joi, 10 octombrie 2019

Salată de weekend (XXXIII)


(Trag nădejde că apreciați faptul că vă invit la salată atât de curând după precedenta - e parte din campania de imunizare de toamnă).

1) Weekend-ul trecut am făcut o mică excursie cu mașina până la Rostock, un oraș din landul vecin (Mecklenburg-Vorpommern), port la Marea Baltică și făcând parte din fosta RDG. Mă rog, nu prea sunt foarte multe de spus pe tema asta, Rostock dovedindu-se un oraș anost, care mi s-a părut mai lipsit-de-orice chiar și decât DortmundAltceva voiam să vă zic: pe drum, am ascultat la radio Europa FM (pe Internet, prin telefon). Muzică bună, antren... dar, frații mei albi, calupurile publicitare sunt absolut remarcabile - și nu în sens pozitiv. Estimativ, vreo 80% din reclame erau la medicamente.
Mă rog.... suplimente alimentare, că fiecare spot se încheia cu refrenul ”Acestaesteunsuplimentalimentar.Citițicuatențieprospectul.Dacăaparmanifestărineplăcuteadresați-vămediculuisaufarmacistului”. 🙄 Pe alese, de toate pentru toți: dureri articulare, probleme digestive, prostată, nas înfundat, ficat, sinusuri, fiere, călcâie crăpate.... Ascultam cum nu se mai terminau reclamele pentru tot felul de suplimente și mă gândeam că dacă ești ipohondru... se creează contextul perfect să dai buzna la Urgențe. 

2) Sâmbătă seara am urmărit un concert al orchestrei Filarmonicii Israeliene, în transmisiune directă de la Tel Aviv. La pupitru, Zubin - într-unul din ultimele concerte ca dirijor principal al acestei orchestre (va încheia, pe 20 octombrie, o colaborare care s-a derulat fără întrerupere pe parcursul ultimei jumătăți de secol - a fost dirijor principal începând din 1969).  
Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta. Concertul a fost cum altfel decât fabulos, iar ovațiile s-au întins pe minute în șir. Dar simt tot mai pregnant că momentul în care nu va mai concerta se apropie. Nu mai apare nicăieri fără baston, are nevoie de sprijin când urcă pe podium, dirijează numai stând pe scaun. Da, e la fel de prezent și de implicat în actul artistic, dar din punct de vedere fizic.... nu pare prea bine 🙁. 

3) Cred că mi-am găsit coafor, yey. Respectând adevărul istoric, mai degrabă jupânul mi-a găsit - propuse să-ncerc la cel la care merge și el, aproape de casă. Ok, hai să vedem - și am făcut programare. Am fost ieri și mi-a plăcut foarte mult doamna care m-a preluat - amabilă, deschisă, am vorbit vreo 20 de minute și în final a reușit exact culoarea pe care o voiam. Victorie! Tunsoarea a fost, de asemenea, în ordine - cu multă atenție pentru detalii și respectându-mi dorința. La final, pentru că-i spusesem că am prea mult volum (da, există și reversul ăsta și nu e deloc plăcut să ai păr ”explodat”), mi-a dat niște pliculețe cu mostre de balsam, care-ar mai potoli excesul de volum. ”Vedeți cum vă priește și eventual cumpărați apoi produsul”. I-am mulțumit. 
Costul final a fost cu 40 de euro mai puțin decât la salonul precedent, unde coafeza îmi izbutise o culoare mai închisă decât voiam, îmi iritase scalpul cu vopseaua prea agresivă, mă trăsese de păr la limita suportabilului și, pe post de tunsoare, ”ciumpăvise” ici-colo cu foarfeca, timp de 7 minute. Așadar, cred că salonul ăsta e un keeper și-n consecință am și făcut următoarea programare. 

Acum, când citiți asta, sunt într-un mini-concediu în România. Ne citim după ce mă-ntorc, adică de marți încolo. Să fiți cuminți (sper că vă place salata pe care v-am lăsat-o. Eu tocmai mă dezmățez cu un must, ceea ce vă doresc și vouă).

duminică, 6 octombrie 2019

Disperata nevoie de idoli


Nici nu s-a stins bine ecoul strigătelor Gretei Thunberg din prezidiul ONU, că a apărut un alt ”erou” pe care foarte mulți români l-au luat în brațe, condamnând aprig orice apel la obiectivitate. Bine, adevărul e că a apărut de aproape 3 ani, dar zilele astea e prezent parcă mai mult ca oricând în spațiul public. Ați auzit de el, probabil - Mihai Șora. Filozof (deși unii, care-au citit filozofie, spun că atributul ăsta e o insultă la adresa adevăraților filozofi), fost angajat la Ministerul Afacerilor Externe în anii '50 în subordinea Anei Pauker, deținător de funcții publice până în anii '90 și un pic și ulterior.
Mai recent, exponent al curentului #rezist.
Foarte recent, protagonist al unei campanii lansate de eMAG, în care se vorbește despre apropiata aniversare a trei decenii de la Revoluție. Treizeci de ani de libertate, cum e sloganul.

Sinceră să fiu, nici nu știu de unde să-ncep. Ca să fie clar cum stau lucrurile, eu nu sunt o admiratoare a acestui domn. Până să apară în spotul de care vorbim, îmi era indiferent (deși n-am înțeles niciodată prea bine isteria asta a ”rezistenților” în ce-l privește). Acum însă, văzându-l că a acceptat să apară și ceea ce susține, nu-mi mai e indiferent. Admit faptul că are merite culturale reale (mă refer în principal la colecția ”Biblioteca Pentru Toți”), dar dincolo de asta, nu sunt deloc de acord cu piedestalul pe care a fost urcat.

”Aveam 30 de ani când ne-au condamnat pe toți la frică”, susține dumnealui, care la acea vreme era membru al Partidului Comunist Francez, devenind, după întoarcerea în România, asistentul Anei Pauker. Nu știu, mie mi se pare cel puțin ciudat ca un fost comunist autentic (revenit în țară fix după instaurarea regimului, ce să vezi!) să vină să vorbească despre libertate. Haina de disident pe care o poartă nu i se potrivește absolut deloc și trăznește a ipocrizie.

Disident, că ce? Că fusese retrogradat și din redactor-șef, devenise redactor? În cazul ăsta, Paul Goma ce-a mai fost? Elisabeta Rizea ce-a fost? Asta ca sa nu dau decât două exemple...

Chiar niciunul dintre susținătorii lui n-a citit ”Gherla-Lătești” de Goma sau ”Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca (soțul Monicăi Lovinescu)? Eu le-am citit, pe astea și altele. Am citit ce înseamnă adevărata rezistență și ce presupune asta. Nu presupune să muncești într-un birou și, la 100 de ani, să ieși în Piața Victoriei devenind prin asta un simbol, ”Eroul Mișcării #Rezist”!

Chiar niciunul dintre susținătorii lui nu realizează ce însemna să lucrezi în Ministerul Afacerilor Externe în anii '50? El susține că a fost obligat să o facă. Oh, bietul de el… cu siguranță ar fi preferat să fi fost arestat, torturat și / sau deportat (ca atâția alții!), decât să lucreze într-un birou. Desigur.

Să ne-nțelegem, nu am nimic personal cu omul, însă nu a fost un erou al rezistenței anticomuniste (dimpotrivă! a fost parte din sistem) și nu este un model. Nu-i face deloc cinste faptul că-și arogă merite care nu i se cuvin. Mai aproape de timpurile noastre, eroi sunt cei care au ieșit la Universitate în acel neuitat decembrie '89, mulți din ei pierzându-și viața. Chiar, ce făcea domnul Șora atunci? Știm că a devenit ministru al Învățământului în Guvernul Roman, dar asta nu se poate califica drept eroism... nu-i așa?

Eu nu spun că nu i-o fi fost frică; nu am de unde să știu. Dar când afirmă că dictatura comunistă i-a răpit libertatea, practic se erijează în disident, ceea ce nu a fost. Și nu e o problemă că n-a fost; problema e că lasă să se creadă că a fost. E un om ca atâția alții, pe care însă românii s-au încăpățânat să-l transforme într-un idol, la care numai că nu se prosternează. 

Argumentele celor care-l susțin ar fi amuzante, dacă nu ar fi așa de penibile. ”Are 103 ani, e istorie vie, trebuie respectat!”. ”Respectați-i părul alb!”. Ca să vezi, eu credeam că vârsta și părul alb sunt un dat biologic, nu atribute morale...
Dar astea sunt cam singurele lor argumente, pentru că dacă-ncearcă să explice despre suferințele lui Șora, adevărurile documentate îi contrazic. Și-atunci nu le mai rămâne decât să spună că are părul alb...

