duminică, 28 iulie 2019

”House of Cards” - final din categoria ”epic fail”


După ce s-a făcut public faptul că, din motivele cunoscute, actorul Kevin Spacey nu va mai face parte din distribuția noului sezon al serialului ”House of Cards” - pe care, cu aceeași ocazie, l-au și anunțat a fi ultimul - am zis că nu mă mai uit. Spacey era, din punctul meu de vedere, adevăratul pilon al fiecărui episod și nu m-am raliat niciodată opiniei gospodinuțelor feministe, care suspinau ultragiate că Robin Wright e o actriță cel puțin la fel de bună, că are un rol cel puțin la fel de complex și că e nu e pe deplin apreciată pentru că e femeie. Oh, please, ce bălărie lacrimogenă, smiorc 🙄 La vremea respectivă mi-am scris aici părerea pe tema asta.

Revenind la subiect, curiozitatea a învins și m-am așternut la privit. Eram sceptică, dar am zis să-i dau o șansă - vorba aia, dacă tot am urmărit primele cinci sezoane... Din capul locului am ridicat o sprânceană constatând că ultimul sezon are doar 8 episoade - spre deosebire de toate celelalte, care avuseseră 13. Părea ca și cum s-au grăbit să termine, să scurteze ceea ce oricum, în absența lui Kevin Spacey, nu avea cum să fie un succes. S-a dovedit că nu mă înșelasem - dar îi supraestimasem, adică nu apreciasem corect dimensiunea eșecului. 

De început, a început surprinzător de bine. Acțiunea era bine închegată, cu sens și raportare bine dozată la sezonul anterior, astfel încât spectatorul să poată face legătura cu unele evenimente și detalii pe care era posibil să le fi uitat. Cumva se simțea încă prezența lui, ca un fel de umbră benefică - după cum, într-un context desigur diferit, a zis și unul dintre personaje, într-o discuție cu doamna între-timp-președinte Claire Underwood.


Cam de pe la al cincilea episod au început s-o dea în bară. Claire mă agasase oricum și până atunci, prin faptul că încerca în mod evident să-l imite pe Francis, prin adresarea către spectatori, atât de specifică lui și pe care ea n-o mai făcuse în sezoanele anterioare - dar acum devenise, cum să spun... neverosimil de isterică, dementă și malefică. La naiba, chemi salvarea pentru orice anonim care s-ar comporta ca ea - cu atât mai greu de crezut e că un președinte al Statelor Unite ar face așa ceva fără ca staff-ul să intervină. În fine, le-a picat și lor fisa în cele din urmă și-au încercat s-o ”împiersice” (pun intended, apropo de Trump și de gluma pornită de la impeachment), dar ea era, ce să vezi, cu un pas înaintea lor, i-a demis pe toți și a angajat un cabinet alcătuit integral din femei. Gospodinuțele feministe pe care le-am menționat în primul paragraf trebuie să fi avut orgasm, nu altceva. Gospodinuțelor, dans!

Penultimul episod a fost un fail grotesc, care mi-a adus aminte de gluma aia în care cineva întreabă despre ce e vorba într-un nou sezon “Game of Thrones “ și raspunsul e “they’re all dead”. Țaca-paca, trei dintre personajele-cheie mor, evident din ordinul doamnei președinte, care e nemiloasă ca Genghis Khan și, pe alocuri, proastă ca Viorica Dăncilă (ups). 


Ultimul episod... da. Aproape că-l uitasem, de interesant ce-a fost. Au mai murit niște unii, doamna președinte a rămas stăpână absolută și-a găsit de cuviință să-l înjunghie ea însăși pe unul, în Biroul Oval. Aumaigad, cât dramatism 🙄 not. M-am amuzat gândindu-mă la unul din mesajele subliminale transmise, având în vedere că și Francis Underwood omorâse câțiva: dacă ajungi la Casa Albă, inevitabil devii un criminal. 

