joi, 31 decembrie 2015

Zâmbind unui vis împlinit :)


Înainte de-a începe această postare, am dat drumul fișierului video al concertului, să meargă în background și să-mi țină companie în timp ce scriu. Din când în când mai trag cu coada ochiului, deși l-am urmărit de-atâtea ori, încât am fiecare secvență în memorie. Dar de fiecare dată îmi face la fel de multă plăcere să-l revăd și fiorii emoției sunt tot acolo.

A trecut un an de când, iertați-mi pleonasmul, am trăit una dintre cele mai extraordinare seri ale vieții mele. Nu cred că au fost multe zile în care să nu mă fi gândit, fie și-n treacăt, la experiența concertului, la care visasem încă din adolescență. Și, aproape de fiecare dată, cea dintâi amintire este de ordin olfactiv :) Îmi va rămâne pentru totdeauna în memorie parfumul celor 30.000 de flori, care se amesteca subtil cu mirosul lemnului din care era făcut parchetul :) Așa ceva chiar nu se poate descrie în cuvinte, dar este cu atât mai prețios.


Imaginea asta nu se regăsește ca atare nicăieri altundeva :) Este o captură de pe fișierul video, la care aș putea să mă uit minute în șir fără să mă plictisesc. E atât de multă frumusețe acolo... și-mi amintește de fericirea de acum un an. 

Impropriu spus de fapt că-mi amintește, pentru că n-am uitat nimic din seara de 31 decembrie 2014. Emoțiile au rămas cu mine, s-au sedimentat în adâncul inimii și se constituie într-un ”capital” inestimabil. De multe ori mi s-a întâmplat să-mi găsesc resurse de combustibil sufletesc în amintirile de atunci. Ori de câte ori ascult piesele din concert, zâmbesc și-mi spun: ”când te gândești că am ascultat asta din sală...”.

Dacă am învățat ceva din această experiență? Da, cu siguranță; am povestit despre asta mai detaliat într-un articol separat, de îndată ce mi-am mai revenit din emoții. Încerc să aplic în viața curentă lecția de atunci; nu-mi reușește mereu, dar mă străduiesc. 
Mâine voi urmări concertul, de data aceasta cu Mariss Jansons la pupitru, instalată pe canapea și, foarte probabil, zâmbind amintirilor :) Cred că va fi suficient să închid ochii pentru a evoca parfumul florilor și al lemnului. Și să-mi simt din nou inima bătând atât de tare, încât s-o aud în tâmple. Așa ca-n seara aceea.

După concert ne-am dus la Primărie, pentru a întâmpina acolo noul an în acordurile valsului ”Dunărea Albastră”, care răsună imediat după miezul nopții. Eram atât de copleșită de ceea ce mi se întâmplase... și-mi aduc aminte că trupa care cânta live a interpretat melodia ”The time of my life”. Ce potrivit, mi-am zis. Pentru că și eu am avut parte de time of my life în seara aceea... :)

Au mai rămas doar trei ore până când vom intra în 2016. An pe care vi-l urez să fie unul excelent, să fiți sănătoși atât voi, cât și cei dragi vouă și să aveți parte de cât mai multe clipe minunate, care să vă însoțească toată viața cu lumina, fericirea și exuberanța lor :) 

O noapte frumoasă, dragii mei, să ne citim cu bine anul viitor! :)

miercuri, 30 decembrie 2015

Vals printre amintiri


Anul trecut pe vremea asta ajunseserăm de câteva ore la Viena și tocmai fuseserăm ”în recunoaștere”, să vedem unde e locația.


Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie ce-am simțit când am ajuns în fața acestei clădiri. Urma să se întâmple în mai puțin de 24 de ore, aveam biletul în poșetă, dar tot mi-era greu să cred că e adevărat. Că una dintre cele mai mari dorințe ale vieții mele se va împlini și ceea ce visam de la 16 ani va deveni realitate. Că voi aplauda ritmic la ”Radetzky March” din sală, și nu din fața televizorului. Și, cel puțin la fel de important pentru mine, că dirijorul urma să fie nimeni altul decât dragul meu Zubin. 

O scurtă retrospectivă și câteva reflecții la un an după această extraordinară experiență voi scrie mâine. Azi nu mai fac decât să vă arăt florile astea:


Le-am primit în seara asta de la jupânul, în amintirea florilor de anul trecut de la Musikverein, pe care le voi avea pentru totdeauna în suflet. Privind în ansamblu, gama de culori e oarecum asemănătoare, nu-i așa? :)


Mă uit la ele și mi se umple sufletul de fericire, așa cum se întâmplă de fiecare dată când îmi aduc aminte că am fost la Concertul de Anul Nou de la Viena :) Și abia aștept regalul muzical de pe 1 ianuarie! :)

luni, 28 decembrie 2015

Despre argumentul autenticității


Îmi povestea o colegă azi, foarte entuziasmată, că a primit cadou o replică a unei poșete Fendi. N-o avea la ea, dar spunea că arată ”ca și cum ar fi originală”. Nu dețin niciun accesoriu Fendi, însă iubesc poșetele lor și-am făcut-o pe colegă să-mi promită că va veni cu poșeta în dinți, s-o văd și eu. 


Sincer vă spun, nu știu dacă mi-aș cumpăra o poșetă Fendi contrafăcută (mă țin de exemplul ăsta fiindcă e marca mea preferată). Pe de-o parte, recunosc - tentația ar fi uriașă, mai ales dacă e bine lucrată, din materiale de calitate. Pe de altă parte, însă.... din moment ce nu-mi permit originalul, ce rost are? Cine se pricepe, va recunoaște din prima falsul, iar pentru cine nu le știe, va fi oricum tot aia. De banii respectivi îmi iau o poșetă no name, poate la fel de frumoasă. Mă rog, asta e doar opinia mea, dar sunt convinsă că există argumente la fel de pertinente și pentru cealaltă parte a baricadei.

După cum vedeți, motivația mea este mai mult de ordin pragmatic și mai puțin etic. Asta deși mă gândesc și la ce spunea Roberto Saviano, autorul cărții ”Gomorra”, care susține că industria fake-urilor finanțează inclusiv traficul de arme și terorismul. Ok, n-ar înceta conflictele și n-aș primi premiul Nobel pentru pace doar fiindcă am refuzat să-i alimentez pe teroriști cu două-trei sute de euro, dar nici extraordinar de confortabil nu m-aș simți cu mine însămi purtând poșeta respectivă. 

În altă ordine de idei, există o anumită reproducere pe care n-aș avea absolut nicio mustrare de conștiință să mi-o cumpăr - și să o atârn pe perete, fiind vorba de o pictură. Vă povesteam mai demult că, vizitând acum doi ani Galeriile Uffizi, m-am îndrăgostit de tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Mi-a plăcut totul: povestea pe care o spune, cromatica, frumusețea personajelor. Și da, mi-l doresc. Numai că, rămânând în parametrii unei gândiri raționale, trebuie să admit că nu voi deține originalul niciodată :D Prin urmare, singura soluție este o reproducere pe care s-o înrămez. 

”Butaforie”, ar putea zice unii. O fi, nu zic ba. Însă atât timp cât îmi satisface dorința de-a mă putea bucura de acest tablou, de ce m-ar deranja că nu e originalul? Pe-acela nu-l voi avea oricum niciodată, eventual poate doar dacă aș juca într-un remake al filmului ”Afacerea Thomas Crown” :)) (în care caz tot Pierce Brosnan ar trebui să interpreteze rolul principal :D). 

Așadar, o asemenea reproducere nu m-ar deranja deloc - ba dimpotrivă. Nu simt că păcălesc pe nimeni, doar nu și-ar putea imagina careva că dețin un Botticelli în apartamentul închiriat, de două camere, unde locuiesc :))
Prin urmare, consider că ăsta ar fi un fake... justificabil. Pe care, foarte probabil, la un moment dat o să-l și am. S-ar mai putea vorbi de-o chestiune de ordin etic într-o astfel de situație?

duminică, 27 decembrie 2015

Cel dintâi Crăciun de când...


Fuse și se duse. Primul Crăciun când, în loc să-i dau mamei telefon, i-am aprins o lumânare. Aurie, aleasă în mod special așa, ca să știe și ea că e Crăciunul. Aiurea, știe asta oricum și cu siguranță a sărbătorit mult mai frumos decât mine, ascultând colindele îngerilor.


Nu m-am simțit în niciun fel. Doar tristă, în seara de Ajun când am aprins lumânarea, m-am gândit la ea și m-a năpădit jalea. A doua zi însă... a fost neutru. Am mâncat salată Boeuf, sarmale, dulciuri, m-am uitat la baletul ”Spărgătorul de nuci” (minunat, vi-l recomand; copilul din voi vă va mulțumi), am urmărit un interviu cu Zubin și-am citit. Așa cum îmi doream demult, n-am ieșit din hainele de casă. Ieri, la fel - mâncat, urmărit un film, citit, haine de casă. Și nici azi n-am făcut excepție, afară de faptul că seara am fost cu o prietenă la o berărie. Un program monoton, dar care pentru mine a funcționat ca o gură de oxigen de care aveam foarte mare nevoie după nebunia din ultimele săptămâni de la munci.

A venit și Moșul. Cadouri muzicale, știți-voi-cu-cine :) Și pe lângă asta, m-am cadorisit singură cu niște creme de față, despre care, dacă sunt atât de bune pe cât se spune, am să vă povestesc.

M-am gândit la ea. Impropriu spus, de fapt... fiindcă nu trece zi fără să mă gândesc la ea și fără să mi-o imaginez cum stă în preajma mea și mă veghează.  Mi-aș fi dorit mult să o visez zilele astea, însă nu s-a întâmplat. Dar știu că e aici, o simt cum mă ajută în toate privințele. E atât de aproape.... chiar dacă a plecat departe, în lumi de nepătruns pentru noi cei de aici, unde ne vom regăsi cândva.

Mă simt cumva vinovată. Mă gândesc că poate-ar fi trebuit să-i simt lipsa mai mult. În fond, a fost primul Crăciun fără ea... Dar poate că tocmai prezența ei nevăzută m-a ajutat să nu fiu prea tristă. 