Concluzia mea e că eMAG a greșit în alegerea protagonistului. Dacă voiau să facă un clip autentic, puteau alege pe cineva din Asociația Foștilor Deținuți Politici. Aveau o mulțime de opțiuni și oricare din oamenii ăia are mai multe de spus despre lupta pentru libertate decât Mihai Șora.

N-a fost torționar, n-a fost vreun Vișinescu sau - extrapolând - n-a fost vreun Țurcanu sau Maromet, dar cu siguranță nu a ”pătimit” și nu pot să cred că nu știa ce se întâmplă cu adevărat, dincolo de lozinci. Faptul că nu spune răspicat: ”dom’le, eu NU am fost disident, NU am luptat împotriva comunismului" și lasă să persiste convingerea asta falsă, mie-mi dă foarte rău cu virgulă.

Mă tot gândesc - apropo de ce scriam la începutul articolului, oare atâta nevoie au oamenii de idoli încât se agață de oricine pare să aibă potențial de a deveni ”simbol”, chiar și fondat pe false premise?

Edit: am găsit imaginea de mai jos într-un articol. Este o cerere a lui Mihai Șora prin care solicita să i se recunoască vechimea în Partidul Comunist, că fusese câțiva ani membru și în Franța. Fără vechime în partid nu ar fi putut primi o funcție în nomenclatură.


Mă abțin de la orice comentariu pe tema imaginii. 

joi, 3 octombrie 2019

De ziua țării mele :)


Cu aproape 3 ani în urmă (pe 12 martie 2017) am avut privilegiul de a audia în spațiu și timp real imnul Germaniei, interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin dirijate de Zubin Mehta. S-a întâmplat cu prilejul unui concert desfășurat sub înaltul patronaj al Președintelui de atunci al țării, Joachim Gauck. 

A fost unul dintre cele mai mărețe momente pe care le-am trăit, o emoție care nu se poate descrie în cuvinte. 

Astăzi, de Ziua Națională a Germaniei, vă invit să-l ascultați și voi 🙂

                           
La mulți ani, Germania 🙂 Am atât de multe pentru care să-ți mulțumesc...

La mulți ani poporului german și tuturor celor care și-au găsit a doua patrie aici 🙂

marți, 1 octombrie 2019

IT-ul parizian lovește din nou


Mă gândesc să pornesc un foileton despre băieții ăștia, că nu se mai poate. Păi cine-mi mai zice mie așa seducător și cu accent ”Miss”? Eu l-am întrebat pe unul din ei ”comprenez-vous?”, fără să-mi dau seama, el s-a extaziat că vorbesc franceză, eu l-am decepționat profund, oh I'm sorry, Miss... or Madame?
"Miss", l-am asigurat grăbită, spre deliciul colegelor care asistau la conversația purtată pe speaker. Auzi la el, Madame 😏

Care e problema - să tot fie vreo 5 săptămâni de când tot ceea ce ține de rețea sughite masiv. Când merge serverul, nu merge Outlook. Când merge Outlook, se blochează soft-ul ERP (care soft, după 20 de connection attempts - interval în care faci 13-14 lângă dânsul - îți distruge nervii cu un mesaj de eroare în franceză. Désolée! Désolée e mă-ta, îmi vine să-i zic). Iar când softul binevoiește să învie, n-ai timp să fredonezi ”Frère Jacques” de entuziasm, că observi că nu mai ai acces la server. Și asta numai cu restart se rezolvă. După restart nu mai merge Outlook. Și tot așa.
Dacă se întâmplă o dată-de două ori, mai treacă-meargă. Dar între timp se întâmplă atât de des, încât singurul motiv pentru care nu am aruncat laptopurile pe fereastră este acela că solului nu i se taie capul. 

Am scris incidente peste incidente, am sunat, am făcut print screen-uri, am explicat, am detaliat, iar am scris incidente. Și cumulând, cred că am dat sute de restarturi. Mereu aceeași poveste - se remedia pentru câteva ore, haaaai o zi și apoi o lua de la capăt. 

Vineri a fost mai rău ca oricând (de ce naiba toate problemele care țin de IT apar vinerea?), practic nimeni n-a putut lucra nimic de la cap până la coadă. Blocaj, connection attempt failed, access denied. Poetic și mai multe nu. Ce putem face - păi cum ce, exact ce facem de săptămâni în șir: să sunăm la IT. Ura! 🙄

IT-ul ne pistona cu aceleași întrebări, cu solicitarea de Team Viewer, ”exact ce făceați în momentul în care s-a blocat accesul la server, Miss?” (sincer? Sorbeam din cafea), cu ”trebuie să cercetăm”-uri și cu ”lucrăm activ la rezolvarea problemei”. Activ, hai? Norocul nostru, ce ne făceam dacă lucrau pasiv? E ceva de speriat cu limbajul ăsta corporatist, oameni buni.

Până la urmă, o colegă a prestat o mini criză de nervi și-a obținut-o la telefon, în premieră, pe șefa departamentului de IT.
- ... Da, suntem informați că aveți probleme. 
Splendid. Și constructiv. 
- .... Da' să știți că și aici în Paris sunt probleme. 
(Salut, capra vecinului!).
- .... Este foarte dificil să ne dăm seama de sursa problemei, dar lucrăm la elaborarea unei strategii.
O fi dificil, nu zic nu. Dar aveți absolut toate datele la dispoziție, inclusiv un sistem de monitorizare live a unui calculator, pe care o colegă a fost de acord să-l instalați și care vă arată în timp real ce se întâmplă când apar sincope. Acuma, dacă toate astea nu-s de ajuns...,poate ar trebui să, știu și eu... reconsiderați strategia?
-  ... Echipa noastră s-a reunit într-o celulă de criză. 

Foarte bine, am mormăit eu în barbă, să-i țină acolo numai cu pâine și apă de la robinet, până rezolvă damblaua. 

Priviri șocate.
- ... și ei, săracii, îți zic atât de frumos ”Miss”...
Mno. IT-ul trezește bestia din mine. 

Deznodământ: ieri (luni) a funcționat totul ca pe roate. Cred că i-am intimidat, sau ceva.... 

miercuri, 25 septembrie 2019

Astă-seară fluier în biserică


Ai o părere despre Greta Thunberg, deci exiști. ”Cogito, ergo sum” tocmai a fost redefinită, stai jos, Descartes și nu mai face gălăgie. Așa încât, după vreo câteva zile în care mă simțeam ciudat de câte ori deschideam pagina de Facebook și vedeam zeci de postări cu ”Lăsați-o în pace pe Greta”, am zis să mă informez și să văd care-i treaba cu tiza mea. 

Plec de la premisa că știți cine e copila și ce dorește (după discursul susținut la ONU, îmi imaginez că nu mai sunt mulți care să nu fi auzit de ea), așa că o să trec direct la subiectul postării. Subiect care probabil va fi dătător de nevroze, pentru că - luați sărurile la îndemână, just in case - mie nu-mi place modul ei de abordare și nu m-a convins. 

Acu', dacă n-ați închis pagina promițându-vă că nu mai reveniți niciodată, hai să clarificăm o treabă: părerea mea nu are absolut - dar absolut - nicio legătură cu felul în care arată Greta, nici cu afecțiunile de care am citit că suferă. Nu. Eu am ce am doar cu ceea ce a spus și cu felul în care a spus. 

Acestea fiind spuse, schematizând:

- Recunosc, demersul ei e absolut lăudabil și de impact, fie și numai pentru că a declanșat o mișcare internațională suficient de semnificativă încât să fie invitată să susțină un discurs la ONU, în fața unora  dintre cei mai importanți lideri politici. 

- Dar. Felul în care pune problema este unul dus la extrem. Mie una, extremismul  îmi dă fiori, indiferent de ce parte ar fi (adică inclusiv dacă este bine intenționat). Or, dacă într-un discurs de mega-audiență tu folosești expresii precum ”mass extinction”, pe mine nu doar că nu mă convingi. Mă sperii, pentru că ajungi exact în zona aia extremă din care au pornit atâtea catastrofe ale umanității. 

- Personal, melodramatisme de genul ”you stole my childhood and my dreams with your empty words” mă fac să ridic o sprânceană. Bag seama că nu are idee ce înseamnă o copilărie furată și visuri de copil pierdute. Exagerări de-astea aruncă în derizoriu ceea ce încearcă ea să facă. 

- Ideea ei de-a suprima creșterea economică pentru a salva planeta este cel puțin în neregulă. Norocul omenirii că n-o să fie luată în serios la faza asta... Creșterea economică este unul dintre garanții păcii. În toate țările sărace existe conflicte. Sărăcia duce la conflict. Atât de simplu e, indiferent dacă-i convine Gretei sau nu.

