joi, 18 iulie 2019

Salată de weekend (XXXI)


Asta cred că va fi cea mai scurtă salată ever. Așa, cât să nu uit cum se face.

1) Am un program mai lejer decât la fostul job - nu mai lucrez în schimburi, nu mai conduc - dar în mod paradoxal, sunt mult mai obosită. Nu știu cât din asta să pun pe seama adaptării, că-n definitiv n-am stat decât o lună fără serviciu, dar poate o fi schimbarea de profil care mă solicită. Fapt e că sunt atât de epuizată în fiecare seară, încât nu mai fac nimic  decât să citesc nonsensuri pe Facebook. 

2) Pe la birou a devenit ceva mai suportabil - au revenit cele 3 colege care erau încă în concediu când începusem eu și par să fie de treabă. Îmi explică bine și pe îndelete ce am de făcut, am început să lucrez tot mai mult singură și - aspect deloc de neglijat - nu o plac nici ele pe tipa care mi-a făcut mie nervii chisăliță. De asemenea, a apărut și un coleg care posedă un flamingo de pluș cu baterie, care cântă. Nu e zi să nu-l pună să ne intoneze vreun tril și noi îl aplaudăm (pe flamingo, nu pe coleg). Da, suntem femei în toată firea, thank you very much. 

3) Ne-am comandat mașină. Nu va mai fi Golf 7, am căzut de acord că nu mai vrem așa ceva. Blackie a fost și va rămâne unică. Va fi un Seat Ibiza. Eu nu sunt deloc emoționată, de fapt mi-e totuna. Mă bucur că vom avea din nou mașină, dar nu mai mult de atât. Am amorțit. Nu știu nici dacă voi avea curaj să o conduc. Sau dacă o să mai conduc vreodată. Pe de altă parte, păcat de cei vreo 150.000 de kilometri pe care i-am parcurs în opt ani... 

Atât pe azi, că-s ruptă. Ne mai citim când o să pot scrie cu ambii ochi deschiși.

duminică, 14 iulie 2019

Și totuși... Paris 🙂


M-am ”ținut de cuvânt” nescriind toată săptămâna, dar, după cum anticipasem, nu am avut răgaz pentru asta. Așa cum vă spuneam, am dat o raită la Paris, experiență care s-a dovedit foarte benefică. De asemenea, și la birou lucrurile se prezintă mai bine, așa încât pot spune că momentan sunt într-o stare de spirit semnificativ mai bună decât la postarea precedentă. 

Așadar... Paris 🙂 despre care, iată, scriu chiar azi - de Ziua Franței. Nu pot spune că avusesem mari emoții, având în vedere starea de spirit în care plecasem și faptul că mă duceam tot să muncesc. Însă când am ajuns acolo și am văzut Sena, am simțit un mic fior. N-am ajuns la Turnul Eiffel, dar Parisul (pe care l-am vizitat, drept că destul de sumar, acum 16 ani) nu se rezumă la asta, chiar dacă e simbolul său incontestabil. 
Marți seara n-am văzut prea multe - ajuns spre seară, cazat, cinat la o terasă din apropierea hotelului și somn de voie. Miercuri dimineață însă, pornind spre birou (eram cazată la un alt hotel decât colegii, având în vedere că nu fusesem plănuită de la început pentru delegația asta, ci doar cu numai câteva zile înainte), am simțit așa, că plutesc într-un balon roz. Aerul capitalei franceze este inconfundabil și irezistibil. ”Bonjour, Paris”, m-am trezit că-i spun în șoaptă, cu un zâmbet până la urechi. 

Google Maps mă enervează uneori, dar m-a scos la liman și-am ajuns fără emoții în Business Centre (zona Grande Arche - La Défense), pe care o vedeam în premieră. Am făcut ochii maaaaari și-am zis și eu ca țăranul care-a văzut girafa la zoo - așa ceva nu există!


Zona este absolut fabuloasă. Dacă n-ai ști că ești la Paris, te-ai putea crede lejer în Los Angeles, de exemplu. Ziceți voi dacă n-am dreptate: 

În dreapta, Grande Arche 

Într-una din aceste clădiri, pe-o suprafață de câteva etaje care părea desprinsă din decorurile serialului ”Suits”, se află sediul central al companiei unde lucrez. Mi-am permis un scurt moment de auto-mulțumire, după care m-am scuturat din reverie și-am luat ziua în piept. 

Echipa din Paris e în cea mai mare parte senzațională. Oameni tineri, binevoitori, deschiși, toți vorbitori de engleză (dar între ei vorbeau în franceză, motiv pentru care după vreo 3-4 ore - interval în care jonglasem cu ai mei în germană și cu parizienii în engleză - m-am pomenit că vorbesc în toate trei limbile). Curat borș lingvistic, pupa-m-aș pe frunte de poliglotă să mă pup 🙄

Am avut mai multe ședințe de prezentare (a mea și-a lor, deopotrivă), am și lucrat cu ei în anumite module, mi s-au arătat lucruri noi. La prânz îmi auzeam stomacul chiorăind și creierii făcându-se ostropel - așa că am ieșit cu două colege pariziene la masă. 
- Unde mergem? La grec, la libanez, la vietnamez, la italian, la chinez sau la japonez?
Am făcut ochii mari (da, iar). Asta zic și eu pauză de prânz... Noi n-avem în Hamburg nici măcar un amărât de automat de sandvișuri, ce să mai vorbim de restaurante unde să mergi să mănânci. Sediul e în zona industrială și nu are niciun local în preajmă. Dacă nu vii cu mâncare de-acasă, mori de foame. 
S-a votat vietnamezul și-am mâncat somon la grătar pe pat de ananas caramelizat. Trai greu, vă spun. Mai ales că toate mesele au fost decontate de firmă. De-a dreptul revoltător.

Întorcându-ne în birou, m-a abordat versiunea modernă a Cruellei din ”101 dalmațieni” - directoarea de divizie, șefa șefului meu *cacumarveni*. Femeia e frumoasă ca limba sanscrită și prietenoasă ca un vampir flămând. 
- Vai, Greta, nice to meet you, blabla. 
Dada, și eu leșin de entuziasm. 
- Mi-ar plăcea să stăm un pic de vorbă, să te cunosc mai bine....
Oh, da, cred că mai leșin o dată. 
Din fericire, avea multe alte probleme fenomenal de importante de rezolvat, așa că m-a scutit de augusta-i companie. Mi-am văzut de treburile mele, dar interacțiunile inedite nu se terminaseră încă.

Cum ieșeam de la o discuție cu un coleg de la departamentul de IT, mă abordează un tip la vreo 60+ de ani, în costum și cravată ecosez. 
Ecosez. Cine naiba mai poartă azi cravate ecosez?
- Hei, un chip nou, n-am fost prezentați încă, sunteți probabil o colegă de la Hamburg?
Îmi mut privirea de la cravata ecosez și mă prezint. 
- Oh. Greta is Great. Isn’t this a super anagram? A great anagram!
Eu eram gen 🙄😏 M-am întors în birou clătinând din cap, mare-i Grădina și mulți fac anagrame prin ea.
- Ah, zice un coleg care surprinsese momentul prin peretele de sticlă al încăperii, văd că l-ai cunoscut deja pe Leroy.  
În jurul capului meu se desenă pe dată un semn de întrebare.”Qui de la f*ck e Leroy?” (asta am zis-o în gând).
- E CEO-ul nostru, mă lămuri colegul. 
Phew. 

Seara m-am întors pe jos la hotel (după ce-am socializat cu toată lumea la un pahar de vin, m-am fofilat când am socotit că am stat suficient cât să nu lezez vreo demnitate). Era cald și îmi plăcea să merg agale prin Paris. Lângă hotel am găsit o terasă unde am băut o limonadă, o cafea mică și am mâncat o Lava Cake. 
Grea viață, v-am mai zis.

Joi am observat și cele două opere de artă modernă din zonă. Mă rog, vorba vine ”artă”.


A doua e-n mod evident un deget a cărui semnificație admit că mi-e necunoscută, iar prima... hotărât lucru, habar n-am ce reprezintă. E artă, dom'le, ce nu înțelegeți? Poți să pui o mușama cu pătrățele albastre, s-o numești ”Perspective” și aia se numește artă.
(No joke, exact așa o mușama pictată cu pătrățele, mare cât s-acopere juma' de perete, am văzut acum mulți ani - la expoziția ”Umbre și Lumini. Patru secole de pictură franceză”, pentru care Muzeul de Artă din București a împrumutat vreo 70 de lucrări de la marile muzee de artă din Franța). 

Am mâncat foarte bine și la cantină - da, acolo au așa ceva, nu ca sărakii (sic) din Hamburg - și am cugetat că suntem discriminați. Sediul e unde s-agață harta orașului în cui, clădirea noastră e austeră, nu avem niciun serviciu de catering sau ceva asemănător, nici măcar un dozator de apă, ar trebui să facem grevă. Scandal. 

- Vorbești și franceză? m-a interogat Cruella când m-a prins în lift.
I-am elucidat că nu. 
- Désolée', a oftat ea în graiul lui Voltaire.
Ei, las' că-ți trece. 

- O să-mi fac timp pentru tine azi, m-a informat ea (în engleză, désolée fiind că nu vorbesc franceză). Vai, dar nici n-am putut dormi de nerăbdare, cugetam eu (not). Spre norocul meu, a avut altele de rezolvat și s-a făcut ora de plecare fără să am parte de tête-à-tête cu onorabila.