Sper că ai avut un Crăciun fericit, mami. Mulțumesc pentru toate, inclusiv pentru că mi-au ieșit bune sarmalele, chiar dacă am greșit și-am pus busuioc în loc de cimbru... :)

joi, 24 decembrie 2015

Crăciun cu iubire să aveți! :)


Atât de mult m-am gândit la zilele astea libere de Crăciun, că nu-mi vine să cred că au sosit în sfârșit și mai că n-aș ști de ce să m-apuc pentru a mă odihni și relaxa cât mai bine. Asta da dilemă, nu-i așa? :)))

Deunăzi îmi părea un deziderat greu de atins, dar am reușit să le dau pe toate la linie. Ieri nici nu m-am mai gândit cât de obosită sunt; după ce-am venit de la serviciu am alergat în oraș să fac niște cumpărături, m-am întâlnit și cu Moș Crăciun, am făcut sarmale, am fiert ingredientele pentru salata Boeuf (și să nu comentați că asta nu-i mare scofală, că doar au fiert de la sine, nu m-am băgat eu în ele; dacă m-ați fi văzut ”socotind” câte oale libere am, cât de mari sunt, deci cât loc are una sau alta să fiarbă, da-n ce fierb sarmalele, stai că mi-a mai rămas niște maglavais de umplutură pe care l-aș putea folosi și-am umplut și niște roșii, aoleo da' pe-astea în ce le fierb șamd...), am mai dereticat un pic...
Azi am făcut salata, am mai cumpărat patrusutecincizecișidouădemiidouăsutepatruzecișitrei de chestii bune de mâncat, dulciuri, crănțănele, trufe etc (zici că suntem în stare de asediu), iar după-amiază am decretat: piua, din clipa asta nu mai mut un pai!

Așa că acum mă ocup să nu mut paiul :)) Mă uit la pomul de iarnă și nu-mi vine să cred că e Crăciunul. Afară erau mai devreme vreo 12 grade, soare și cald, niște păsărele ciripeau.... Cred că-s derutate și ele, bietele făpturi, jupânul glumea că poate s-or apuca să depună și ouă. Mai că-mi venea să m-apuc de cântat ”Vine, vine primăvara”. În stilul ăsta, sper ca de Paști să nu dau jos zăpada de pe mașină.

Dispoziție de Crăciun nu am, dar nici nu m-așteptam să am. E... așa cum e. Mă bucur de zilele libere, de timpul petrecut cu omul, de faptul că oamenii dragi sunt bine, chiar dacă sunt departe. Și mă gândesc la mama. Cum o fi oare Crăciunul acolo, Sus?

Nu vreau să vă întristez :) Crăciunul e o sărbătoare a bucuriei, a iubirii, a împlinirii promisiunii făcute de Dumnezeu omenirii. Și vă urez să aveți aproape cât mai mulți dintre oamenii dragi. Îmbrățișați-i și bucurați-vă de momentele petrecute cu ei. 

O noapte magică de Crăciun vă doresc :) 

luni, 21 decembrie 2015

Miss Universe timp de două minute


Agonie și extaz. Probabil e unul dintre cele mai răspândite, uzate și, prin ricoșeu, banalizate clișee; într-atât, încât cuvintele par să-și fi pierdut în mare parte sensul. (Dând-o pe glumă, tind să cred că ăsta e unul dintre cele mai flagrante cazuri de încălcare a legii copyright-ului :)). Cu toate acestea însă, duminică seara au existat cel puțin două persoane care au fost pe cărarea asta. Și niciun exercițiu de imaginație nu e suficient de puternic pentru a ne da cu adevărat seama ce simte cineva aflat în asemenea postură. Iar când acest lucru se întâmplă ca urmare a ceea ce-a devenit cu siguranță gafa anului, faptul devine cu atât mai greu de înțeles.

Duminică seara, în Las Vegas. Finala concursului Miss Universe. Pe scenă au rămas ultimele două candidate: Miss Philippines și Miss Columbia. Este marele moment: se anunță câștigătoarea. Uitând de orice inerentă rivalitate, fetele se țin de mână. Cu ochii plini de speranță și anticipație, cu un zâmbet tremurat pe buze, fiecare așteaptă și, poate, se roagă. Să fie EA cea dintâi frumusețe oficială a lumii. Să fie clipa ei și noaptea ei. 


Prezentatorul accentuează tensiunea. ”Miss Universe 2015 este.... ”. Secundele se scurg cu greutate până și pentru telespectatorii cufundați în fotolii și total neimplicați. ”... este....”. Mai că ți-ar veni să te repezi la el și să-i smulgi din mână cartonul de pe care citește. Cameramanii fac planuri apropiate pe chipurile fetelor, a căror încordare e aproape palpabilă. ... ”este... Miss Columbia!!!”. 

Explozie de fericire. Cele două candidate se îmbrățișează. Marea perdantă a serii, Miss Philippines, primește un buchet de flori. Surâde, însă numai ea știe ce-i în inima ei. Miss Columbia este încoronată, i se pune banderola cu Miss Universe și primește la rândul ei un somptuos buchet de flori. Zâmbește, copleșită de fericire. Este momentul ei de extaz absolut, clipa la care visa încă de când s-a înscris în competiție. 


... dar nu pentru mult timp. Prezentatorul ia din nou microfonul. Bâlbâind niște scuze penibile și nevolnice, anunță că s-a făcut o greșeală. Că el a făcut o greșeală. Că de fapt...

Camerele sunt acum pe Miss Philippines, care clipește neîncrezătoare. Nu, nu se poate așa ceva. Oare a auzit bine? 


Da, a auzit bine. Ea, Miss Philippines, este adevărata Miss Universe. Prezentatorul Steve Harvey a făcut o greșeală incredibilă, anunțând-o pe Miss Columbia, care de fapt este pe locul al doilea.

Coroana se ia de pe capul lui Miss Columbia, care-și adună puterile și reușește cumva să mai surâdă. E de neînchipuit ce trebuie să fi fost în inima ei și cât de amară trebuie să-i fi fost seara. 


Miss Universe 2015 este Miss Philippines. ”A fost o încoronare mai puțin obișnuită”, a zâmbit ea la conferința de presă care a urmat. Ce exprimare eufemistică :)

Spectacolul s-a întrerupt, iar ea nu a mai apucat să facă turul de onoare consacrat. O fericire ciuntită.


”A fost greșeala mea. Nu am citit corect pe card”, se scuză, ridicol, Steve Harvey, arătând biletul spre camere. Personal, mi se pare o gafă de neiertat. Scria negru pe alb, ”Miss Universe 2015 is Miss Philippines”. Nu se poate face una ca asta, nu la asemenea nivel, nu cu asemenea miză. ”O greșeală omenească”, mai scrie Harvey pe Twitter. Dar incredibil de prostească. Și care cu siguranță nu va rămâne fără urmări.

duminică, 20 decembrie 2015

Fără planuri de Sărbători? Planul perfect!


Probabil e cea mai vehiculată întrebare în perioada asta. ”Ce faci de Sărbători?”, adică. De fapt ce zic eu, aproape c-a devenit un mijloc de presiune socială. Din ce-am băgat de seamă pe la una lume, e ”cool” să începi încă de la final de septembrie să-ți faci planuri, rezervări, să te gândești la toalete șamd. Dacă aveți astfel de planuri, foarte frumos :) Distracție plăcută vă doresc, să vă fie zilele de poveste :) Dar dacă nu aveți, ei bine... nu doar că nu sunteți singurii care nu aveți, dar țin să v-anunț că nu e absolut nimic în neregulă cu voi. Zău că nu e! Și tot foarte frumos poate să fie, de asta să fiți convinși. 


Nu vreau să credeți că textul ăsta e o pledoarie a vulpii pentru care strugurii la care nu ajunge sunt prea acri. Am avut parte și de sărbători ”cu planuri”, care-n general au ieșit frumos. Dar un Revelion petrecut în pijamale pufoase și șosete cu renul Rudolf poate fi chiar foarte drăguț :) 

Când eram studentă, era vital să-am-unde-face-Revelionul. Pe modelul enunțat în primul paragraf, începeam să m-agit încă de la mijlocul toamnei. Întrebam, sondam, cercetam. Numai la asta-mi stătea mintea și nu mă linișteam decât atunci când aveam un plan definitivat. 
Au fost Revelioane unde-am socializat frumos, am dansat, am ciugulit câte ceva și m-am amuzat. 
Au fost Revelioane cu petreceri relativ reușite, deși nu mereu îmi plăcea muzica aleasă, sau mâncarea, sau atmosfera per total. 
Au fost Revelioane unde abia așteptam să se termine bâlciul și să ajung acasă la mine (Revelionul 2012 e un exemplu-de).
A fost Revelionul de anul trecut, care va avea pentru totdeauna un loc aparte în inima mea :) N-am mai trăit niciodată un final de an marcat de împlinirea unuia dintre cele mai mari vise. Nu știu dacă voi mai avea parte de ceva comparabil.
Și-au fost Revelioane pe stilul celui pe care-l plănuiesc și acum, sau mai bine-zis pe care NU-l plănuiesc :D

Da, nu mă sfiesc să spun că n-am niciun plan nici de Revelion, nici de Sărbători în ansamblu. Nici culinar, nici de alt fel. Salata Boeuf probabil nu va lipsi, o iubim și ne e dor de ea :D Dacă voi găsi la ruși varză de sarmale, voi meșteri sarmale. Probabil o friptură la cuptor și niște prăjituri cumpărate cu talent și pricepere :)) și gata. 

Planul e să n-am niciun plan. După anul ăsta, care mi-a trecut prin os, chiar nu-mi doresc niciun pic de agitație. Am niște interviuri și concerte cu my love Zubin de văzut; am o carte despre Mozart de citit, plus ultimul roman din ciclul Millennium care a rămas pus deoparte, ca un desert savuros pe care-l păstrezi ”pentru mai târziu”; și am și baletul ”Spărgătorul de Nuci” în HD, pe care-mi doream demult să-l văd și care e cum nu se poate mai nimerit în perioada asta.
De Revelion, dacă n-o fi prea frig, ieșim să ne uităm la artificii; iar pe 1 ianuarie voi sorbi tacticoasă din cafea și mă voi uita la Concertul de Anul Nou, cu un permanent zâmbet pe chip la gândul că anul trecut am fost ACOLO :)

Nu s-ar putea spune că mă voi plictisi, nu? Ce n-am încă sunt șosetele cu Rudolf, dar poate remediez și aspectul ăsta :))

În concluzie, nu-i chiar rău să n-ai planuri. La urma-urmei, de câte ori putem face absolut orice avem chef, fără planificare, uitat la ceas și ”trebuie să”-uri sau ”să nu uităm să”-uri? 

vineri, 18 decembrie 2015

2015... go. Just... go


Mi se pare că sună mai bine în engleză decât în română, de aceea am preferat titlul ăsta. Dar indiferent în ce limbă ar fi exprimat, adevărul e același - nu-mi doresc decât să treacă mai repede 2015. Să se ducă odată, să rămână în urmă, deși niciodată nu va fi uitat. Mă va arde mereu, mă voi întoarce tot restul vieții la el cu gândul, cu un oftat amar și cu ochii împăienjeniți.


