miercuri, 22 mai 2019

Meandrele unei călătorii cu trenul: de la 45 de minute la 5 ore


Săptămâna asta am schimbul doi, așa încât naveta cu trenul este ceva mai suportabilă. Măcar nu mai trebuie să mă trezesc la 4, for a change. Problema este că e un mijloc de transport pe cât de comod, pe atât de labil. 
Am avut aproape în fiecare zi întârzieri (oh, please, sper că nu mai crede nimeni în mitul punctualității germane, care exact asta a devenit: un mit) și desigur că m-am indispus - oricum nu sunt într-o dispoziție tocmai trandafirie - dar ieri a fost, ei bine.... cu totul și cu totul deosebit. 

Ies din firmă la 18:05, e prea târziu să mai prind trenul de 18:12, deci stau pe peron până la 18:45 (gara cu pricina e nefuncțională și încuiată de ani de zile, biletele se cumpără de la automat). Plouă în șuvoaie, demult n-am mai văzut așa ceva, what a joy. Umbrela s-a declarat învinsă, m-am udat complet, cred că mi-aș putea stoarce lejer blugii. 
În fine, apare trenul, mă urc zgribulită, pornim. În 45 de minute ar trebui să ajungem. Dar după câteva sute de metri încetinește, târ-târ, târ-târ. Asta nu poate fi semn bun. Se oprește de-a binelea, conductorul străbate vagonul cu o moacă preocupată de zici că-n următoarele minute va declara război Statelor Unite, vorbește la telefon dar e prea departe să-l aud, în cele din urmă face un anunț la difuzor. Trenul nu mai poate înainta pentru că un pod  a fost inundat, drept pentru care facem ”o scurtă pauză”.

Ploua la fel de tare, deci personal nu vedeam rostul pauzei - nu e ca și cum s-ar remedia problema atâta timp cât continuă să plouă. Așteptăm vreun sfert de oră în incertitudine. Un tip începe să vocifereze că ”asta e bătaie de joc, cum își permit să ne țină aici?”. Păi nu te ține nimeni cu forța, reflectez eu, poftim de coboară și ia-o pe câmp, pe această mirifică vreme.

”Verdictul” este că trenul nu poate merge mai departe, ceea ceea ce nu mă surprinde. ”Să ni se aducă autobuz!”, zbiară tipul de mai devreme. Prietena lui îi ține isonul. ”Dacă trenul era plin s-ar fi comandat autobuz, dar sunteți numai 7 persoane în total, deci...”. Mai bine și-ar fi mușcat limba de trei ori. Mânia recalcitrantului se abate asupra nefericitului. 

Decid că nu-i mai suport răcnetele și mă duc în vagonul următor, unde găsesc patru bătrâni cu înfățișare atletică, îmbrăcați în trening. Fiecare din ei are bicicletă și aflu că se întorc dintr-o drumeție. Tot spre Bayreuth se îndreaptă. Sporovăim, socializăm, ca niște oameni sechestrați în tren ce ne aflăm. 

Bun, ce soluții avem totuși? Păiiii... nu prea multe, zice conductorul. Trenul se întoarce la capătul de linie (aflat la 20 de kilometri distanță). Acolo vom coborî și vom aștepta trenul de Nürnberg (!!), urmând ca de la Nürnberg să luăm trenul de Bayreuth. Un ocol de aproape 200 de kilometri. Formidabil sau ce?

Minunat plan, doar că avem de așteptat vreo 40 de minute pentru fiecare tren în parte. Adăugând la asta distanța pe care o vom parcurge, rezultă că vom ajunge la destinație în jurul orei 23. 

Am de ales între a mă apuca damblaua sau a mă amuza de ridicolul situației. Optez pentru a doua variantă. 
”Nu era tocmai în planul meu să ajung la Nürnberg în seara asta”, mustăcește unul dintre bătrâni, despre care aflu că se numește Gerhard, a fost arhitect și are 78 de ani.  Arată de cel mult 65. 

Pe drum stăm de vorbă. Ceilalți trei sunt bosumflați, mormăie ceva din categoria ”trebuia să ni se asigure aia și ailaltă”, apoi le cășunează pe mine. ”E bine de dumneavoastră, călătoriți lejer, doar cu poșeta, nu ca noi cu bicicletele”, mă boscorodește unul din ei. ”Vi se pare că e vreo diferență între mine și dumneavoastră din punct de vedere al modului în care voi ajunge acasă?”. Fazan, l-am încuiat. Gerhard îmi face cu ochiul.

Lăsând la o parte oboseala, agitația interioară, amărăciunea (”uite prin ce trec dacă nu mai am mașinuța”) și disconfortul cauzat de faptul că eram udă la picioare, a fost o călătorie interesantă. Am stat mai tot timpul de vorbă cu Gerhard, care mi-a povestit de concediile petrecute în Vietnam, Japonia sau Africa. ”Sunteți tânără. Nu acordați muncii o importanță mai mare decât are. Altele sunt lucrurile care contează cu adevărat”. 
Se întrerupe, cerându-și scuze: ”să o sun pe soția mea, să-i spun că tocmai fac un tur al regiunii și mai întârzii...”. 
Discuția e savuroasă, deși evident că n-o aud decât pe jumătate. 
- Da, Gerda, asta e situația, nu avem de ales.
Gerhard și Gerda, ce potriveală, mă gândesc eu.
- Stai liniștită, dragă. Ce să faci?? Unde vrei să vii cu mașina? Păi de la Bayreuth până unde ne aflăm acum sunt 60 de kilometri deja. Și pe asemenea ploaie, tu vrei să conduci? Se inundă podurile și ție-ți arde de condus?
Reflectez că, într-o situație similară, și eu aș fi o Gerda.
- Te rog să nu te mai agiți. Poți să te uiți în tihnă la ciudățenia aia de emisiune, profitând că de data asta nu-s acolo și nu pot comenta faptul că-ți pierzi vremea cu așa ceva.
Cum să nu îndrăgești un asemenea cuplu? 

Peste aproape trei ore l-a sunat ea. Eram la Nürnberg, așteptam să plecăm spre Bayreuth.
- S-a terminat emisiunea? Aha, și te-ai gândit să te mai agiți un pic, probabil te plictiseai. Oh, te rog, nu începe iar. Femeia germană își păstrează calmul.
Notiță mentală: să rețin chestia asta.

Plecăm. Peste un sfert de oră ne oprim în câmp. La naiba, nu din nou. ”Ne vom continua drumul în câteva minute”, ne asigură controlorul. 
- Ar face bine să fie doar câteva minute, mormăi eu, simțind că tocmai mi s-a topit ultima fărâmă de răbdare.
Gerhard râde.
- Femeia germană...  😃

Din fericire, chiar ”câteva minute” au fost, apoi am mers șnur până la Bayreuth. Între timp am aflat că avaria care provocase buclucul fusese remediată, se oprise și ploaia. De la gară am luat un taxi. Era 23:25 când am intrat în casă.

Azi dimineață mă simțeam ca și cum mă tocase careva cu bâta de baseball. Cum era aia cu femeia germană? 🙄

sâmbătă, 18 mai 2019

Un ”tribut” vechi de trei decenii


Cunoașteți, probabil, lozincile motivaționale care au devenit în bună parte laitmotiv - ”ai încredere în tine și în ceea ce simți, nu te lăsa influențat de ce spun alții, fii tu însuți”, blablabla și iar blablabla. Nu spun că n-or fi adevărate, dar dincolo de asta sunt exact ce-am zis - lozinci și puternic trebuie să fie cel care nu lasă vorbele altora să-i picure îndoiala în suflet. 

Eu nu cred că-s un om puternic. Cei care-mi cunosc ”traseul” vieții de până acum susțin că, dimpotrivă, numai o persoană puternică ar fi putut trece prin ceea ce mi s-a întâmplat mie, păstrându-și mintea cât de cât la locul ei. Personal consider însă că, dacă aș fi fost un om într-adevăr puternic, nu aș fi încercat în prag de 40 de ani să(-mi) demonstrez că ceea ce mi s-a spus cu aproximativ trei decenii în urmă nu e și nu a fost niciodată adevărat. 

Toată viața am fost destul de singuratică. N-am avut mulți prieteni, n-am avut ”o gașcă” (voi, cei de vârste apropiate, mai țineți minte cât de cool era să zici prin anii '90 că te duci la film ”cu gașca”?), în cluburi și la discotecă n-am mers decât de vreo 2 ori - exceptând taberele la mare, da' alea sunt altceva, nu se pun - și am fost la unul singur din celebrele chefuri studențești. Nu pot spune că m-a afectat chestia asta și parol nu sunt de părere că ar fi fost ceva anormal - așa mi-e firea și-n ziua de azi. Sunt doar foarte selectivă, nu vreo sălbatică. În școala primară am fost și victima unui bullying scos parcă din manual - cei mai expuși, se știe, sunt copiii mai solitari și retrași. Și-am suferit. Mult. Nu pentru că eram singură, ci fiindcă nu eram lăsată-n pace să fiu singură. 

”Asta pentru că ești antipatică și nimeni nu te suportă”, mi-a zis cineva din familie. Cineva foarte-foarte apropiat, atât de apropiat, încât afirmația asta m-a urmărit ani la rând. A continuat apoi să îmi explice: ”Și dacă eu nu te pot suferi, cum vrei să te suporte colegii tăi?”. 

