in timp, au insumat aproape un an de zile), o sa ma refer doar la ultimele 3-4 luni inainte de inceputul noii mele vieti. Din sporadica, asa cum fusese pana atunci, devenise cu timpul tot mai frecventa, pentru ca-n ultimele luni sa nu mai fie nici macar o zi in care sa nu-si faca aparitia. Durata vizitei a ramas, in principiu, aceeasi pana la sfarsit - cam trei sferturi de ora / o ora. 

Cel mai ciudat aspect era insa faptul ca aparea ciclic, cu o regularitate pe cat de neinteles, pe atat de innebunitoare. Astfel, vreo saptamana-doua ma durea, invariabil, in cursul diminetii. In perioada "dimineata" nu era zi in care sa apuc ora pranzului fara sa fi agonizat, indiferent unde ma prindea vizita impricinatei: la scoala (unde ma chirceam cu capul pe banca si nu auzeam nimic din ce se intampla in jur) sau acasa, unde dadeam peste cap doua tablete de Calmogen si o fiola de Algocalmin, dupa care ma ghemuiam in pozitia fetus si asteptam sa se plictiseasca si sa plece. Nu-i placeau calmantele, asa ca devenea tot mai molateca si pana la urma se dadea dusa, nu inainte de-a ma face sa-mi urasc zilele. Revenea insa a doua zi, iar atunci cand imi trageam sufletul dupa criza, stiam ca e doar un intermezzo. Ca-n urmatoarea zi o voi lua de la capat. 

Pe nepusa masa insa, ciclul se schimba: durerea aparea numai dupa-amiaza. Se plictisise sa fie matinala, probabil. Pentru urmatoarele 10-14 zile o asteptam la five o'clock, mai lipsea sa-i pregatesc ceaiul. Dupa alte aproximativ doua saptamani urma faza "durerea de seara" si, cu adevarat cea mai insuportabila etapa, noaptea. Asta ma trezea invariabil din somn, ma facea sa orbecaiesc prin casa dupa calmante (dupa ce m-am "antrenat" ajunsesem sa-mi pregatesc inainte de culcare fiola, tabletele si paharul cu apa pe noptiera, in vederea crizei nocturne), imi sarea somnul, dimineata ma trezeam epuizata si cu ochii cat cepele. Daca va-ntrebati ce urma dupa faza "durere de noapte", raspunsul e simplu: se relua ciclul "durere de dimineata". Over and over again. 

Ciclicitatea asta absolut bizara n-a putut fi niciodata explicata de medici. Nici macar de cel caruia ii datorez viata. Dar, la cate neclaritati au insotit diagnosticul (ramas incert inclusiv dupa interventie & vindecare  si innobilat, in lipsa de alte variante, cu denumirea pompoasa de "sindrom"), o enigma in plus chiar nu mai conta. Astazi, la o azvarlitura de bat de doua decenii de-atunci, nu mai conteaza nici pentru mine, decat cel mult cu titlu de curiozitate.

Mai mult decat boala in sine si pretul pe care l-am platit pentru a fi din nou un om normal, fosta mea prietena m-a invatat lectia neputintei. In confruntarea cu ea aveam mainile legate: n-o puteam impiedica sa apara, n-o puteam alunga decat dupa ce-si facea numarul si, in ciuda calmantelor, n-o puteam face sa devina macar suportabila decat dupa un interval de timp care pentru oricine altcineva se contabiliza in minute, dar pentru mine - in veacuri.

Poate exact din motivul asta a ramas neuitata.

duminică, 15 aprilie 2012

Hristos a inviat! Facebook likes this


Dupa cum spuneam in "episodul pilot" de saptamana trecuta, iata-ma-s la intalnirea saptamanala. Ma bucur sa va revad, sper ca sentimentul e reciproc si daca nu e, fiti si voi diplomati si nu-mi raniti sentimentele :D

Incep prin a declara solemn ca, dupa ce-am vazut ce e pe Facebook zilele astea, n-am de gand sa-mi fac niciodata cont. Pe onoarea mea de Penita. Pagina de Facebook a Gretei seamana cu un tablou pictat de Picasso la betie, inspirat de versurile unui Nichita la fel de abulic. Bref, wall-ul ei s-a umplut de numeroase oua pestrite, iepurasi, pui si boboci iesind din gaoace de oua incondeiate sau celebra imagine cu purcelul care-i ureaza mielului sa pasca fericit, iar mielul e pissed off. Peste astea, periodic se presara cate un praf de smerenie, concretizat in imagini cu Iisus sau link-uri youtube cu "Hristos a inviat".