- Să susții că o companie - sau mai multe - orientată spre creștere economică ți-a furat ție copilăria și visele pentru că nu reciclează conștiincios și consumă resursele planetei, înseamnă în cel mai bun caz o exagerare care nu va face absolut deloc bine cauzei pe care o pledezi. Cu un discurs în care vorbești despre ”mass extinction” și condamni creșterea economică, nu o să reușești să produci impactul pe care ți-l dorești.  Aproape aș zice că se faultează singură. 

- Am urmărit ceea ce spune. În principiu, se ia de Franța (una dintre țările dezvoltate cu cele mai mici emisii de CO2 din lume) și de Germania (una dintre țările cu cele mai mari investiții în energia verde, care a renunțat la centralele nucleare și se preconizează ca-n următorii ani să renunțe complet și la centralele pe cărbuni). Dar ce să vezi, aproape nimic despre China (țară cu cele mai mari emisii din lume) sau despre India. În Europa s-au introdus cele mai multe taxe anti poluare, ea tot la Europa se rățoiește.

Da, știu prea bine că nemții au ”gâlma” cu scandalul Volkswagen pe tema emisiilor de noxe, dar nu statul a fost de vină, ci un mănunchi de lacomi care vor plăti cu libertatea pentru ce au făcut (procesul e în desfășurare). Iar concernul a achitat o amendă de 2,5 miliarde de euro. Miliarde. 

Că schimbarea climei nu este un mit, ci - dimpotrivă - o problemă reală, la scară planetară și care ne afectează pe toți? Desigur. Că s-ar putea face mai mult? Bineînțeles, însă ce-ar fi să ne luăm ȘI de cei care nu fac nimic bun - ba din contra, fac enorm de mult rău? Dar ar avea ea cum vorbi de maniera asta în China? Ar ajunge vreodată să țină acolo vreun discurs cu ”how dare you?”. Oh, wait…

Am scris ca din pușcă toată polologhia de mai sus, că aveam nervi. Încă am, de fapt. Și nu din cauza Gretei, cât ca urmare  a atitudinii multora dintre susținătorii ei. Mă simt un alien, pe unde mă uit numai valuri de adorație, dacă-ndrăznești să spui despre ea orice altceva decât că e minunată, te-ai tuns. M-a mâncat aseară undeva și mi-am exprimat părerea (aia de mai sus), într-o discuție. Pfuaaa, numa' nu mi-au zis că-s cam bătută în cap de nu înțeleg ”schimbările de climă”. 🙄

Nu știu ce să spun în încheiere. Poate doar că am încredere în voi și știu că, și dacă nu-mi împărtășiți părerea, n-o să vă supărați pe mine. 

luni, 23 septembrie 2019

Apocalipsa a fost la Premiile Emmy 2019


Spun din capul locului că n-avusesem nici cea mai vagă intenție de-a scrie despre ținutele pupezelor prezente la Premiile Emmy. (Vă-ntrebați de ce le fac pupeze? Un bob zăbavă... Când o să vedeți imaginile, o să mirați că nu le-am zis găini jumulite). Așa, deci n-aveam de gând să scriu despre asta, n-am mai făcut-o niciodată și nu e un eveniment de amploarea Oscarurilor sau Globurilor de Aur, să zici că ar incita curiozitatea. 

Numai că. După ce-am văzut câteva imagini de pe covorul roșu, am decretat că nu-i drept să mă minunez de una singură. Și de asemenea, mai fac o precizare: în general, nu prea am habar cine-s duduile. În retrospect, cred că nici designerii nu știau, altfel probabil le-ar fi dat ceva mai acătării să pună pe ele. 

Acestea fiind zise, păzea că-ncep. Și-ncep cu una pe care am recunoscut-o (click pe imagini pentru a le mări, dar numai dacă știți sigur că vreți să le vedeți mai bine. Eu v-am prevenit).


Bag seama că lui Gwyneth Paltrow i-au zis s-aducă de-acasă niscaiva mături ca să primenească locul. A stat dânsa în poziția lotus, a cugetat profund, a sorbit un smoothie de migdale proaspăt ”hidratate” (adică ținute-n apă, nu vă lăsați impresionați) și de ciuperci shiitake (nu întrebați! Ea zice că-s miraculoase, deși cred că mai degrabă le prizează) și și-a tras pămătufurile pe mâini. 
Ce să zic, efectul e sublim, mi-am adunat maxilarul de pe jos și cred că din el mi-a căzut și-un pește de la mari adâncimi. 


Asta așa, de încălzire. Dacă vă uitați la prima din ele, o să-nțelegeți de ce marmota  nu mai învelește ciocolata-n staniol: că nu mai are, d-aia. Staniol, vreau să spun. L-a rechiziționat doamna asta și și-a croit din el rochiță cu fundiță. Adevăru-i că la cât de entuziasmată pare, cred c-o strânge staniolu' sau ceva...
Aia din mijloc a șterpelit perdelele de la merceria din Sălăjan. Partea de sus trebuie că e din vreun sac menajer. 
Cât despre cea din dreapta, și-a tras rochie cu aerisire la buric. Sper că nu s-a aplecat, că risca să-i curgă rochia cu totul (”pe umeri rochia-i curge râu”, cum ar zice băieții de la Talisman).

Stați, nu fugiți, că mai am. 


Cam greu de spus ce s-a întâmplat cu Amy Adams (a doua - și cea din urmă - pe care-am recunoscut-o), ea de obicei e un exemplu de eleganță și bun-gust. Cred c-a băut după Gwyneth și, de emoția ciupercilor, a confundat cămașa de noapte cu rochia de seară. Care cămașă pare și ea cu vreo 2 numere mai mare. Stați că mi-am dat seama de la cine-a luat-o, v-arăt mai jos. 


Una dintre aceste trupeșe 🙄 cetățene probabil e stăpâna cămășii de noapte pe care-o poartă Amy în imaginea de sus. Aș paria pe cea din dreapta (care-ar trebui să-și concedieze stilistul, în caz că are vreunul). Ultimul lucru de care aveau nevoie umerii ăia grăsuni era să fie lăsați descoperiți și puși în evidență de bentița din jurul la fel de durduliului gâtlej. 
Trecând la cea din mijloc .... dacă o vedea lupul din ”Scufița Roșie”, garantat devenea vegan. Iar aia din stânga arată fix ca o... Tanti Cocuța de la APACA. Inclusiv sandalele.

Acuma, că sunteți antrenați, vine artileria grea.


Parol, eu aș vrea să spun câte ceva despre fiecare. Despre fundele gigantice și atârnânde ale primeia, despre grămada aia de material inform care ține loc de top de la a doua. Dar mă uit la tipa din dreapta și... uitată rămân. A telefonat Apocalipsa și-a reclamat că i s-a furat combinezonul.
(Acu' serios, pricep și eu ce vasăzică ținute cu tematică. Însă nu cred că despre asta e vorba în cazul sinistroșeniilor de mai sus).


Când mă uit la prima tipă, nu pot să nu mă gândesc la caracterizarea pe care i-ar face-o doamna Rodica Ojog-Brașoveanu: ”mi-a zâmbit de sub tramvai”. Ziceți voi că nu i se potrivește la marele fix. Individa din mijloc ar fi nimerit-o relativ bine, dar aripioarele alea ruinează tot farafastâcul. O fi crezut că la Premiile Emmy se înoată? 
A treia gagică tot la doamna Ojog-Brașoveanu mă duce cu gândul: ”avea o față de confort trei”, ar fi zis și dreptate ar fi avut. Nu știu ce-i cu mânecile alea plouate, o fi vrut și ea aripioare ca vecina, dar pesemne rămăseseră fără material. 

Și-acum, la final, vă prezint campioana absolută. Doamna Apocalipsa a protestat că ăsta-i fault în careu, nu se face așa ceva... orișicât.


Aceasta fiind Lady Bug, doamnelor și domnilor. Omul-Păianjen ar vrea s-o ceară-n căsătorie, dar Batman a zis că, având în vedere coarnele alea negre, crede că ar putea fi destinată lui și o revendică. Într-un colț, Edward Omul-Foarfece meditează adânc.

duminică, 22 septembrie 2019

Salată de weekend (XXXII)


Mă pot gândi la cel puțin vreo trei motive pentru care-ar trebui să vă placă salata asta:

a) E chiar ”de weekend”, având în vedere că azi e duminică;
b) N-am mai făcut una de când era lupul cățel (din iulie, dacă e să respectăm adevărul istoric).
c) Habar n-am când va fi următoarea, dat fiind că eu și mâncatul sănătos tindem tot mai mult să devenim ca două drepte paralele - care nu se-ntâlnesc niciodată, adică....