Aveam vreo 10 ani pe-atunci, dar știam ce înseamnă cuvântul ăla. Antipatică. De-aș avea câte-un euro pentru fiecare dată când ruda asta mi-a zis că-s antipatică, aș deține o sumă frumușică. Habar n-am de ce mă considera așa. A, că nu mă putea suferi, de-asta nu mă-ndoiesc.  Dar antipatică? 

Aseară am fost la berărie. Cu 6 dintre colegii de serviciu și cu Musiu Șarl. Toți, ”convocați” de mine pe WhatsApp. ”Mi-aș dori ca înainte de plecare să mai beau o bere cu voi”, le-am scris în aprilie și toți au zis pe loc ”da”, cu variațiuni gen ”indiferent ce zi se stabilește, vin! Anulez orice-aș avea programat și vin” sau ”Dacă aș mai fi în compania aia, m-ar durea plecarea ta, dar bine că nu mai sunt”. (🙂)

Despre întrevederea cu ei voi scrie într-o postare dedicată, a fost o seară prea mișto ca să nu fie povestită separat. Și cred c-o să vă și arăt niște poze, ca să aveți o reprezentare a celor despre care am scris ani de zile 🙂 Acum însă, mai zic doar atât:

Oamenii ăștia au venit aseară numai și numai pentru mine. Toți, fără excepție, erau după o zi de serviciu. Musiu Șarl venise de la vreo 70 de kilometri și mai avea cam tot pe atât de condus până acasă. Unul dintre ceilalți a lucrat azi (și programul lui începe la 4:30 dimineața). Dar au venit să petrecem o seară împreună. Și a fost absolut fabulos.

Tu, cel care mi-ai zis că sunt antipatică, te-ai înșelat. Colegii mă plac și-mi vor simți lipsa. Seara trecută a fost o confirmare pe care, acum realizez, o așteptam de aproape 30 de ani. Mi-am dovedit mie ceea ce aveam nevoie să-mi dovedesc. Poate vreodată o să am tăria să-ți spun cât de mult m-a durut ceea ce mi-ai spus. Și sper să-ți pleci privirea. 

marți, 14 mai 2019

Fără titlu (da' cu nervi)


Mă distrez zilele astea ceva de groază.

Sunt prinsă în alambicatele hățișuri birocratice ale asigurărilor, ceea ce mă frustrează masiv (de parcă nu m-aș simți oricum ca bătută cu paru' de Bruce Willis, Schwarzenegger și Van Damme la un loc). Zeci de formulare de completat, povestit de numaiștiucâteori cum s-a întâmplat (ba Poliției, ba avocatei puse la dispoziție de asigurarea noastră, ba medicului, ba unui guguștiuc sanchi-specialist în accidente de muncă la noi în firmă - având în vedere că eram în drum spre serviciu, mă încadrez în categoria asta - ba unuia, ba altuia...).

Cică să depășesc momentul, mi se recomandă. Păi să-l depășească lumea care poate, că io cu mare plăcere iau notițe. Să văd și eu cum depășești o astfel de chestie, în măsura în care abia dacă ai terminat de istorisit vreunui pitpalac oficial, că te și trezești cu încă un formular pe care trebuie să scrii, ați ghicit, ”cum s-a întâmplat”.

Mi se pare așa de aiurea chestia asta. Eu n-am avut nicio vină, eu sunt victima unei stupizenii la granița nesimțirii, eu am pierdut (mult din punct de vedere material, foarte mult în plan logistic și enorm din punct de vedere sufletesc), deci aș merita să fiu scutită de toate frecușurile astea. Să primesc despăgubirile care-or fi de primit, deși în ce mă privește nicio sumă nu ar compensa ce am pierdut și basta, lăsați-mă să-mi revin. Să nu mai aud bufnitura aia sinistră de câte ori permit gândurilor să zburde slobode, să n-o mai caut pe Blackie cu privirea prin parcare, să-mi dispară gheara din suflet, pe care-o simt ori de câte ori aud un zgomot de portieră închisă.

(Da, știu că nu așa funcționează lucrurile și n-am decât să mă supun procedurilor, dar măcar pot să bombănesc pe-ndelete, nu?).

Altfel, e totul formidabil și nemaipomenit. Dacă până acum mă trezeam la 4:15 și la 5 plecam, săptămâna asta mă trezesc la 4:00 precis și la 4:30 ies din casă. Marș forțat aproape 3 kilometri până la gară, că nu e niciun autobuz la ora aia, ia trenul o oră, de la gara unde cobor mă ”culege” o colegă și parcurgem ultimii 8 kilometri până la serviciu cu mașina ei.

Aș fi putut primi o mașină de împrumut de la service, dar nu am vrut. Nu ar fi fost decât pentru câteva zile și nu mă văd în stare să conduc o mașină necunoscută, nu în starea în care sunt acum. Altădată am făcut-o (când Blackie era la reparat), dar de data asta nu mă simt capabilă.

Ce să vă zic, e așa mișto să mărșăluiești la 4:30 dimineața pe străzi, de n-am cuvinte. Bine că nu mai am decât două săptămâni jumate și basta. Duce-m-aș de aici mai repede, că de uitat înapoi n-o să mă uit.

joi, 9 mai 2019

Sunt aici


Nu bine.  Departe de a fi bine. 

A fost o săptămână cumplită, pe plan psihic mai ales. 

O să-mi revin eu, dar cred că mai e până acolo. 

Mulți oameni mi-au fost și-mi sunt alături. N-aș fi reușit să-mi țin biscuiții grămadă fără grija și suportul lor.  Și vouă vă sunt recunoscătoare pentru sprijinul transmis la postarea anterioară.

Am avut parte și de surprize, dar astea nu contează. Nu m-au decepționat, fiindcă nu mai am disponibil niciun colț de suflet pentru reacții de tipul ”nu e normal să fii atât de afectată că mașina e distrusă”. 

Really? Normal is not normal, cum ar zice Dr. House. 

Bear with me, vorba americanilor. Încă mă adun. Deocamdată mă bucur că au dispărut coșmarurile.

O să mă-ntorc. Nu știu dacă mai puternică, da-n tot cazul cu sufletul ciuntit. 

Aveți grijă de voi.

vineri, 3 mai 2019

Roșu la semafor. Eu am frânat. Cel din spatele meu, nu.


A intrat în mine cu aproximativ 65 km/h (pe drum național fiind, nu în localitate). 

Timpul s-a comprimat pe moment, dar acum totul se derulează în mintea mea cu încetinitorul, haotic și înnebunitor.

Izbitura din spate.

Șocul. 

Prin forța pocniturii, mașina mea e împinsă vreo 10 metri mai în față (în mijlocul intersecției), unde se oprește.

Avariile care pornesc singure, portiera care se blochează (habar n-am de la ce, fie ca efect al impactului, fie ca urmare a deplasării suferite în urma pocniturii; nici nu mai contează...).

Trag de mâner, încerc să ies, din bord țipă toți senzorii. 

Mă împleticesc spre mașina cealaltă. Șoferul n-a ieșit încă, e evident șocat. Zic doar, cu o voce spartă: ”Semaforul! Distanța de siguranță!”.

Nu răspunde.

Era 5 și jumătate dimineața. Ieri.

Restul e așa, ca într-un film prost. 

Poliție, declarații, constatări.  Accidentul e în totalitate din vina celuilalt. 
 
Mi-e frig. Mă uit la mașinuța mea, la Blackie. Spatele e complet distrus, spart, îndoit, luneta s-a zdrobit în mii de cioburi mărunte. În adâncul sufletului, știu deja. E prea avariată pentru a mai ”merita” reparațiile, din perspectiva asigurărilor. Ulterior, ni s-a confirmat asta.

Polițiștii îmi explică, ”doamnă, ați avut noroc. La viteza pe care-o avea, dacă impactul vă arunca pe contrasens, de unde venea alt vehicul? E o intersecție mare, dacă venea ceva din dreapta chiar în momentul ăla?”.

Mda, știu că au dreptate, dar sunt complet amorțită și nu găsesc în asta nicio consolare.

De fapt, poate că sunt un fel de monstru de nerecunoștință, dar nici acum nu simt vreo bucurie la gândul că am scăpat din asta doar cu minore neplăceri (de ordin fizic).

Toată lumea-mi zice să mă bucur că n-a fost mai rău, că nu mi s-a întâmplat mie ceva.

Eu simt doar o imensă părere de rău și mi-e sufletul atât de greu, că nici dacă aș urla ca lupii la lună nu m-aș descărca.

Blackie s-a dus, pentru totdeauna.

Mașina e remorcată la service, eu mă duc la Urgențe. Tremur necontrolat și mi-e greață. Control, radiografie de coloană cervicală, toate oasele sunt la locul lor. ”Dar o să aveți dureri musculare destul de mari mâine”, zice medicul, ”e una din primele consecințe ale impactului din spate”. 
Scutire medicală, pastile.

Azi mă mișc în relanti, mă doare de zici c-am ridicat haltere cu gâtul. O să treacă, nu-i bai.

Închid ochii și aud mereu zgomotul ăla sinistru, retrăiesc iar și iar momentul pocniturii. 