Ca sa nu mai zic de celebrele "lumina sa va invaluie, sa va scalde, sa va patrunda, sa va faca si sa va dreaga". Si miracolul Invierii, pe care nu cred ca-l intelege nimeni de fapt (asa si trebuie de fapt, ca de-aia e miracol), dar despre care cei mai multi tasteaza lacramos in SMS-uri de tip "send to all" si suspina cu piosenie in timp ce tag-uiesc 55 de persoane intr-o poza cu un cos cu oua si o lumanare. Iar lumea tag-uita se simte datoare sa scrie ceva, si uite-asa se labarteaza ditamai carnatul pe Facebook, de dai scroll pana aproape faci sindrom de tunel carpian (ma dau si culta, iote ce cuvinte elevate folosesc). 

Sa nu va-mpinga pacatul sa ma suspectati ca as avea ceva impotriva decoratiunilor de Paste, in general. Departe de mine gandul, ca Vladivostok de Caraibe. Insa tot ce e prea mult strica, iar de-atatea culori imi fac ochii "bling-bling" si tare mi-e ca am nevoie de inca o pereche de ochelari. La fel de finuti si discreti precum actualii din figura de mai sus :D

In consecinta, mi-am zis ca am nevoie de o schimbare de decor si am inceput sa haladuiesc pe site-uri, in cautare de posibile revelatii. Si ce sa vezi, domn'le, am gasit ceva care.... cum sa va spun.... ar face sa roseasca si-un elefant.

"Zece pozitii sexuale de Sarbatoare. Incearca ceva nou dupa ciocnirea oualor!". Say what? Mai ales asta cu sex dupa "ciocnirea oualor" suna foarte kinky. Dar am senzatia ca pe barbati ii va incerca un sentiment cam neplacut in fata unei asemenea perspective. Ce-o fi avut in cap tanti autoarea articolului? Oua ciocnite, pardon de vorba rusinoasa.

Graieste ea mai departe: "Postul trupesc iti poate da o pofta nestavilita de sex, pe care trebuie sa ti-o satisfaci alegand pozitii sexuale incitante, menite sa-ti serveasca orgasmul pe tava". Poftim? Serviti orgasm la tava? Prajit sau inabusit? Cu garnitura sau fara? Cat costa suta de grame?

Deci daca mai era cineva care nu s-a prins, spilul cu postul e sa-ti potolesti poftele cu pozitii fistichii, din care spicuiesc: Paianjenul, Creasta Raiului (asta tre' sa fie o pozitie indeosebi spirituala), Calul in galop sau Saua arzatoare (nu m-am prins daca intre ultimele doua e vreo legatura, altfel spus daca se pune saua pe cal sau arde calul sub sa).

Pana saptamana viitoare, cand urmeaza sa va povestesc despre minunatiile astea de pozitii si sa le analizam impreuna, va doresc Sarbatori linistite si sa nu ciocniti alte oua in afara de cele efectuate de gaina.

joi, 12 aprilie 2012

Cea mai importanta banalitate


Azi am fost la medic. Ma rog, asta nu e prea interesant, dupa cum nu sunt prea interesante nici motivele care m-au dus acolo. Sa zicem, o problema minora, dar pe care numai un specialist o putea lua de coada (si a luat-o, acum urmeaza ca eu sa dau corespunzator cu ea de pereti. Cu problema, adica). 

Paralel, am aflat ca in celelalte privinte sunt in regula si totul e asa cum trebuie sa fie. Am rasuflat usurata, pentru ca apoi sa ma apuce toti nervii din lume pe mine insami. Cum naiba de-mi permit luxul de-a fi atat de neglijenta? Sa nu mai ajung de 2 ani si jumatate la un control, auzi tu. 

Si-asta dupa ce, data trecuta (ahem, acu' 2 ani si jumatate) am facut ochii cat farfuriile cand medicul mi-a zis ca vede "ceva" cam dubios. Respectivul "ceva" s-a dovedit absolut inofensiv. Dar asta am aflat dupa trei saptamani, o tomografie si un RMN. I-am promis atunci doctorului si mi-am promis si mie ca ne revedem dupa sase luni. Mda, se vede cam in ce fel m-am tinut de cuvant pana acum.

Astazi nu i-am mai promis nimic. Mi-a zis ca nici n-ar fi nevoie, pentru ca a auzit toate promisiunile posibile, exprimate in toate felurile existente. Si abia cuvintele astea m-au facut sa reflectez cat sunt am fost de inconstienta. 