À bientôt, Paris!”, i-am zis în drum spre aeroport, mirându-mă și eu că mi-am amintit expresia. E uluitor cum revin abilitățile de-a înțelege - și chiar de-a vorbi - o limbă străină, dacă ai știut-o cândva. Și eu eram destul de bună la franceză. Dar asta a fost prin liceu, adică în paleoliticul timpuriu. 

În avion spre casă am avut parte de cele mai crunte turbulențe pe care le-am experimentat vreodată - niște goluri de aer atât de brutale, încât a fost.. într-un fel. Pur și simplu îmi fugea scaunul de sub mine, dacă mă-nțelegeți. Nu m-am gândit că s-ar putea întâmpla ceva, dar o colegă de-a mea era în pragul unui atac de panică.

Trăgând linie, Parisul a fost o experiență folositoare și, cu toate că a fost foarte obositor, acum mă bucur că șeful meu a insistat la Cruella să merg și eu. Am cunoscut colegii din toate departamentele, am mai învățat câte ceva și mi-am făcut ”intrarea”, cum s-ar spune. Mi-a mai venit oarecum inima la loc, după cum spuneam la începutul articolului. Nu știu cum va fi mai departe, însă parcă am căpătat un pic de curaj. 

Acestea fiind zise, voi încheia acest articol în spiritul zilei de azi: Vive la France! 🙂

duminică, 7 iulie 2019

Un text lung despre un început greu


Ugh. Am început miercuri noul serviciu și cu greu m-am adunat să scriu acum. Nu sunt deloc sigură că mai scriu săptămâna viitoare (la drept vorbind, aș fi destul de surprinsă dacă s-ar întâmpla). 

Sinceră să fiu, nu mi-e nici mie prea clar ce mi se întâmplă și de ce actualmente mă găsesc într-un hal de depresie cum nu-mi amintesc să mai fi experimentat. M-am tot analizat zilele astea și am ajuns la concluzia că nu eram pregătită, încă, pentru un nou început - în care am plonjat pe modelul ”bâlbâdâc”. Evident, acum e prea târziu să mă răzgândesc, așa încât m-am setat pe modul ”do or die”. 

Timp de trei zile am avut parte de un proces de training atât de intens, cu atât de multă informație complet nouă efectiv ”pompată” în continuu, încât nu o dată simțeam că mi se face greață, la modul fizic. Nu e deloc un mod prea smart de-a învăța pe cineva ceva. Și sunt în măsură să știu bine asta; timp de 8 ani am învățat eu pe alții. Ce să zic, mi-ar fi plăcut o profesoară ca mine. Mereu atentă la feedback, mereu preocupată să nu fie prea mult și prea dintr-odată, motivând și încurajând, stimulând pe celălalt să gândească diferitele proceduri cu glas tare, ca să-și fixeze ideile și să înțeleagă mai bine. Mi se dusese faima că ”predau” bine, motiv pentru care am și fost relocată timp de trei săptămâni, după cum poate unii dintre voi vă mai amintiți.

Cum a fost începutul aici? De cum am ajuns, mi-am luat în primire biroul (pe care mă aștepta un laptop, cu un post-it cu numele meu pe el; nice touch, mi-am zis la momentul respectiv), apoi noul șef (cel care fusese și la interviu) m-a băgat într-un ”meeting” să-mi prezinte domeniul de activitate. După 3 ore de prezentare deopotrivă în engleză și germană, cu 'jdemii de grafice și terminologie cu totul nouă pentru mine (logistică feroviară; sincer, vă puteți închipui ceva mai fermecător? Mai ales predată la modul hei-rup), îmi fierbeau creierii. Dar n-am avut timp să-i răcoresc, pentru c-am intrat în ”proceduri” cu o tipă care, ce-i drept, explică bine, dar e la fel de echilibrată emoțional ca o curcă la menopauză. Și dă-i și bagă. Un soft cu totul nou, aplicații peste aplicații, notează aia, notează ailaltă, alte proceduri, excepții, ”ce-faci-în-caz-că”-uri și, credeți-mă, o sută și una de mii de chestii. Ai înțeles? Bun, treci la locul tău, îți dau două studii de caz, citește-le și spune-mi cum le-ai rezolva. 
Identific problema în ambele situații și propun rezolvările corecte, îmi permit să fiu mândră de mine cinci secunde, ok, acum că le știi face pe-alea să trecem să-ți predau altceva. Oare la ăștia-n firmă o fi permis să respiri? Măcar așa, din când în când, să nu uiți cum se face... 🙄 N-am când să cuget la asta, purcedem la alte ”proceduri”, 'ai de capu' meu, vorba aia, mai bine mă făcea mama știți-voi-ce... 

Joi a fost cam la fel, cu trei variațiuni în programul oricum ticsit:
-  am încercat să verbalizez etapele unui proces destul de stufos, ca să-mi clarific pașii; madam m-a ușuit că nu avem timp de așa ceva. Oooookkkk....
- am primit alte două situații de rezolvat; le-am făcut corect și p-astea și am încercat să-i explic cum am raționat. Iar m-a ușuit. 
- după cum îmi indicase șeful în prima zi, încercasem să parcurg singură anumite etape în aplicația-test (care basically pentru asta e concepută; să testezi, să simulezi, să înveți în ea, practic n-ai ce greși acolo). Cucoana s-a opărit masiv că de ce ”fac de capul meu” și că ”aici nu avem nevoie de oameni care să știe totul”. 
Da' ia mai du-te de te-mpușcă, madam.

Așa stând lucrurile, joi am ajuns acasă cu lacrimile în nas și am bocit până la culcare. Mă durea capul îngrozitor, eram epuizată de cât de mult mi se băgase pe gât în numai două zile, supărată că fusesem pe nedrept pusă la colț și total demotivată. Oare mulți angajați or fi avut care să priceapă atât de rapid încât, fără să fi avut pic de cunoștințe anterioare în branșă, să poată rezolva imediat diverse cerințe? La asta se adăuga faptul că atmosfera era destul de austeră; toți lucrau în liniște deplină, fără să scoată o vorbă ore-n șir. Pricep eu, muncă-muncă, da' mai zice careva o glumă, mai una, mai alta... Nimic, frate, doar țaca-paca în taste. 

Vineri am avut o surpriză. ”Nu-ți face griji din cauza lui X”, îmi zice șeful de cum ajung, ”așa e ea, se inflamează repede, noi ne-am obișnuit cu felul ei de-a fi”. Aha, deci a remarcat și el ce se întâmplase în ziua anterioară (nu că m-aș fi plâns eu, nici vorbă). I-am spus că n-am făcut decât să mă ”joc” în sistemul de testare, foarte bine, asta e și ideea, zice, las-o pe X că așa e ea. 
No bine, așa o fi și bravo vouă că v-ați obișnuit cu ea, da' io ce vină am? Oricum, cucoana a fost mult mai ok față de mine apoi, de unde am dedus că probabil i-o fi spus ceva între patru ochi. Acum are concediu până pe 28 iulie, să vedem cum o fi persoana care mă ”preia” de mâine încolo și pe care nu o cunosc încă.

In other news, de marți până joi sunt la Paris. Nu faceți ochii mari, că nu-i nici pe departe atât de glamour cum ar putea părea. Pasămite acolo e sediul central al companiei și e politica lor să-i ducă pe noii angajați să fie prezentați tuturor. Aparte de asta, în Paris mai lucrează doi asistenți, care ar urma să-mi mai arate diverse (eu fiind unicul asistent din Hamburg, ce pleașcă pe capul meu!). Cu mare plăcere m-aș fi lipsit de trambalarea asta, dar cine m-a întrebat? 

Altminteri, naveta e neașteptat de ușoară, munca e (ironia sorții ) exact ce-mi doream pe vremea când trudeam în depozit: birou, stând comod pe scaun, trăgând din cafea - și nu mă pot plânge de program. 
Dar, apropo de ceea ce spuneam la început, cred că  nu eram pregătită pentru asta, încă. 

N-am mai avut un concediu real de anul trecut din vară. 
Am muncit pe brânci, cu vârf de intensitate în octombrie-decembrie. 
Am fost foarte singură, după mutarea jupânului la Hamburg și asta m-a ”erodat” moral. 
Accidentul, cu tot ce a implicat. 
Despărțirea de un serviciu unde am petrecut 8 ani și care-mi devenise un fel de a doua natură.  
Mutarea, epuizantă.
Adaptarea la un loc nou - chiar dacă orașul e splendid, schimbările sunt multe și nu tocmai ușor de ”digerat”. 

Aș mai fi avut nevoie de măcar o lună de odihnă, însă n-a fost posibil. Mi-a fost teamă să refuz postul, nu aveam încredere că voi găsi curând altceva. Cred că am cerut prea mult de la mine (ca de obicei, ar zice lumea care mă cunoaște).

Dar cum ziceam - de-acum am intrat în horă, trebuie să joc. Până una-alta, sunt în depresie, dar n-am decât să-ncerc să înot în ea și, sper, să ies la mal.

Ne citim... când oi fi în stare. 

PS, că uitasem să vă zic: soft-ul e în engleză. Interacțiunea dintre noi (aia care e, fie și numai pentru a mi se explica diverse ori a mi se trasa diferite sarcini) e-n germană. Iar Help Desk-ul - care e localizat în Paris - scrie în franceză. ”Ouvrir un dossier”, am citit căpiată într-un mail de la ei.

Na poftim, Greto, experiență internațională ți-a trebuit, experiență internațională ai găsit. Joac-o p-asta!

luni, 1 iulie 2019

Automatul furăcios din Gara Centrală


Buah, hai că azi m-am enervat.