Penibil, jalnic, neverosimil. Numai dacă-mi amintesc scena în care Viktor Petrov o implora pe zurlie să nu declanșeze un atac nuclear. ”Claire, please, don't do this”, pleda președintele Rusiei, pfua câtă simțire, fost-am impresionată. Vezi să nu. M-am gândit la imaginea în care Putin l-ar implora pe Trump, vă rog să-mi îngăduiți să leșin de râs. 

În concluzie - un serial banal, ținut la suprafață numai de fabulosul joc al lui Kevin Spacey. Când n-a mai fost el.... a se vedea gif-ul de mai sus, rezumă foarte bine situația. Ce este mai trist e că, așa cum se prezintă lucrurile, aceasta a fost ultima sa peliculă.

joi, 25 iulie 2019

Ce mai comit


Nu mare lucru, deși nu s-ar zice asta, judecând după ”frecvența” postărilor. Serviciu - casă în cea mai mare parte a timpului, cu unele mici - dar frumoase - abateri de la cotidian. Săptămâna trecută am fost atât de obosită și deprimată, încât nu mai aveam energie pentru absolut nimic. 
Joia trecută m-am culcat pe la 21:30 - un record absolut, în ceea ce mă privește, dar mă simțeam atât de zdrobită de oboseală, o epuizare de-aia de sfârșit de lume, încât nu mai aveam nicio dorință de-a mă trezi în dimineața următoare. Pe bună dreptate, fiindcă a doua zi m-am pomenit cu una din cele mai cumplite dureri de cap experimentate în viața asta. Cu mare plăcere mi-aș fi despicat țeasta, urmând pilda lui Zeus din mitologia greacă (deși cuget că nu era niciun pericol să aduc pe lume vreo zeiță, dacă vă amintiți povestea). 

În ordine aleatorie, așadar...

- la serviciu devine mai ok, după ce săptămâna trecută mă depresionasem crunt pentru că nu prea aveam nimic de făcut. Realitatea e că-n perioada asta (a concediilor) activitatea e destul de lentă, adică invers proporțională cu nerăbdarea mea. Acum s-a mai animat treaba, progresez și am speranțe că va fi bine. Culmea e că azi vorbea șeful meu cu cineva la telefon și-i dădea cu ”Greta va prelua asta, și aia, și ailaltă”, de-mi venea să-i zic ”da' mai ho”. Apoi am cugetat că numai cu vreo câteva zile în urmă jeleam că nu am treabă și m-am aplaudat pentru nețărmurita-mi consecvență 🙄

- ieri m-am întâlnit cu o foarte dragă prietenă, pe care o știu de nouă ani, care mi-a fost și continuă să-mi fie foarte apropiată și care mi-a stat alături în niște momente grele din viață. M-a ascultat, m-a sfătuit și-am trecut mai ușor peste niște chestii, datorită ei. Toate astea fără să ne fi văzut în carne și oase, așa e lumea-n care trăim, csf. Iată însă că acum am reușit și tare mult m-am bucurat. Emoțional vorbind a fost ca o gură de oxigen și abia aștept să recidivăm. 

- a venit noua noastră mașină, care e foarte drăguță și ochioasă, dar pe care nu am curaj să o conduc. M-a apucat durerea de cap, la propriu - în zona cefei - numai cât am contemplat ideea de-a urca la volan. Urmările accidentului, presupun. M-am luat și pe mine prin surprindere. Adevăru-i că-n momentul ăsta nu știu dacă o să mai conduc prea curând. 

- am vizionat ultimul sezon ”House of Cards” și, cu toate că începuse foarte bine, finalul a fost incredibil de dezamăgitor. Fără Kevin Spacey, n-au mai avut nimic - în ciuda eforturilor și, pe alocuri, aroganței lui Robin Wright. Urmează o cronică dedicată, vreau să pufnesc și să răbufnesc pe îndelete. Între timp, n-aș sfătui pe nimeni să-l vadă. Credeți-mă pe cuvânt: e prost, prost, prost.