Acestea fiind zise, să amestecăm cu dibăcie în castron.

1) Săptămâna asta am avut vizite la nivel înalt la serviciu - de la Paris, s-a pogorât în mijlocul nostru însăși Cruella, de care vă povesteam acum ceva vreme. (Era cât pe ce să scriu că s-a pogorât ”în sânul nostru”, da' am renunțat, din motive evidente).  A fost o prezență relativ discretă, în cea mai mare parte a timpului a lucrat singură în sala de ședințe sau a avut întrevederi cu aceia care aveau de clarificat chestiuni complexe legate de contracte și alte detalii. Vizita ei a fost însă prilej pentru mine să observ nivelul de pupat în dos la care pot ajunge unii dintre colegi.
Nu că n-aș fi anticipat asta, dar oricum... S-o văd pe Vitex, care de obicei apare pe la 9, ivindu-se înainte de 8, a fost într-un fel. Aceeași Vitex se interesa slugarnic dacă să închidă sau nu fereastra, ”nu e prea curent, Cruella?”, deși - ați ghicit - pe noi nu ne întreabă niciodată :)) Un altul i-a oferit o sticlă de apă, ”vai, am remarcat că ești ușor răgușită, cred că ai nevoie să te hidratezi”. Eu eram gen 🤢 A, și bineînțeles că Vitex era deosebit de amabilă cu mine, ”ce bine ne-nțelegem noi”, cum ar veni. 🤢 la pătrat.

2) Aseară am fost la un concert susținut de ansamblul de suflători din localitatea unde stăm. Truth be told, am fost mai degrabă din considerente din categoria ”noblesse oblige”, dar la finalul serii nu mi-a părut rău că am mers. Admir foarte mult tradiția aceasta a nemților de a înființa - și de-a menține - orchestre și coruri locale, alcătuite din amatori. Activitatea nu este remunerată, dar oamenii își iau treaba foarte în serios: vin la repetiții (dirijate de cantorul din parohia locală), studiază piesele, își dau silința, sunt dornici să învețe lucrări mai complexe și mai solicitante. Comunitatea sprijină corurile prin faptul că vine la concertele acestora - pentru care nu se vând bilete, dar se organizează o colectă și fiecare donează ceva. Mi se pare un hobby minunat și un excelent mod de a socializa. 
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult aseară nu a fost concertul în sine, deși a avut un repertoriu foarte variat (incluzând câteva uverturi celebre: ”Nabucco”, ”Wilhelm Tell”, ”Bărbierul din Sevilla”, dar și o piesă de de Gerswin, una de Sousa - care mie-mi place foarte mult, cu toate că altminteri nu mă dau în vânt după compozitorii moderni, precum și alte piese din diferite epoci), cât mai ales discuțiile ulterioare cu membrii ansamblului, la un pahar de vin. 
E absolut încântător să discuți cu bătrânei despre Bach, Mendelssohn, Mozart și monumentalul Recviem al celui din urmă 🙂 (și da, știam și cât a apucat să compună din Lacrimosa înainte de-a muri: primele 8 măsuri).  

3) Că tot vă ziceam că nu prea mai mănânc din cale-afară de sănătos. Ziceți și voi, cine-ar putea rezista acestor ispite?


Să se noteze că jupânul e vinovat, el a apărut cu toate acasă (dar în apărarea lui, nici eu nu le-aș fi rezistat). Le-am testat pe fiecare și găsesc M&Ms absolut cri-mi-na-le. Să pună careva lacăt pe ușa de la bucătărie... să pornească o furtună care să mă oprească de câte ori mă-ndrept spre bucătărie, ca pe Ana lu' Manole... mulțumesc anticipat 🙄

4) Vă mai aduceți aminte de ”Cavit”? Asta era demult, când nici nu se povestea...  În seara asta m-a pocnit o poftă nebună de tabletele alea delicioase. N-am idee ce m-a apucat. Poate de unde încerc vitejește să mă țin departe de bucătărie... 

duminică, 15 septembrie 2019

IT Helpdesk-ul francez mă bănuiește de halucinații


Da' mi-era un dor să parlamentez la telefon cu IT-ul, de nu vă povestesc. 

Vineri dimineață - pe la ora 9, mai precis - munceam eu cu aprindere, la întreprindere (știți de unde e rima, nu? Dacă n-ați văzut sceneta, v-o recomand solemn) și dintr-odată observ că dispăruse opțiunea ”Save” din meniu (nu lucram în Office, ci în aplicația ERP). Varianta CTRL+S nu e valabilă în sistemul respectiv, hait, ce te faci Gogule în această situație?

Păi cum ce te faci, suni la IT Helpdesk, care e localizat în Paris. Nu e prima dată când apelez la ei, dar în dățile anterioare fusese pentru chestii ceva mai puțin importante - așa că izbutisem să nu mă enervez. 

De data asta n-am mai izbutit. Ce-i drept, băieții sunt simpatici, au un accent irezistibil (vorbim în engleză, franceza mea fiind din păcate destul de furculision), dar în ceea ce privește eficiența... ziceți și voi:

EU: Bună ziua, sunt cutărică, de la filiala Hamburg, a dispărut opțiunea Save din ERP.
EL: Bună, Miss Greta, eu sunt François, ce înseamnă că a dispărut?
EU: Înseamnă că butonul ”Save” nu mai e și deci tot ceea ce lucrez nu se poate salva decât încercând să ies din aplicație - moment în care sistemul mă-ntreabă dacă vreau să salvez.
EL: Păi și-atunci care e problema, Miss? 
EU: (în gând, 1,2,3,5,6,7,8.9,10) Problema e că nu pot salva fără să-nchid aplicația, ceea ce poate cauza eroarea X sau Y (și detaliez).
EL: Ah, da, așa este. Ok, puteți să-mi dați acces la Team Viewer?
Îi dau, se uită pe acolo.
EL: Miss? Hello?
EU: Da?
EL: Miss, ăăăă..... unde e în mod normal butonul ”Save”?
EU: În submeniurile cutare, cutare și cutare, deasupra butonului de căutare.
EL (dă cu mouse-ul încolo și-ncoace).
EL: Ăăăă.... Miss? Sunteți sigură că ați avut butonul ”Save”?
EU: (tot în gând: excusez-moi, quoi de la f*ck?) Bineînțeles că sunt sigură, l-am folosit inclusiv azi, vreo oră.
(La naiba, ăsta crede c-am fumat ciuperci și văd nu doar dragonul din bucătărie, ci și opțiuni inexistente).

Concluzia a fost că mai sus-menționatul François a deschis un tichet și ”we will contact you, Miss”. 

Aham. 
(Ce-i drept, e taaaare bine să ți se mai adreseze cineva cu ”Miss” 😍). 

Pe la ora 16, am constatat cu năduf că aproape se încheie ziua de muncă și n-am mai auzit nimic de la IT. Colegii au râs, cică sunt scandalos de naivă, iar una din fete mi-a zis că și ea a avut fix aceeași problemă acum câteva luni: dispariția butonului ”Save” din aplicație.

Apoi s-a uitat la mine în chip cât se poate de sugestiv. 
- După trei săptămâni, m-au sunat să mă-ntrebe dacă mie chiar îmi trebuie opțiunea aia. 

Cortina. 

PS: colega și-a recăpătat opțiunea ”Save” între timp, deci i-a convins că-i trebuie, ceea ce trag nădejde să fac și eu peste 3 săptămâni, când probabil mă vor suna să mă-ntrebe același lucru 🙄

miercuri, 11 septembrie 2019

Proverbiala căruță s-a răsturnat la Paris


Mare-i Grădina și mulți (pretind că) muncesc prin ea...

Băi, și eu care ziceam că niște unii de la fosta firmă sunt bătuți în cap, dar cei de-aici le cam dau caramele. 

Astăzi la amiază, un coleg boscorodea bibilicile de la Contabilitate. Între timp am ajuns și eu să-mi dau seama cât de blonde sunt respectivele (două la număr), mânca-le-ar mama de inteligente. Deja fac alergie la mail-uri care încep cu ”dear Greta, I don't understand this very well” (biroul lor fiind la sediul central din Paris, toată comunicarea e-n engleză). Ce să zic, dacă don't understand, dă-ți în judecată strămoșii... 🙄 În tot cazul, momentul de azi a fost epic. 


Ce se întâmplase - compania noastră fusese deja de două ori somată în scris să plătească o factură către un furnizor, ceea ce încă nu s-a întâmplat. Nu că n-ar avea de unde (și oricum suma era derizorie, comparativ cu alte facturi), dar s-a întârziat cu plata pentru că, v-am zis... bibilici. Azi, furnizorul a trimis cea de-a treia somație, redactată pe un ton mult mai categoric decât primele două și comunicând că, dacă banii nu intră-n cont în 10 zile lucrătoare, urmează citație la proces. În somație se menționa, de asemenea, că trebuie să plătim și penalități ca urmare a întârzierii - ceea ce mai adăuga niște sute de euro la suma finală.