Mă duc eu la gară să-mi fac abonament lunar pe metroul ușor (abonament de asemenea valabil și pe autobuz și pe metroul subteran). Stăm la o coadă oarecum intimidantă la centrul de profil, în sfârșit ne vine rândul, povestim cetățeanului de la ghișeu păsul nostru. Să vedeți, vă trebuie poză. Ne gândiserăm la asta și aveam una pe stick, dar nu e bună, trebuie în format fizic. Duceți-vă la magazinul X, au imprimantă de fotografii, alegeți cel mai mic format de-acolo și reveniți.

Ok, hai la magazinul cu pricina (în incinta gării). Stick-ul nostru nu e citit de calculatorul de-acolo (am mai avut o dată situația asta cu el și se pare că, fiind de 64 GB, apar ceva probleme când e introdus într-un computer pus la dispoziția publicului), jupânul instalează un App solicitat de sistem, salvăm poza, hai s-o printăm. Cel mai mic format disponibil e 10 x 15. Dubios, zic. E prea mare, cum poate fi folosită la o legitimație de transport? Dar a grăit cetățeanul că ”cel mai mic format”, poate au vreun scanner acolo și-o micșorează. O ști el ce spune, am conchis noi, într-un acces de optimism deșănțat.

Ne întoarcem triumfători cu poza, cetățeanul se uită împăiat: ”ah, păi e cam mare”. Da, la asta ne gândeam și noi, dar ați zis cel mai mic format. ”Știu c-am zis, dar e mare”.

Bravo, Pătrățel, ce perspicace ești tu 😏 Tot în incinta gării se găsea o cabină de-aia individuală de făcut poze de pașaport sau buletin. Eu mormăi ceva că nu-s machiată și arăt ca un spanac fiert (umblaserăm și cu alte treburi, eram obosiți și nu mâncaserăm de dimineață), jupânul mă poftește să-mi bag mințile-n cap că doar ”cine crezi că se uită la legitimația aia” - cum cine, controlorii! - pătrund în cabină, poza costă 6 euro și se achită la final. Mă las pozată și introducem o bancnotă de 5, dar moneda de 1 euro care mai trebuia nu se lasă băgată neam în fanta corespunzătoare. Omul încearcă de mai multe ori, între timp mai apar doi tineri care voiau să-și facă fotografii în exact același scop ca și mine, se uită și ei pe acolo. Or fi mai multe fante de introdus monede? Nu, hotărât lucru - e numai una, dar moneda nu e acceptată nici cu slujbe.
Ne uităm după un număr de telefon la care se poate suna în caz de deranjamente. Nimic. Culmea era că n-aveai nici posibilitatea să anulezi totul și să primești înapoi banii pe care-i dăduseși deja.
Și-atunci ne-am asumat situația, care - credem noi - nu era deloc o întâmplare și am introdus încă o bancnotă de 5 euro, pe care aparatul a ”supt-o” prompt.
Un afiș mare și lăbărțat ne informa că automatul nu dă rest. Frumos, mulțumim de avertisment, dar nu mai aveai loc să pui și-un număr pentru inevitabilele, aș zice, deranjamente?

Așa stând lucrurile, am concluzionat că manțocăria asta nu e deloc întâmplătoare.

- cabina e poziționată chiar vis-à-vis de centrul de emitere abonamente (ergo are ”vad” bun, nu toată lumea știe să vină pregătită cu poze tip pașaport);
- prețul e suspect - ca să achiți 6 euro, e musai să introduci cel puțin o monedă (și cum lumea nu prea umblă cu monede în portofel, majoritatea va pune mai întâi o bancnotă de cinci);
- nu se putea plăti pe card; 
- moneda aia chiar NU a putut fi introdusă în fantă (dacă aș fi fost singură, probabil aș fi concluzionat că sunt tâmpită din punct de vedere tehnic, da-n jupân am încredere); 
- niciun număr disponibil pentru a anunța problema;
- nu puteai storna operațiunea ca să-ți primești banii înapoi;
- aparatul nu dădea rest. 

Să le fie-n ciorbă cei 4 euro pe care mi i-au furat. 

PS: exact cum anticipasem, arăt ca naiba pe schiuri în poza aia. Da' acu' am legitimație, na.

duminică, 30 iunie 2019

Salată de weekend (XXX)


Iar au trecut niște săptămâni bune de la ultima salată, dar având în vedere că asta e prima salată din Hamburg (mă gândeam să pornesc un nou serial cu titlul ăsta, dar pân' la urmă am zis să nu izbutesc, totuși, un borș), se poate spune că a meritat așteptarea. 

1) Ingredientul principal al salatei este, ce altceva decât extazul meu față de marele oraș. În caz că nu v-am zis până acum (aha, numai de câteva zeci de ori cred c-am zis 🙄), sunt absolut îndrăgostită de Hamburg. E tot ce-mi puteam dori și chiar mai mult decât atât.


2) Ajung foarte ușor în centru - cu metroul de suprafață. În cel mult jumătate de oră sunt la Primărie. Dar am coborât de multe ori mai devreme, din pura plăcere de-a merge pe jos și de-a vedea. Nu mă mai satur de bulevardele largi, de forfotă, de culoarea, efervescența și energia orașului. Metroul vine la intervale rezonabile - în condiții normale, la fiecare 7 minute (în timpul săptămânii), iar acum, că se fac niște lucrări pe tronson și până la începutul lui august au deviat câteva trasee, la 10 minute. 

3) Intru cu o plăcere nebună prin magazine, chiar dacă nu cumpăr mare lucru, dar îmi place să mă uit și să mă toooooot minunez de cât de bogată și variată este oferta. Am descoperit și două standuri cu produse Ordinary, așa că mă pot aproviziona oricând cu ”materia primă”, fără ca pentru asta să fie nevoie să comand. 
În naivitatea mea (care este) am intrat într-un centru comercial numit Alsterhaus și am avut surpriza să constat că face parte din aceeași rețea ca și KaDeWe - pe care-l vizitasem la Berlin, descoperind că e de fapt un centru de produse de lux. Mi-am permis s-arunc un ochi la raionul de lenjerie intimă. Am plecat vorbind singură, după ce-am contemplat un compleu de satin de 790 de euro și un sutien de dantelă de 450 😲 Ce-i drept, splendide, brodate manual, dar... să rămânem în parametrii normalității. Mă mai întorc acolo doar pentru marafeturile Ordinary.
(Nu e, de fapt, nimic de mirare. Hamburg este considerat cel mai bogat oraș din Germania și aici fiecare a treia locuință se cumpără ”cu banii jos”. Așa stând lucrurile, sunt convinsă că există destule cliente pentru dantelăriile alea de multe sute de euro). 

4) Am descoperit un magazin Godiva și mi-am adus aminte de cea de-a doua călătorie a mea în străinătate - în 2003, când am ajuns și la Bruxelles. Pe vremea aia nu existau decât 3 magazine Godiva în toată lumea - la Bruxelles, Tokio și New York. De-atunci s-au mai schimbat lucrurile și-n mod sigur s-a schimbat și percepția mea, adică am mâncat destulă ciocolată foarte bună, încât să nu mă mai las atât de ușor impresionată. Dar totuși, Godiva rămâne Godiva, așa că mi-am permis un dezmăț culinar pe terasa lor. 


Ce se vede în pahar e o combinație pe cât de ingenioasă, pe atât de gustoasă - o bilă de înghețată de vanilie, pusă în suc de portocale. Am să fac și eu acasă, e un deliciu răcoritor foarte la îndemână.

5) ”Parcă erai la dietă, Greto, la desfrâuri de-astea te dedai tu?”. Păi să vedeți, adevăru-i că-mi permit din când în când. Am slăbit aproape 6 kilograme, așa că mai e loc pentru câte-o deviere ocazională. 

6) Probabil nu vă mai aduceți aminte, la celălalt ”domiciliu în deplasare” al jupânului aveam.... oi. Bine, nu noi aveam, ci vecinii de vis-à-vis. Vi le-am și arătat o dată, mai de la distanță, așa.
”Aici poți să-ți iei gândul”, mi-a zis jupânul, ”suntem la câțiva kilometri de unul dintre cele mai mari orașe din Germania, de unde oi?”. Mda, asta e, era drăguț cu ele, dar csf. 
Și-ntr-o seară, cum stăteam eu binișor în cameră și scriam ceva, aud un.... behăit. Nu c-o iau razna și-ncep să halucinez de dorul oilor, mi-am zis. 
Dar m-am dus să mă uit. 
Și cine era pe pajiștea casei vecinilor? Cumetrele, ele erau: 


(Chestia turcoaz de pe spatele oii din prim-plan cred că e vreun fel de marcaj). De vreo două zile nu le-am mai văzut, dar sper că sunt numai într-o deplasare temporară.

7) Mi-am luat bilet la un spectacol de balet (doar eu, că dumnealui nu prea se dă în vânt după asta). E abia în luna decembrie, dar nu contează - e și normal să fie așa, având în vedere că este vorba de ”Spărgătorul de Nuci”. Vai, abia aștept, iubesc baletul și n-am mai fost de când locuiam în București. Adică de foarte, foarte mult timp. Cât despre ”Spărgătorul de Nuci”, nu l-am văzut niciodată live și e o poveste superbă, cum nu se poate mai potrivită pentru Crăciun. 
Nu, bilete la Filarmonica din Hamburg nu am ”prins” încă, dar nicio grabă. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, ne vom trăi restul vieții aici, deci avem tot timpul din lume 🙂 Poate-o să ne facem și abonamente, cine știe. Între timp, aștept baletul - și până la el, un anume concert în toamnă... 🙂

joi, 27 iunie 2019

Mostre din fauna angajatorilor germani


Am avut norocul de-a nu fi nevoie să încasez prea mult timp ajutorul de șomaj - de fapt, doar luna asta, având în vedere că din iulie sunt din nou pe baricade. Așa stând lucrurile, nu am avut când să ”colectez” prea multe experiențe din acest univers care, uneori, l-ar face invidios inclusiv pe Kafka. 