Nu e vina lui 2015  că a fost anul în care mama și-a încheiat socotelile cu această lume. Putea fi alt an, dar a fost să fie ăsta. Am sentimente amestecate și contradictorii în ceea ce-l privește; îl voi asocia întotdeauna cu pierderea asta imensă, dar în același timp voi fi mereu recunoscătoare pentru faptul că, dacă tot i-a fost dat să devină eternitate, mama s-a sfârșit în somn, ceea ce sper din toată inima că i-a făcut plecarea mai ușoară. Și tot foarte recunoscătoare sunt pentru semnele pe care le primesc de la ea, care-mi arată că oriunde-ar fi acum, e lângă mine tot timpul.

N-am făcut mare lucru anul ăsta. Am scris puțin, am citit și mai puțin, nici prea multă muzică n-am ascultat. În mare parte am vegetat și am încercat să mă adaptez noii realități, aceea că mama nu mai e. De asemenea, deși nu e sigur încă, 2015 pare să fie și anul care marchează sfârșitul a ceea ce credeam că va fi o prietenie pe viață. Mă rog, asta e altă poveste. Sunt recunoscătoare că noi și cei dragi suntem sănătoși. Dincolo de asta, unul dintre puținele aspecte luminoase notabile e faptul că l-am reîntâlnit pe Zubin; în seara aceea am simțit că-mi râde inima din nou...

Din punct de vedere profesional de asemenea n-am înfăptuit mare scofală. Sunt tot acolo unde eram anul trecut, unica diferență fiind un semnificativ vot de încredere din partea lui Musiu Șarl. Nu e puțin lucru, dar nici mult nu e. 

2015, repet, știu că n-a fost vina ta. Nu sunt supărată pe tine, dar cu toate astea te vreau plecat, te vreau trecut. Mă înțelegi, nu-i așa?

N-am curaj să mă gândesc la 2016. Mi-e teamă de el. Îmi doresc atât de mult să fie un an bun, cald, care să mă îmbrățișeze, să mă aline, să-mi dăruiască amintiri frumoase și realizări. Îmi doresc atât de mult să fie un an bun pentru noi. Doamne, câtă nevoie am să ne fie bine.

Privesc cerul și-mi împreunez mâinile. Mi se pune un nod în gât. Of, mami, mami...

marți, 15 decembrie 2015

May the force be with you


Black Friday a trecut, dar prea-minunații noștri clienți au derulat o nouă acțiune de reduceri. Result, avem munți de muncă. IAR, că demult nu mai avuseserăm. Grrrmmmppppffff!!!

Cu ocazia asta am revenit, provizoriu cică, la vechiul program de lucru (adică ăla unde-ncep munca la ora 6, deci la 5 plec de-acasă, deci pe la 4:15 îmi cade nasul în filtrul de cafea). Fascinant.


Atâta voiam să spun decât, cum s-ar zice :D Și-acum, mă duc să... ați ghicit, să dorm. Că abia m-am trezit după vreo 3 ore de somn și mă plictisesc :))

PS: cine se recunoaște în imagine, mâna sus! :))

duminică, 13 decembrie 2015

Părinți, ascultați-vă copiii


Poate mai mult decât în altă perioadă a anului, de Crăciun părinții ar trebui să asculte de copii. Mai bine-zis, să le asculte dorințele, desigur în măsura în care asta este posibil. 

Vor un licorn de pluș al cărui corn clipește intermitent în nuanțe de roz turbat? Aia să le luați (nu știu dacă există asemenea năzbâtie, dar nimic nu e imposibil când e vorba de jucării). 
Fetițele și-o doresc pe Elsa din ”Frozen”? Elsa să vă faceți. 
Băiețeii visează la Fulger Mcqueen? Fulgerător să-l căutați. 

Nu spune nimeni să le satisfaceți orice moft și oricând, dar de Crăciun, credeți-mă... trebuie făcut aproape totul. Zic ”aproape” fiindcă, nah.... unele dorințe pot fi atât de fanteziste încât materializarea lor e practic imposibilă. Dincolo de asta însă, încercați. Sondați-i din timp, puneți-i să-i scrie Moșului, întrebați, fiți atenți la reacțiile lor când sunteți prin magazine (nu cumva se uită mai lung la un ceva anume?) și apoi dați-vă silința să le așezați sub brad acel ceva. 

Ai mei s-au străduit să facă asta pentru mine, sunt convinsă. De foarte multe ori le-a și reușit (ca de pildă atunci când am găsit sub brad o păpușă negresă, la care visam demult). Cât de fericită am fost, nu vă puteți imagina. Pe loc am încropit o poveste în care eu eram prințul fermecat care venea s-o ceară de soție :D 

Dar au dat-o și-n bară. 


Asta e o poză, în mod evident, foarte veche. Eram în ultimul an de grădiniță, deci să tot aibă vreo 30 de ani. E pătată, îndoită pe la colțuri, dar are o poveste. 

Venise Moșul la grădiniță, după cum se poate observa. Eu nu țin minte să-mi fi dorit ceva anume, cel puțin nu de la Moșul ăla, care nu era decât o avanpremieră a ceea ce urma să fie în seara de 24 decembrie. Cu toate astea, vedeam la celelalte fetițe că primeau păpuși, ursuleți șamd (cadourile se desfăceau pe loc, n-avea nimeni răbdare până acasă) și nădăjduiam și eu la ceva asemănător. 
Am primit o carte, ”Prietena mea Cateluța”, un fel de caiet pregătitor pentru preșcolari și niște caramele.

De citit nu știam să citesc, deci mamzel Cateluța mă lăsa indiferentă. Caietul pregătitor era de matematică, materie pe care o detestam instinctiv (orice cu pătrățele mă făcea să intru-n fibrilații). Iar caramelele... mă rog, nimic deosebit. Caramele obișnuite pentru vremurile alea, tari până le înmuiai în gură, cleioase după aia.

Dezamăgirea a fost amară ca pelinul. Mă uitam la alți copii, bucuroși de jucăriile primite... Mi-aduc și-acum aminte de un băiat care primise un uriaș camion din plastic, de-ăla de-l trăgeai după tine. Era așa de bucuros puștiul, că am vrut să simt ceva din bucuria lui și-am vrut să trag și eu camionul. Evident, ai mei m-au oprit, ”e al lui, nu e al tău!”. Right, a mea era Cateluța...

Nu-i condamn, dar încă mă-ntreb ce-o fi fost în capul lor. Nu banii le lipseau, iar de cât costase maculatura :D aia, la fel de bine îmi puteau lua o păpușă. Și cum n-am uitat-o pe Whitney (așa o chema pe păpușa negresă), nici pe Cateluța n-am uitat-o.

Încercați să nu le lăsați copiilor voștri amintiri de-astea. Poate părea pueril, dar 30 de ani mai târziu, după cum vedeți... încă ”e” acolo.

vineri, 11 decembrie 2015

”Cum ar fi fost dacă... ” (Blog Challenge 16)


Dacă aș fi scris postul ăsta acum câțiva ani, ar fi fost o prelungă lamentare și o înșiruire de ”de ce eu”-uri și de ”nu înțeleg”-uri. Ce bine că n-aveam blog pe vremea aia :)) 
Dar să vă spun despre ce e vorba, și-anume despre tema cu numărul 16 din leapșa-foileton. Conform acesteia, trebuie să vorbesc despre un ceva la care mă gândesc în termeni de ”cum ar fi fost dacă”. 

Ani de zile m-am întrebat exact așa, ”cum ar fi fost” dacă aș fi avut copii. N-am mers prea departe cu imaginația, n-ar fi însemnat decât durere degeaba. Uneori mă gândeam cum i-ar fi chemat. Alteori mă revoltam că, într-o lume cu peste 7 miliarde de suflete, n-a fost loc și pentru copilul meu. Mi se întâmpla să-ncerc să mă gândesc la diferite căi de-a putea procrea, în ciuda intervenției radicale de la 15 ani. Crescând și informându-mă corespunzător, le-am abandonat pe rând; cum s-ar zice în termeni actuali, niciuna dintre metode n-ar fi fost fezabilă. 

La adopție nu m-am gândit niciodată în mod serios, probabil pentru că eram prea ocupată să asimilez noua realitate și să-ncerc să-mi găsesc un sens și-o motivație de-a trăi. Când s-a întâmplat asta, eram deja o altă persoană. Una care nu se mai vedea în postura de mamă. Trenul ăsta, dacă o fi fost într-adevăr vreun tren, nu s-a oprit în gara mea. Și-am învățat să trăiesc cu asta.
Am răspuns de multe ori, la început politicos și pe parcurs tot mai printre dinți, la întrebarea ”ce mai așteptați, timpul trece”. 
Am replicat, tot mai strepezit pe măsură ce mi se tocea răbdarea, la remarca ”dar ați putea să adoptați!”, rostită adesea pe un ton de reproș voalat.
Am dat-o pe glumă: ”nu știm cum se fac copiii”. Măcar nu s-a oferit nimeni să ne explice :))
Iar acum sunt la stadiul în care, întrebată de ce nu am copii (eventual urmând și un ”dar nu vreți?”), răspund scurt și sec: ”pentru că, din motive medicale, nu pot”. Pur și simplu nu mai simt nevoia de-a da un răspuns diplomatic, din categoria ”uite-așa o coadă avea...”. Inevitabil, curiosul se înroșește, se bâlbâie, își cere scuze. Îi spun că nu e cazul, și chiar nu e; duse sunt vremurile când m-ar fi afectat asemenea indiscreție. Dar în continuare mi se pare o impardonabilă nedelicatețe să întrebi pe cineva de ce nu are copii.
(Cel mai recent exemplu e al unei colaboratoare externe de la serviciul jupânului care, la 5 minute după ce făcuserăm cunoștință, m-a întrebat dacă avem copii. Aflând că nu, s-a mirat din cale-afară: ”cum adică, chiar nu aveți? Deloc?”.  M-am abținut s-o întreb cum vine asta, să nu ai ”deloc” copii. Poți să ai copii doar puțin? Eventual așa, pe fundul sticlei?).

Nu mă mai întreb demult cum ar fi fost dacă aș fi avut copii. După cum am mai povestit, am făcut pace cu mine. Dar, într-un colț îndepărtat de suflet, cred că mă voi întreba mereu cum aș fi fost eu ca persoană dacă lucrurile s-ar fi prezentat altfel.

miercuri, 9 decembrie 2015

Și dă-i, și luptă...