Blackie....

luni, 29 aprilie 2019

Gândul meu, de ziua lui


După cum am mai povestit și cu alte ocazii, a-l urmări pe Zubin într-un concert televizat reprezintă de asemenea o experiență emoționantă pentru mine. Sigur că nu are nici pe departe impactul unui concert live, dar este o nouă ocazie de a-l vedea și a-l audia. Aseară am urmărit ”Otello” de Giuseppe Verdi, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Nu a fost vorba de un spectacol de operă propriu-zis, ci de ceea ce se numește, cred, ”operă în concert”, adică doar partea muzicală, fără scenografie.

Cunosc în linii mari libretul, dar dacă n-ar fi fost vorba de Zubin, cu siguranță n-aș fi avut răbdare să mă uit la tot spectacolul (lung și dificil de urmărit, în pofida subtitrărilor - atât în germană, cât și-n engleză). Nu pot să-mi imaginez cum trebuie să fi fost pentru public, având în vedere că libretul a fost interpretat în original (italiană). Mă rog, eu n-am avut problema asta, dar chiar și cu subtitrări, tot mi s-a părut dificil de urmărit firul narativ. 

Dincolo de muzică însă, eu m-am uitat în principal de dragul lui Zubin. Mare mi-a fost bucuria când a intrat pe scenă fără baston, pășind parcă un pic mai sigur decât în urmă cu 2 luni, când îl văzusem la Berlin. Un alt semn bun a fost că a dirijat primul act (circa 45 de minute) în picioare, abia apoi așezându-se pe scaunul pregătit. 

E de bine, mi-am zis, aplaudând plină de entuziasm laolaltă cu publicul (să nu râdeți de mine, mereu fac asta când mă uit la vreun concert de-al lui 🙂). Își recapătă forțele.

La finalul concertului de aseară, felicitând orchestra. 


Nu prea știu ce să scriu azi, când împlinește 83 de ani, de-a lungul vremii am scris deja atât de mult despre el 🙂 Așa că m-am gândit să vă arăt trei dintre fotografiile lui care-mi plac cel mai mult. 


 (Ghiciți care din cele 3 imagini de mai sus e actualul meu fundal de pe desktop?). 

Altfel, Filarmonica din Berlin a publicat deja calendarul sezonului viitor și Zubin se regăsește, din fericire, în plan. Sper să fie tot mai bine, să poată dirija toate concertele programate și să-l revăd. 

La mulți ani, dragul meu Maestro 🙂 Să fii bine. Nu uita că ”Parsifal” încă te-așteaptă....

duminică, 28 aprilie 2019

Despre ce (cred eu că) e Paștele


Anul acesta am remarcat un fapt interesant și, aș zice eu, îmbucurător. În primul rând, s-au împuținat postările pe tema ”ce-am gătit de Paște” și fotografiile-clișeu cu aburinzii cozonaci, unde prietenii dau degrabă Like, Love, aplaudă și eventual pun în replică proprii cozonaci (cum ar veni ”adică ce, io n-am?”). În alți ani cred că-n prima zi de Paști apăreau în Social Media peste o sută de imagini cu oameni aflați la masă care zâmbeau regulamentar ”la poză”, urmând ca imediat după momentul ”gata, ai pus-o pe Facebook?” să se năpustească asupa mâncării. Așadar, lumea nu mai stă la cratiță așa mult ca înainte, ceea ce personal găsesc a fi de bun augur. Sărbătorile Pascale nu se definesc prin ceea ce băgăm în burtă, ci prin ceea ce avem în suflet. Când o aud pe-aia cu ”să avem pe masă cele cuvenite”, simt deja amocul cum m-apucă. 

Paștele nu e despre nesfârșite ”mese întinse”, pe care sunt aliniate platouri cu tot felul de preparate, ”să se vadă că avem”. Paștele este în principal despre iubire, speranță și iertare. Hristos a murit pentru oameni, din iubire față de noi toți și mi se pare un paradox cumplit și nedemn să sărbătorești Învierea Sa îndopându-te ca un disperat cu mâncare. Paștele este despre ceea ce ai în suflet și, în egală măsură, despre oamenii dragii din viața ta. Sigur, asta nu înseamnă să nu mănânci, sau să nu pregătești ceva bucate festive - dar nu asta e esențialul, nu asta ar trebui să primeze.


Al doilea aspect pe care l-am remarcat a fost că tot mai multă lume preferă să plece într-o minivacanță - așadar în multe cazuri fără sarmale, fără miel, în rezumat fără ”cele cuvenite”. Yey! Atâta timp cât ești împreună cu aceia pe care-i iubești, zău că e irelevant că nu mănânci miel de Paște. (Bine, noi de exemplu nu mâncăm miel în absolut nicio împrejurare, indiferent de cum ar fi preparat. Nu friptură, nu drob, nu nimic. Din punctul nostru de vedere, să trăiască mult și bine mielul și să devină o oaie respectabilă sau un berbec sobru, na). Dumnezeu nu stă-n farfuria cu drob.

Un fapt interesant, asupra căruia m-am oprit cu gândul este și acela că, anul acesta, Paștele Ortodox s-a nimerit în aceeași zi cu aniversarea lui Oskar Schindler - industriașul german care a salvat de la moarte 1.200 de evrei și-a inspirat celebrul film al lui Steven Spielberg. Mi s-a părut o coincidență fabuloasă. Ce poate fi mai grăitor decât sărbătorirea Învierii de ziua unui om care-a dăruit atâtor de mulți o nouă viață?

Despre miracolul meu de Paște am povestit aici. Anul acesta se împlinesc două decenii de atunci 🙂 Încă mă trec fiorii, ori de câte ori mă gândesc la acea extraordinară experiență. Sunt foarte, foarte recunoscătoare că mi s-a permis s-o trăiesc.

Să ne bucurăm, prieteni și să sărbătorim alături de cei dragi nouă acest miracol al creștinătății.

Hristos a Înviat! 🙂

joi, 25 aprilie 2019

Pe tărâm american (XVIII): fabulosul Las Vegas - partea a II-a


O prietenă tocmai m-a dojenit pentru leapșa de ieri - cică e sinistră și al'dată s-o previn dacă am de gând să mai public d-astea - drept pentru care, deși nu-i împărtășesc opinia, am zis să scriu azi ceva mai colorat. Ce dacă au trecut aproape doi ani de-atunci (adevăru-i că nici în cele mai pesimiste scenarii nu mi-aș fi imaginat că o să mă lungesc atât de mult cu serialul american, dar așa s-a nimerit. Ba am zis să nu scriu numai despre asta, ba nu-mi venea să m-apuc fiindcă aproape fiecare articol era lung și cu multe poze, ba n-aveam starea de spirit potrivită... de ce, de ne-ce, uite că abia acum am ajuns la penultimul episod - iar pe ultimul chiar îl scriu în săptămânile următoare, că altminteri serios c-o fac de oaie). 

Unde rămăseserăm, așadar?  Da, în Las Vegas, by all means. În articolul precedent am trecut în revistă hotelurile pe care le-am vizitat, iar în cel de azi va fi vorba în principal despre experiența șederii la hotelul Bellagio și, în măsura în care-mi mai aduc aminte, despre spectacolul Cirque du Soleil la care am fost (la MGM Grand). 


Auziserăm despre Bellagio - în definitiv, e suficient să te fi uitat la ”Ocean's Eleven” ca să ai idee despre locația asta - dar în zorii abia mijiți ai unei zile în care ne treziserăm la 3 și jumătate dimineața (sau noaptea, depinde cum pui problema) nu eram pregătiți pentru experiența de care urma să avem parte.


Cât timp s-a ocupat jupânul de formalitățile de check-in, eu am stat numai cu ochii pe sus. Și cum să nu fi făcut asta? Ceea ce se vede în imagine e tavanul lobby-ului, decorat cu peste 2.000 de flori din sticlă de diferite culori, într-un ansamblu intitulat Fiori di Como. Jocul de umbre și nuanțe creează un efect unic, perceput de la nivelul solului în mod diferit, în funcție de momentul zilei.

E-adevărat că n-am stat într-un ”suite” (vise, taică, vise), dar nu ne putem plânge de camera pe care-am avut-o. Era mobilată simplu și de aceea n-am făcut poze în interior. Patul era foarte confortabil, așa că după un duș cu gel de lavandă m-am înfășurat în halatul alb, pufos și cu sigla Bellagio și-am moțăit două-trei ore în răcoarea confortabilă a camerei. Și, mă rog.... nu doar am moțăit, dar what happens in Vegas stays in Vegas 🙃

După-amiază ne-am plimbat prin grădina botanică a hotelului, ale cărei decorațiuni se schimbă în funcție de sezon și care mi s-au părut de-o frumusețe nepământeană. Am petrecut ceva timp admirându-le și ascultând muzica de operă din fundal. 

Fotografiile nu reușesc să redea splendoarea locului, așa încât am făcut puține, preferând să filmăm.

Intrarea în grădină




Cum spuneam, formatul video redă mai bine realitatea:



Umbrelele de mai jos sunt realizate în întregime din flori. Sute de mii, milioane, mărunte-mărunte, într-o perfectă îmbinare.



Da, sunt exact atât de desăvârșite pe cât par 🙂 

Nu știu ce-aș mai putea adăuga, în afară de ceea ce spun imaginile. Îți dădeau lacrimile de atâta frumusețe. Și muzica nu făcea decât să completeze un tablou oricum extraordinar...