Colegul meu, responsabil de relația cu furnizorul respectiv, a mormăit ceva de bine la adresa bibilicilor și le-a scris, poftindu-le să proceseze factura și să o achite, de preferat înainte să ne dea ăia-n judecată. 

În ovațiile publicului, intră-n scenă o Bibilică.

”Ceea ce ne scrii mă miră foarte mult, pentru că eu personal nu-mi amintesc să mai fi văzut factura asta până acum”, scrie ea cu demnitate. 
Păi dacă ți-oi fi pus ochelarii invers? Că pe mail ai primit-o, poftim dovada. 
”Dar bine, înțeleg că e urgent...”.
Aplauze.
”... așa că vom vira suma, dar fără penalități”.
Stai, ce? Păi alea sunt din vina noastră, ca urmare a întârzierii plății - normal că trebuie să le plătim.
”Noi nu achităm penalități”, veni răspunsul prompt.
Stop-cadru! Colegul ne-a arătat mail-ul Bibilicii și pe loc am decretat că, logic, asta înseamnă că suntem mai presus de lege. Păi cum altfel, din moment ce ”noi nu achităm penalități”? 

Drept pentru care. Colegul, care tocmai luase un radar ieri dimineață, a decis că nu va plăti amenda. În fond, dacă nu achităm penalități, rezultă că nu achităm nici amenzi. 

Noi ceilalți am început să ne gândim ce-am putea să nu plătim. Încă nu ne-am hotărât, dar sunt încredințată că vom da dovadă de nețărmurită creativitate. 

Poftim cultură, ”noi nu achităm penalități”... 😳

luni, 9 septembrie 2019

Aventurosul demers de a-mi găsi un coafor în Hamburg


Una dintre problemele pe care le am în perioada asta (și să nu vă prind că râdeți! Vă poftesc să consimțiti la doleanța mea, cum ar spune Caragiale) constă în faptul că deocamdată demersurile de a-mi găsi un salon de coafură mulțumitor au dat chix. N-aș putea spune că am pretenții exagerate, poate chiar dimpotrivă; dar chiar și așa, deocamdată am acumulat numai ”așa nu”-uri.

Strict din punctul ăsta de vedere vorbind, trebuie să admit că în Bayreuth am fost foarte norocoasă. După câțiva ani de mers la un coafor de tipul ”bandă rulantă”, adică unde-n principiu nu aveai nevoie de programare și te smocăiau foarte repede ca să nu ții mult timp scaunul ocupat (dar era ieftin și-mi convenea), am descoperit întâmplător ”cheia de boltă”, la un salon patronat de un cuplu de turci. 
A fost perfect și dacă nu m-aș fi mutat, n-aș fi renunțat la ei niciodată. Consiliere profesionistă și orientată spre client (adică ținând cont de dorințele mele, dar și de caracteristicile părului), produse de foarte bună calitate, serviciu impecabil (numai tunsoarea dura vreo 45 de minute, cu maximă atenție la detalii), sfaturi bune care mi-au fost de-un real folos, atitudine prietenoasă... pe scurt, genul de coafor unde-ai rămâne client constant pentru tot restul vieții. 

Dar m-am mutat, deci ne-am îmbrățișat și-am plecat având inclusiv ”rețeta” pentru vopsea (pentru mine se folosea o combinație de două nuanțe), ca să pot rămâne fidelă culorii. La vreo lună după mutare, când am decis că ar fi vremea să merg din nou, am hotărât - înțelept, credeam eu - să evit orașul, unde-mi închipuiam că au prețuri astronomice și să mă orientez mai degrabă spre periferie. Dacă sunt mai modest situați, vor fi cu atât mai motivați să-și servească bine clienții, pentru ca aceștia să fie mulțumiți si să revină. 
Așa cugetam eu, debordând de înțelepciune și pragmatism 🙄 Cât de tare mă-nșelam, aveam să descopăr nu peste mult timp. Salonul pe care-l alesesem e localizat la vreo 15 kilometri de centrul orașului, într-un complex comercial. Curat, dar nu din cale-afară de luxos, deci părea să fie ce căutam. A, și bonus - pe Internet găsisem o ploaie de recenzii entuziaste, așa că aveam toate motivele să fiu optimistă. 

Coafeza care urma să se ocupe de mine (sau stilista, mă rog - ne deterăm naibii) nu puncta glorios la capitolul interacțiunii cu un nou client. 
- Da, da, aveți un ton de șaten.
(Am fost profund impresionată de perspicacitatea dUamnei. În fine...). Scot la iveală bilețelul pe care-l aveam de la draga mea coafeză din Bayreuth și detaliez: un șaten deschis, uitați amestecul, timp de acțiune cam jumătate de oră pentru rădăcini, apoi încă 20 de minute pentru uniformizare, bla-bla). Dacă nu aveți vopseaua asta pe stoc, putem folosi un echivalent, adaug eu plină de solicitudine. Ai fi zis că ea era clienta, nu eu.
- Da, da, vă aduc un catalog să vă alegeți culoarea pe care o vreți. 
- Păi știu deja ce vreau.... zic, dar vorbeam în pungă, cucoana plecase deja după catalog.
După oarece frăsuneli alegem ceea ce părea să fie culoarea mea, fac cruce cu limba să nu-mi iasă nuanța oului de rață și s-apucă de treabă. Nu mă simt deloc în largul meu, mă ustură cam tărișor pielea capului, m-a mânjit cu vopsea maro pe frunte și tâmple (unde mă ustură, de asemenea). 
Îi spun și o rog să șteargă vopseaua de pe față. 
- Vă șterg la sfârșit, nu are rost acum că oricum vă mai murdăriți (ha???) și de fapt nu vă ustură atât de tare, vi se pare. 
POFTIM? 
- Sau mă rog, poate sunteți mai sensibilă, pufnește ea agasată și mă freacă la repezeală cu un tampon umed pe frunte - nu cât să șteargă toată vopseaua, dar suficient ca să văd că m-am înroșit serios. Iau tamponul și tapotez ușor pielea, scrâșnind din dinți. Deja hotărâsem că nu mai calc pe-acolo. 

A terminat de aplicat vopseaua, e o nuanță vizibil mai închisă decât aveam eu, însă nu-mi mai făceam iluzii. După jumătate de oră se trece la uniformizare (adică se aplică restul de vopsea și se piaptănă pentru ca vopseaua să se întindă, obținându-se o culoare unitară), dar mă trage atât de tare de păr că aproape-mi dau lacrimile.
Trecem la spălat, o chestie care mie de regulă îmi place enorm - e relaxare pură, masajul acela mi se pare încununarea unui răsfăț. N-a mai fost cazul de data asta, individa n-a masat, ci a frecat cu îndârjire pielea oricum iritată de vopseaua agresivă. Am răsuflat ușurată când s-a terminat chinul spălatului. 
M-am cercetat în oglindă. Clar nu era nuanța mea, cea pe care mi-o doream, dar măcar nu arăta de speriat, deci... ok, fie.

Hai la tuns. Explic eu cum vreau - bob lung, în scări (pentru că e foarte des și nu ”cade” bine altfel), filat. 
- Da, mă rog, eu nu l-aș tunde în scări, dar cum vreți dumneavoastră. 
Aha, și dacă-ți ziceam că vreau punk și ras într-o parte mă tundeai așa fără să-ți dai deloc cu părerea? În fond tu ești expertul aici, nu eu. Bilă neagră, dar nu mai conta, măcar să nu iasă dezastru, că pe-acolo oricum nu mă mai prinde. 
Tunsoarea a durat exact 7 minute pe ceas. Ce filat, ce aranjat, țac-țac din foarfecă, bine-pa. Practic nu a tuns, a retezat. Din fericire tunsoarea de bază e una foarte reușită, așa că n-a stricat prea mult. Am suspinat amintindu-mi de draga mea turcoaică. Trei sferturi de oră pigulea, când termina arătam numai bună pentru o ședință foto la ”Vogue”. Fuse și se duse.

”Prețul se calculează pe gramul de vopsea și, desigur, manopera”. Mda, ce să zic, poate-ar fi fost frumos să informați clientela referitor la strategia de concepere a prețurilor. 120 de euro a costat și, la tratamentul de care-am avut parte, a fost jaf la drumul mare. 