  • Aproape c-am dat la linie torentul de muncă de Black Friday, la care s-au adăugat comenzile obișnuite, adică cele care rulează în afara acestei acțiuni. Sunt străvezie de epuizare și-aș lua pe toată lumea la bătaie (ok, mai puțin pe Musiu Șarl, diferența de gabarit și faptul că mi-ar trebui o scară ca să pot ajunge să-l strâng de gât mă impietează). 
  • Toată săptămâna trecută am pistonat periodic ”primesc și eu niște oameni să lucreze cu mine?” și-am primit cu pipeta; câte unul, doi, două-trei ore cel mult. La început m-am enervat groaznic, apoi m-am blazat de s-a panicat Sfârfâlică văzându-mă așa de indiferentă. ”Îți dau oameni, promit! Mâine!”. Azi m-am trezit cu patru bucăți colegi dintr-odată, eu fiind în situația de-a mă asigura că toți au de lucru, simultan. Un demers pe care, după ce-am alergat jumătate de oră de la un calculator la altul ca o găină fără cap, l-am clasificat ca fiind imposibil. Femeile nu-s niciodată mulțumite.
  • Ring-ring, telefonul. ”Frau N., aveți la îndemână o cutie de dimensiunea cutare?”  Mă încordez: pe barba profetului, ce naiba mai vrea? ”Am, mai multe chiar”. ”Una ajunge. O foarfecă aveți?” WTF. Da, am și foarfecă. ”Bun,  puneți-i colegului X cutia în cap, dar înainte de asta faceți două găuri în ea, ca să poată vedea să lucreze”. Colegul X fiind o mare figură (în sensul bun al termenului). Iar asta a fost o mostră de umor de-a lui Musiu Șarl. Închid telefonul râzând cu gura până la urechi și comunic respectivului coleg cerința. Râdem ca bezmeticii, deși era un râs mai degrabă nervos. ”Pfuaaa, dacă-mi faci așa ceva, mărșăluiesc prin tot depozitul până-n biroul lui, să mă vadă toți”. :))) Singurul motiv pentru care n-am făcut-o a fost acuta criză de timp, dar am reținut ideea :D
  • Ieri am dormit de la ora 18:30 până la 23:50 precis. N-avusesem de gând, dar am fost pur și simplu arestată de somn. Și azi-dimineață, vrând să-mi ondulez părul, am înșfăcat cu determinare fierul de călcat, în loc de peria electrică. Mă mai și miram filozofic de ce-o fi atât de grea (ea, peria). Și clopoțeii clinca-clinca, apropo de titlu :))

Altfel, voi ce mai faceți? :D

duminică, 6 decembrie 2015

Nostalgie pentru Simona


Ați fost cuminți? :)) Întrebarea clasică, știu, urmată de răspunsul tot clasic: ”din cale-afară de cuminți”. Sau ați fost la fel de cuminți ca Ion Creangă în copilărie? Spuneți drept :D

Eu nu știu dac-am fost, dar Moș Nicolae a considerat că da - motiv pentru care am găsit în ghete un pachet de cafea de un kilogram și o loțiune de corp Mexx, care miroase divin. Surse de energie, dar și de relaxare, Moșul ăsta gândește complex :)) Cuminte a fost și jupânul, care-a primit niște ciocolată elvețiană și o pungă de miez de nucă, după care Moșul știa - pe surse :D - că se dă în vânt. 

O să-mi aduc mereu aminte de copilărie, când nu puteam dormi de emoție. Într-un an, mama a închis ușa dinspre hol și a sunat la sonerie, apoi și-a îngroșat vocea: ”Aici locuiește o fetiță pe nume Gretuța?”
Din sufragerie, ”păzită” de tata, ascultam cu inima cât un purice.
- Da, aici, a răspuns mama cu vocea normală.
- A fost cuminte anul ăsta? întreabă ”Moșul”.
Hait!
- Da, în cea mai mare parte a anului a fost cuminte.
- Aha, bine.... să-i spui că am zis eu să asculte de părinți și de bunici. Uite, i-am adus asta.

Zgomot de ușă închisă. Ce așteptare, ce încordare, ce emoție... :) 
”Asta” s-a dovedit o păpușă Arădeanca (unele dintre cititoare cu siguranță își mai amintesc de ele...), pe nume Simona. Avea un bănuț de plastic la mână cu numele, așa cum aveau toate păpușile de la ei. O văd și-acum în fața ochilor: mare, cu părul roșcat, numai bucle, îmbrăcată cu o rochiță bleu. Și frumoasă, tare frumoasă. 

Simona echivalează cu prima mea amintire legată de Moș Nicolae. Mi s-a făcut dor de ea. Voi aveți vreo astfel de ”Simona”? :)

miercuri, 2 decembrie 2015

Stare de asediu


Anul ăsta ne-a ieșit Black Friday pe nas. Clienții noștri au avut, desigur, acțiuni masive de reducere. Știam că vor fi, anticipam un volum crescut de muncă. 
Dar nu se aștepta nimeni la așa ceva. Numărul comenzilor a fost de patru ori mai mare decât se estimase. Este un record absolut; în 11 ani de când există firma, nu s-a mai înregistrat un volum atât de mare de comenzi într-un interval atât de scurt.

A spune că suntem îngropați în muncă e un palid eufemism. În departament la mine nu mai ai loc să arunci un ac; sunt munți de colete. Reușesc să soluționez și să trimit cinci-șase sute pe zi, îmi vin opt sute noi. Atât de multe sunt, stivuite unele peste altele, încât nici pe Musiu Șarl nu-l mai văd când își face apariția - în condițiile în care el, după cum v-am mai zis, are peste 1,90 metri înălțime. 

Evident, în paralel am o mie și una de alte chestiuni de rezolvat, telefonul sună de zici că-i linia fierbinte, Greta fă aia, Greta e urgeeeent, Greta ai rezolvat deja?, Greta, trebuie să te ocupi de asta prioritar, Gretaaaaa! Nu mai zic de E-mail-urile marcate de expeditor ca fiind prioritare, am primit mai multe în trei zile decât în ultimele două luni la un loc. Și majoritatea se încheie cu ”das ist dringend”, în traducere ”este urgent”. O feerie! :D
Nu c-aș fi eu miezul din Fanta și gaura din covrig, dar o sumă de probleme trec prin departamentul meu și toate se cer făcute, nu ieri - asta ar mai fi cum ar mai fi - ci alaltăieri, ca să zic așa. Până și Musiu Șarl, cam singurul care-și păstrează sângele rece în situații de-astea, îmi zise la telefon ”Frau N., vă rog ocupați-vă și de rahatul ăla... scuze de exprimare!”. Dacă până și nervii lui încep să pârâie, e clar - suntem în big trouble :D 

Săptămâna asta nu vom avea zi liberă - adică lucrăm șase zile. La fel și săptămâna viitoare. Muncim ca posedații, în cele două pauze pe care le avem zilnic aproape că nu mai rostește nimeni niciun cuvânt - doar sorbim din cafea și privim în gol, năuciți.
Sigur, vom ieși la liman, dar până se va întâmpla asta se poate spune că nu mai suntem oameni, ci roboți care dau la manivelă. Personal, vin acasă, îmbuc ceva la repezeală și cad lată timp de câteva ore. Un duș, somn, da capo. 

Revin, vă promit! De îndată ce-o să fiu în stare să îndrug ceva cât de cât coerent. Între timp, vorba bancului - biscuim, Măria Ta! :))

PS: cu titlu de fapt divers, Musiu Șarl ne-a comunicat că va lucra și el inclusiv sâmbătă. ”Dacă dumneavoastră nu aveți zi liberă, nu voi avea nici eu - aceleași reguli pentru toată lumea”. N-o să fim mai puțin obosiți sau hărțuiți datorită prezenței lui, dar atitudinea ne-a mers la inimă.

duminică, 29 noiembrie 2015

Misterul Annei Karenina


Ăsta e un caz clasic de, vorba unora de prin filmele americane, ”nu este ceea ce pare”. Altfel spus, nu e vorba de mister în sensul în care v-ați fi așteptat, ci de enigma scrierii corecte a numelui eroinei romanului scris de Tolstoi. 

Printre blogurile pe care ocazional le mai citesc se regăsește și blogul unei tipe absolvente a facultății de Limbi Străine, secția rusă-italiană. Adică rusă principal, ca să ne-nțelegem. Azi și-a schimbat imaginea de profil, iar în noua poză poartă o căciulă de blană. Evident, clișeul binecunoscut și lesne de anticipat - dacă e căciulă de blană, e Rusia. Și rămânând la clișee, sub poză a scris după cum se vede în imaginea de mai jos:


Facepalm! Numele de familie se scrie de fapt cu un singur ”n”. Karenina. Ce-o fi atât de greu, frate? Mai ales pentru un absolvent de rusă? Nu pricep și pace. Hotărât lucru, unele chestii sunt mult prea complicate pentru mine. 

Cu ocazia asta mi-am adus aminte de un profesor din facultate, care ne preda un curs intitulat ”Presă și literatură”. La seminar analizam activitatea jurnalistică a unor scriitori români, în timp ce la curs ne ocupam, strict din punct de vedere literar, de marile opere universale. Pentru examen trebuia să realizăm o lucrare pe o temă dată de profesor, dintr-un roman ales de noi. Urma să susținem oral examenul, dar lucrarea trebuia predată cu vreo trei săptămâni mai devreme. Eu am ales ”Anna Karenina”, una dintre cele mai fascinante cărți pe care le-am citit în viața asta.
Mi-a dat tema (”Semnificația iertării”, pornind de la faptul că multe personaje își cer iertare în diferite împrejurări), iar la susținere am primit nota 10. Însoțită de următorul comentariu:
- Îți mulțumesc că ai scris corect ”Anna Karenina”.
Ca răspuns la privirea mea uluită - ce-i așa mare scofală, e un nume simplu - a adăugat:
- De când predau cursul ăsta, cred c-am văzut-o scrisă în toate felurile imaginabile. Anna cu un ”n”, Karenina cu doi de ”n”, cu y în loc de i, ba chiar și cu doi de ”r”... Îmi pierdusem speranța că mai găsesc vreun student care să scrie corect numele ăsta.

N-am înțeles nici atunci și nu înțeleg nici acum care-i problema. Aș înțelege dacă lumea ar avea dificultăți de scriere cu un nume precum Keihanaikukauakahihuliheekahaunaele (oficial, cel mai lung nume tipărit integral pe un act de identitate). Dar biata Karenina ce are, domnule?

Mister total.

miercuri, 25 noiembrie 2015

Dezinsecție în departament: cum am scăpat de Plodul Incurabil


Spre nedisimulatul meu entuziasm, iată că scriu postarea asta cu vreo câteva zile mai devreme decât aș fi tras nădejde. Dacă vă aduceți aminte, spuneam nu cu mult timp în urmă că vă voi povesti mai detaliat despre imposibilul Plod Incurabil, de îndată ce-și încheie stagiul în departamentul meu. Asta era planificat să se întâmple pe 1 decembrie. Însă ultimele lui isprăvi i-au umplut paharul lui Musiu Șarl, care a decis că Plodul își va încheia prematur socotelile în secția noastră. Următoarea ”stație” unde are de efectuat stagiu obligatoriu este la Retur. Mă rog, nu că m-ar interesa asta - poate să fie oriunde, numai nu pe capul meu, că peri albi mi-a scos și pilaf din nervii mei a făcut. 