De fapt, ciudățeniile remarcate de mine sunt mai degrabă din sfera anunțurilor. Dacă la capitolul ”cerințe” există consens - cei mai mulți dintre angajatori îți pretind o mână, un picior și-un rinichi, la sectorul ”ce oferim” devine pe alocuri foarte interesant.

Afară e vopsit gardul:
”apă la discreție și fructe proaspete de două ori pe lună”. 
Ce zice leopardul
Am avut un déjà-vu citind chestia asta, că exact la fel de generoasă era și fosta firmă. Vorba vine, generoasă... Dozatoarele de apă se stricau frecvent și fie dădeau apă călâie, fie deloc, iar în ce privește fructele.... alternau mere cu banane. Niciodată altceva. Câte un fruct pe cap de vită furajată angajat, nu cumva să se facă risipă. Bananele erau... banale, dar merele erau oribile. Cel mai ieftin soi, acre de ți se făcea gura pungă. Eu nu mi-am revendicat mărul oferit de generoasa companie decât o dată - și mi-a fost destul și prea de-ajuns.
Dar parcă ce importanță avea! Managerii se băteau cu pumnii în piept ori de câte ori li se oferea ocazia că ei ”se îngrijesc de sănătatea angajaților, prin ofertă regulată de fructe proaspete”. 
Mda. A se scuti și-a nu se mânca borș, vorba ceea. 

Afară e vopsit gardul:
”echipă unită, cu mic-dejun luat săptămânal împreună”.
Ce zice leopardul: 
Stați să se adune de sub masă (leopardul, zic), pentru că de râs căzuse bietul. Și zi așa, Fritz - socotești că nu-i destul că mi-aș petrece minimum o treime din viață cu voi, acum mai trebuie și să înghit croissantul cu gogâlțuri corporatiste? Parol că nu vreau să fiu vulgară, dar hmm.... personal, îți sugerez s-o convoci săptămânal la micul dejun pe Frau mă-ta.

Afară e vopsit gardul:
”spirit pronunțat de echipă, grătare pe terasa clădirii după încheierea zilei de muncă”.
Ce zice leopardul: 
Ăsta a copiat de la vecinul cu micul dejun (era alt angajator). Îi lansez și lui invitația cu Frau mă-sa. Adică după ce termin programul, în loc să mă duc acasă.... stau de grătare cu voi? Chiar așa de evident vreți să fie faptul că plănuiți să vă lăsați oamenii fără viață personală?

Afară e vopsit gardul:
”reducere la abonament pentru sala de fitness cu ofertă de masaj inclusă”.
Ce zice leopardul:
Iar era să cadă sub masă, noroc că l-am prins la timp (de fapt, îl suspectam că vrea s-o tulească la masaj).  Așa deci, Fritzulică. După ce scoți untul din mine, mă trimiți la masaj cu reducere (păcatele mele, cum sună asta). Probabil vrei să mă relaxez ca să nu rămâi fără cal de bătaie, mă gândesc. Da' nu mai bine mai pui ceva la salariu, în loc de parandărătul pe care - foarte probabil - îl ai cu sala aia de fitness?

”Afară e vopsit gardul”:
”panoramă extraordinară din birou, cu vedere spre Elbphilharmonie”.
Ce zice leopardul: 
Sună bine, nimic de zis. Pe modelul ”mai bine tânăr și frumos, decât bătrân și urât”, normal că mai bine vezi splendoarea de Filarmonică devenită simbolul orașului Hamburg, decât, știu eu.... o curte interioară cu butoaie ruginite (asta mi-a venit în cap la prima inspirație). Bun, dar de ce-ar fi listată asta la ”ce oferim”? Locația unei companii se poate afla din două click-uri de mouse și nu-mi pot închipui că vreun om cu toți boii prezenți la apel și-ar trimite aplicația numai că leșină de dorul de-a vedea Filarmonica din Hamburg de la fereastra biroului. 


(Leopardul mă-nghiontește cu laba: păi dacă altceva n-or avea mai bun de oferit... Mdea).

Ce-ar mai fi de zis? Mare e grădina și mulți angajatori au sărit gardul. Din ce citesc, la interviuri e și mai cotoioasă treaba - dar inclusiv în privința asta am avut noroc. În afară de interviul pentru postul pe care l-am luat, am mai fost la două, care au apărut după ce semnasem deja oferta de angajare și am zis că de ce nu - aplicațiile fuseseră trimise mai demult și, fie și numai de dragul experienței, merita să mă duc să văd cum e și la alții). 

La unul din ele mi s-a dat mai întâi un test de-ăla de tip IQ (”foarte dificil, n-o să poți răspunde la toate întrebările”, m-a prevenit intervievatorul care era și patronul firmei). Chiar era greu al naibii și eram sigură că am bușit trei sferturi din el. Interviul decursese bine, dar tipul nu a sunat când promisese c-o va face și am fost convinsă că mă socotește retardată. A sunat cu întârziere de 3 zile față de când îmi spusese c-o va face și.... ce să vezi, mi-a oferit job-ul. Pe care, evident, l-am refuzat politicos. 
(Așadar probabil că nu eram chiar de tot retardată, însă faptul că a sunat atât de târziu denotă că nu eu fusesem prima opțiune. Să fie sănătos. Când mi-a povestit despre el, a zis printre altele că e colecționar de vodcă 🙄 Serios acuma, cum naiba spui așa ceva unui potențial angajat? Ce altceva o mai fi făcând în timpul liber? Dresează licurici?).

La celălalt interviu nu m-a lăsat individul să vorbesc decât printre picături, în schimb mi-a făcut ”turul” companiei (cu ocazia asta am constatat că nu aveau aer condiționat; era o zi caniculară și toate birourile aveau ventilatoare, vizibil depășite de situație) și la final cică mă sună el să stabilim o zi pe care s-o petrec integral la ei, să văd ”cum mi se pare”. Nu m-a mai sunat. Probabil n-am reușit să simulez convingător entuziasmul plenar față de perspectiva unei zile pierdute pe-acolo. Ca profil, postul părea să fie cel mai aproape de ce mi-ar fi plăcut mie - logistics development - și aproape-mi părea rău că acceptasem deja alt post. Dar am plecat de acolo cu un sentiment de ușurare și cu senzația că nu, job-ul respectiv nu era parte din drumul meu. Și cum se potrivesc lucrurile, acum nu-mi mai pare rău. Indiferent ce impresie am făcut la interviu, un minim respect l-ar fi obligat pe intervievator să mă sune (sau să-mi scrie) și să-mi spună că nu sunt ce se caută la ei. 

Cam asta de pe piața muncii la teutoni. În comparație cu ceea ce am citit pe un forum dedicat, ce am povestit eu e pistol cu apă. Unele experiențe descrise acolo s-ar putea încadra lejer la ”abuz”. Și nu înțeleg: pe de o parte, se spune - ca tendință - că nu există suficienți oameni calificați, pe de alta se poartă cu aplicanții ca și cum i-ar angaja pe-o plantație de bumbac. Poftim de mai pricepe ceva.

PS: exemplele de mai sunt provin, fără excepție, de la firme mari, cu vechime pe piață și cu prestigiu în branșă. Ceea ce e cu atât mai nasol.

marți, 25 iunie 2019

Cumpărături high tech


Nu sunt eu vreo împătimită a shopping-ului - însă casc ochii cu mult interes, cu toate că de cele mai multe ori nu cumpăr nimic sau cel mult vreun flecușteț - dar săptămâna trecută am avut parte de o experiență care m-a cam lăsat paf. 

Intru curioasă la Bonprix - un magazin de îmbrăcăminte fără pretenții, cu produse banale și prețuri mici. De cum pășesc înăuntru, mă abordează o vânzătoare:

- Bună ziua, ne bucurăm că ați venit, sunteți familiarizată cu sistemul nostru digital de alegere și achiziție a hainelor?
- Bună ziua, nu (”păcatele mele, acu' ne alegem și țoalele digital?”). 
- E foarte simplu și practic, permiteți-mi să vă arăt....
Îmi dă un telefon mobil pe care e instalat ”Bonprix Shopping App” și-mi explică. Toate articolele din magazin au un cod de bare și, când găsim ceva ce ne place și vrem să probăm la cabină, scanăm codul respectiv. Aplicația ne arată mărimile disponibile (inclusiv cele din depozit, neexpuse la raft din motive de spațiu) și selectăm mărimea dorită (sau mai multe, dacă nu avem siguranța că se va potrivi). Repetăm procedura de maxim 10 ori, pentru că nu ai voie să iei mai mult de zece articole de îmbrăcăminte cu tine la cabină. Când am terminat, alegem opțiunea ”vreau să probez”. 


Mă apuc de scotocit pe rafturi și printre umerașe, pun ochii pe vreo 4 bluze și un sutien, altceva nu mă tentează, deci apăs pe ”vreau să probez”. Aplicația mă informează că articolele pe care le-am ales vor fi duse la cabină și voi fi înștiințată când e totul pregătit. 
Magazinul nu e mare, așa că nu durează mult și telefonul îmi zbârnâie în mână, aprinzând voios și niște luminițe colorate. Pe display îmi zâmbește un emoticon care mă informează că pentru mine a fost pregătită cabina nr. 9. Ei taci, îmi zic, să nu spui c-o să găsesc acolo ce alesesem eu la raft. Și totuși, când intru în cabina respectivă, bluzele și sutienul mă așteaptă frumos pe umerașe. 