Ok, lămâile alea sunt artificiale, dar de mare efect, trebuie s-admitem. 

A doua zi dimineață ne-am permis ceea ce ar putea părea o extravaganță, dar numai la prima vedere: am luat micul-dejun la Bellagio, al cărui bufet este renumit. De ce spun că ar putea părea extravagant - nu avuseserăm mic-dejun inclus în prețul de cazare, iar aici costa vreo 60 de dolari pentru amândoi. Poate părea mult, dar de fapt era foarte avantajos pentru că aici era bufet, altfel spus mâncai cât puteai, iar cafeaua și răcoritoarele erau incluse. Or la o terasă cam tot la banii ăștia ajungeai, însă numai pentru două porții de mâncare, două cafele și două răcoritoare (cu refill inclus, cum e moda americană, dar orișicât). 

N-o să uit niciodată ce-am mâncat acolo. Nu mai vrusesem clătite (mâncasem în destule locuri până atunci; brace yourselves pentru ultimul articol, care va fi numai despre chestii americane bune de mâncat) și aveam chef să încerc altceva. 
După un pic de omletă cu șuncă, am dat peste ceva-ul pe care nu-l pot uita - cremă de grâu cu piersici caramelizate. Doamne, că mi-a plouat în gură și m-am pomenit înghițind în sec numai cât am scris chestia asta. A fost atât de bună, cum n-aș fi putut să-mi imaginez. Zece castronele mi-aș fi dorit să pot mânca. 

După absolut minunatul mic-dejun am ieșit să ne bucurăm de spectacolul celebrei fântâni muzicale, emblema hotelului Bellagio. 

În filmulețul de mai jos puteți asculta imnul Statelor Unite ale Americii. A urmat ”Time to say goodbye”, dar pe acela nu l-am mai filmat, preferând să ne bucurăm pe deplin de moment.



Și despre acest water show auziserăm, însă realitatea a depășit imaginația noastră. 

Vorbind despre închipuiri surclasate, aici se încadrează și spectacolul Cirque du Soleil. Trebuie să mărturisesc faptul că, inițial, mă-ncercaseră niște păreri de rău - pasămite în pachetul turistic pe care-l aveam era inclus, după cum vă spuneam în articolul precedent, și un spectacol la MGM Grand, în funcție de ce era-n program în seara respectivă. Dacă am fi venit în săptămâna următoare, am fi putut avea parte de un show de magie al nimeni altuia decât David Copperfield, bunăoară. Pe moment mi-a părut rău, dar experiența de care am avut parte a șters regretele fără urmă. 

Nu avem niciun fel de imagini, nici fotografii și nici video. Înainte de începerea spectacolului am fost avertizați cu insistență în privința riscului de-a distrage atenția acrobaților (ceea ce s-ar putea termina cu o tragedie). Așa că singurele amintiri sunt cele pe care le-au înregistrat ochii și sufletul nostru, ceea ce le face cu atât mai valoroase. 

Spectacolul la care am fost se numește și a fost... dramatic. 90 de minute de sfidare a pericolului, de îmbinare perfectă a firului narativ cu elemente de acrobație, de riscuri care omului de rând i se păreau nebunești, de efecte speciale din categoria ”seeing is believing”. Un aspect interesant și provocator deopotrivă: există și o etapă de ”pre-show”,  cu artiștii prezenți în afara sălii de spectacol, fie salutându-te enigmatic, fie angajați în niște salturi spectaculoase... Totul e din cale-afară de incitant, stârnește curiozitatea, te face să-ți pui întrebări referitor la ceea ce urmează să vezi. Povestea în sine, muzica, efectele speciale, machiajul artiștilor, elementele acrobatice (unele dintre ele foarte riscante, ca de pildă cele pe planșa verticală), sincronizarea absolut perfectă, faptul că actorii se mișcau practic prin toată sala și nu doar pe scenă - toate astea te transpun în altă lume. Bizar, fascinant și înspăimântător, toate cumva în același timp. 
Dacă aveți ocazia să mergeți la un spectacol Cirque du Soleil, n-o ratați. Foarte probabil vă va reseta concepția despre show, în general. 

Cam așa a fost pentru noi în Las Vegas. Ne-au rămas încă multe de vizitat, dar când să le fi făcut pe toate în două zile? Nici nu cred că ne mai întoarcem vreodată acolo, însă acum avem idee despre ceea ce înseamnă Las Vegas și-am avut parte de o experiență pe cât de ”condensată”, pe atât de savuroasă.

miercuri, 24 aprilie 2019

Leapșa de cinci ani


Nu știu dacă vă era și vouă dor de lepșe, dar mie una, da - și răsfoindu-mi bookmark-urile, unde știam sigur că am salvate câteva, am dat peste una de la Petronela Rotar

Citit, plăcut - și acum, făcut. 

1) Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Aș renunța la dietă.
Aș încerca să merg la cât mai multe concerte dirijate de Zubin (inclusiv în afara țării, pentru că n-ar mai avea niciun rost să economisesc).
Aș vizita din nou Viena și New York. 
Aș mai citi niște cărți, pe care mi-ar părea să le las neparcurse. 
I-aș scrie jupânului câte o scrisoare pentru fiecare dintre următoarele 50 de Crăciunuri de după plecarea mea. 

2) Dacă ai câștiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?
Nu cred, dar nici n-aș sta degeaba. Cel mai probabil mi-aș căuta ceva cu jumătate de normă, sau m-aș reșcolariza într-un alt domeniu (turism internațional, sau ceva de genul ăsta).

3) Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din țară?
”Cunoscuta scriitoare de romane polițiste a fost văzută în public la cel mai recent concert dirijat de Zubin Mehta....”. 
(o utopie, știu prea bine. Nici eu n-o să devin scriitoare, nici Zubin n-o să mai dirijeze la 98 de ani. Dar e frumos să visezi, totuși). 

4) Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?
”O să-i ducem dorul. Hai să bem o cafea bună, cum îi plăcea ei. Eventual pe malul mării”. 

5) Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
Numele și atât. Nu-mi plac deloc chestiile alea cu ”în veci neuitată”, ”regrete eterne”, blabla. Dacă ai venit la mormântul meu, se numește că păstrezi în suflet ceva pentru mine. Ceva ce n-are nevoie să fie scris pe nicio piatră. 

6) Când erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
Scriitoare. N-a fost să fie. Eh, nu e ca și cum ar fi singura chestie pe care mi-am dorit-o și nu mi-a ieșit. Mi-au ieșit altele, în schimb. ”Fă Rai din ce ai”, știți vorba.

7) Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieții tale și să îți iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe care ți le-ai adresa?

Ai jucat cel mai bun joc posibil, având în vedere cărțile (de joc) pe care le-ai avut?
Ai simțit vreodată lipsa unui copil? 
Dacă ai lua viața de la capăt, ce-ai face altfel? 

Ca de obicei, leapșa vă stă la dispoziție, integrală sau în parte. Nu e lungă și, cel puțin pentru mine, s-a dovedit a fi un neașteptat prilej de introspecție.

duminică, 21 aprilie 2019

Sunt cu capu'


... la propriu, vreau să zic. 

Pasămite constatasem eu, încă de la cea dintâi mini-vacanță în noua locație a jupânului, că mă doare spatele. Dar dureri solemne, frățiuer, nu micile ghionturi obișnuite ale scoliozei, pe care le cunosc de-o viață. Acum nu puteam nici să-mi trag blugii pe mine fără gemete, cât despre pus șosete sau legat șireturile - tortură și mai multe nu. 
Când mergeam pe stradă, mă durea.
Când stăteam pe scaun, mă durea.
Când mă-ntindeam în pat, mă durea. Exasperasem omul, că până să adorm mă foiam ca o scrumbie pusă de vie pe grătar. 
Ibuprofenul (400) era de ajutor, dar parțial și numai pentru puțin timp. Și nu era ca și cum puteam să mă pastilez cu regularitate.

Durerea trecea de cum mă urcam în tren spre Bayreuth și nici că mai apărea... până la următoarea vizită. 

Ne-am scobit de gânduri, căutând vinovații. 
Patul nu poate fi, că era același pe care-l avusese unde locuise înainte (și acolo, ați ghicit, n-am avut niciodată probleme), la fel și pernele. 
Pe jos n-am mers prea mult - și-n tot cazul, nu mai mult ca la New York bunăoară, când 10 ore de mers pe jos intraseră în rutina zilnică.  
O fi greutatea, care pune presiune pe coloană când merg mai mult? Posibil, dar puțin probabil - în vacanța din America tot în jurul mirificei cifre 68 mă învârteam.

De la cea dintâi vizită aici, din decembrie, de absolut fiecare dată când am venit a fost la fel. Era bine pentru 2-3 ore, apoi apărea durerea de spate și nu-mi lăsa practic nicio clipă de răgaz până când nu plecam. 

Vineri după-amiază, nici nu apucasem să despachetez că, ați ghicit: au, spatele! N-am mai stat să suport pe uscat, ci am luat direct Ibuprofen. Oi vedea ce-o fi mâine, mi-am zis, în clipa asta vreau să dorm că-s ruptă de oboseală, iar ca să dorm e imperios necesar să nu mă doară, piua. 

Durerea a trecut și nu prea. Băi, dar să știți că uneori somnul te deșteaptă. M-am trezit după trei ore, tot cu junghiuri în zona lombară, însă cu idei noi. 