În două luni și jumătate, cât a fost la mine, s-a făcut remarcat exclusiv prin puturoșenie, tupeu și o obrăznicie soră cu nesimțirea. N-am reușit să-mi impun autoritatea (aia care e, atâta câtă e) și-am crezut că am eu o problemă. Team leaderii noștri mi-au explicat însă că nu e vorba de mine personal; el nu ascultă decât de șefime. Orice i-ar spune cineva e zero, dacă respectivul nu e vreun șef. M-am mai liniștit auzind asta, că deja m-apucasem să-mi imaginez parascraci referitor la ce părere și-o face Musiu Șarl despre faptul că nu pot stăpâni nici măcar un practicant de 22 de ani.

Sinceră să fiu, nici nu știu cum aș putea povesti despre individul ăsta ca să exprim cât mai fidel dimensiunea pacostei care este. Așa că o să redau punctual câteva întâmplări.

1) A butonat aiurea la imprimanta cea mai importantă din departament - am patru, dintre care esențială este cea pentru printat facturi. De oricare dintre celelalte trei mă pot lipsi, cel puțin temporar, dar de cea pentru facturi nu. Nu pot lucra nimic în absența ei, pentru că operez constant în conturile clienților și ceea ce fac se concretizează în generarea unor noi facturi - coduri noi, numere de tracking schimbate, accesarea stocului din depozitul principal pentru a solicita eventuale articole necesare în vederea completării comenzii , stornare etc - pentru orice am nevoie de imprimanta aia.
Bun, și Plodului îi cășunează să simuleze ceva, un ceva absolut inutil, dar care la o adică putea da scula peste cap. ”Vreau să văd dacă merge să fac aia și aia”, zice din senin. Ridic o sprânceană: adică de ce-ai face așa ceva? ”Ca să văd cum e”. Nu e cazul, nu ai nevoie de asta și poți face stricăciuni pe acolo, răspund. Mai cheltui două minute ca să-i explic ce s-ar putea întâmpla, el zice ”ok, alles klar”. Peste alte câteva minute, dinspre imprimantă se aude un ”biiiip” prevestitor de belele, iar pe display rânjea sfidător o eroare: Plodul făcuse exact ce-i spusesem să NU facă.
La naiba, nu ți-am zis să nu??!!! ”Ba da, dar m-am gândit că spui doar așa”. SHIT! Mă opresc din ce făceam, sun la Suportul Tehnic, stau vreun sfert de oră la telefon cu un tip de-acolo, care m-a ghidat cum să dreg tâmpenia. Bineînțeles, au aflat toți de isprava nătărăului, fie și numai pentru că m-au văzut gata să fac implozie de nervi și-au vrut să știe de ce. 

2) În interval de vreo două ceasuri, a făcut 8 (opt) greșeli similare, bulibășind la modul sinistru niște comenzi, deși la prima dudă îi explicasem ce și cum și-l rugasem să fie atent; a zis ”alles klar” și-apoi a mai comis încă șapte. De cap îmi venea să-i dau ”alles klar”-ul.

3) În altă zi, a făcut alte greșeli (de fapt, n-a fost zi în care să nu dea măcar câte-o chiflă). Îl atenționez, îl poftesc să caște ochii (erau greșeli de neatenție, nu de neștiință), la care ipochimenul se ofuscă: ”mereu mă bănuiești pe mine! De ce trebuie să fiu eu vinovat de tot ce merge prost aici?” Mvai, uite unde era victima. Iote-aici în sistem, e ăsta userul tău sau ba? Da, este. Și-atunci?? ”De unde să știu eu... a greșit sistemul”. E clar, sistemul are ceva cu el, e un complot general!

4) Știind că-i de datoria mea să-l păstoresc, și pe de altă parte fiind nițel masochistă cred, n-am abandonat demersul de a-i explica una-alta, pe măsură ce apăreau situații noi. Notițe nu și-a luat niciodată, deși îl îndemnasem s-o facă; sunt foarte multe informații, protocoale, proceduri șamd și nu le poți ”cuprinde” dacă nu le notezi de la început. Bun, nu-l puteam obliga să scrie, dar nici să explic de cinci ori același lucru nu eram dispusă. Așa că încercam măcar să fac apel la memoria lui; dacă mă-ntreba ce să facă în cutare caz, spuneam ”am mai avut situația asta, îți amintești cum ți-am explicat că se rezolvă?”. Evident, nu-și amintea niciodată. Ca să-i spună apoi unuia dintre team leaderi - în prezența mea - că fac ”jocuri psihologice” cu el, am încheiat citatul. ”Mereu mă întreabă cum se face una sau alta, în loc să-mi spună!”. Da' ce-s eu, frate, bandă de magnetofon cu normă-ntreagă?!

5) La un moment dat, am început să am senzația că face intenționat anumite chestii, știind că mă enervează. Oi fi paranoică, mi-am zis, nu poate fi chiar atât de tâmpit. ”Ba cred că ai dreptate, am observat și eu asta”, mi-a zis șefa mea directă atunci când i-am spus impresia mea. Na bravo, bună treabă.

Ar mai fi multe, multe de povestit, dar cred că cele de mai sus sunt suficiente pentru a-l portretiza. În rezumat: indolență, nerușinare, sfidare și puturoșenie. Marțea trecută - pe 17, deci - urma să predea un raport de practică, despre care știa de la bun început că trebuie să-l facă. Avea de ales o temă, un singur subiect din tot ce presupune activitatea în departament, deci s-ar zice că nu era mare scofală. Luni, așadar cu o zi înainte de termenul de predare, a mâzgălit ceva în Word și mi-a dat să citesc. Cinci rânduri mulsese din el, într-un stil absolut dezlânat, de fapt era o singură frază. 

- Nu poți să-i predai șefului așa ceva, zic.
- De ce nu?, se miră pe un ton aproape jignit, cum adică, dom'le, nu apreciez prestația lui...
- Pentru că ăsta nu e un raport, e... o frază, fără cap și fără coadă, n-ai atins punctele esențiale ale temei, practic nu se înțelege nimic. 
Oftează teatral, parcă exasperat de intransigența - sau prostia? - mea.
- Bine, dacă zici tu (dacă zic eu, ați remarcat nuanța, da?). Spune-mi ce mai trebuie să scriu. 
Dau ochii peste cap, îmi crește tensiunea. Era cazul să știe demult ce trebuia să scrie. Alesese cel mai banal subiect, și se presupune că din moment ce fusese alegerea lui, stăpânea problema. Dar îmi calc pe inimă și-i enumăr scurt aspectele pe care trebuia să le detalieze. 
Se holbează bovin, de parcă văzuse un măgar pe schiuri.
- Păi cum să scriu eu toate astea?
- Așa bine.... cum se scrie. Nu ți-ai luat notițe, deci bănuiesc că ai în cap toate detaliile. Nu?
- Îhâmmm. Nu știu. Dictează-mi tu. 
Lăsând la o parte impertinența solicitării, nici măcar un ”te rog” n-a nimerit să zică.
- Nu pot face asta, i-am spus, nu am voie să-ți dictez ceea ce, după aproape trei luni în care ai făcut zilnic chestia asta, ar trebui să știi. 
Nu mințeam. Rolul meu într-o astfel de situație este să citesc, să dau un feedback general de tipul ”cutare chestiune nu a fost inclusă, aici ai putea da un exemplu concret” șamd, însă nu e permis să dai mură-n gură. Am mai avut trei practicanți, deci știu care sunt cerințele. 

A doua zi, când ar fi trebuit să predea raportul, a sunat și-a anunțat că e bolnav. Moment în care paharul lui Musiu Șarl a dat pe dinafară. 

PS: da' mult am mai scris, frate, aveam eu dreptate că va fi un adevărat demers purificator să povestesc despre el după ce s-a cărat :)) 
PPS: din câte știu, n-a predat raportul. Sunt foarte curioasă cum o s-o scoată la capăt, pentru că mâzgăleala aia nu va fi în niciun caz acceptată, iar fără raport nu i se consideră încheiat stagiul :D 
PPPS: refrenul preferat al colegilor este că Greta face jocuri psihologice :))) 

duminică, 22 noiembrie 2015

Status: satisfăcător


Treaba aia cu ”quality time” nu e chiar un americanism fără fundament. Am constatat chestia asta după patru zile petrecute în compania unor prieteni veniți în vizită din România. 


 - Am povestit până la două noaptea (apropo, am primit până la urmă liberi vineri, deși n-am mai adus vorba; mă resemnasem că nu se poate fiindcă-i mult de lucru și basta. Dar Sfârfâlică a revenit asupra deciziei, dat fiind că potopul care se anunțase ne-a mai păsuit nițel). 
- Am consumat cantități îngrijorătoare de cârnați bavarezi pe varză, frigărui, friptură de porc tot pe antemenționata varză, toate stropite cu bere și mai târziu ”drese” cu vin fiert. N-a lipsit o uriașă clătită cu ciocolată albă. Și n-au lipsit nici ciudățenii gen cremă de fistic sau dulce de leche. Nu. Mă. Mai. Urc. Pe. Cântar. Anul. Ăsta.
- Am râs, mult și bine :)
- Am gonit inclusiv cu 150 km/h (omul, nu eu), pentru a aduce la timp prietenii la aeroport. Nu din vina noastră, că noi am plecat la timp de-acasă. Dar un camion care s-a ”așezat” de-a curmezișul autostrăzii ne-a dat emoții serioase. Nivelul de adrenalină la cote de avarie, happy end :)

Faptul că mâine e luni e oarecum atenuat de faptul că am scăpat, mai devreme decât aș fi crezut, de Plodul Incurabil :D A făcut-o lată (a nu-știu-câta oară) și lui Musiu Șarl i s-a umplut paharul. Pfiuu, ce ușurare. Deja colegii mi-au zis că sunt din nou eu, ”Greta, cea pe care o știm: liniștită, zâmbitoare”. Nu-mi vine să cred ce efect negativ avea ipochimenul asupra mea. 