Acuma chiar că mă simt ca ”Alice în Țara Minunilor”. Probez, bluzele nu-mi sunt pe plac, dar sutienul e la marele fix. Pe un perete din cabină e instalat un monitor unde citesc indicațiile de plată:
- puneți produsele alese în punga potrivită;
(în cabină se aflau toate mărimile de pungi).
- mergeți la Check Out;
- urmați instrucțiunile pentru a achita. 

Las bluzele în cabină (aranjate pe umeraș exact așa cum le-am găsit), pun sutienul în pungă și mă duc la Check Out (un sistem cu 4 display-uri, simbolizând tot atâtea case de marcat, instalat pe o masă). Cum vreți să plătiți, mă interoghează un emoticon zâmbăreț, înconjurat de bancnote - cred și eu că-i zâmbăreț, mde). Aleg plata pe card și sunt instruită să scanez codul de bare de pe articolele achiziționate (același cod pe care-l scanasem și când făcusem alegerea pentru cabină). Scanez, mi se afișează prețul, introduc cardul în terminalul instalat alături, țaca-paca, alt emoticon care-mi zâmbește, mulțumindu-mi pentru cumpărături și mai poftindu-mă. 

După cum aveam să citesc ulterior, acesta e prima filială Bonprix în care a fost instalat sistemul Shopping App, care deocamdată se află în testare. Mie mi-a plăcut foarte mult și cred că va fi un succes. 

Pentru cumpărători e mai simplu, că nu trebuie să umble prin magazin cu hainele în brațe (deși au posibilitatea de a le vedea la raft, de-a ”simți” materialul etc). Pentru magazin, e o modalitate excelentă de a avea o privire de ansamblu asupra articolelor luate la probă. Îmi imaginez că hainele probate și necumpărate sunt scoase rapid din cabină și puse iar pe raft, înregistrate din nou în sistem ca fiind disponibile. Asta minimalizează riscul de furt, cel puțin teoretic. Timpul va arăta dacă sistemul va merita să fie implementat în toate filialele Bonprix. 

Am ieșit din magazin scuturând din cap ca un ogar și mi-am adus aminte de sitcomul ”Leana și Costel” (grupul Vacanța Mare, în vremurile bune), când ajung ei prima dată în București și Leana se pune pe chiuit: ”iiii, iiii, civilizație, civilizație” 😂😂😂


sâmbătă, 22 iunie 2019

Ultima bornă a lui 30


Ieri n-am apucat să scriu pentru că ne-am vânturat prin Hamburg. Doamne, cât de fain e sentimentul că frumusețea asta de oraș e ”acasă” și nu suntem aici doar în vacanță. De câte ori nu ne-am plimbat prin orașe mari și frumoase, eu dorindu-mi să nu fim doar în trecere și să putem locui acolo... Ei bine, iată, a devenit realitate 🙂

Așa, deci ultima aniversare cu 3 în față, hai? N-am niciun chef de 40. Anul viitor o să fac 39bis, apoi 39Bprim, 39BCprim și mă mai gândesc. Cum ar veni, am fost cam pe sistemul ăsta: 


Dar, dacă tot am ajuns la de-astea, mă apucai ieri să fac un fel de retrospectivă à la Alexandre Dumas (”După douăzeci de ani”, la asta mă refer). Și concluzia mea e că ies binișor pe plus. 

La 19 ani...

- terminasem primul an de facultate și, cu toate că-mi plăcea mult ceea ce făceam și învățam, aveam încă foarte multe incertitudini și temeri legate de viitorul meu profesional.
- locuiam în gazdă la niște personaje livrești (ceea ce nu e neapărat, sau nu întotdeauna, un aspect pozitiv; detalii, dacă vreți să vă amuzați și-n egală măsură să vă puneți mâinile-n cap, aici și aici); 
- sufeream încă - sau mi se părea că sufăr, ceea ce la momentul respectiv era cam tot aia - după o iubire, cum altfel decât neîmplinită, din adolescență;
- nu mă cunoșteam absolut deloc, nu știam cine sunt, ce pot, cât despre ”ce vreau” - nici pomeneală;
- fără a intra în amănunte, aveam un milion de frustrări, nesiguranțe, neîmpliniri și frici; 
- nu aveam niciun hobby anume, nu mă anima nimic în mod deosebit, eram destul de blazată, în contradicție cu ceea ce se spune că ar trebui să fii în mod normal la 19 ani;
- sufeream teribil din cauză că nu mă integrasem în ”gașca” din grupa mea. Retrospectiv realizez că nici n-ar fi fost ceva de dorit, pentru că eram personalități foarte diferite;
- nu călătorisem niciodată în străinătate. Pentru mine, orașul suprem era Bucureștiul;
- eram foarte singură, din cam toate punctele de vedere.

La 39 de ani...

- știu în direcție mă îndrept, profesional și nu numai. Am renunțat demult la jurnalism și sunt împăcată cu decizia asta. Dorul de scris mi-l astâmpăr aici, cu mai mult sau mai puțin succes 🙄;
- de 14 ani nu mai există decât un singur bărbat pentru mine și sunt pe deplin fericită din acest punct de vedere;
- locuim în chirie și nu avem mult spațiu, dar pentru noi doi este suficient și-mi place mult căsuța noastră - acum cu atât mai mult cu cât mi-am aranjat cărțile și colecția Zubin, plus alte (numeroase 🤫) efecte personale;
- am hobby-uri, pasiuni care mă împlinesc sufletește și pe care le cultiv;
- am călătorit în multe țări și zeci de orașe europene, pe două - până acum - continente;
- am acumulat tot felul de experiențe, unele extraordinare, altele dureroase și fiecare din ele m-a făcut ceea ce sunt astăzi;
- nu-mi mai doresc să fac parte din vreun ”grup”. Am trei prietene foarte bune și nu-mi mai doresc să fiu ”sociabilă”. Îmi face plăcere să ies uneori la bere în grup extins, dar asta ca o situație excepțională și nici pe departe ca regulă;
- am uitat demult ce înseamnă singurătatea și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. 

În concluzie, nu-i rău deloc la 39 de ani. N-am la îndemână nicio poză de-acum două decenii, în schimb pot să v-arăt cum mă prezint acum, într-una din altminteri puținele fotografii în care-mi place și mie de mine:


Așa. Dar ideea că am intrat în linie dreaptă pentru Fabulous 40s tot nu-mi convine... așa să știți.

Dacă am vise, planuri, dorințe? Nenumărate 🙂 Sper să se împlinească. Iată, visul de-a locui într-un mare oraș s-a materializat. Am speranța că mi se vor îndeplini și celelalte.

PS: Musiu Șarl m-a felicitat pe WhatsApp. How cool is that? 🙃

miercuri, 19 iunie 2019

Mi-a picat un job în brațe (+ ceva peripeții)


Când zic ”picat”, am în vedere sensul propriu al termenului. N-am aplicat pentru poziția respectivă, nu auzisem niciodată de compania cu pricina și nici nu era tipul de job pentru care mi-aș fi trimis CV-ul, fiind un domeniu cu totul nou pentru mine.

Începusem să trimit aplicații încă de pe la jumătatea lui aprilie și apucasem deja să mă deprim o tură, pentru că încasasem o serie de ”regretăm nespus și vă dorim mult succes în viitor”. În retrospect, cred că înțeleg de ce - orașul e mare, au de unde alege, cu siguranță au fost alții mai potriviți și pe lângă asta, eu nu puteam începe mai devreme de 1 iulie - ceea ce, pentru o aplicație trimisă în aprilie, reprezintă un interval foarte mare de timp. 
Mi-am refăcut de la zero scrisoarea de intenție (curat meșteșug de tâmpenie, dar dacă așa se cere, csf), actualizat CV-ul și pe cai, Greto. Îmi puneam cele mai mari speranțe în LinkedIn și Xing, principalele platforme folosite în Germania pentru aplicații. Dar într-o doară - și-n dorul lelii, adică fără să mă întrebuințez în mod deosebit - am pus CV-ul și pe Monster.com. Să fie, să nu trebuiască, vorba aia. Nu mi-am făcut iluzii în ce-l privește, pentru că posturile sugerate de ei (”șanse monstruoase” se numește newsletter-ul lor 😃) nu prea mi se potriveau. Adică nu mi se părea că șansele sunt chiar monstruoase, ca să zic așa. 

Și pe final de mai, vine un E-Mail de la o tanti recruiter. Că mi-a citit CV-ul pe Monster, i se pare interesant și crede că mi s-ar potrivi poziția de Logistic Assistant la o companie de transport pentru care ea recutează momentan personal.
Nu eram într-o stare de spirit prea bună, după cum poate vă amintiți, mai încasasem între timp niște ”ne pare rău”-uri, deci dispoziția mea era de la ”meh 😐” în jos. Dar ok, hai să vorbesc la telefon cu femeia, ce-am de pierdut? 
Mă sună tipa în ziua și la ora convenite pe mail, îmi descrie job-ul - în foarte mare măsură, activități de ordin administrativ, nimic de sărit pe 7 cai de bucurie, dar nici de refuzat. Îi permit să trimită CV-ul la HR-ul companiei? Pentru asta ar trebui tradus în engleză, că firma e internațională și astea-s cerințele. 
Mbine, de ce nu. Traduc CV-ul, cu atenție dar tot fără să mă strofoc din cale-afară, i-l dau pe mail cu ideea ”de ce m-ar vrea ăia pe mine, din moment ce n-am mai lucrat în branșa asta” și-mi iau gândul. 
După vreo trei zile, mă sună tanti recruiter din nou -  ălora le-a plăcut CV-ul, aș fi disponibilă pentru un interviu telefonic în engleză cu HR-ul?