”Auzi, io cred că somatizez”, i-am comunicat jupânului, trăznită de revelație. ”E singura explicație rezonabilă, în măsura în care practic nu s-a schimbat nimic - cu excepția faptului că mutarea aici implică faptul că am intrat în linie dreaptă în ceea ce privește încheierea unei etape importante pe toate planurile: social, profesional, locativ. Mie aprioric mi-e teamă de schimbări, chiar dacă-mi dau seama că vor fi cât se poate de benefice, deci presiunea, asociată cu locul ăsta, a rezultat în dureri. Nici nu mă mai mir că-mi treceau de îndată ce reveneam pe teren cunoscut”.

Nu știu cât a crezut omul în teoria mea, dar realitatea e că, după conștientizarea asta, durerile au dispărut cu desăvârșire. De 48 de ore nu mai am absolut nicio problemă. Repet, până acum n-am avut nicio zi fără dureri aici, mai intense sau mai slabe (dacă eram sub efectul Ibuprofenului), dar practic permanent prezente.

Precizez că nu prea cred eu în chestiile astea cu ”pe fond psihic”, dar acum e cam fără echivoc. 

Off topic: Ibuprofenul românesc e de zece, de o sută de ori mai eficient decât cel nemțesc. Nici nu suportă comparație. 

marți, 16 aprilie 2019

Una scurtă despre munca la teutoni


Mno. Nu e ca și cum tocmai aș fi descoperit apa caldă, gaura din covrig, miezul din Fanta și mersul pe jos. Știu prea bine cum lucrează nemții, după atâția ani ar fi culmea să nu știu. Dar asta nu înseamnă că nu mă mai surprinde câteodată, amintindu-mi că așa sunt ei și niciodată n-o să se schimbe.

Vine ieri un tehnician să verifice una dintre cele trei multifuncționale Canon pe care le folosim exclusiv pentru a printa flyere. Inculpata era în mod evident recalcitrantă, adică de câteva zile refuza să mai printeze, deși era conectată fain-frumos la rețea și  avea tot ce-i trebuie (hârtie, toner). Așa c-am pârât-o și-a venit meșterul s-o verifice.
Numai că până să apară dumnealui (confirmat pentru marțea trecută, s-a înființat ieri; nici asta nu mă mai miră demult, de când am aflat care sunt cele patru viteze ale teutonilor - încet, încetișor, pe loc și deloc), s-a mai defectat una. Naiba știe ce avea, nu afișa nicio eroare, pur și simplu nu mai printa. No bine, îmi zic, dacă tot vine ăsta, o să se ocupe și de ea și basta.

Apare în fine expertul, îi arăt scula care se stricase prima, îl las să meșterească acolo și-mi văd de-ale mele. După vreo douăzeci de minute se înfiripă la biroul meu, că-i trebuie manualul. I-l dau, aprofundează, telefonează ”la centru”, butonează cu importanță și aplomb.

- Aștept să mă sune colegii după ce verifică în sistem, îmi aduce apoi la cunoștință.
(Geez, mă înnebunesc după asta cu ”verificatul în sistem”, vă zic).
- În regulă, ați putea între timp s-o verificați și pe cealaltă? Pare a avea aceeași problemă.
Mă contemplă cu un aer placid.
- Nu, răspunde sec.
Eu, în gând: ruwebcjhebcndwkcksw.
- Păi m-am gândit că, din moment ce tot trebuie să așteptați...
- Nu am tichet decât pentru prima, deci numai de aia mă ocup.

'ți-ar tichetul de cap să-ți fie. Da, bine, înțeleg, nu făcusem sesizare decât pentru una dintre multifuncționale. Dar era foarte posibil ca și a doua (care s-a stricat până când ai binevoit tu s-apari) să aibă fix aceeași problemă. Iar el stătea degeaba între timp. Și din moment ce tot verifică ăia ”în sistem”, nu le pot verifica p-amândouă? Trebuie doar să le dictezi seria. Decât, vorba ceea.

- Nu.

A rezolvat-o pe prima, care printează voioasă. Pentru a doua mi-a recomandat să ”deschid un nou tichet”. Și-o să vină s-o repare și p-asta, săptămâna viitoare sau cândva. ”Probabil e aceeași eroare, din server”, m-a asigurat el înainte să plece.

Hai nu serios 🙄

duminică, 14 aprilie 2019

Salată de weekend (XXIX)


Nici că se putea un titlu mai nimerit de data asta. Salata e my new best friend, țin să v-anunț.

1) De ce salată? Păi nu se mai putea, frate, ajunsesem la 68 de kilograme și deja mă simțeam ca o morsă eșuată. Musai să faci ceva, Greto. Bine, dar... ce anume?
Jogging-ul nu e pentru mine, cred că am mai zis asta. Nu când mă trezesc la 4 dimineața, nu după 9 ore de muncă și alte două de condus. Asta e, știu că multă lume e mai vrednică decât mine, putem stabili că sunt leneșă, îmi asum asta.
Am încercat cu niște programe de gimnastică și stretching de pe Youtube. Au funcționat în oarecare măsură, dar nu scădeam decât cel mult 6-700 de grame, pe care le puneam rapid la loc. Dacă n-am dat atunci cântarul de pereți, nici că-l mai dau.
Mi-a fost clar că metoda asta nu funcționează și un alt ”no-go” pentru mine erau dietele alea în care trebuie să umbli cu sufertașe cu spanac fiert după tine, să te trezești mai devreme ca sa-ți porționezi, să iei casolete, să... no way! Am decretat mai sus că sunt leneșă, deci n-are rost să reluăm. 
Bun, dar ceva trebuia să fac, totuși... Drept pentru care, deși până nu demult nu m-aș fi văzut în stare de așa ceva, mi-am instalat un app pe telefon (MyFitnessPal se numește) și m-am apucat de socotit calorii cu îndârjire.
Dieta mea actuală e compusă din 1.200 de calorii pe zi. Cu toate că sună drastic (și primele zile au fost destul de dure, până m-am obișnuit), e mai ușor decât credeam. În multe zile nici nu ajung la 1.200 de calorii, fără să mă înfometez pentru asta. Ba-mi permit și dulciuri, chiar dacă nu la cantitatea dinainte...
Secretul constă în felul în care combini alimentele - și-n citirea etichetelor. Bunăoară, există pâine unde o felie are 130 de calorii. Și există pâine cu 62 de calorii per felie. De care credeți că mănânc? 
De cartofi nu m-am mai atins, ce-i drept (și mi-e dor de ei, dar nu-mi sunt aliați, deci deocamdată îi țin la o respectuoasă distanță), nici de prăjituri cu frișcă sau tiramisu. (Beleaua de tiramisu are vreo 360 de calorii per felie, v-ați fi imaginat așa ceva?). 
Mănânc în principal carne de pasăre (pui sau curcan), pește, ouă, lactate cu puține grăsimi, cereale integrale, supe și multe salate. Mai ”scap” la două-trei pătrate de ciocolată Lindt, un compot fără zahăr sau un baton de cereale, dar cam atât în privința dulciurilor. Nu prăjituri, nu înghețată, respectiv nu încă. Beau doar apă slab mineralizată și, câteodată, suc de roșii. Însă mai deviez uneori cu o doză de Cola Zero, mărturisesc.
Am început acum 3 săptămâni (pe 26 martie, mai precis), de la 68 de kilograme în viu 😃 Azi-dimineață aveam 64,2. Dar mai e până departe.

2) Taman acum când juma' de planetă a înnebunit cu ”Game of Thrones”, eu m-am reapucat, netulburată, de ”Dr. House”.  Nu-i bai, oricum se știa despre mine că sunt o ciudată.  

3) Șefa m-a întrebat deunăzi care sunt culorile mele preferate. Cred că-mi clocește vreun cadou de rămas-bun.  I-am zis că albastru și roșu.  Acuma sper să nu-mi ia vreun tricou cu Steaua 🙄

De fapt, scopul salatei de azi a fost doar ca să vă povestesc despre dietă, deci mă duc la culcare până nu m-apucă foamea. Că atunci să vedeți tărăboi. 

marți, 9 aprilie 2019

Primele reacții


Deși n-am ”bătut” toba pe subiect, era inevitabil să se afle și ”flama” bârfei se răspândește cel mai rapid într-un depozit (asta-i o constatare mai veche și s-a confirmat întotdeauna, deși n-aș putea explica fenomenul). N-am vorbit despre asta pentru că nu-mi place să fiu vreo ”Drama Queen”, dar mulți dintre cei care au aflat au venit să mă întrebe ce și cum.

1) - Deci e-adevărat?, întreabă Sfârfâlică, privindu-mă lung.
- Dap.
- Nu mi-a venit să cred când am auzit. Și când te gândești că voiam să-ți fac o ofertă să revii în departamentul meu.
- Ei, lasă, ai fost superiorul meu aproape 6 ani, să nu ne forțăm norocul.
- Hehe, zici tu așa, dar chiar aveam de gând s-o fac. Voi mai aveți familie, prieteni aici în regiune?
- Nu.
Se uită luuuuung la mine.
- Deci.... n-o să te mai vedem niciodată?
Stop-cadru 🙄

2) - Stai așa, deci cum? 1 Mai sau 31 Mai?
(colegă de la alt departament).
- 31. 
- Pfiu, mă și speriasem. Bine că te mai avem măcar câteva săptămâni... 