Săptămână bună să avem! :)

luni, 16 noiembrie 2015

Rezumat recent: ceai, ruj și educație sexuală


  • Zile pline. Multă muncă. Agitație. Ceva stres(uri). 
  • Ultimele două săptămâni cu Plodul Incurabil. Nervii mei se dau cu capul de ce-apucă. Azi voia să-i dictez eu ce să scrie în raportul pe care trebuie să-l prezinte la final de stagiu. Ce credeți, oare i-am dictat? (emoticon_diabolic).
  • Somn agitat. Visat o prietenă care mă scuipă (creepy stuff).
  • Ceai de rooibos. Bun, foarte bun, neașteptat de bun.
  • Dor de mama, pe care-o simt mai aproape ca oricând. Mami, mami a mea. 
  • Așteptăm vizita unor prieteni. În pespectiva asta am încercat să obțin ziua de vineri liberă (recuperare de ore suplimentare), dar Sfârfâlică nu mi-a aprobat pe motiv de volum de muncă. Are dreptate, nu pot să neg, dar tot i-am urat în gând să-l ia dracii, precum pe tizul său din ”Moromeții” :D
  • Din seria ”acțiuni de pițipoancă”, mi-am luat un ruj Max Factor ultrarezistent. Ăsta. Recenziile sunt entuziaste, de-asta l-am și cumpărat (de capu meu', ce-am ajuns, să mă documentez pentru un maglavais de buze). Îmi place, deși în general nu agreez rujurile cu pensulă. Dar cred că îmbătrânesc și devin ceva mai conservatoare. Shit.
  • Vineri seara, după serviciu, am fost în vizită la o colegă de la HelpDesk. Vizită plănuită de mult, ea ținuse foarte mult să vin, să-i cunosc fetița în vârstă de aproape doi ani. Eram ruptă de oboseală, dar n-am vrut să contramandez.  Hai să nu mă (mai) comport ca o sălbatică, mi-am zis. A urmat o oră și jumătate de discuții despre cum a născut ea natural, cum a ajutat-o soțul la naștere și cum a învățat-o pe aia mică ce înseamnă penis (am asistat și la o demonstrație practică de parenting - ”Lina, ce are tati între picioare?” ”Peni”, răspunde ghindoaca blondă. ”Bravo, mami, așa este. Tati are peni”). WTF. Fascinant, nu? Mie-mi spuneți. Am consumat un pahar de apă. Nu cred că mai socializez prea curând.

Ne citim spre weekend. Să fiți bine, da?

duminică, 15 noiembrie 2015

Poza de profil de pe Facebook, garanția solidarității umane


Nu cred că mai e cineva care nu știe de tragedia care-a avut loc vineri seara în Paris, unde mai multe atentate desfășurate simultan în locații diferite au pus capăt vieții a 129 de persoane (up to date) și au rănit alți 352 de oameni.

Proporțiile tragediei sunt enorme, consecințele - incomensurabile. Deocamdată, omenirea este-n stare de șoc. În Franța s-a declarat stare de urgență, dar personal cred că asta e valabil pentru o bună parte din mapamond. Oamenii sunt înspăimântați, derutați și simt nevoia să reacționeze într-un fel sau altul. Unii dintre ei, destul de mulți de altfel, au făcut-o inclusiv prin a-și pune la proza de profil de pe Facebook steagul Franței. Spun ”inclusiv” pentru că este posibil ca unii dintre ei să fi făcut și alte lucruri, după puterile fiecăruia. 

Eu n-am făcut-o și nici nu am de gând. Și asta nu doar acum; nici în cazurile Colectiv sau Charlie Hebdo nu m-am aliniat acestui trend. Și-am să explic de ce, iar apoi detaliez și care-i ideea textului ăstuia, de fapt...

Nu mi-am schimbat poza de profil pentru că nu văd sensul. Solidaritatea se manifestă, din punctul meu de vedere, altfel. A-ți pune poze cu un anume simbol nu știu cât ajută (de fapt, părerea mea e că nu ajută deloc). Nu înseamnă că aceia care-și schimbă pozele de profil nu ar fi convinși de onestitatea demersului lor; dar în ultimă instanță, e o chestiune de optică, una în care eu nu mă regăsesc. Pentru că sincer, nu cred că ajută pe nimeni că-mi schimb eu poza.... 
Poate durerea celor îndoliați e pe moment atenuată de faptul că, iată, atât de mulți oameni le sunt alături. Dar durerea asta va fi cu atât mai mare când pozele de profil vor fi schimbate, steagul Franței fiind înlocuit de oricare altă imagine. Nimic nu e mai dureros decât să constați că pentru ceilalți viața merge înainte, în timp ce pentru tine... 

Dacă aș fi fost la Paris sau la București, aș fi mers să donez sânge. M-am rugat pentru cei răniți în incediul de la Colectiv și n-am fost bună de nimic toată ziua de luni, după ce-am aflat că Teodora, fosta mea colegă, a murit. 
Dar nu pot face mai nimic, ăsta e adevărul. Și atunci, am ales să mă rog, să mă gândesc la ei și să tac. Nu cred în demersul de-a pune o anume poză la profil; dacă aș fi crezut în asta, aș fi făcut-o, așa cum sunt convinsă că aceia care și-au schimbat pozele sunt sinceri în acest demers, vrând ca prin asta să-și arate sprijinul moral și compasiunea.

Bun, sper c-am fost clară mai sus (tot am sentimentul că am explicat și m-am justificat prea mult, dar mai bine prea mult decât prea puțin). Ce m-a determinat să scriu textul ăsta a fost opinia unor comentatori de pe Facebook, care sunt de părere că ”dacă nu-ți schimbi poza de profil, înseamnă că nu-ți pasă”. 
Instantaneu, prin fața ochilor mi-au defilat o armată de încornorați furioși. Adică dacă-mi schimb poza de profil, ești tu sigur că-mi pasă și n-am vrut doar să fiu în trend? Sigur-sigur? (Repet și accentuez, NU spun că aceia care și-au ”arborat” steagul Franței nu ar crede în acest gest; inclusiv unii din lista mea de Friends au făcut-o și cred că au fost sinceri). Dar este asta o garanție universal valabilă? Sau neafișarea pozei e o garanție a nepăsării? De ce trebuie ca unii să-ncerce să impună asta?

Mă uitam pe pagina de Facebook a Filarmonicii din Berlin.... ei nu și-au pus steagul francez la profil. Dar Sir Simon Rattle, director muzical și prim dirijor al orchestrei, a transmis un mesaj de condoleanțe în debutul concertului susținut ieri seară la Viena, rugând publicul să păstreze un moment de reculegere. ”Doamnelor și domnilor, cu toții suntem șocați de oroarea petrecută ieri la Paris. Simfonia a IX-a de Beethoven, pe care o vom interpreta astăzi, este în esență o călătorie de la întuneric spre lumină. Iar lumina include mesajul lui Beethoven, o pledoarie pentru dragoste, toleranță, omenie, umor. Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie să auzim cuvintele 'toți oamenii vor deveni frați', în special dacă avem în jurul nostru persoane care nu cred acest lucru. Ceea ce putem face noi este să cântăm și înainte de asta avem rugămintea să păstrăm cu toții un moment de reculegere în amintirea celor care au murit și să ne gândim cu liniște și afecțiune la familiile lor”. 

Un mesaj sincer, în cuvinte simple, pline de sens și, aș spune eu, și de căldură. Oare i se poate ierta Filarmonicii faptul că nu și-a schimbat poza de profil? Oare asta să însemne că nu-i pasă?

miercuri, 11 noiembrie 2015

Confesiunile unei leneșe


În seara asta m-am hotărât să fac un exercițiu de sinceritate. 


Mi-e lene să spăl vasele. Seara, mai ales. Am o plăcere aproape de voluptate de-a le lăsa să zacă neconsolate și murdare în chiuvetă. Mai trec prin bucătărie, le contemplez, mă joc cinci secunde cu ideea de-a le spăla fiindcă o chiuvetă goală și curată e o viziune foarte plăcută ochiului a doua zi dimineață, dar în cea de-a șasea secundă mă scutur de subitul acces de hărnicie. ”Las' să stea acolo cuminți până mâine, că eu nu le deranjez”. 

Mi-e lene să-mi calc hainele pentru a doua zi. De fapt, e impropriu spus ”hainele” - alternez câteva perechi de blugi, care nu necesită călcare și nu schimb zilnic decât bluza (și lenjeria, evident, da' aia e altceva). Simplul fapt de-a priponi masa de călcat în mijlocul casei și de-a băga fierul în priză mi se pare o activitate deosebit de solicitantă fizic și nervos :D Așa că mereu caut din priviri bluze neșifonabile, nu știu de ce n-oi avea mai multe (posed vreo cinci-șase doar, chiar ar trebui să remediez aspectul ăsta). Mare bucurie când găsesc una curată, drept să zic. 

Mi-e lene să-mi usuc părul cu peria electrică. Prinde șuvița, răsucește ușor, menține câteva secunde, next. Pfuai de mine, adorm de-a-n picioarelea. Dar dacă nu fac asta, în următoarele zile va sta ca o mătură murată. Motivația e puternică, recunosc: uscat cu peria stă bine câteva zile (dimineața mai răsucesc două-trei șuvițe din față, pe părul uscat și arăt numa' bună de făcut reclamă la saloane de coafură; am și eu o chestie mișto, și-anume părul). Pe de altă parte, dacă sar etapa de uscat cu peria, pot să mă pun și-n cap dimineața, nu stă cum vreau eu). Chiar și așa însă, la spate n-am niciodată răbdare să mă usuc ca lumea și rămân câteva cosițe atârnând jilave. Nu-i bai, important e să fiu ravisantă din față :))

Mi-e lene să iau rufele uscate de pe sârmă. Și dacă stau să mă gândesc, mi-e lene și să le pun pe sârmă. Aici cred că deja ați ridicat o sprânceană: până și pentru atâta lucru i-e lene? Da' cât de puturoasă e femeia asta, de fapt? Păi să vedeți cum devine cazul:  avem un suport de rufe de-ăla extensibil, depozitat în boxă. Acolo e o fereastră pe care-o deschidem și hainele se usucă în voie. Mașina de spălat e tot jos, într-o încăpere paralelă cu boxa. Mi-e foaaaarte peste mână să cobor, să întind rufele, respectiv să le iau când sunt uscate. În locul acestor îndeletniciri, prefer de-o mie de ori să dau cu aspiratorul prin toată casa, deși durează ceva mai mult :)) Mă rog, n-am pretins niciodată că aș fi campioană la logică.
 
Acum că m-am făcut de mândră minune, zic să purced să mă demachiez. Ați ghicit: inclusiv pentru asta mi-e lene. Dar treacă de la mine...

luni, 9 noiembrie 2015

Migdale de la mama


N-am mai scris de două luni despre mama, dar asta nu înseamnă că prezența ei s-ar fi diminuat vreun pic în gândurile mele. Continuu să-i vorbesc, să privesc stelele și să mă-ntreb dacă nu-i și ea pe vreuna dintre ele, continuu să contemplez scurgerea neverosimil de iute a timpului de când a plecat, iată, cea dintâi toamnă fără ea... și, cel mai important, continuu s-o simt aproape. Parcă tot mai mult și mai pregnant pe zi ce trece, într-o mie și una de privințe. 