De ce-om face noi, oamenii, asemenea prostii? De ce ajungem la medic numai cand nevoia ne impinge? Eu cica sunt o femeie cu oarece educatiune (cum ar zice nenea Iancu), sau cel putin asa am pretentia. Atunci de ce ma port ca-n Evul Mediu, for Pete's sake?

Da, e banal: sa mergem periodic la control, sa, sa, sa. Si ne simtim bine. Si n-o facem. Si de cele mai multe ori, avem noroc. Nici nu vreau sa ma gandesc la alternativa. Dar poate-ar trebui, ca sa-mi bag mintile-n cap. Prea lejer luam sanatatea ca pe un dat cuvenit si prea usor tindem uneori sa uitam cat suntem de norocosi.

Daca voi sunteti mai responsabili ca mine, va felicit la modul cel mai sincer si aspir sa ma "molipsesc" de la voi. 
Daca sunteti la fel de inconstienti ca mine, incercati sa remediati asta. Stiu, e un fel de "lasa-ma sa te las". Nu va cert (ar fi chiar culmea, doar nici eu nu-s mai breaza), dar va rog: nu mai amanati. Nu peste cateva zile, nu saptamana viitoare. Puneti mana pe telefon si faceti-va o programare chiar acum.

Nimeni nu e mai important decat propria persoana. Iar de corpul asta avem nevoie inca multi ani de-acum incolo. Hai sa avem un pic de grija de el, bine? :)

luni, 9 aprilie 2012

Despre Tano Cariddi, asa cum l-am "cunoscut" eu


Aseara, dupa ce-am vazut ultima parte a celei de-a zecea (si ultime) serii a serialului "Caracatita", am ramas pe ganduri si n-am reusit nici dupa o noapte de somn sa ma detasez de cele vazute. Si de-atunci ma gandesc la unul dintre cele mai complexe personaje pe care le-am vazut pana acum si care m-a fascinat inca de la aparitia sa in film. 

Teribilul Tano Cariddi.

N-a existat in tot serialul o figura mai aparte, mai prestanta, mai controversata, mai fascinanta si mai completa decat el. A fost nucleul in jurul caruia au gravitat toate celelalte personaje si a constituit fundatia pe care s-a construit cea mai mare parte a intrigii. 

Eminenta cenusie din spatele tuturor, inspaimantator de inteligent si insasi definitia diabolicului. Omul negru - inclusiv la propriu, daca ne gandim la eterna sa infatisare (palton negru purtat peste un costum de culoare inchisa, parul brunet pieptanat intotdeauna pe spate si uns din belsug cu briantina). Si, ceea ce devine evident mai ales in ultimele doua serii, omul a carui viata a fost marcata de doua tragedii. Doua femei care i-au trasat liniile destinului. Pe de-o parte mama, ucisa in fata lui pe vremea cand Tano avea numai vreo trei-patru ani si a carei imagine revine cu obstinatie in amintirea adultului; pe de alta parte, cea care a inchis cercul si i-a desavarsit tragedia - sotia sa, Esther, pe care a sugrumat-o, intr-una dintre scenele cele mai intense si incarcate de tragism din tot serialul, in momentul in care afla ca l-a tradat. 

"Locul tau este in iad", ii spune una dintre numeroasele sale victime. "Singurul iad existent este lumea in care traim", raspunde Tano, inainte de a apasa pe tragaci. Aceste cuvinte reprezinta chintesenta personajului Tano Cariddi, a carui viata a stat tot timpul sub semnul luptei cu iadul din el insusi.

Tano a fost cel mai longeviv personaj al serialului, supravietuindu-le tuturor, iesind teafar dintr-o multime de comploturi si fiind capabil sa revina in lupta dupa ani de zile petrecuti in inchisoare sau izolat in munti, ca si cum n-ar fi plecat niciodata. Asul din maneca al Mafiei, cel care era in stare sa repuna impecabil pe fagas o actiune aparent sortita esecului si a carui inteligenta a dus la declinul Cupolei si stabilirea unei noi ordini. 

Despre Tano se poate spune ca, pana la cea de-a noua serie, a fost un personaj neinteles. Era doar un tip dracesc de inteligent si de-un cinism infernal, care alesese sa-si puna mintea in slujba raului si al carui unic scop era, dupa cum spunea chiar el, puterea suprema. Singura slabiciune - sora lui bolnava psihic, Maria - nu era "suficienta" pentru a fi inteles. Abia cand in viata lui apare Esther si, odata cu ea, primele momente de vulnerabilitate ale lui Tano, incepem sa-l intelegem. Sa ne dam seama ca, dincolo de ferocitatea lui, era in fond  un om care voia sa fie iubit. Si care, pentru prima data in viata lui, iubea.  Numai ca nu alesese bine, iar omorand-o pe Esther s-a omorat si pe sine. 