Să-mi schimb strategia, cuget eu, în continuare înțeleaptă 🙄 Dacă am fost atât de mulțumită la un salon turcesc, ar fi o idee bună să caut tot turci. Identific un salon nu foarte departe de gara centrală și dacă la salonul anterior găsisem o ploaie de recenzii favorabile, aici era, ei bine, tornadă. Senzațional, nemaipomenit, minunat, fabulos și alte epitete. Taci că am noroc, zic, slăviți fie Allah și profetul, cum l-o fi chemând.

Mă cam sâcâia un aspect, totuși... Pe site nu aveau afișat niciun preț și, pentru că mai nou mă cheamă Stan-Pățitul, am zis să dau o raită pe acolo, să-mi fac o idee, să iau pulsul locului. Să nu mă mai duc la coafor ca musca la arat.
Așa că am fost sâmbăta asta în recunoaștere și sărind direct la concluzie, nu știam cum să nimeresc mai repede ieșirea. Salonul era de fapt o speluncă destul de murdară. Patronul s-a interesat într-o germană destul de aproximativă ce vreau și m-a îndrumat ”în spate, la Matilde”. 

Am dat la o parte o perdea soioasă și am intrat într-un separeu strâmt (cu doar două locuri pentru coafat), unde era înăbușitor și persista un miros înțepător de vopsea. O fată își cocea capul sub o cască de aia cu aer cald. Nu exista nicio fereastră și dacă ar fi să descriu locul acela într-un singur cuvânt, acesta ar fi ”sordid”. Antemenționata Matilde - care era acel gen de persoană vopsită blondă, cu toate că are pielea măslinie - m-a luat din prima la per tu, că doar păscuserăm curcile împreună, ce naiba.
- Ce vrei?
Ăăăă... să spăl putina? Îi spun, totuși - o programare pentru vopsit și tuns. Da, când vreau eu. I-auzi. Nu mai voiam, dar ea nu știa asta. Ca să-mi satisfac totuși curiozitatea, întreb de prețuri (pe care nici acolo nu le văzusem pe nicăieri afișate, ceea ce mi se părea dubios de-a dreptul). 
Matilde se uită cam suspicioasă.
- Păi nu știu, câte culori ai? 
Până s-apuc să mă feresc îmi pune mâna pe păr, mijind ochii. 
- Văd că te faci în două culori. 
Alo, madam, am doar una (a crescut foarte puțin, deci rădăcinile abia dacă se văd - și diferența e practic insesizabilă, dar oricum am o singură culoare!). Aparte de asta, momentul a fost penibil. Nu știu unde-a văzut ea două culori, cred că vedea dublu sau ceva. Am plecat fără să mai aflu prețul, pe care oricum a evitat să mi-l comunice. Evident, nu m-aș lăsa pentru nimic în lume pe mâna ălora, sper ca Allah și profetul să dea dovadă de înțelegere. 

Prin urmare, încă n-am un coafor stabil și habar n-am pe ce criterii ar trebui să-l caut. E clar că recenziile de pe Internet nu sunt un reper demn de încredere. Probabil o să mai caut aici, în apropiere de casă. Până una-alta, stau și cuget. 

joi, 5 septembrie 2019

Scurt tratat despre nunțile minunate și lipsite de stil, eleganță și rafinament


Paradoxal titlu, nu? Stați să vedeți. A venit toamna, cad frunzele, se numără bobocii, nunțile și oamenii cu stil. Da, ce vă uitați așa? Au mai rămas aproximativ două luni până la Postul Crăciunului, drept pentru care e coadă la pirostrii. Așa se întâmplă în fiecare an și e perfect în regulă, de altminteri. Personal, mă amuză că, tot în fiecare an în perioada asta, apar pe bloguri articole din categoria ”câh, ce lipsă de stil și de eleganță e să faci cutare lucru la nuntă...”.

E inflație de lume rafinată, vă zic. Mă și mir cum de putem viețui în asemenea ignoranță.... norocul nostru de-atâția oameni cu stil, dornici să ne împărtășească din ambrozia și nectarul înțelepciunii lor și să ne lumineze pe nestilații de noi. 

”Vai, e așa de lipsit de eleganță să fii furată la nuntă!”
Stați să-mi pun mănușile de dantelă, ca să pot răspunde. Adică dacă n-am stil, măcar mănuși să am. Argumentele contra ar fi că e penibil să faci pe surprinsa, pierzi timp din propria ta nuntă, riști să te murdărești pe unde te duc răpitorii și momentul răscumpărării e de obicei penibil. 
Ca fostă mireasă - furată și nestilată - ce mă aflu, zic așa:
- N-am făcut pe surprinsa. Ar fi fost și greu, în condițiile în care fetele au venit la mine și mi-au comunicat sec: „te furăm. Treci”. 😃
- Ne-am distrat de era cât pe-aici să ne pierdem echilibrul din cauza hohotelor de râs, dându-ne în leagăne și balansoare într-un părculeț din apropierea restaurantului. Încă mă amuz să mă uit la poze și să ne văd pe toate cu gura până la urechi.
Momentul a fost plănuit astfel încât să fie între mâncăruri, să nu dispărem când se aduce un fel sau altul, lumea a dansat și am lipsit vreo 45 de de minute, pe care nu le consider în niciun caz pierdute.
- N-am băgat de seamă să mă fi murdărit, și la cât de bine mă simțeam ce mai conta, oricum? 
- Jupânul mi-a cântat ”Trandafir de la Moldova”, atât vocal (cu acompaniament), cât și la orga electronică. Fără moment de striptease, fără declarații de dragoste desprinse din telenovele, fără stat într-un genunchi (bine, el n-a stat nici când m-a cerut de nevastă, opinia lui fiind că suntem pe poziții de egalitate, deci de ce să stea-n genunchi). Un moment frumos și emoționant, nah. 


Cam atât de lipsit de eleganță a fost episodul furatului. Văleu, ce rușine, stați că-mi scot mănușile, nu mă calific pentru ele 🙄

”Vai, ce lipsit de eleganță e să ai țuică pe masă și sarmale în meniu!”. 
Eu și cu onorabilul nu bem țuică, însă invitații noștri au zis că de bună a fost excelentă (niște nestilați și oamenii ăia, deși nu s-a îmbătat nimeni, dar ce pretenții poți să ai de la niște miri ca noi), iar cât despre sarmale... cică se topeau în gură. Eu nu știu, că-n afară de-o ciupercuță umplută la aperitiv și 3 lingurițe de tort n-am putut mânca nimic - dar am înțeles că oricum nu prea s-a pomenit mireasă care să mănânce la nunta ei, deci eram în grafic.
În tot cazul, încerc să mi-l imaginez pe unchiul, de vreo 75 de ani la vremea aia, consumând sushi cu wasabi sau foie gras cu dulceață de ceapă și *ce-o_mai_fi_mâncând_lumea_stilată”. Not. Adică știu că se spune că nunta n-o faci pentru invitați, dar dacă nu ții cont de ei și le dai să mănânce numai ce-ți place ție, riști să iasă foarte prost. Părerea mea, evident complet lipsită de stil.

”Vai, ce penibil e să dansezi pe Meneaito, Brașoveanca și Pinguinul”.
Serios, eu nu-mi pot imagina cum să NU fi avut Meneaito :))) pe care inclusiv bărbații au dansat. În ce privește”Pinguinul”, sărmanul... o fi devenit penibil acum, dar cu nouă ani în urmă (pe vremea mea, când nici nu se povestea) era foarte simpatic. Eu habar nu aveam să-l dansez, de altfel îl și auzeam pentru prima dată, dar un invitat mi-a arătat pașii, m-am prins în joc și, în totala mea lipsă de eleganță, m-am amuzat la culme. Acuma na, știu că rafinamentul începe de la Aerosmith și Led Zeppelin, dar am stabilit deja că la lecția de stil eram plecată să ud buretele. 
Iar ”Brașoveanca” e una din preferatele mele since ever. Nu există nuntă la care să merg și să n-o joc, deci cum să n-o fi jucat la nunta mea? Și l-am avut partener pe tata 🙂 Perfecțiune, cu toată, hmm... lipsa, asumată, de stil. 

”Vai, ce jignitor e pentru mireasă ca invitatele să poarte alb sau culori deschise!”. 
Toate ca toate, dar la asta chiar că m-am împrăștiat de râs. Ultimul lucru pe care l-aș fi observat în ziua nunții mele ar fi fost cum s-a îmbrăcat Ginuța sau Getuța. Cică e jignitor, strici ziua miresei fiindcă-ncerci ”să-i iei fața” și dacă o confundă lumea cu tine? 🙄 Serios acuma... dacă prioritatea unei mirese, în ziua nunții ei, este să nu-i „ia fața” o altă invitată, cred că are o mare problemă.... și aia nu e culoarea rochiei respectivei. Probabil ar trebui să reconsidere adevăratul motiv pentru care se mărită, de fapt.