Nu pot să vă descriu cât de ”lângă mine” o simt. Nu pot să vă descriu ce simt dimineața, în drum spre serviciu, când privesc cerul colorat de zorii unei noi zile în nuanțe de auriu. ”E frumos la tine, mami”. 
Instinctiv, o invoc de fiecare dată când vreau ceva, când nu-mi iese o chestie sau alta, sau mi-e inima grea, sau am nevoie de ajutor. O chem și pentru lucruri importante, și pentru unele banale, dar pe care mi le doresc, uite-așa. Ce dacă sunt fleacuri? Ea e și va fi întotdeauna mama mea, la care alerg de fiecare dată când am nevoie de ceva, orice. Și când nu am nevoie...

Sâmbătă am umblat prin oraș cu niscaiva treburi și, de cum am ajuns în zona pietonală, m-a luat de nas mirosul de migdale prăjite și glazurate cu zahăr. Calde, aromate și crocante, am simțit că leșin de poftă, deși am parte relativ frecvent de astfel de delicatese - sunt specifice piețelor de Crăciun, bâlciurilor anuale, manifestărilor dedicate zilelor orașului șamd. La început am fost nebună după ele, apoi s-a mai domolit entuziasmul și-mi luam din an în Paște. 
Eh, dar sâmbătă m-a pocnit grav. Voiam neapărat și imediat un cornet de migdale rumene și atâââât de bune! 2,50 euro cornetul (100 de grame). Mă caut rapid de mărunțiș în portofel, nu am. Nu mi se întâmplă des să n-am bani cash, dar uite că se întâmplă acuma. Nicio problemă, banca e vizavi, mă duc să scot ceva de la bancomat. Din spatele ușilor închise, un afiș îmi face în ciudă: ”din motive de securitate, bancomatul nu va funcționa decât în timpul orelor de program cu publicul”. Cum ziceam, era sâmbătă, deci publicul n-avea program.

La naiba. Mă scobesc în buzunarele blugilor, unde găsesc de regulă niște monede rătăcite, scăpate de furia automatului de cafea de la serviciu. Nu și acum. Pescuiesc doar o inutilă monedă de cinci cenți. 
Și ce frumos miros obrăznicăturile alea de migdale, pffff.
Mă resemnez și dau să mă îndepărtez de stand. Tocmai azi să n-am bani la mine. Lasă că vin peste câteva zile și-mi iau cinci cornete, să-mi ajungă. ”Hehe, mami, n-ai făcut și tu ceva încât să găsesc niște monede uitate pe undeva...”, surâd. 

Și bag mâna în buzunarul gecii. Nu era deloc frig, deci nu știu de ce-am făcut așa. Geaca o purtasem cu vreo săptămână în urmă, și nu la serviciu (fac precizarea asta pentru că prin buzunarele mele nu se găsesc monede decât dacă port hainele respective la muncă, ergo am mereu bani mărunți la îndemână pentru automatul de cafea). 
Și spre autentica-mi uluire găsesc două monede, despre care-n niciun caz nu-mi aminteam cum au ajuns acolo, taman în geaca mea ”bună”, pe care n-o port la serviciu. O monedă de doi euro și una de un euro. Suficient pentru cornetul cu migdale. 

Întâmplarea asta a fost doar un exemplu din cele multe, foarte multe.  E aici.

Mulțumesc, mami.  Au fost delicioase. 

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Nici azi


Mă gândisem să scriu un text despre două tipuri de iubire, dar nu pot, cum nici săptămâna trecută pe vremea asta n-am putut scrie ce-mi pusesem în cap.
Nu pot scrie ce voiam, nu după ziua de azi, care-a adăugat sinistrului bilanț al celor care-au murit în urma incendiului din clubul Colectiv încă nouă persoane. 

Încă nouă vieți care s-au frânt, încă nouă familii care sunt în infern. Irațional, sperasem că din moment ce-a trecut o săptămână și pe răbojul morții nu s-a mai adăugat nicio crestătură, vor scăpa. Mutilați fizic și marcați psihic, dar vor trăi. Da, citisem avertismentele medicilor care din capul locului au vorbit despre niște praguri critice și au spus că foarte probabil vor mai muri dintre supraviețuitorii de moment, dar... sperasem.
Pentru acești nouă n-a fost să fie. Și-au trecut printr-o săptămână pentru care cuvântul ”calvar” e doar o nevolnică subestimare. Iar familiile lor... Doamne, nici nu vreau să-mi imaginez prin ce trec. 

Sunt cam incoerentă. Știți, nu mi-au plăcut niciodată poeziile lui Adrian Păunescu. Dar azi, când tot dădeam refresh paginii Mediafax-ului și vedeam cum cifra 37 devine 38, apoi 38, 39... 40, 41, într-o succesiune oribil de rapidă, fix versul ăsta mi-a venit în cap: ”Ia priviți-i cum se duc... ia priviți-i cum se sting”. 
Și mi s-a făcut inima ghem.

Am fost la biserică azi și-am aprins și pentru aceia care mai trăiesc o lumânare. M-am rugat pentru ei. Mi-e ciudă că nu pot face mai mult. 

Dumnezeu să-i ierte pe cei plecați și să-i odihnească în pace, de năprasnică moarte au avut parte...

joi, 5 noiembrie 2015

O coastă de drac la RMN


N-aș fi fost eu dacă n-aș fi avut o coastă de drac. Habar nu am când și-a stabilit domiciliul undeva prin abdomenul meu inferior. Am descoperit chiriașa ilegală cu prilejul unui control de rutină, acum vreo șase ani. Hmm, a zis atunci doctorița, e cam mare, într-o zonă delicată, iar dacă adăugăm la asta și istoricul medical pe care-l aveți... musai s-o cercetăm mai amănunțit, să vedem cine e și ce poftește.
Zis și făcut. Am cercetat-o la tomograf, radiologul a spus că-i inofensivă, dacă nu mă deranjează s-o las în pace. Dar s-o urmăresc să nu mai crească, pentru că nu-i pot aloca mai mult spațiu decât are deja fără să deranjez alți locatari care domiciliază în legalitate.

De-atunci am revăzut-o pe monitorul ecografului la fiecare control periodic. E tot acolo, n-a mai crescut și nu mă deranjează cu nimic. Foarte frumos din partea ei, dacă tot ocupă spațiu fără viză de flotant. Dar de dispărut n-a dispărut și nici nu s-a micșorat. Așa că luna trecută, când am fost la controlul anual, doctorița a hotărât că ar cam fi timpul s-o mai investigăm puțin să vedem ce mai face... Pe ecograf pare neschimbată, dar o precauție în plus nu strică, mai ales că au trecut câțiva ani de la tomografie. Ia să vă faceți o programare la RMN. Ia să-mi fac. 

Sun la clinică, fac programare, procedura presupune un tub îngust, aveți probleme cu spațiile strâmte? Nu, atât timp cât capul rămâne în afara tubului. Investigăm abdomenul, deci capul rămâne afară. Bon, mi-am luat de-o grijă. Vi s-a mai administrat intravenos substanță de contrast? Da, de mai multe ori. Ați avut reacții alergice? Nu, niciodată. Excelent. Aveți întrebări? - la care eu răsar: ”am voie să beau cafea înainte?”. E clar, nu mai am scăpare, cred că ar fi trebuit să mă caute și la cap. Da, sigur că puteți bea cafea, puteți să și mâncați chiar (nu-i musai. Cafea să fie!).

Câteva săptămâni mai târziu, nici n-apuc să citesc juma' de pagină de revistă despre ducesa Kate, că sunt chemată înăuntru. Wow, chiar sunt punctuali oamenii. Asistenta care mă preia e foarte prietenoasă și seamănă leit cu o violonistă din orchestra Filarmonicii Vieneze, deci îmi devine pe loc simpatică. Mă conduce într-o anticameră, câteva întrebări preliminare, un formular de completat și de semnat. Vă rog să vă dați jos blugii și sutienul, dar puteți păstra bluza dacă nu are nasturi de metal (n-are). Cerceii, ceasul și ochelarii, aici în tăvița asta. 

Bine că nu mă pune să mă dezbrac complet și să port vreo dubioșenie d-aia de halat care-ți lasă părțile dorsale la vedere. Asistenta bate la ușă, sunteți gata? Să vă conduc în sală. ”Chiar că mă conduceți”, zic, ”fără ochelari văd la fel de bine ca o cârtiță”. N-aveți nimic de văzut, cel mult de auzit, dar ne ocupăm imediat de asta. Mă întind pe masa aparatului, zona de investigat (adică abdomenul) e fixată într-un fel de ramă de plastic. Sporovăim în timp ce-mi montează un ac de perfuzie, la care atașează un flacon mic de ser fiziologic. Îmi pune o pereche de căști, în mână primesc o pompiță de cauciuc pe care ar trebui s-o apăs dacă am vreun disconfort în timpul investigației și vreau să fie întreruptă. Bun, suntem gata. Masa pe care sunt înaintează cu tot cu mine în tub, în care intru așa cum mi se spusese, până la gât, cu mâinile pe lângă corp. Va dura cam 20 de minute, mai spune și iese din încăpere.
”Din momentul ăsta, vă rog să nu vă mai mișcați”, aud în căști. Hait. Exact în secunda următoare începe să mă mănânce nasul. Încerc să ignor, dar senzația e tot mai pregnantă. Mă mănâncă și sprâncenele. Și buzele. Și rădăcina părului. Oi avea vreo reacție alergică? Imposibil, deocamdată n-am primit decât ser fiziologic, deci e numa-n cap la mine, vaaaai ce m-aș scărpina!!!
Și-ncep s-aud. Bubuituri. Fâșâieli. Bocăneli. Țiuituri ca de sirenă. Huruieli. Am senzația că masa se mișcă sub sau mai bine-zis cu mine, ca la un cinematograf cu efecte 3D. Trepidații. Troncăneli. ”Parcă-s trupele germane mărșăluind în pas de gâscă”, îmi trece prin cap, amintindu-mi de romanele lui Sven Hassel. 

Bocănelile se opresc, ce frumos s-aude liniștea :D Intră asistenta, sunteți în regulă? Acum dăm drumul la substanța de contrast. S-ar putea s-o simțiți un pic pe traiectul venos, nu vă speriați, e normal. Profit de mica pauză ca să mă scarpin cu voluptate, ahhhh ce bine e. Micile plăceri ale vieții, gen :)))
Asistenta iese, reîncep trepidațiile și tărăboiul, dar de data asta identific un sound electronic, parcă-mi amintește de piesele lui Jean Michel Jarre. Nu-i rău. Alte zece minute, nu mă gândesc la nimic special, doar mă-ntreb cum s-or auzi toate zgomotele astea dacă n-aș avea căști. N-am simțit niciun moment nevoia să apăs pompița. Nu mi-a fost rău, n-am avut niciun disconfort.