Tano Carridi era de fapt un mort viu in momentul in care, dupa un ultim gest sfidator la adresa eternei lui urmaritoare - judecatoarea Silvia Conti - se lasa sa cada in lava fierbinte a unui vulcan in eruptie. Sfarsitul lui marcheaza nu numai sfarsitul serialului, ci si (simbolic vorbind) sfarsitul unei ere din istoria Mafiei. 

Am scris postul acesta ascultand, din nou si din nou, tema "Intimamente" de pe coloana sonora a filmului. E o melodie nepamantean de frumoasa si cred ca e cea mai potrivita sa incheie un text dedicat lui Tano Cariddi. O puteti asculta accesand acest link: http://www.youtube.com/watch?v=MWTC9kMPs6Y&feature=relmfu

vineri, 6 aprilie 2012

Invitat special permanent: Penita Carcotasa


Bine-am venit, bine v-am gasit, nu va speriati de mine ca nu sunt agresiva decat din lipsa de cafea sau de somn. Daca antementionatele necesitati imi sunt satisfacute, am o bunadispozitie si-un chef de viata, ceva de speriat. Si-atunci ma apuc sa comentez (sau sa carcotesc, zice Greta, dandu-mi un ghiont ca sa-mi aduc aminte cum ma cheama si ce menire am, de fapt) pe marginea unor texte scrise cu mai mult sau mai putin talent in revistele si pe site-urile din Romania. 

N-am un domeniu preferat anume, dar am remarcat ca majoritatea perlelor provin din articolele pe teme de moda si frumusete. Probabil ritualurile si combinatiile vestimentare reprezinta un subiect atat de complex si solicitant, incat nu mai tii cont ca scrii (si) ineptii, uiti de virgule sau dai cu ele de-a azvarlita pretutindeni, mai executi din cand in cand cate-o cacofonie si mai dai cate-un sfat zdrobitor de inteligent, din categoria "ca sa ocrotiti natura, nu faceti focul in padure". 

Sunt, prin urmare, un fel de critic mai neconventional si-n alta ordine de idei, sa stiti ca nu-s nou-nascuta. Fiintez de vreo 3 ani si jumatate, dintre care vreo doi am penitat pe un alt site, iar in ultimul an si jumatate m-am aflat in hibernare. Greta a cam uitat de mine si sa nu-i spuneti, dar am fost foarte ofensata din cauza asta (mi-a trecut intre timp, mai ales dupa ce s-a hotarat sa ma scoata din nou la lumina). 

Planul este sa apar aici o data pe saptamana (cred ca-n weekend), dar daca se va intampla sa absentez de la apel, sa stiti ca: 1) voi recupera si 2) numa' Greta e de vina.

Va salut si sa ne citim cu bine incepand de saptamana viitoare :)

Cu drag, a voastra credincioasa

Penita Carcotasa 

miercuri, 4 aprilie 2012

Clipa, nu te intorci macar o data...?


In seara asta sunt cam trista. N-am deloc intentia sa va intristez si pe voi, dar mi-as parea bine daca as reusi sa va determin sa reflectati un pic la vorbele lui Paler. Si sa faceti lucrurile la timpul lor, macar pe cele mai importante. Fiindca momentul X, odata trecut, nu se mai intoarce niciodata. Nu mai putem sterge si inregistra din nou.

Spre exemplificare, am sa va marturisesc un mare regret al meu. Se refera la nunta mea, care-a avut loc la trei ani dupa cununia civila. Initial planuiseram doi ani, insa motive partial de ordin logistic si partial de ordin medical au facut sa se mai adauge un an. Nu ca asta ar mai fi facut vreo diferenta; clipa perfecta pentru rochia de mireasa trecuse oricum.

A nu se intelege din asta ca nu m-am bucurat de nunta si de ziua aceea. Intr-un anume fel, l-am simtit pe el mult mai aproape si mult mai "omul meu" decat s-ar fi intamplat, poate, daca am fi facut nunta imediat dupa ce ne casatoriseram civil. Cei trei ani petrecuti impreuna pana atunci ne ajutasera sa ne cunoastem cu adevarat, ne unisera si ne aratasera ca putem merge cu sufletul impacat in fata Lui Dumnezeu: pentru fiecare, celalalt era cu adevarat The One si asta a adus un plus de magie momentului "se cununa robul cu roaba". 