Taci că devine serioasă chestiunea, îmi zic. Programăm interviul și-ntre timp m-apuc să citesc despre companie, să nu fiu chiar picată din lună. Sunt foarte mari, au mii de clienți pe toate continentele, se lucrează mult în engleză, bla-bla. Dar în continuare sunt amorțită - un fel de ”dacă e, bine, dacă nu - tot bine”. 
Interviul telefonic decurge mulțumitor, poate de unde-mi și făcusem o sumedenie de notițe împrăștiate pe tot biroul (uite de-aia e mișto interviul la telefon, la o adică poți să mai arunci un ochi pe vreo fițuică fără să te vadă nimeni). Clar nu mai am in engleză aceeași fluență ca odinioară și din punctul ăsta de vedere n-a fost chiar ușor, dar m-am descurcat. Vreo două zile mai târziu, aflu că HR-ul consideră că experiența mea în shipping este foarte relevantă și m-a recomandat pentru interviul final cu managerul. Stabilim data și ora și mă duc relaxată - interviul cu el urma să fie în germană, deci jucam pe teren propriu cum s-ar zice. 

Praful s-a ales de relaxarea mea când am văzut că întârzie metroul (”un deranjament temporar”). Îmi luasem o marjă de timp destul de generoasă, dar de la stația unde urma să cobor mai aveam și de mers pe jos într-o zonă unde nu mai fusesem niciodată, iar în situația asta orice minut contează. 

... și m-am rătăcit. Ulterior am concluzionat că ieșisem de la metrou pe partea ”greșită” (mă rog, opusă celei pe care o avea ca referință Google Maps), iar de la asta s-a dat tot planul peste cap. Nicio persoană din cele întrebate nu știau unde e strada pe care-o căutam, Google Maps continua să-mi arate repere și clădiri pe care eu nu le vedeam, eram complet dezorientată, nicăieri vreun taxi, începuse să plouă și timpul se scurgea alarmant de repede.
Nu aveam niciun număr de telefon al managerului, așa c-o sun pe recruiter-iță și-i spun că, foarte probabil, voi întârzia. Ok, zice ea, îl contactez pe manager, în gândul meu ”s-a dus pe plută interviul, când întârzii la așa ceva ești pa”, între timp un băiet de bine îmi dă în sfârșit informația corectă și-o iau la picior alergând prin ploaie, într-o mână umbrela, în alta telefonul, ajung în zonă și ca și cum nu era de-ajuns... sunt pe strada corectă, am numărul 18, am numărul 20, am numărul 24 - dar nu am numărul 22, adică fix ăla care-mi trebuia mie!!! 

Nu că poa' să-nnebunească omul, vorba lui Toma Caragiu. Întreb pe portarii de la numerele alea, ei ridică din umeri - ”dacă aici e 20, înseamnă că 22 ar trebui să fie chiar alături” - mulțumesc, la atâta m-a dus și pe mine capul, dar lângă tine e 24, nu 22! - privire opacă, ”dar ce firmă căutați?”, rostesc numele, alte ridicări din umeri ”n-am auzit niciodată”, încet simt că m-apucă damblaua, vibrează telefonul, număr necunoscut, răspund - managerul însuși. Ha! 
Depășesc penibilul oricum considerabil al situației și-i explic pe scurt cum stau lucrurile, omul are o voce foarte blândă și liniștitoare - ”sunteți probabil pe partea greșită a străzii, intrarea e fix pe partea cealaltă, ni se mai întâmplă asta când vin oameni la noi pentru prima dată”, îmi explică pe unde s-o iau și-mi dă niște repere, ”nu vă faceți griji, vă aștept”. 

Ajung în sfârșit, cu jumătate de oră întârziere, 'ai de capu' meu. După atâta alergătură și stres arăt ca o găină jumulită, dar parcă mai contează? Stăm în sfârșit de vorbă, eu bag din top motivele pentru care cred că m-aș potrivi în companie deși nu am experiență în sectorul respectiv, dă-i și cu ”valorile organizației” pe care le citisem în prealabil și în care evideeent că mă regăsesc 👀, mă relaxasem, vorbeam - fără modestie - extrem de fluent și bine în germană, pfua ce încântată eram de mine, să mă pup pe frunte și mai multe nu. 
”Ok”, zice managerul, ”foarte bine... ” și, cu un zâmbet în colțul gurii, ”let's switch on English". Săriți. Asta e, inspir adânc și haida cu talent. Grăiesc, din reflex îmi mai scapă câte-un cuvânt în germană, mă repliez, topica îmi dă și ea de furcă (e foarte diferită de topica germană), dar cumva o scot la capăt. 
”Mi se întâmplă și mie, pentru că și eu gândesc în germană”, spune el la final, după care conchide că părerea lui e că aș fi potrivită pentru post, dar o să mă informeze într-o zi-două. 
No bine, măcar am reușit să susțin interviul, în ciuda auspiciilor proaste de pe drum. Ajung acasă (”reușind” să greșesc metroul, ceea ce a mai adăugat măcar o jumătate de oră călătoriei), schimb impresii cu omul, mănânc ceva, zbârrr telefonul. 
Recruiter-ița. Că managerul e mulțumit de cum a decurs interviul și-mi vor face o ofertă în scris. Cum, deja?? Da.

Poftim cultură. La un job pe care nu l-am căutat eu, într-o companie de care am auzit acum prima dată, după un interviu la care am întârziat jumătate de oră, încălcând astfel regula cardinală a interviurilor de angajare, care stipulează că trebuie să ajungi cu cinci minute mai devreme. Oferta a venit în aceeași zi, am semnat-o și trimis-o înapoi, azi am mai trimis niște formulare stufoase cu date personale și urmează să încep noul serviciu pe 3 iulie.

Nu știu exact cum mă simt. Desigur, pe de o parte sunt bucuroasă că s-a întâmplat așa de repede și că temerea mea că nu mă voi descurca în concurența din Hamburg s-a dovedit a fi neîntemeiată. Pe de altă parte...  puteam nimeri și mai bine. Sau mai rău. Ca-n viață.

Dacă ar fi să fac o listă de argumente pro și contra, ar arăta cam așa:

PRO 
- e muncă de birou, deci am scăpat de depozit;
- nu se lucrează în schimburi, deci salut stabilitatea căreia i-am dus dorul;
- am ceea ce se numește ”flexitime”, adică nu am oră fixă la care trebuie să ajung;  program de 8 ore, început cel târziu la 9, dar dacă vreau să vin la 7, la 7:30 sau la 8 e decizia mea (și a metrourilor, aș completa, bombănind);
- 30 de zile lucrătoare de concediu pe an (un lux pe care-l aveam și la fosta firmă, dar pe care nu toate companiile îl oferă);
- navetă relativ ușoară - schimb un singur metrou și în mod normal o oră este suficientă (inclusiv drumul de acasă până la gară și de la stația unde cobor până la firmă);
- dacă mă descurc și ”confirm”, există posibilitatea unei avansări, în măsura în care vor exista posturi vacante;
- acumulez cunoștințe într-o branșă aflată în plină expansiune;
- compania este foarte mare și de mult timp pe piață, așa încât se poate rezonabil spera că e stabilă.

CONTRA
- există posibilitatea să fiu supracalificată pentru post și deci să devină monoton după ce voi fi învățat soft-ul și procedurile;
- dacă nu apar poziții vacante, rămân pe job-ul actual, chiar dacă aș fi pregătită pentru următorul nivel;
- salariul nu e tocmai ce-mi imaginasem eu (nici mai mic față de ce-am avut înainte, dar eu avusesem alte avioane-n cap referitor la chestia asta).

Pro-urile sunt vizibil mai multe, dar totuși... parcă nu sunt pe deplin împăcată. Drept e că nici la fostul job nu eram deloc mulțumită la început și am colectat destule refuzuri în Hamburg pentru a-mi da seama că nu totuși nu e chiar ușor de găsit un serviciu, chiar dacă logistica e unul dintre domeniile de vârf de aici.

Hmm. Cred că e una din acele situații când trebuie să lași un pic lucrurile și în voia lor. Adică exact ceea ce mie mi-e teamă să fac 🙄

duminică, 16 iunie 2019

Ultima noapte în Bayreuth


Nu sunt în stare să scriu prea multe (după cinci zile în care am ”demolat”, practic, apartamentul unde am locuit în ultimii nouă ani, nu dispun de cine știe ce energie), dar am zis să marchez cumva acest moment. 


Acțiunea ”mutarea” a debutat sub deviza împrumutată de la o foarte dragă prietenă - ”aruncăm juma' de casă” - și am purces să sortăm cu elan. După vreo 14 saci (mari și stabili) numai de textile și încălțăminte - deci nepunând la socoteală tot ceea ce însemna hârtie și alte mărunțișuri - ne-am uitat lung unul la altul. Cum a fost posibil să păstrăm atâtea inutilități și mai ales, pe barba profetului, de ce?! 
Am continuat să sortăm, ne-am dus să mai cumpărăm saci, când am terminat se contabilizau 23. Repet: 23 de saci de îmbrăcăminte și pantofi. Unele lucruri fuseseră purtate o singură dată. Am donat totul la biserică. In-cre-di-bil. La asta se adaugă vreo câteva cutii mari (MARI) cu hârtie. Enorm de multă hârtie. Cele mai felurite documente, în parte vechi de vreo zece ani. Clar, pe vremea aia n-o aveau nemții p-asta cu ecologia, protecția mediului și alte bla-bla-uri pe care le predică entuziasmați de niște ani buni încoace. 