Se termină totul, sunt puțin amețită (cel mai probabil de la zgomot, chiar dacă a fost în mare parte amortizat). Mă îmbrac și aștept vreun sfert de oră, apoi sunt chemată la o discuție cu medicul radiolog. 
Coasta de drac e fată de comitet. Are aceleași dimensiuni ca-n urmă cu șase ani (luasem cu mine și raportul radiologic de atunci, pentru comparație), structural de asemenea nu s-a schimbat nimic. ”Ciudată, dar inofensivă”, a fost verdictul medicului. S-o țin sub observație, altceva n-am de făcut câtă vreme nu mă deranjează și nu se remarcă vreo schimbare.

Cam asta a fost experiența mea la RMN. Concluzionând, nu am de spus decât de bine. M-am simțit la fel de relaxată de parcă m-aș fi dus la coafor, personalul a fost întruchiparea amabilității și eficienței, m-au informat permanent despre orice se întâmpla și ce urmau să facă.
Cu adevărat, sistemul medical german e o minune în toate privințele. Dar bine-ar fi să n-am nevoie prea des de el, totuși :D

miercuri, 4 noiembrie 2015

Neoameni și preoți


N-aș putea spune despre mine că sunt o fire bisericoasă. Da, cred în Dumnezeu, dar nu și în biserică privită ca instituție. Personal n-am avut experiențe negative cu reprezentanții ei, dar considerând lucrurile în ansamblu, cred că a fost doar o chestiune de șansă. E atât de multă mizerie umană în tagma preoțească, atât de multă obsesie pentru confort și bani, atât de multă hidoșenie sufletească. Și atât de puțină chemare pentru ceea ce presupune preoția. Onoare excepțiilor, care însă exact asta sunt... excepții.

N-o să detaliez ceea ce, foarte probabil, ați citit deja și v-a urcat și vouă sângele la cap. Lipsa de reacție imediată a patriarhului (litera mică e intenționată), nepăsarea oficialilor BOR, replicile pline de nesimțire din categoria ”preoții nu pot veni neinvitați”, aroganța aceluiași patriarh la înmormântarea unuia dintre cei care și-au găsit sfârșitul la clubul Colectiv... Doamne, simt că mă înfierbânt iar. Cum de-i mai suportă pământul? Cum de mai au curaj să intre-n biserică?

Azi am constatat însă că îmbuibații ăștia nici cărțile de căpătâi nu le citesc. Poate nu le-ar strica să recapituleze nițel. Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, ar trebui trimis la sapă și la cules de corcodușe. Grăiește el, ca răspuns la reproșurile întemeiate ale oamenilor: ”rugăciunile nu au efect decât dacă sunt făcute în loc sfânt”. Serios?! Vorba unei prietene, cu care discutam mai devreme - scrie cumva în prospectul rugăciunii chestia asta? ”A nu se administra decât în biserică, eventual cu stimulent financiar pentru potențarea efectului”, de exemplu. Scrie asta undeva? 

Dar altceva aș vrea să fac eu cu popa Stoica; să-i dau să citească Evanghelia după Matei, că mare nevoie are. ”Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu, în mijlocul lor”, scrie acolo (Matei 18:20). Ai citit vreodată asta, popo? Dacă da, ce-ai înțeles de-aici? Lasă, nu trebuie să răspunzi, e evident că nimic n-ai priceput. Dumnezeu e-n sufletul celor ce-L cheamă, nu în bisericile pângărite de lăcomia și ticăloșia unora ca tine. Ipocritule. 

În alt registru, gestul monseniorului catolic Ioan Robu a fost ca un pansament pe-o rană deschisă. Un gest simplu, firesc și cu atât mai de apreciat. M-a impresionat puternic. Și mi-a amintit de-un anume preot, tot catolic, care-a stat cândva de vorbă cu mine o oră încheiată. Catedrala ”Sf. Iosif” din București, martie 2003. Cu o zi înainte aflasem că omul de care eram îndrăgostită era însurat. Am fost devastată. N-am știut unde să mă duc, spre cine să mă îndrept. Aveam senzația că nimeni nu m-ar înțelege cu adevărat. Mai presus de toate, mi-era groază că voi ceda vocii lui Belzebut care, de pe umărul meu stâng, îmi picura în ureche ”oricât de puțin ar fi, tot e mai mult decât nimic”. Îngerul de pe umărul drept se strofoca să mă convingă să nu accept o relație din postura de amantă. Rațiunea îmi spunea să-l ascult, dar Belzebut zbiera mai tare. Ca să-i închid gura, m-am dus la ”Sf. Iosif”, singura biserică catolică pe care-o știam în București. 
Preotul m-a ascultat, cum spuneam, un ceas. M-am înecat de plâns în fața lui. Mi-am vărsat sufletul, am dat glas disperării și îndoielilor. Omul acela a fost providențial, după aproape 13 ani încă-mi aduc aminte de căldura, răbdarea și tactul lui. A găsit cuvintele potrivite, a știut exact ce să-mi spună ca să-l trimit pe Belzebut la plimbare. Nu fără regrete, nu fără jale, dar având convingerea că fac ceea ce trebuie, oricât de greu mi-ar fi. Am plecat de acolo epuizată de plâns și de vorbit, dar mult mai liniștită.
Și mi-a fost bine. Nu imediat, dar cu timpul mi-a fost bine.

Mulțumesc pentru atunci, părinte. 
Mulțumesc pentru acum, monseniore. 
Voi sunteți adevărați mijlocitori ai Lui Dumnezeu. 

marți, 3 noiembrie 2015

Leacul meu, liniștea mea


Am tot amânat să scriu povestea celui de-al nouălea concert dirijat de Zubin la care-am avut norocul și fericirea de-a fi prezentă. Ba eram prea obosită, ba agasată de una sau alta, ba nu mă simțeam în stare, ba n-aveam inspirație, ba îmi venea o idee de text care mi se părea mai adecvat momentului... 

Nu că-n seara asta aș fi pe șapte cai. Nu reușesc să mă detașez de tragedia petrecută vineri seara în București. Una dintre victimele care luptă pentru viața lor, având arsuri pe o suprafață de 45% din corp, mi-a fost cândva colegă. Dar nu numai din cauza asta mă simt atât de... nici nu știu cum - tristă, furioasă,  neputincioasă, frustrată, degeaba... ci din peste 200 de motive. Peste 200 de oameni, în parte copii, care-au dat ochi cu iadul. 31 dintre ei au plătit obolul și au trecut dincolo. Măcar acum nu-i mai arde și nu-i mai doare, dar asta nu face să fie mai ușor... dimpotrivă.

Așa că m-am gândit să-mi caut liniștea acolo unde-am găsit-o de-atâtea ori :) Am dat drumul Concertului de pian nr. 3 de Beethoven (este absolut superb, deși mai puțin cunoscut decât ”Imperialul”) și mi-am chemat amintirile. 


Au trecut aproape două luni, dar n-am uitat nimic din seara aceea. Îmi aduc aminte de fiecare emoție, fiecare moment în care am uitat să respir, fiecare zâmbet, fiecare clipă în care mi-am lăsat inima să asculte și privirea să învăluie scena unde se crea o muzică nesfârșit de frumoasă, care-ți pătrunde până-n rărunchii sufletului și îți dăruiește o efemeră, dar neprețuită clipă de măreție. 

Simfonia de Cameră Nr. 1 de Arnold Schönberg nu-mi spune mare lucru - și nici nu mă așteptam s-o facă. Este o lucrare modernă, iar eu nu mă regăsesc în acest gen de muzică. Nu prea o înțeleg, asta-i problema - sau poate nu i-a venit momentul. Nu mă grăbesc. Încumetându-mă la un joc de cuvinte, aș putea spune că muzica clasică își are timpii ei. Va veni poate și vremea în care voi gusta compozițiile moderne; până atunci le ascult și încerc să le simt, atât cât îmi permite nivelul actual de înțelegere al acestei muzici.
Personal, în seara aceea am considerat-o ca un fel de aperitiv pentru festinul ce urma să vină.

Fără a avea pretenția că sunt o cunoscătoare de muzică clasică în general sau a compoziției lui Mahler în special (raportându-mă la mine însămi, și una și alta mi s-ar părea o intolerabilă și nejustificată aroganță), pot spune că lucrările acestui compozitor au o rezonanță aparte în sufletul meu. În primul rând, simfoniile mahleriene sunt copleșitoare și impresionante; mă fac să mă simt mică, dar în sensul bun al termenului. Gravitatea muzicii, tonalitățile aspre, efectele contrastante, alternanța dintre șoaptele emise de corzile abia atinse ale viorilor și bubuitul tobelor și timpanelor - pentru mine este fascinație în stare pură. Esența fascinației, dacă vreți. De-a lungul unei simfonii trec prin atât de multe stări diferite, încât la final mă simt absolut împlinită: timp de câteva zeci de minute am trăit cu adevărat la maxim, mulțumesc frumos, în clipa asta am totul! 


De asemenea, compoziția lui Mahler are și-o deosebită importanță sentimentală pentru mine. La primul concert dirijat de Zubin la care-am fost, în urmă cu exact zece ani, s-a interpretat Simfonia a VI-a (”Tragica”). La concertul din februarie 2013, la finalul căruia urma să-l întâlnesc în culise, a dirijat Simfonia a II-a (”Învierea”), iar în acest concert, succedat de o nesperată și cu atât mai emoționantă sesiune de autografe în cadrul căreia mi-a zâmbit și mi-a privit în suflet, a dirijat poate cea mai surprinzătoare lucrare de Gustav Mahler - Simfonia a IX-a. 

De ce spun că este surprinzătoare - este o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare (aspect cu totul atipic pentru Mahler, cel puțin din experiența mea). De pildă, gândindu-mă la concertele trecute, mă pregătisem moral să mi se ”prăvălească” toată percuția în cap, dar de data asta nu s-a întâmplat. Contrastele nu au lipsit, dar au fost mai puțin surprinzătoare. Mi-am lăsat gândurile să zboare unde-au vrut ele, într-un acompaniament perfect. L-am contemplat pe Zubin și am zăbovit îndelung cu privirea asupra baghetei lui, care se mișca aproape imperceptibil, pe alocuri insuportabil de încet. Am simțit cum se scurge din mine tot stresul acumulat și cum energia pozitivă îi ia locul. Confort sufletesc, asta am experimentat. 

Adagio-ul din final a fost, așa cum însuși Mahler menționase în partitură, ”foarte lent și reținut”. Atât de lent, încât sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze.
Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo.

Se îndreaptă spre culise și revine de câteva ori, în ovațiile tot mai puternice ale publicului. Pășește ezitant, sprijinindu-se în baston. Dar asta nu-i ia cu nimic din măreție, din care încă o dată a dăruit tuturor celor prezenți. 
Atunci, acum și pentru totdeauna, Zubin este un olimpian.