3) - Nu se poate una ca asta. Cum să pleci? Ești aici de-atâta vreme, locul ăsta se identifică oarecum și prin tine...
- Eh... Nimeni nu e de neînlocuit.
- Mda, dar tu... ești tu. Nici nu mă pot gândi cum o să fie aici fără tine.
În secundele următoare, se pune pe plâns. La propriu. 
Asta fiind Insipida Somnoroasă 😯

Toate ca toate, dar numărul 3 m-a lăsat paf. Nu că s-a-ntors lumea cu fundu-n sus. 

miercuri, 3 aprilie 2019

Primul pas către noi orizonturi


”Prin prezenta notificare vă comunic încetarea contractului meu de muncă prin demisie, nr. personal xxxxx, efectiv de la data de 1 iunie 2019, blablabla”. 

This is it. Astăzi mi-am dat demisia. 31 mai va fi ultima mea zi în firmă. 


Mă simt destul de bulversată, deși e ceea ce mi-am dorit, pasul normal și firesc pentru a-mi relua viața alături de omul meu în alt oraș, departe de aici. Așadar nu am regrete, dar... o strângere de inimă e, totuși, acolo. Plec dintr-un port care, deși devenise anost, era sigur. Și nu-mi plac schimbările, mi-e teamă de ape necunoscute, mă-ntreb cum o să fie, dacă mai știu să înot....

Încă nu e prea multă lume la curent, dar cei câțiva care au aflat mă privesc galeș. Cred și eu. Unde mai găsești o proastă care să pună interesul firmei, și nu pe-al său propriu, în prim-plan? Unde mai găsești o fraieră care să lucreze din proprie inițiativă 10 ore, că dădea cazanu-n clocot? (fraieră pe care a doua zi o iei de la unșpe metri, autoritar și oțărât: ”cum argumentezi faptul că ai lucrat ieri 10 ore?”). Mda, mirifica mea șefă asta a găsit de cuviință să-mi spună, în perioada de Black Friday când simțeam că vomit de epuizare. E numai una din cele multe și mărunte.

În fine. E prea devreme să mă uit în urmă. Dar emoțional vorbind, deja nu mai sunt în firma aia. 

Din multe puncte de vedere, venise oricum timpul să plec. Se anunță vremuri tulburi, s-a schimbat conducerea (iar), unul dintre sedii s-a închis, departamentele se restructurează, lumea e nemulțumită, predomină o nesiguranță generală. În același timp, simt că-n firma asta am obținut tot ce puteam obține. Am pornit de jos, am ajuns cât de sus puteam ajunge, dar... gata. Job-ul (încă) actual nu-mi mai aduce nicio bucurie, entuziasmul din anii trecuți s-a topit cu desăvârșire, am tot mai des senzația că se profită de devotamentul meu (recunoscut) și în ansamblu nu mai sunt deloc motivată. 

Așadar, toate argumentele în favoarea schimbării. Dar, uh, sentimentul de ”desprindere”... Și cunosc prea bine motivaționalele alea cu ”dacă nu ești fericit, e semn că a venit momentul să schimbi ceva” șamd, însă la emis maxime profunde se pricepe oricine. Realitatea e un picuț diferită, sau cel puțin de la mine așa se vede.

Inspir adânc. Teama de noi începuturi e prezentă, dar îmi adun curajul și încerc s-o privesc în ochi. 

duminică, 31 martie 2019

Odiseea imposibilei Greta și a produselor cosmetice din gama The Ordinary (III)


Pentru că tot e mâine aniversarea companiei Deciem (se împlinesc șase ani de la înființare), m-am gândit să public astăzi partea a treia - și ultima - a serialului despre uimitoarele lor produse. 
(Da, știu că sună ca și cum le-aș face reclamă. Nu, nu mă plătește nimeni să scriu asta. Aș vrea eu - și eventual plata să fie un voucher nelimitat la produsele din gama The Ordinary. Mda, și când m-am trezit era dimineață, vorba ceea). 

Dacă în primul episod v-am povestit cât de îndărătnică am fost în privința lor la început și în doilea despre produsele pe care le folosesc cel mai frecvent (atât în rutina de dimineață, cât și în cea de seară), azi vă voi prezenta un exfoliant și trei uleiuri. 

(Aha, uleiuri. ”Dacă ți-aș fi zis la început să pui ulei pe față....”, râde azi prietena care m-a ”inițiat”. ”... te-aș fi scalpat”, am asigurat-o eu cu amabilitate). 


Primul din stânga este, după cum poate ați ghicit, exfoliantul (de aia l-am pus cumva separat de celelalte trei). Este un produs care solicită un pic de atenție suplimentară: se folosește nu mai des de o dată la 2-3 săptămâni, numai pe tenul curățat și perfect uscat, se lasă cel mult 10 minute să acționeze și se îndepărtează cu mare grijă (pentru a nu pătrunde în ochi). Eu mă clătesc întâi din abundență, apoi folosesc și discheta umezită cu apă. După ce se curăță bine fața, se aplică Matrixyl și NMF, pentru hidratare sporită. 

Dacă sună cineva la ușă în timp ce sunteți cu maglavaisul pe față, e mai bine să nu deschideți. Nu de alta, dar e posibil ca persoana să creadă că dați probe la ”Twilight”. 


(habar n-am de ce, omisesem să mă dau și pe nas. Apropo, nu recunosc faptul că eu sunt în poza de mai sus..... așa să știți 🙈).

Aici puteți citi mai multe despre acest produs, pe numele său AHA 30% + BHA 2%, de care eu sunt foarte mulțumită. Curăță foarte bine fața și mi se pare că intensifică și mai mult efectul celorlalte produse pe care le folosesc. Un amănunt important, de care e bine să țineți seama dacă vă hotărâți să-l încercați: a doua zi trebuie să folosiți din belșug o cremă cu SPF. Eu mă peeling-uiesc doar sâmbăta, pentru că știu că duminica nu trebuie să ies, de regulă, din casă. 
De asemenea, nu e indicat să-l folosiți dacă știți că urmează niște zile în care vă veți expune mult la soare. 

Cu titlu de amuzament, eu și prietena l-am folosit pentru prima dată simultan.

- Hai să ne vampirim împreună, madam. 
- Hai. Dacă am vreo reacție ciudată...
- Știu, mă deznozi cu bătaia.
Zece minute mai târziu: 
- Ți-a picat fața?
- Nu încă. Ție?
- Nici mie. Parcă pișcă puțin.
- Da, și pe mine, dar nimic grav. 
- Selfie or it didn't happen. 
Până la cap și la coadă a fost o experiență mișto, girls_wanna_have_fun gen, chiar dacă suntem la aproape 2.000 de kilometri una de alta. Drept pentru care am decis că suntem ca-n ”Sex and the City” - eu fiind Carrie, iar prietena - Miranda.

Trecând acum la ”trio-ul” de uleiuri, cel dintâi este Squalane. Îl dau seara, combinând 2-3 picături din el cu NMF. Efectul este de ten deosebit de luminos și catifelat. Pfiu, ce drag mi-i de mine 🙄

În altă seară mă dau cu Alpha Lipoic, pe care de asemenea îl combin cu NMF. Acesta e de fapt un acid, dar are consistența unui ulei, de-asta l-am băgat la grămadă cu celelalte. Este un antioxidant puternic, prin urmare nu trebuie folosit nici el prea des (cel mult de două ori pe săptămână). În primă fază l-am aplicat simplu, fără nicio combinație, ca să văd cum reacționez la el. Observând că n-am nicio problemă, am început să-l amestec - ba cu NMF, ba cu uleiul de Marula, despre care vă zic mai jos.

Deci, uleiul de Marula se poate folosi fie pe părul umed (ca agent hidratant), fie pe față (eu, cum vă zisei, îl combin o dată pe săptămână cu Alpha Lipoic). Are efect deopotrivă calmant și tonifiant, acționează asupra ridurilor fine și contribuie la estomparea eventualelor cicatrici.

În încheiere - (pentru că probabil v-am amețit complet), iată o trecere în revistă a variantelor mele pentru rutina de seară (am inclus și produsele descrise în articolul precedent):

1) Buffet sau Matrixyl + Granactive Retinoid + NMF 
(fiecare din ele aplicat individual, deci în straturi, nu în amestec).
 
2)  (Vitamina C 23% + Acid hialuronic) - în amestec + NMF

3) Alpha Lipoic + NMF
(fiecare din ele aplicat individual, deci în straturi, nu în amestec)

4)  (Alpha Lipoic + Marula) - în amestec 

5) (Squalane + NMF) - în amestec

6) Exfoliant, urmat de Matrixyl sau Buffet + NMF 
(nu mai des de o dată la 2-3 săptămâni). 

După cum vedeți, rutina de seară este deosebit de variată. În ziua 7, puteți folosi combinația din ziua 1 sau 2, de exemplu (dacă nu vă exfoliați). Și da, eu le-am avut scrise-n Word, într-un document salvat pe desktop, până când le-am învățat pe de rost.

Gata! Astea sunt toate produsele pe care le folosesc, deocamdată. Zic ”deocamdată” pentru că oamenii lansează periodic noutăți și, fapt evident, nu mai sunt demult sceptică în privința lor. Încă nu folosesc nimic de la ei pentru pielea din jurul ochilor (am o cremă Nivea pentru ochi) și am pus ochii și pe o loțiune tonică, dar pe rând, Greta, pe rând.