- am fost la un coafor de aici, cu dublu scop - și pentru a-mi aranja cosițele, dar și pentru a testa terenul. Am ieșit de-acolo scoțând fum pe urechi (bine că nu și din păr, iaca se putea și mai rău). Servicii proaste pentru o gălăgie de bani, dar numeroasele recenzii pozitive mă convinseseră. Oi fi nimerit eu o coafeză care și-a făcut specializarea la Cocârlate, colț cu Adâncata de Vale. Never again acolo, urmează deci alt test. Cred că o să încerc la un salon deținut de turci - am avut experiențe excelente în Bayreuth, să vedem.... Dintr-un survol am descoperit vreo zece saloane turcești în Hamburg, nu pot spune că nu am de unde alege.

- de sâmbătă până duminică seara suntem la Bremen, mergem să ne aerisim creierii (eu mai ales, după o jumătate de an absolut epuizantă). Sper să fie frumos și să am de povestit lucruri drăguțe de pe acolo.

Acestea fiind zise, vă doresc un weekend liniștit și, în special, răcoros. Răcoros ca o limonadă cu mentă!

joi, 18 iulie 2019

Salată de weekend (XXXI)


Asta cred că va fi cea mai scurtă salată ever. Așa, cât să nu uit cum se face.

1) Am un program mai lejer decât la fostul job - nu mai lucrez în schimburi, nu mai conduc - dar în mod paradoxal, sunt mult mai obosită. Nu știu cât din asta să pun pe seama adaptării, că-n definitiv n-am stat decât o lună fără serviciu, dar poate o fi schimbarea de profil care mă solicită. Fapt e că sunt atât de epuizată în fiecare seară, încât nu mai fac nimic  decât să citesc nonsensuri pe Facebook. 

2) Pe la birou a devenit ceva mai suportabil - au revenit cele 3 colege care erau încă în concediu când începusem eu și par să fie de treabă. Îmi explică bine și pe îndelete ce am de făcut, am început să lucrez tot mai mult singură și - aspect deloc de neglijat - nu o plac nici ele pe tipa care mi-a făcut mie nervii chisăliță. De asemenea, a apărut și un coleg care posedă un flamingo de pluș cu baterie, care cântă. Nu e zi să nu-l pună să ne intoneze vreun tril și noi îl aplaudăm (pe flamingo, nu pe coleg). Da, suntem femei în toată firea, thank you very much. 

3) Ne-am comandat mașină. Nu va mai fi Golf 7, am căzut de acord că nu mai vrem așa ceva. Blackie a fost și va rămâne unică. Va fi un Seat Ibiza. Eu nu sunt deloc emoționată, de fapt mi-e totuna. Mă bucur că vom avea din nou mașină, dar nu mai mult de atât. Am amorțit. Nu știu nici dacă voi avea curaj să o conduc. Sau dacă o să mai conduc vreodată. Pe de altă parte, păcat de cei vreo 150.000 de kilometri pe care i-am parcurs în opt ani... 

Atât pe azi, că-s ruptă. Ne mai citim când o să pot scrie cu ambii ochi deschiși.

duminică, 14 iulie 2019

Și totuși... Paris 🙂


M-am ”ținut de cuvânt” nescriind toată săptămâna, dar, după cum anticipasem, nu am avut răgaz pentru asta. Așa cum vă spuneam, am dat o raită la Paris, experiență care s-a dovedit foarte benefică. De asemenea, și la birou lucrurile se prezintă mai bine, așa încât pot spune că momentan sunt într-o stare de spirit semnificativ mai bună decât la postarea precedentă. 