Sortarea hârtiilor a fost ca un fel de flashback, o călătorie în timp și un prilej de retrospectivă. Nu ne-a fost ușor să ne găsim drumul în Germania, iar mărturie stau printre altele sutele de răspunsuri la aplicațiile pe care le trimiteam eu cu 9-10 ani în urmă (majoritatea în scris, pe-atunci E-Mail-ul era pentru multe companii opțional, nu uzual ca acum). De ce-oi fi păstrat răspunsurile negative, habar n-am. Probabil dintr-un fel de paranoia de tipul ”să nu arunc nimic, nu se știe când îmi trebuie”. Facturi demult achitate (”cum să le aruncăm, dacă ne acuză că nu am plătit și nu putem dovedi?”), înștiințări mai mult sau mai puțin îmbucurătoare, contracte vechi, copii după contractele vechi și multe, foarte multe altele. Am rupt maldăre peste maldăre de maculatură. Ne-am amintit, am oftat, am inspirat adânc. 

Se încheie o etapă. Sau aș putea spune chiar, o eră. Știu deja că n-o să-mi fie dor de Bayreuth. E adevărat că aici am ”deschis ochii” în ceea ce privește viața în Germania, aici am învățat limba, aici am trăit mai bine de un deceniu. Dar tot aici mi-a fost și amar. Nu am motive de nostalgie și nici nu-mi doresc să mai revin vreodată în acest oraș.

Acestea fiind zise, mă duc la culcare. Mâine mă trezesc devreme. Parcă puteam încheia ca oamenii normali etapa asta? Păi n-aș mai fi fost eu 🙄 Dis-de-dimineață am o programare la dentist, pe care n-am mai avut în ce zi s-o strecor. Că doar de ce să plece omu' relaxat când se poate așterne la drum cu maxilarul amorțit? 

Deci mâine plecăm, urmând ca jupânul să mai revină o dată pe final de lună, în scopul predării locuinței (acțiune pentru care nu e necesară augusta-mi prezență). Prin urmare, de-acum înainte ne citim din noua noastră casă. 

De la Hamburg 🙂🙂🙂

duminică, 9 iunie 2019

Facebook și spionajul


Nu cred că mai e pentru nimeni o noutate faptul că suntem, hai să nu zic ”spionați” (ajunge c-am zis în titlu), dar ”ținuți sub observație” prin intermediul gadget-urilor pe care alegem să le folosim, precum și a canalelor Social Media pe unde umblăm. Ni se întâmpă tuturor, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta. Mâna sus cine nu are nici Facebook, nici Instagram, nici Twitter. În eventualitatea în care cineva a ridicat mâna: a trimis Robinson Crusoe un semnal de fum, cică să-i dați un beep, ăăă, pardon un fum înapoi ca să stabiliți legătura. 

Bun, revenind. Faptul că suntem monitorizați este o realitate și personal, în loc să mă paranoizez, am decis s-o iau c-un strop de umor. Asta e, să mă urmărească, dacă altceva mai bun n-au de făcut. Foarte multe chestii de-o covârșitoare importanță o să afle, ce să-ți povestesc. Să le mănânce fripte. 


 Ei, dar uneori mi se pare că totuși ”ei” (oricine-ar fi ”ei” ăștia) sar calul.  

1) Într-o zi, la mall fiind, trec pe lângă un stand cu șosete Happy Socks. Le știți, alea în culori vii și cu design zbanghiu. Nu m-am oprit, doar am remarcat în sinea mea că, iată, au apărut și aici (standul nu existase până cu puțin timp în urmă), am meditat câteva secunde la ideea de-a produce asemenea șosete și gata, subiect închis. Mă rog, sau cel puțin așa socoteam eu. 
Ajung acasă, intru pe Facebook și... care e primul ad publicitar pe care mi-l flutură rețeaua lui Zuckerberg în fața ochilor? Ați ghicit... Happy Socks! 
Să recapitulăm, deci:
- nu vorbeam la telefon când am trecut pe lângă stand;
- nu m-am oprit în fața standului, ci am trecut pe lângă el;
- nu am povestit nimănui despre Happy Socks. 
Și, în caz că vă-ntrebați - da, era pentru prima dată când mi se afișa acest ad. 

2) În Hamburg există magazin exclusiv Nivea și-ntr-una dintre vizite l-am remarcat. Cred că se poate intui ce reclamă mi-a prezentat Youtube când, în aceeași seară, am dat să mă uit la un filmuleț. 
Ca și-n situația de mai sus - nu vorbeam la telefon, nu am intrat în magazin, doar am trecut pe lângă el, for Pete's sake. 
Da, știu... explicația e probabil Google Maps sau-ceva-de-genu'. Da' totuși. Chiar așa?

3) Având în vedere punctele 1 și 2, ăsta e de-a dreptul benign. Adică-i povesteam omului la telefon despre încălțămintea Adidas și FeBe s-a simțit dator să mi-o arate prompt într-un ad publicitar... la o adică să nu trebuiască s-o caut eu prea mult, cacumarveni. 

4) Am lăsat-o la urmă pe cea mai creepy dintre toate. Pentru asta chiar că nu am nicio explicație, în tot cazul nu una logică. 
Mă hotărâsem să mă apuc de dietă și reflectam care-ar fi cea mai bună conduită pe care să o adopt. Prin asta vreau să spun că nu instalasem încă aplicația MyFitnessPal. Și totuși, Facebook mi-a prezentat niște prafuri și ceva tablete de slăbit. Așa, pur și simplu. 
Cum ziceam, la asta n-am nicio explicație. Nu că ar schimba cu ceva situația nici dacă aș avea. Mă rezum și eu la a constata.

Așa stând lucrurile, Facebook... poți să-mi spui cu ce să mă îmbrac mâine? Încaltea să-mi fie cumva de folos faptul că te ții scai de mine. Poftim? Cum adică, nu-mi cunoști garderoba? Ei hai. Doar nu te-aștepți să te și cred, nu? 😏

vineri, 7 iunie 2019

Un loc unde ți-ar plăcea să mergi în vizită sau să locuiești (Blog Challenge 28)


Încet-încet mă apropii de final cu leapșa-foileton, pe care-am început-o cu mai bine de cinci ani în urmă. Astăzi, pentru a rezolva tema cu numărul 28 (antepenultima), trebuie să vorbesc despre un loc pe care mi-aș dori să-l vizitez sau unde mi-ar plăcea să trăiesc.

N-a fost nevoie să mă gândesc prea mult. În primul rând, există trei orașe care se încadrează în ambele categorii: le-am vizitat, unde mi-aș dori să locuiesc și unde m-aș întoarce oricând, cu tot dragul.

Așadar, oricând și din toată inima...

Viena. Draga, minunata mea Viena. Cu siguranță, cel mai fabulos oraș din lume (știu, am dat cu pleonasmul de pereți de-a ieșit untul din el). Metropolă cosmopolită, fremătând de energie, viață și culoare, mozaic de epoci stilistice, vestitele podgorii întinse pe câteva sute de hectare, 27 de castele și 150 de palate, catedrale impresionante, Prater și încă n-am zis nimic de imensa, inegalabila ofertă muzicală.... 


(Din 2008 sunt pozele astea. Ce vremuri, ce tinerețe, ehei, maică....). 

Viena este orașul unde s-a împlinit una dintre cele mai mari dorințe ale mele. 
Viena este orașul unde nu doar că nu m-aș plictisi nicio secundă, ci simplul fapt de a mă afla acolo m-ar face fericită. 
(Off topic și nu prea: ”Summer Night Concert”, ediția de anul acesta, are un repertoriu absolut fabulos. Dacă aveți posibilitatea să-l urmăriți - pe 20 iunie - nu-l ratați. Detalii, aici).

New York
A fost un vis pe care-l aveam din adolescență și-a cărui împlinire a depășit imaginația. Am scris șapte articole despre el și cele cinci zile petrecute acolo și încă mi se pare că ar mai fi fost multe de spus. Cert e că am stat prea puțin și-mi doresc să ne întoarcem.


Mi-e foarte, foarte dor de tine, New York. Sper să ne revedem într-o bună zi. 

Köln
Am mai scris despre fascinația pe care o exercită acest oraș asupra mea, fascinație căreia nu pot spune că i-am găsit neapărat o explicație. Nu știu de ce mă atrage atât de mult, dar am fost mereu fericită să revin și cu siguranță mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo.


Asta e curat poză de scandal, coane Fănică. Aveam 25 de ani. Voi vă dați seama? 25, lumeeee 🙄

Unde-mi doresc să ajung? Eheeei, dar unde nu-mi doresc? Paris, Londra, Madrid, Barcelona, Moscova, Sankt Petersburg, Istanbul, țările nordice, Toscana, Bruges, oriunde-în-Grecia, Malta, Amstedam... și asta ca să nu menționez decât Europa (din care oricum am izbutit un borș). Nu că aș ține să trăiesc în locurile astea, dar cred că ar trebui văzute, măcar o dată în viață. 

Sunt un om norocos. Nu doar pentru că am călătorit în atâtea locuri minunate, deja. Ci și pentru că, la finalul lunii, mă voi muta într-un oraș splendid, care e tot ce mi-am dorit vreodată. Și despre care abia aștept să vă povestesc 🙂

miercuri, 5 iunie 2019

Punct și mai departe :)


Uhhh.... a fost un carusel de trăiri și sentimente luna trecută (bine că s-a terminat, că urâtă și grea mi-a fost), iar acum stau binișor la jupânul și mă reculeg. 