”Vai, ce ridicole sunt obiceiurile”. 
Ce pot spune, chestie de percepție. Nici eu n-am vrut să mă conformez tradiției locale cu ”mireasa la râu”, care presupunea să scot apă sau ceva de genul ăsta - un fel de sport extrem, în tot cazul. Dar mi-a plăcut să mi se cânte la acordeon ”Ia-ți, mireasă, ziua bună”, obiceiul colacului miresei, scrisul pe pantof și aruncatul buchetului (ultimele două nici nu-s obiceiuri românești, prin urmare se poate spune că mi-am dat cu firma-n cap de-a binelea). 

Uh, am obosit de-atâta rafinament. Concluzionând, există o singură nuntă perfectă pe lume și aceea este a fiecărei mirese 🙂


Viitoarelor mirese care poate se-ntâmplă să citească aici, am un singur lucru să le spun: pe cât posibil, faceți la nuntă exact ce vă place. E nunta voastră, nu a celor care decretează că neeleganță, că lipsă de stil, că.... plouă, că... Revoluție 🙄 (între noi fie vorba, raportat la subiect, nu prea-mi dau seama unde se trage linia între stil și snobism).

Ah, și mai am ceva să le spun: Casă de Piatră! 🙂

duminică, 1 septembrie 2019

O vizită la castelul familiei Guldenburg


Câți dintre voi își mai amintesc de ”Moștenirea Familiei Guldenburg”, emblematicul serial al anilor '90? Dacă sunteți născuți după Revoluție, e foarte posibil să nu-l știți pentru că nu s-a difuzat decât o dată (prin primăvara lui '90, if memory serves) și n-a devenit genul de serial-cult care să se bucure de multă publicitate și să vândă suveniruri. Dar pentru noi, aceia care l-am văzut la vremea lui, a reprezentat o experiență extraordinară și de neuitat, ca o poartă deschisă spre o lume mult mai mare decât ne-am fi putut imagina și mai diferită decât orice cunoscuserăm până atunci.


Nimic nu semăna cu ceea ce avuseserăm ocazia să experimentăm în anii comunismului, când se difuzau în principal filme rusești și bulgărești. O familie de nobili care arătau cumva... diferit decât ce știam noi, tipologii de frumuseți pe care nu le întâlniserăm încă,  oameni mereu îmbrăcați elegant, distinși, care trăiau într-un castel și aveau propria fabrică de bere și cărora, din punct de vedere material, nu le lipsea nimic... dar care totuși nu erau scutiți de probleme, de alt gen decât ceea ce consideram noi în general ca fiind probleme. 
All in all, o poveste atât de inedită încât nu avea cum să nu te fascineze și să nu te țină lipit de ecran (în germană, acestui gen de serial cu mare priză la public i se zice ”Straßenfeger”, care s-ar traduce ”curățător de străzi” pentru că la ora când începea nu mai vedeai țipenie de om pe-afară).

Preferații mei erau Nane și Tobias  (cu toate că și Sascha, fratele lui Nane, era foarte simpatic) și mi-aduc aminte de-o curiozitate a părinților mei, mari fani ai serialului. Noi având pe vremea aia televizor alb-negru, inevitabil ne scăpau unele detalii, așa încât un serios semn de întrebare era: ce culoare au, dom'le, ochii Carinei di Angeli? Albaștri sau verzi?


Mulți ani mai târziu, când am revăzut serialul în varianta color, am elucidat misterul. Are unii dintre cei mai frumoși ochi albaștri pe care probabil îi va fi creat Mama Natură 🙂

După cum spuneam așadar, povestea familiei Guldenburg este o amintire foarte plăcută din copilăria mea și a jupânului și din acest motiv cu mare plăcere am revăzut serialul acum câtva timp. A fost o experiență agreabilă și l-am înțeles mult mai bine (personal, mă declar îndrăgostită de umorul sec al Herthei). Iar astăzi, ei bine... am vizitat inconfundabilul castel, cunoscut sub numele de Schloss Wotersen și situat la numai 60 de kilometri de Hamburg. 


Păi putea yours truly să nu se tragă moț în poză? Mă cam treceau fiorii, în treacăt fie zis.


Nu era deschis publicului (pare-mi-se că se poate vizita doar pe durata festivalului de muzică clasică din timpul verii - pe care anul ăsta l-am ratat - precum și în perioada Crăciunului). Dar chiar și numai să te plimbi pe domeniu e fabulos, un adevărat ”down the memory lane”.

Domeniul este foarte mare, incluzând mai multe clădiri (grajduri, locuințele destinate personajului de serviciu, biroul administrativ), o cărare umbroasă, străjuită de copaci înalți, precum și câmpuri de porumb și floarea soarelui și este o plăcere să te plimbi pe acolo, imaginându-ți cum trebuie să fi fost să locuiești în castel de-adevăratelea, să ai propriul cal, să mănânci cu tacâmuri de argint, să ai... probleme de oameni bogați, care-or mai fi și alea.... 


Administrația 
În prim-plan, grajduri (credem noi)

Am mâncat pește bun la un mic restaurant de pe domeniu și ne-am gândit cum ar fi să aibă acolo bere Guldenburg. În definitiv, personajele din film dețineau propria fabrică de bere, așa că ar fi fost chiar de așteptat să aibă. Dar nu aveau. Revin la ce spuneam la începutul articolului - acesta nu a fost un serial-cult, așa încât nu a suscitat mare interes ulterior difuzării. Dacă ar fi fost, cu siguranță s-ar fi rezolvat problema dreptului de autor și s-ar fi produs bere Guldenburg. 

După masă ne-am plimbat, ne-am amintit, am evocat și am fredonat melodia de pe generic. 



Ajunși acasă, am descoperit că pavilionul de vânătoare care, în film, aparținuse Herthei von Guldenburg, e scos la vânzare. Dar are o clasă de energie cam proastă, motiv pentru care nu suntem interesați, vielen Dank 🙄

joi, 29 august 2019

Categoria ”să dăm la pește pe asfalt”


Stăteam eu așa și mă gândeam, ascultând ”Secret Garden”. Și vorba unei amice, în capul meu se născu un gând.

Pe de-o parte, sunt recunoscătoare - ba chiar și oarecum mândră de mine, la drept vorbind - că am ieșit relativ întreagă la cap din întunericul sufletesc reprezentat de copilărie, adolescență și prima tinerețe. 
Că am avut încredere că însemn, totuși, ceva chiar dacă mi s-au spus de multe ori lucruri precum ”nu te suport” și ”faci umbră Pământului degeaba” de către oamenii la care mă uitam ca la soare și cărora nu le-am dat niciun motiv de-a se rușina cu mine - ba dimpotrivă.
Nu că nu m-ar fi iubit, sunt convinsă că mă iubeau. Dar.


Că nu mi-am pierdut speranța că-mi voi găsi omul meu, deși până la el am făcut numai alegeri proaste, unele chiar sordide, care m-ar fi putut distruge din punct de vedere emoțional - cum ar fi că ”primul” m-a părăsit imediat după cea dintâi noapte, pe motiv că... nu-i plăcusem. Vreau să spun că mi-a zis asta în față, cu subiect și predicat... să nu rămân cu dubii, vorba aia. 
E și ”meritul” meu că n-am realizat cu cine am de-a face, nu neg. Dar.
(Un an mai târziu, m-a căutat - probabil uitase că nu-i plăcusem 🙄 L-am trimis să pască). 

Că am reușit să fac pace cu mine și cu faptul că nu mi-a fost dat să am copii. 

Pe de altă parte, nu pot să nu mă-ntreb cum aș fi devenit dacă aș fi avut parte de un drum mai lin. 

De unde rezultă că ar fi cazul să schimb playlist-ul. 

duminică, 25 august 2019

Marea, un inel vechi și bunica din suflet


Despre bunica mea, unul dintre oamenii care m-au iubit cel mai mult pe lumea asta și care a plecat în alte dimensiuni cu aproape 3 ani în urmă, v-am mai povestit (aici, de exemplu - sau aici). 

În mod neașteptat ziua de azi a fost, în mare parte, despre ea. 

Și despre un inel vechi și parțial oxidat, dar în ceea ce mă privește de neprețuit, pentru că l-am primit de la ea și poartă în el ceva din dragostea ei pentru mine. 

Și despre un dor care, măcar în parte, s-a împlinit.

Unul dintre marile mele regrete este că bunica a plecat fără să fi văzut vreodată marea. Mi se rupea inima ori de câte ori îmi aduceam aminte și-mi reproșam că poate ar fi trebuit să fac ceva în privința asta, să insist când mai era în putere. Nu s-a exprimat niciodată față de mine referitor la acest lucru, dar sunt convinsă că-n sufletul ei și-ar fi dorit măcar un weekend, măcar o zi, măcar o clipă... 