Așadar... Paris 🙂 despre care, iată, scriu chiar azi - de Ziua Franței. Nu pot spune că avusesem mari emoții, având în vedere starea de spirit în care plecasem și faptul că mă duceam tot să muncesc. Însă când am ajuns acolo și am văzut Sena, am simțit un mic fior. N-am ajuns la Turnul Eiffel, dar Parisul (pe care l-am vizitat, drept că destul de sumar, acum 16 ani) nu se rezumă la asta, chiar dacă e simbolul său incontestabil. 
Marți seara n-am văzut prea multe - ajuns spre seară, cazat, cinat la o terasă din apropierea hotelului și somn de voie. Miercuri dimineață însă, pornind spre birou (eram cazată la un alt hotel decât colegii, având în vedere că nu fusesem plănuită de la început pentru delegația asta, ci doar cu numai câteva zile înainte), am simțit așa, că plutesc într-un balon roz. Aerul capitalei franceze este inconfundabil și irezistibil. ”Bonjour, Paris”, m-am trezit că-i spun în șoaptă, cu un zâmbet până la urechi. 

Google Maps mă enervează uneori, dar m-a scos la liman și-am ajuns fără emoții în Business Centre (zona Grande Arche - La Défense), pe care o vedeam în premieră. Am făcut ochii maaaaari și-am zis și eu ca țăranul care-a văzut girafa la zoo - așa ceva nu există!


Zona este absolut fabuloasă. Dacă n-ai ști că ești la Paris, te-ai putea crede lejer în Los Angeles, de exemplu. Ziceți voi dacă n-am dreptate: 

În dreapta, Grande Arche 

Într-una din aceste clădiri, pe-o suprafață de câteva etaje care părea desprinsă din decorurile serialului ”Suits”, se află sediul central al companiei unde lucrez. Mi-am permis un scurt moment de auto-mulțumire, după care m-am scuturat din reverie și-am luat ziua în piept. 

Echipa din Paris e în cea mai mare parte senzațională. Oameni tineri, binevoitori, deschiși, toți vorbitori de engleză (dar între ei vorbeau în franceză, motiv pentru care după vreo 3-4 ore - interval în care jonglasem cu ai mei în germană și cu parizienii în engleză - m-am pomenit că vorbesc în toate trei limbile). Curat borș lingvistic, pupa-m-aș pe frunte de poliglotă să mă pup 🙄

Am avut mai multe ședințe de prezentare (a mea și-a lor, deopotrivă), am și lucrat cu ei în anumite module, mi s-au arătat lucruri noi. La prânz îmi auzeam stomacul chiorăind și creierii făcându-se ostropel - așa că am ieșit cu două colege pariziene la masă. 
- Unde mergem? La grec, la libanez, la vietnamez, la italian, la chinez sau la japonez?
Am făcut ochii mari (da, iar). Asta zic și eu pauză de prânz... Noi n-avem în Hamburg nici măcar un amărât de automat de sandvișuri, ce să mai vorbim de restaurante unde să mergi să mănânci. Sediul e în zona industrială și nu are niciun local în preajmă. Dacă nu vii cu mâncare de-acasă, mori de foame. 
S-a votat vietnamezul și-am mâncat somon la grătar pe pat de ananas caramelizat. Trai greu, vă spun. Mai ales că toate mesele au fost decontate de firmă. De-a dreptul revoltător.

Întorcându-ne în birou, m-a abordat versiunea modernă a Cruellei din ”101 dalmațieni” - directoarea de divizie, șefa șefului meu *cacumarveni*. Femeia e frumoasă ca limba sanscrită și prietenoasă ca un vampir flămând. 
- Vai, Greta, nice to meet you, blabla. 
Dada, și eu leșin de entuziasm. 
- Mi-ar plăcea să stăm un pic de vorbă, să te cunosc mai bine....
Oh, da, cred că mai leșin o dată. 
Din fericire, avea multe alte probleme fenomenal de importante de rezolvat, așa că m-a scutit de augusta-i companie. Mi-am văzut de treburile mele, dar interacțiunile inedite nu se terminaseră încă.