Cu toate acestea insa.... a lipsit naivitatea. Candoarea. Senzatia aia incredibila pe care-o ai cand te uiti la omul de langa tine, fiert de emotii in costumul lui de mire, si-ti repeti "de-acum, e sotul meu". Stiu ca, dintr-o multime de motive, ar fi fost aproape imposibil sa facem nunta odata cu momentul semnaturii de la primarie. Si mai stiu si ca, dupa cum realitatea a aratat, a fost foarte bine asa cum a fost si cum am facut.

Dar nu pot sa nu-mi para rau, pe undeva. A fost un adevarat once in a lifetime, pe care nu l-am putut trai la maxima intensitate.

Va doresc sa nu faceti ca mine.

luni, 2 aprilie 2012

Ce m-o fi apucat, frate?


Inca n-am raspunsul la intrebarea din titlu. Insa avand in vedere comportamentul meu alimentar de vreo saptamana incoace, zici c-am dat in boala vacii nebune. Oricum ar fi aia (boala, nu vaca).

De ce spun asta? Oh well, din urmatoarele pricini:

- mestec aproape in continuu, aproape orice; de la guma de mestecat cu aroma de ceai verde si ursuleti Haribo, continuand cu sandvisuri si croissante la serviciu peste zi, ceva mancare calda cand ajung acasa si, cina celor care vor sa aiba constiinta impacata, mere :D;

- ma pomenesc gandindu-ma in cele mai neasteptate momente, la cele mai inedite alimente; aseara m-a traznit, subit si fara vreun motiv anume, o pofta nebuna de pepene murat. Regatul si un cal, vorba marelui Will, pentru o felie de pepene murat bine si exact cat trebuie de acrisor. Am procurat astazi antementionata delicatesa de la magazinul rusesc, mi-am facut damblaua...  si acum contemplez faptul ca a mai ramas mai bine de jumatate de pepene, de care - evident :D - nu mai am niciun chef.  Bravo, madam.

- execut niste combinatii gastronomice de-a dreptul elucubrante: cartofi prajiti cu mustar, chifle dulci cu stafide mancate cu ton marinat, masline cu iaurt cu fructe. Recitind in special acest ultim punct, cred ca este cazul sa-mi fac griji :D

Gravida, cu siguranta nu sunt. Si-atunci?

*emoticon care se scarpina in cap si cugeta adanc*

duminică, 1 aprilie 2012

Nurofen si Agatha Christie


Previzibil, am racit. Nici n-avea cum sa se intample altfel, de vreme ce:  a) in schimbul 1 plec pe -3 grade si ma intorc pe 22, iar in schimbul 2 plec pe 22 de grade si ma intorc pe cel mult 5-6 si b) transpir la serviciu si ma "zvant" in pauze. Eficient. Afara. 

Tot previzibil, n-am nicio intentie sa-mi scot scutire medicala si sa zac. Atata timp cat sunt in masura sa conduc masina, sunt in masura si sa-mi fac treaba. Nu ca s-ar prabusi firma fara mine, dar n-am fost niciodata genul ipohondru sau care sa profite de-o oarecare slabiciune. Si ceva-mi spune ca nici sanse sa devin asa nu mai am. 

Dar daca mai am energie sa prestez la munci, energie sa fac altceva decat sa vegetez in pat n-am avut tot weekend-ul. Cu aceasta ocazie m-am dedat unei placeri de care nu mai avusesem vreme / dispozitie de multi ani: un maraton Agatha Christie. Am descoperit un roman cu Poirot care, inexplicabil, imi scapase pana acum ("The third girl"), am recitit romanele "Cei patru mari" si "Adversarul secret", precum si vreo cateva nuvele. Si am cautat pe net, deocamdata fara succes, romanul  "N sau M?", pe care l-am citit in adolescenta si despre care tin minte ca mi-a placut foarte mult. 

Ceai fierbinte, Nurofen si Agatha Christie. Reteta perfecta pentru a invinge o raceala nerusinata. Si un medalion splendid, lucrat manual din sticla de Murano, primit cadou si care-mi place asa cum putine bijuterii imi plac.

Oh well, avand in vedere toate acestea, nu-i asa de rau ca maine e luni ;)) Ca sa-l citez pe insusi Hercule Poirot cand era si el atins de raceala, "in fond, poate ca este posibil sa supravietuiesc de data aceasta" :))