Săptămâna trecută vorbisem cu omul să tragem o fugă la mare - avem Marea Baltică la circa o oră de mers cu mașina - dar a plouat și am amânat pentru azi. Fără ca nimic să prefigureze ceva în acest sens, aseară am deschis caseta de bijuterii și privirile mi-au căzut pe inelul de la ea. 

(În punctul acesta, se impune o paranteză. Spre rușinea mea, nu-mi mai aduc aminte când mi-a dăruit acest inel, dar a fost cu foarte mulți ani în urmă și rețin că nu era o ocazie anume, ci a venit așa, pur și simplu. Ce-mi amintesc însă e faptul că ori de câte îl purtam îmi mergea foarte bine, parcă-mi purta noroc. Apoi s-a coclit - mai ales pe interior - și nu l-am mai purtat, iar ulterior l-am pierdut din vedere, adică nu mai știam unde e. Sau dacă mai e și nu cumva l-oi fi aruncat. După ce ea a murit l-am căutat acolo unde-aș fi crezut că poate se află, dar nu l-am găsit și-am rămas cu inima grea că am aruncat unul dintre puținele obiecte care mi-au rămas de la ea. Care mai fusese și cadou și pe care mi-l dăruise cu atâta drag. Așa-mi trebuie, îmi ziceam cu amărăciune. 
Cu totul ne(mai)sperat, l-am găsit în iunie cu ocazia curățeniei pre-mutare, când am luat ”la mână” absolut toate cutiile existente. Nu vă închipuiți ce fericită am fost, era ca și cum cineva, undeva, m-a iertat pentru neglijența de care am dat dovadă. L-am pus imediat în caseta de bijuterii, pe o pernuță specială pentru inele și nu intenționez să-l mai scap vreodată din ochi. Închid paranteza). 

Spuneam așadar că aseară, fără să fi avut vreun motiv anume, mi-a venit să deschid caseta și am privit îndelung inelul. Deodată, de niciunde, s-a ivit un gând. Gând care nu mă mai vizitase niciodată înainte, deși mai fusesem la mare după moartea ei. Ce-i drept... nu avusesem inelul 🙂

”Mâine mergem la mare, Bica”, mi-am zis. ”Voi purta inelul și astfel vei fi cu mine. În sfârșit, o să facem asta împreună”. 
Nu vă pot descrie ce liniște, ce mulțumire interioară am simțit. Azi, ajunsă acolo, am inspirat adânc și am privit în largul mării. 

”Am ajuns, Bica. Uite, marea. Sper că-ți place”.


Pentru mine, a fost ca și cum bunica era acolo. Și într-un fel, am convingerea că a fost. Am simțit-o aproape. Și de cum am pășit pe faleză am descoperit că pe mine aterizase.... o buburuză 🙂 🐞 
Aleg să cred că nu a fost o întâmplare. 

După cum tot la fel aleg să cred că nu a fost o întâmplare nici faptul că vreo oră mai târziu, stând la o terasă și privind marea, am rostit fără să-mi dau seama, efectiv, ce spun: ”Și eu  te iubesc”. A fost ca și cum răspundeam unui ”te iubesc” venit de undeva, din alte lumi și pe care evident că nu l-am auzit la nivel conștient, dar ceva din mine trebuie să-l fi recepționat. 

”Eu pe tine te iubesc tare mult”, îmi spusese ea din senin, cu vreo câteva luni înainte de-a se prăpădi.  Sper că am făcut bine azi, sper că o parte din ceea ce simt a ajuns la ea, acolo.

Și de-acum voi purta iarăși inelul. Nu-mi mai pasă că e oxidat. Ceea ce contează e dragostea celei care mi l-a dăruit și felul în care mă simt atunci când îl port: iubită și ocrotită.

joi, 22 august 2019

”Secretul unei căsnicii fericite? Două băi. Vorbesc serios. Și mult umor”.


Acesta este răspunsul dat de Larry Hagman, emblematicul și de neuitatul J.R. Ewing, în autobiografia sa intitulată ”Hello Darlin' ", pe care am citit-o anul trecut (aici puteți găsi recenzia mea, dacă sunteți curioși). Mariajul său cu Maj a durat 58 de ani, așadar putem spune că omul vorbea în cunoștință de cauză.

Noi nu avem două băi, iar în singura baie disponibilă posesiunile mele ocupă 3 sferturi din polița de la oglindă, un mini-dulăpior suspendat și unul dintre cele două suporturi metalice de la duș. Dar sunt generoasă, i-am lăsat un sfert de poliță. Și celălalt suport de la duș. #suficient 

Despre șifonier, mai bine să nu discutăm. Am revendicat aproximatiiiiv.... 75% 🙄Așa că-n rezumat, omul deține un sfert de poliță de la baie, un suport de duș precum și 25% din șifonier. Cred că sunt cu adevărat o femeie superioară, vorba lui Caragiu. În schimb una dintre camere e ”regatul” lui, unde-și păstrează comoara muzicală, orga electronică și linia audio. 
(Ok, n-am pomenit nimic de cărțile mele și de colecția Zubin, dar cred că-i evident că astea se situează tot la primul și cel mai important nivel al piramidei lui Maslow).

Așadar, departe de-a avea două băi, deocamdată avem un apartament de dimensiunea a două băi respectabile. Cam tot aia, numai că altfel, cacumarfi.

Însă avem din belșug din cel de-al doilea ”ingredient” menționat de Larry Hagman: umor. Ne distrăm bine împreună de când ne-am cunoscut, cu aproape 15 ani în urmă. Și, cu toate că sună a clișeu demonetizat, cred că un cuplu care a uitat să râdă e destinat singurătății în doi. 

El se trezește dimineața să-mi facă sandvișuri pentru prânzul de la serviciu. Nu că nu mi-aș putea face singură sau cumpăra de undeva. Dar astea sunt mult mai bune, din varii motive 🙂
Eu îi calc cămășile, deși el mormăie de fiecare dată că le ”descânt” prea mult (a învățat să-și calce singur în cei trei ani cât am locuit separat. Totuși nu e perfecționist ca mine, silvuple).  
Eu mă ocup de curățenie. 
El gătește. 
Eu îl ascult interpretând la orgă o suită de Bach.
El îmi citește blogul. Când lucram în presă, îmi citea toate articolele și avea mereu observații pertinente.
(Nu că astea s-ar putea compara, Bach și scrierile mele adică, oricare ar fi ele.  Nici într-un milion de ani. Ziceam și eu așa).

Uneori mă enervez din cauză că locuința actuală e prea mică (mai ales după ce-mi iau câte-un zid înclinat în scărfârlie - stăm la mansardă, uitasem să menționez. Și treaba asta cu locuitul la mansardă nu e romantică decât dacă ești adolescent și te cheamă Mircea Eliade, sau ești un viitor artist de geniu care locuiește în Montmartre). Apartamentul pe care să-l simțim că e cu adevărat al nostru, care să se încadreze în posibilitățile noastre și pe care îl vom cumpăra nu a apărut încă. Îl așteptăm. Va fi.
Însă după ce-mi masez proaspăt dobânditul cucui, realizez, din nou și din nou, că altele sunt lucrurile care contează cu adevărat. 

Primul dans cu același nume de familie

- Ce culoare de cămașă să-mi iau pentru cununie, a întrebat-o el.
- Orice, numai bleu nu, că va trebui să am ceva asortat și-o să arăt ca la școală, a grăit ea.
El s-a dus la cumpărături (în Germania, unde lucra și unde urma să plece și ea peste mai puțin de două luni).
Ea a zâmbit cu înțelegere - sau cu înțelepciune - și și-a cumpărat o rochie cum altfel decât asortată la cămașa lui.

Vedeți, dragostea adevărată e, de fapt, foarte simplă.  

E bucuria pe care o simți când auzi cheia în ușă, anunțându-i sosirea acasă. 
E cadoul de Moș Niculae pe care fiecare îl pune în ghetele celuilalt, deși sunt certați de vreo două zile și își vorbesc doar strictul necesar. 
E-n ochelarii luați de pe nas când pe el îl fură somnul.
E-n farfuria acoperită, ”să se păstreze cald”, pe care ea o găsea în bucătărie când venea din schimbul 2 în jur de unu și jumătate noaptea, iar el fusese prea obosit s-o mai aștepte treaz.

Acum trei zile am împlinit 12 ani de când am dat cu subsemnatul la primărie. Îmi doresc să păstrăm cele de mai sus și peste cei minimum 50 de ani pe care sper să-i petrecem împreună de-acum înainte 🙂