Cum ieșeam de la o discuție cu un coleg de la departamentul de IT, mă abordează un tip la vreo 60+ de ani, în costum și cravată ecosez. 
Ecosez. Cine naiba mai poartă azi cravate ecosez?
- Hei, un chip nou, n-am fost prezentați încă, sunteți probabil o colegă de la Hamburg?
Îmi mut privirea de la cravata ecosez și mă prezint. 
- Oh. Greta is Great. Isn’t this a super anagram? A great anagram!
Eu eram gen 🙄😏 M-am întors în birou clătinând din cap, mare-i Grădina și mulți fac anagrame prin ea.
- Ah, zice un coleg care surprinsese momentul prin peretele de sticlă al încăperii, văd că l-ai cunoscut deja pe Leroy.  
În jurul capului meu se desenă pe dată un semn de întrebare.”Qui de la f*ck e Leroy?” (asta am zis-o în gând).
- E CEO-ul nostru, mă lămuri colegul. 
Phew. 

Seara m-am întors pe jos la hotel (după ce-am socializat cu toată lumea la un pahar de vin, m-am fofilat când am socotit că am stat suficient cât să nu lezez vreo demnitate). Era cald și îmi plăcea să merg agale prin Paris. Lângă hotel am găsit o terasă unde am băut o limonadă, o cafea mică și am mâncat o Lava Cake. 
Grea viață, v-am mai zis.

Joi am observat și cele două opere de artă modernă din zonă. Mă rog, vorba vine ”artă”.


A doua e-n mod evident un deget a cărui semnificație admit că mi-e necunoscută, iar prima... hotărât lucru, habar n-am ce reprezintă. E artă, dom'le, ce nu înțelegeți? Poți să pui o mușama cu pătrățele albastre, s-o numești ”Perspective” și aia se numește artă.
(No joke, exact așa o mușama pictată cu pătrățele, mare cât s-acopere juma' de perete, am văzut acum mulți ani - la expoziția ”Umbre și Lumini. Patru secole de pictură franceză”, pentru care Muzeul de Artă din București a împrumutat vreo 70 de lucrări de la marile muzee de artă din Franța). 

Am mâncat foarte bine și la cantină - da, acolo au așa ceva, nu ca sărakii (sic) din Hamburg - și am cugetat că suntem discriminați. Sediul e unde s-agață harta orașului în cui, clădirea noastră e austeră, nu avem niciun serviciu de catering sau ceva asemănător, nici măcar un dozator de apă, ar trebui să facem grevă. Scandal. 

- Vorbești și franceză? m-a interogat Cruella când m-a prins în lift.
I-am elucidat că nu. 
- Désolée', a oftat ea în graiul lui Voltaire.
Ei, las' că-ți trece. 

- O să-mi fac timp pentru tine azi, m-a informat ea (în engleză, désolée fiind că nu vorbesc franceză). Vai, dar nici n-am putut dormi de nerăbdare, cugetam eu (not). Spre norocul meu, a avut altele de rezolvat și s-a făcut ora de plecare fără să am parte de tête-à-tête cu onorabila.

À bientôt, Paris!”, i-am zis în drum spre aeroport, mirându-mă și eu că mi-am amintit expresia. E uluitor cum revin abilitățile de-a înțelege - și chiar de-a vorbi - o limbă străină, dacă ai știut-o cândva. Și eu eram destul de bună la franceză. Dar asta a fost prin liceu, adică în paleoliticul timpuriu. 

În avion spre casă am avut parte de cele mai crunte turbulențe pe care le-am experimentat vreodată - niște goluri de aer atât de brutale, încât a fost.. într-un fel. Pur și simplu îmi fugea scaunul de sub mine, dacă mă-nțelegeți. Nu m-am gândit că s-ar putea întâmpla ceva, dar o colegă de-a mea era în pragul unui atac de panică.

Trăgând linie, Parisul a fost o experiență folositoare și, cu toate că a fost foarte obositor, acum mă bucur că șeful meu a insistat la Cruella să merg și eu. Am cunoscut colegii din toate departamentele, am mai învățat câte ceva și mi-am făcut ”intrarea”, cum s-ar spune. Mi-a mai venit oarecum inima la loc, după cum spuneam la începutul articolului. Nu știu cum va fi mai departe, însă parcă am căpătat un pic de curaj. 