Sper că vă este de folos experiența mea cu produsele din gama The Ordinary. Credeți-mă, sunt atât de bune pe cât se spune, ba chiar mai bune. Eu aș zice să le dați o șansă. Îmi dau seama că toate sortimentele și combinațiile pot descuraja la început (și cum să nu vă înțeleg, eu însămi am fost pe cărarea aia!), dar vă dau cuvântul meu că nu e atât de complicat pe cât pare. O să vă mirați de voi, cât de repede vă obișnuiți. Și când veți vedea primele efecte, ehei.... 🙂

M-am străduit să fiu cât se poate de clară în exprimare, dar, dacă aveți nelămuriri, vă stau cu drag la dispoziție, atât cât mă pricep 🙂 Că tot vorbirăm despre asta - undeva pe la jumătatea articolului, m-am demachiat și am decis că-n seara asta am chef de Lipoic + Marula. Adică dacă tot mă trezesc mâine dimineață la 4, măcar s-arăt bine, ce uleiurile mele 😏

miercuri, 27 martie 2019

Drag îmi e de țara mea...


Săptămâna asta sunt în Hamburg (”de ce” și ”cum-se-face-că” - urmează în curând, stay tuned). Și-n ultimele zile m-a cuprins, din nou, un fior de drag pentru țara asta și de recunoștință pentru că viața noastră e aici. 

Nu că ar fi un sentiment nou, de altminteri. Eu locuiesc în Germania de aproape 12 ani, deci s-ar putea spune că m-am obișnuit - și totuși încă am, destul de frecvent, momente în care mă apucă fericirea pornind de la chestii simple, banale, cum ar fi o jardinieră cu flori pe un pervaz, aroma de pâine tocmai coaptă dintr-o brutărie, o prăjitură constând într-un foarte subțire pandișpan acoperit cu căpșuni proaspete, ciripitul mierlelor, curățenia din jur, politețea și eficiența celor din sistemul administrativ, siguranța că sunt „pe mâini bune” când mă aflu într-un cabinet medical și exemplele ar putea continua până mâine dimineață. 
Dar cum spuneam, chiar dacă trăiesc aici de mai bine de un deceniu, tot nu mă pot împiedica să observ ce se întâmplă în jurul meu - și să mă minunez. 

Bunăoară....

- sâmbătă am plecat cu trenul (un regional până la Nürnberg, urmat de Intercity Express de-acolo până la Hamburg). Ambele trenuri au venit la timp. În Intercity am petrecut vreo trei sferturi de oră în vagonul-restaurant, în compania unui ștrudel cu mere și sos de vanilie și a unei cafele. Prețuri mai mult decât decente. Curat, cald, bun. 

- m-am întors la locul meu și mi-am băgat nasul în carte. Nu pentru mult timp. Un bebeluș de vreo 8-9 luni făcea turul vagonului de-a bușilea. Din spate, tatăl îl supraveghea. Când ajungea prea aproape de usă, îl lua binișor și-l repunea pe circuit. Departe de-a fi deranjat de schimbarea de direcție, ghindocul patrula, râdea și bolborosea extaziat. Între timp, toată lumea se oprise din citit sau butonat telefoane și tablete și îl contempla. Nu am auzit niciun "vai, pe jos sunt microbi", "vai, nu are caciuliță", "vai, te murdărești". Ulterior a devenit și mai mișto, pentru că-n vagon mai erau 3 pitici în vârstă de 2-3 ani fiecare. După ce l-au observat o vreme în tăcere pe prâslea, au decis să umble și ei de-a bușilea 😂

-  Ieri m-am dus în centru, să casc gura (în principal prin magazine; dar în apărarea mea, spun că era destul de frig). Am luat metroul ușor, în fix jumătate de oră eram la Primărie. Forfotă, culoare, trei centre comerciale mari și zeci de magazine & restaurante pe-o suprafață de câțiva kilometri pătrați, energia și tumultul specifice unui mare oraș... Doamne, aproape-mi ieșea inima din piept 🙂


(În caz că vă-ntrebați ce am târguit: niște mărunțișuri de la magazinul Nivea - da, au magazin dedicat, pfuaa  - și un Matrixyl, pe care-l cunoașteți dintr-un articol precedent. Sticluța pe care-o mai am e la mai puțin de jumătate și n-aveam chef să dau comandă online pentru doar un produs. Altminteri, am fost de-o cumințenie fascinantă și exemplară, parol!). Am zăbovit mai mult de jumătate de oră într-o librărie, de unde - dac-ar fi fost după mine - cred c-aș fi cumpărat vreo 20 de cărți. Cel puțin).

Iubesc țara asta. 

Mă-ndrăgostesc de Hamburg. 

Sunt recunoscătoare. 

(Vineri cred că dau o raită în Primark, poate mă destrăbălez nițel. Așa, decent).

joi, 21 martie 2019

Manelele sunt the new black


N-ați fi crezut că veți vedea pe blogul ăsta un asemenea titlu, nu-i așa? Dar uite că trebuie, dom'le, să recunosc realitatea (care este, vorba unui clasic în viață). Totul a pornit, dacă nu știți deja, de la recenta festivitate de decernare a Premiilor Gopo (echivalentul Oscarului pentru cinematografia românească, spun organizatorii, plini de mândrie în pieptul de aramă. Personal găsesc această comparație cel puțin forțată, dar părerea mea e irelevantă). În cadrul antemenționatei festivități, desfășurate la Teatrul Național din București, pe scenă a urcat o trupă de interpreți de manele (Kana Jambe - ați auzit de ei? Nici eu. Inculților ce suntem!), care a susținut un scurt recital.
De asemenea, solistul a interpretat (foarte slab) un cover după celebra piesă "Bohemian Rhapsody", urmat de o manea din repertoriul personal. Înainte de asta a fost proiectat un sketch in care a fost parodiat filmul "Bohemian Rhapsody", personajul principal purtând același maiou alb precum Freddie Mercury și intrând într-o trupă de manele rămasă fără solist. A fost un moment absolut... grotesc. Mai multe detalii pe subiect, aici.

În Social Media, opiniile s-au scindat fără întârziere. Unii au fost scandalizați la ideea de manele în cadrul unui astfel de eveniment, precum și de faptul că Freddie Mercury a fost parodiat. Alții, cel puțin la fel de vocali și de numeroși, s-au considerat discriminați și au leșinat de oroare, iar când s-au trezit din leșin au început să urle și să bată-n darabane. Scandal!

Ia să-ncerc și eu să scriu un sketch. Ce, eu n-oi putea? 

Fundal sonor, pe scena Teatrului Național din București: ”iubirea meeeeaaaa ești numai tuuuuu, viața meaaaa, sufletul meheheeuu” 🎵🎵🎵

Personaje:
Grupul 1 - cei cărora nu le plac manelele, dar ascultă cu plăcere Queen.
Grupul 2 - consumatorii de manele.

Grupul 1: Dafuq, ce e asta, ce caută manelele în cadrul unui asemenea eveniment? 
Grupul 2: Liniște acolo-n spate, uăi, ne-ați rănit drept în sentimente. Bine că 'steți voi deștepți, ne luați dreptul la hemoția din pept, ce noi nu suntem uameni, intoleranță, huo.
Grupul 1: Stați oameni buni, cine-a zis ceva de (in)toleranță? E vorba doar de faptul că noi alegem să ne delimităm de genul ăsta muzical, care pur și simplu nu ne place.  Chestie de gust.
Grupul 2 (sfâșiindu-și cămășile în semn de protest): Discriminare, intoleranță, rasism!
Grupul 1: Rasism??? Doar pentru că nu ne place un anumit gen muzical? Ați înnebunit.
Grupul 2: Elite de carton, aroganți, prefăcuți, vă credeți miezu' la cultură, dar sigur ascultați manele pe ascuns!
Grupul 1: Errrmm... nope. Nu ascultăm, pentru că nu ne plac. Și nici măcar nu e vorba de cultură sau incultură, ci despre anumite lucruri care nu se amestecă. Apropo de asta, ce naiba a fost în capul lor să facă mișto de Freddie Mercury?
Grupul 2: Ceeeee, n-aveau voie? A fost parodie, oamenii pot parodia pe oricine vor, nu le trebuie aprobarea sau validarea voastră! 
Grupul 1: Nu e vorba de asta, ci despre faptul că Freddie e un artist gigantic, e un fenomen, iar prin ce au făcut, ei și-au bătut joc de el. 
Grupul 2: Libertate de expresie, artă, cultură! Nu le puteți interzice, au drepturi.
Grupul 1: Aia nu se poate numi artă. Vreți poate să ascultați ”Bohemian Rhapsody” cea originală, ca să vă împrospătați memoria și să vedeți ce înseamnă, cu adevărat, artă?
Grupul 2: Dacă Freddie ar fi văzut asta, i-ar fi plăcut și-ar fi coborât să cânte împreună cu cei de pe scenă!
(Freddie Mercury, de sus: you don't say 😏)
Grupul 1: Măi oamenilor, înțelegeți că nu avem nimic cu interpreții de manele, doar că sunt genuri complet diferite, care n-ar fi trebuit amestecate. Mișto-ul ăsta a fost așa de dus la extrem, încât s-a transformat în kitsch.
Grupul 2: Discriminare, intoleranță, rasism!
Grupul 1: Nu ne plac manelele și avem dreptul să ne selectăm preferințele. Probabil vă va șoca să auziți asta, dar și noi avem drepturi.
Grupul 2 pune definiția din DEX a culturii: ”Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și instituțiile necesare pentru comunicarea acestor valori; Sumă de cunoștințe variate din diverse domenii”. 
Grupul 1: Na bravo, știți să dați copy paste, felicitări, sănătate, bucurii. 
Grupul 2:  Maneaua e cultură, iată. Maneaua e reprezentativă pentru România, dar voi vreți să ne cenzurați, să ne puneți pumnu-n gură, să ne oprimați, aveți nostalgia pogromurilor!
Grupul 1: (scuipându-și în sân) Să ferească. 
Grupul 2 Atâta timp cât nu acceptați cultura altora, se numește segregare, intoleranță, discriminare. 
Grupul 1: E vorba doar de promovarea kitsch-ului  la rang de cultură. O impostură, din punctul nostru de vedere.
Grupul 2: Discriminare, intoleranță, rasism! 
Grupul 1: Nu e vorba de discriminare, ci de faptul că nu ne puteți impune manelele și n-avem de gând să le ascultăm sau să le aplaudăm ca focile, doar ca să vă simțiți voi satisfăcuți.
Grupul 2: Xenofobilor! Ipocriților! Snobilor! 