De alaltăieri sunt, oficial, ”liberă de contract” și, contrar așteptărilor mele, treaba asta nu mă deprimă. Nu încă, cel puțin. Trimit de zor aplicații. Sper să nu dureze prea mult situația, că parcă văd că pic iremediabil în butoiul cu tristețe, cu descurajare, cu ”nu mă vrea nimeni” șamd șamd. 

Ultima zi de serviciu (vineri) a fost frumoasă. Chiar foarte frumoasă. Am primit cadouri de suflet, mi s-au spus lucruri extraordinare, s-au evocat vremuri demult trecute, s-a îmbrățișat, s-a și râs, s-a și plâns, s-a de toate. Nu mi-a venit să cred câte dovezi de apreciere, de drag, de regret că plec am primit. Bunăoară, o colegă a venit special de la alt sediu (situat la 7 kilometri), ca să mă mai vadă o dată 🙂 Și e numai un exemplu dintre cele foarte multe de care, din fericire, am avut parte.

Cel mai frumos cadou a fost, de departe, cel de mai jos. Un fel de ”oracol” de pe vremuri, versiunea modernă și pre-tipărită (cu întrebări, respondenții urmând să scrie). 


Coperta I - ”Colegii mei și eu”, coperta a IV-a - ”De la colegii tăi pentru tine”, iar conținutul, ei bine... a fost copleșitor 🙂 Multe poze cu noi și multe, multe mesaje. Au scris mulți colegi, astfel încât s-au mai suplimentat paginile. Sunt o sumedenie de ”inside jokes” și de chestiuni de suflet deopotrivă, iar cea mai mare surpriză a fost că a completat și Musiu Șarl. ”Cum ai reușit?” am întrebat-o pe șefa mea, care se ocupase de asta. ”Simplu”, zice, ”când ne-am văzut acum două săptămâni la berărie, i-am dat mesaj să vină cu un sfert de oră mai devreme”. Uau, and I mean uau... asta chiar a fost fabulos. Din categoria ”mai mult nici că mi-aș fi putut dori”. 

Sintetizând - ”competența, umorul și firea deschisă” a fost răspunsul celor mai mulți la întrebarea ”ce ți-a plăcut cel mai mult la mine?”, inclusă în oracol. Apropo de umor, am primit și un tricou pe care-au fost imprimate o parte din vorbele mele de duh. ”Nu toate, că ne-ar fi trebuit o garderobă întreagă”. Mno bine, măcar o să mă țineți minte pentru latura mea spirituală 🙄

(A, că uitam. La întrebarea aia, Sfârfâlică a răspuns: ”sufletul tău mare”. Probabil e conștient că de foarte multe ori ar fi meritat să-i sucesc gâtul și apreciază că n-a pățit așa rușine 😃).

Am mai primit o felicitare uriașă (format A4) semnată de juma' de firmă, bani gheață (pe care, o să ziceți că-mi lipsește o doagă, n-am avut până acum curiozitatea să-i număr) și două ciocolate, de la două colege venite să-și ia rămas bun. ”Probabil ziua asta e destul de grea, să te îndulcești un pic”. Am fost impresionată 🙂 Și de la o altă colegă am primit un breloc mare și pufos (pe care nu știu unde o să-l port, dar am fost foarte mișcată de gestul ei și tot îi găsesc eu un rost cumva).

Colegii de departament au primit de la mine câte-o buburuză mare de ciocolată, cu un bilețel personalizat de mulțumire. Vreo cinci dintre ei au declarat că nu-și vor mânca buburuza, ci o vor păstra ca amintire. Mi-au trimis și poze de acasă, să văd buburuzele pe post de decorațiune interioară.  

Unul dintre ultimii colegi de la care mi-am luat rămas-bun înainte să plec acasă mi-a zis ”odată cu tine, se pierde ceva”. Am zâmbit și cu acest laitmotiv am ieșit pentru ultima dată pe poarta firmei. 

Au fost 8 ani pe alocuri însoriți, pe alocuri furtunoși, dar în ansamblu plini de experiențe benefice, de lecții de viață, de oameni mulți și atât de diferiți... Cum foarte frumos mi-a spus o prietenă, anii aceștia au reprezentat un ”pit stop” în viața mea. ”Un punct pe traseu, nu o destinație. De obicei un punct unde te-ai oprit că ai avut ceva de luat, de făcut sau de învățat”, a zis și mare dreptate are. Exact așa a fost. 

Am lăsat o parte din ceea ce sunt eu acolo și cu siguranță o să-mi aduc aminte cu plăcere de multe momente.
Însă acum, privesc înainte.


Pornesc pe noul drum cu sufletul plin de nădejde. Sunt cu omul meu și asta înseamnă să trăiesc cu adevărat. Trei ani am locuit separat, acum vom fi din nou împreună. S-a terminat cu singurătatea 🙂 și din toată inima sper să ne fie bine... 

PS: mutarea e prevăzută pentru final de iunie, iar până atunci mai avem 381936177103714 de chestiuni de rezolvat, că de-aia am și zis să termin întâi cu serviciul. O să revin cu povestiri, pentru că o mutare la 600 de kilometri va fi probabil interesantă 🤔

joi, 30 mai 2019

Sunt un dinozaur infractor


Din motivele deja cunoscute, în ultimele săptămâni am fost nevoită să mă deplasez foarte mult pe jos, cu mijloacele de transport în comun și - de câteva ori, când situația o impunea - cu taxiul. 
Oricât ar suna de ciudat (sau de penibil), cu această ocazie m-am uitat mai mult în jurul meu, am văzut mai mult, poate am și ascultat mai mult. 
Și, pe alocuri, asta s-a dovedit a fi destul de interesant. 

* Într-o sâmbătă după-amiază am plecat de-acasă chitită să-mi iau înghețată, pentru că mă lovise o poftă căreia am decis cu o scurtă ridicare din umeri că nu am chef să-i rezist. Dar nu orice înghețată, ci de la o anume gelaterie din centru, renumită pentru calitatea produselor.
Și cum mergeam eu reflectând la caramel sărat (no joke), mă abordează două tinere.
- Bună ziua, ne scuzați că vă deranjăm, putem să vă întrebăm ceva?
- Sigur că da, răspund surâzătoare, convinsă că vor să afle cum să ajungă în vreun loc. Despre ce e vorba?
- Câți ani ne dați?
Hmm, uite-o chestie la care nu mă așteptasem. 
- Știți, zic, personal am regretat de fiecare dată când am pus întrebarea asta. 
Fetele se amuză. 
- Nu, serios că nu ne supărăm, vrem să știm cum se vede din exterior, vă rugăm.
Mbine, fie... mă uit la ele. Cea care a vorbit e puternic machiată, dar se vede că este, totuși, încă foarte tânără. Cealaltă nu are niciun pic de fard, însă tot aproape o copilă. 
- 21 sau 22.... zic uitându-mă la cea fardată, și...
Nu apuc să termin fraza, izbucnesc amândouă în râs, în mod evident încântate de estimarea mea. 
- ... și 17-18, termin, uitându-mă către prietena ei. 
Fetele sunt în extaz și eu nu înțelegeam ce se întâmplă. Te pomenești c-or fi făcut vreun tratament de-ăla miraculos de rejuvenare și de fapt au 62 de ani și patru luni.
- Super, ne-ați făcut o mare bucurie, mulțumiiiim! Ne vine să vă îmbrățișăm!
- Acum chiar m-ați făcut curioasă 🙂
- Păi... 14, amândouă, mă lămurește vorbăreața machiată.
Clipesc, siderată. Câââââttttt? 
- Știți, de fapt noi vrem să intrăm într-un anume loc, dar limita de vârstă este de 16 ani și voiam să știm dacă riscăm să ne ceară vreun act de identitate. 
Asta era. Nț, copiii din ziua de azi. Dar mă pomenesc înduioșată, poate de unde erau atât de deschise.
- Cred că puteți merge fără grijă, zic eu, total nepedagogic. Dacă dumneavoastră - către fata nemachiată - ați folosi un ruj, chiar că nu vă-ntreabă nimeni nimic. 
- Îți dau eu, sare cealaltă, apoi către mine: vă suntem foarte recunoscătoare, mii de mulțumiri!
- Pentru nimic. Seară plăcută și... baftă, mai adaug, simțindu-mă ca un fel de mix dintre o cloșcă și o soră mai mare foarte cool.
Așa. Ce făceam eu la 14 ani? Citeam ”Cei trei mușchetari” și Agatha Christie. Doamne, sunt un dinozaur.
                                                              ***  

* Într-un taxi. Taximetristul, nevorbit și-n dispoziție filozofică (proastă combinație, să n-am parte de Joițica).
- - Doamnă, să știți că noi toți suntem niște infractori.
- ....????!!!!
- Păi da, să vă explic: dacă de exemplu dumneavoastră ați fura dintr-un magazin, ați merge să-i spuneți vânzătoarei că ați furat?
- ... fwekbwnclwencg (🙄🙄🙄)
- Nici eu n-aș face-o, dacă aș fura. Prin urmare, și dumneavoastră și eu suntem niște infractori.
- ... gulp.
Am încercat să-l contrazic, da' m-a întrebat ce note am avut la matematică. Această flotare logică m-a descumpănit (pe sistemul ”legătura cu subiectul fiind...?”), așa că i-am achitat cursa și-am zbughit-o.

În altă ordine de idei, mâine e ultima zi de serviciu la job-ul pe care l-am avut mai bine de 8 ani. Și constat că deocamdată n-am niciun sentiment legat de chestia asta.