(N.B.: orice asemănare cu dialogurile din Social Media pe acest subiect nu este absolut deloc întâmplătoare). 

În final, voi menționa doar cât m-a amuzat un tip (reprezentant al Grupului 2) care protestează în numele toleranței: ”Dacă văd un film despre un manelist, nu vreau să îmi cânte Claiderman!”. 

Frățiuer.... pe nenea îl cheamă Clayderman, cu ”y”, nu cu ”i”. Măcar dă-ți osteneala să scrii corect când îmi explici că-s snoabă. Doi la mână, dacă voiai să dai exemplul unui pianist, Clayderman era cam pe la coada listei, din motive pe care snoaba de mine ar ști să (ți) le explice, dar pe care tolerantul de tine sigur n-ar fi dispus să le asculte. Data viitoare lovește-mă și tu cu un Pollini, cu un Perahia, cu un Ashkenazy... știi tu, pă cultură, pă d-astea 😉

marți, 19 martie 2019

Odiseea imposibilei Greta și a produselor cosmetice din gama The Ordinary (II)


... buuun, unde rămăseserăm? Ah, da. Tocmai primisem cea dintâi comandă Ordinary și o amenințam cu spor pe prietena chimistă că o asasinez dacă am vreo reacție adversă la produse (nu înainte de-a o jupui și-a o umple cu paie, precum și alte plăcute variațiuni pe aceeași temă).

”Mie îmi trebuie rutină simplă”, bombănisem de vreun catralion de ori, ”mi-s fenomenal de ocupată și importantă (n.r., sarcasm) și nu am timp de complexități la oglinda din baie”. La modul serios vorbind, eu nu am nicio dispoziție să investesc mai mult de cinci minute dimineața și alte cinci seara în fața oglinzii. Rutina chiar s-a dovedit inițial cât se poate de simplă (am mai complicat-o eu pe parcurs, când am devenit mai îndrăzneață și / sau mai entuziasmată).

La concret, că parcă văd că iese iar articol la metru, vă prezint așadar...

Produsele pentru rutina de dimineață

Primul lucru pe care-l fac este să-mi șterg fața și gâtul cu o dischetă îmbibată în loțiune micelară. Apoi încep să combin, cu negrăit aplomb.


Nu vă speriați, că nu mă dau cu toate.  Nu simultan, adică. 

Mai întâi, să facem prezentările. Prima din stânga este domnișoara Niacinamida, alături de ea e domnul Buffet, urmat de domnul Matrixyl și ultima din dreaptă, semeață, e doamna NMF. 

Niacinamida reglează secreția de sebum, vindecă eventuale iritații sau semne de tot felul, ajută la îndepartarea petelor solare sau chiar a micilor cicatrici post-acneice (asta chiar a fost o revelație pentru mine - rămăsesem cu o urmă inestetică de la un coș destul de mare, și a dispărut complet în câteva săptămâni). De asemenea, micșorează porii și îi curăță. 

Matrixyl  e un antirid din clasa peptidelor (remarcați exprimarea de înalt nivel științific, mulțumesc foarte mult 👀).

Buffet e un fel de Matrixyl mai bun (și mai scump, motiv pentru care nu-l cumpăr de obicei, dar l-am găsit la preț redus de Black Friday și am luat două sticluțe).

NMF (Natural Moisturizing Factors) e o cremă hidratantă, foarte potrivită pentru tenul mixt / gras (mai ales ziua). 

Cum fac eu - amestec în palmă câteva picături de Niacinamidă cu alte câteva picături de Matrixyl sau Buffet (niciodată amândouă, ar fi redundant, din moment ce ambele fac parte din aceeași clasă de substanțe). Mă dau cu maglavaisul rezultat masând ușor, apoi aplic separat NMF. Și gata pe dimineață, după vreo jumătate de oră sunt numai bună de machiat.

E greu? Acum eu spun că nu, dar cu un an în urmă boscorodeam într-una și mi se părea că mă epuizează acest ritual ”stufos”. 

Dimineața se mai poate folosi următoarea variantă: 

- Niacinamidă + Acid hialuronic (prezentat mai jos) = în amestec, urmate de NMF. Mie nu prea mi-a priit combinația asta, dar știu persoane care sunt entuziasmate de rezultatul obținut.

Produsele pentru rutina de seară

Evident, mai întâi mă demachiez.

 
Spre deosebire de rutina de dimineață, seara nu folosesc mereu aceleași produse. Mai întâi să vi le prezint pe cele din imagine, de la stânga la dreapta.

Granactive Retinoid 2% - este, cum îi spune și numele, un retinoid (derivat al Vitaminei A), care uniformizează pielea și are efect anti-îmbătrânire. Îl folosesc alternativ cu Vitamina C.

Vitamina C 23 % este un antioxidant care stimulează secreția de colagen. E posibil să ”piște” puțin când e aplicată, dar senzația e de scurtă durată și perfect suportabilă. Nu se folosește în combinație cu Niacinamida, pentru că formează un complex inactiv (pe-asta tot de la prietenă o știu). 
Precizare importantă: Vitamina C există și în varianta de 30% (suspensie în silicon) și deocamdată este unicul produs Ordinary care nu mi-a priit deloc. Dar deloc. În câteva zile aveam coșuri, porii erau mari, tenul iritat. Cum am renunțat la ea, fața a început să-și revină. Poate unora le priește, dar eu nu o recomand.

Acid hialuronic este un agent de hidratare, pe care experiența m-a învățat să-l folosesc numai în combinații (nu strat separat, pentru că se ”scămoșează” pe piele, oricât de ciudat ar putea părea). Cum spuneam mai sus, mie nu mi-a priit grozav în combinația cu Niacinamida, însă cu Vitamina C merge la fix pentru mine și îl voi cumpăra din nou.

Cum fac eu - vă spuneam mai sus că rutina de seară nu e mereu aceeași, ci alternez produsele. Iată niște combinații posibile, cu produsele pe care le-am prezentat mai sus:

- Buffet sau Matrixyl + Granactive Retinoid + NMF 
(fiecare din ele aplicat individual, deci în straturi, nu în amestec).

Sau: 
  
- În amestec (Vitamina C 23% + Acid hialuronic) + NMF

Mai folosesc și alte combinații, dar cu alte produse (uleiuri), despre care voi scrie în articolul următor. Tot atunci o să vă zic și de singurul exfoliant de la ei pe care îl am (și-l utilizez cu succes). 

Sper că am fost explicită. Ideea este că există foarte multe produse, motiv pentru care pledez pentru introducerea treptată, ca să vă puteți da seama cum se comportă un produs sau altul, la ce reacționați bine și la ce nu etc.  Se poate compara cu diversificarea bebelușilor, cred :)))  

Mai vreau să vă spun că aceste produse nu implică să renunțați complet la ce foloseați până acum, adică nu e deloc obligatoriu să adoptați o rutină de îngrijire exclusiv Ordinary. Eu de exemplu folosesc uneori seara crema de noapte Nivea (în loc de NMF), pentru a evita ca pielea să se obișnuiască prea mult cu aceleași produse. De asemenea, țin să precizez că asta e una din situațiile când regula less is more e de aur - chiar dacă nu s-ar zice asta, la cât de mult am scris... 

Mențiune: nu-i prea plăcut, dar nu este exclus ca rutina de dimineață să interfereze cu produsele de machiaj pe care le folosiți. Eu am avut bunăoară un fond de ten Lancôme care nu prea a cooperat - pur și simplu nu mai intra în piele. Acum folosesc Max Factor și sunt mulțumită.  

În loc de concluzie - după ce prietena mai că nu se suise în avion să vină la mine ca să mă cremuiască personal 🙈, m-am pomenit gândindu-mă într-o seară, în timp ce mă spoiam cu râvnă: ”văleu, ce m-oi face eu dacă dispar ăștia de pe piață....”.