Acestea fiind zise, voi încheia acest articol în spiritul zilei de azi: Vive la France! 🙂

duminică, 7 iulie 2019

Un text lung despre un început greu


Ugh. Am început miercuri noul serviciu și cu greu m-am adunat să scriu acum. Nu sunt deloc sigură că mai scriu săptămâna viitoare (la drept vorbind, aș fi destul de surprinsă dacă s-ar întâmpla). 

Sinceră să fiu, nu mi-e nici mie prea clar ce mi se întâmplă și de ce actualmente mă găsesc într-un hal de depresie cum nu-mi amintesc să mai fi experimentat. M-am tot analizat zilele astea și am ajuns la concluzia că nu eram pregătită, încă, pentru un nou început - în care am plonjat pe modelul ”bâlbâdâc”. Evident, acum e prea târziu să mă răzgândesc, așa încât m-am setat pe modul ”do or die”. 

Timp de trei zile am avut parte de un proces de training atât de intens, cu atât de multă informație complet nouă efectiv ”pompată” în continuu, încât nu o dată simțeam că mi se face greață, la modul fizic. Nu e deloc un mod prea smart de-a învăța pe cineva ceva. Și sunt în măsură să știu bine asta; timp de 8 ani am învățat eu pe alții. Ce să zic, mi-ar fi plăcut o profesoară ca mine. Mereu atentă la feedback, mereu preocupată să nu fie prea mult și prea dintr-odată, motivând și încurajând, stimulând pe celălalt să gândească diferitele proceduri cu glas tare, ca să-și fixeze ideile și să înțeleagă mai bine. Mi se dusese faima că ”predau” bine, motiv pentru care am și fost relocată timp de trei săptămâni, după cum poate unii dintre voi vă mai amintiți.

Cum a fost începutul aici? De cum am ajuns, mi-am luat în primire biroul (pe care mă aștepta un laptop, cu un post-it cu numele meu pe el; nice touch, mi-am zis la momentul respectiv), apoi noul șef (cel care fusese și la interviu) m-a băgat într-un ”meeting” să-mi prezinte domeniul de activitate. După 3 ore de prezentare deopotrivă în engleză și germană, cu 'jdemii de grafice și terminologie cu totul nouă pentru mine (logistică feroviară; sincer, vă puteți închipui ceva mai fermecător? Mai ales predată la modul hei-rup), îmi fierbeau creierii. Dar n-am avut timp să-i răcoresc, pentru c-am intrat în ”proceduri” cu o tipă care, ce-i drept, explică bine, dar e la fel de echilibrată emoțional ca o curcă la menopauză. Și dă-i și bagă. Un soft cu totul nou, aplicații peste aplicații, notează aia, notează ailaltă, alte proceduri, excepții, ”ce-faci-în-caz-că”-uri și, credeți-mă, o sută și una de mii de chestii. Ai înțeles? Bun, treci la locul tău, îți dau două studii de caz, citește-le și spune-mi cum le-ai rezolva. 
Identific problema în ambele situații și propun rezolvările corecte, îmi permit să fiu mândră de mine cinci secunde, ok, acum că le știi face pe-alea să trecem să-ți predau altceva. Oare la ăștia-n firmă o fi permis să respiri? Măcar așa, din când în când, să nu uiți cum se face... 🙄 N-am când să cuget la asta, purcedem la alte ”proceduri”, 'ai de capu' meu, vorba aia, mai bine mă făcea mama știți-voi-ce... 

Joi a fost cam la fel, cu trei variațiuni în programul oricum ticsit:
-  am încercat să verbalizez etapele unui proces destul de stufos, ca să-mi clarific pașii; madam m-a ușuit că nu avem timp de așa ceva. Oooookkkk....
- am primit alte două situații de rezolvat; le-am făcut corect și p-astea și am încercat să-i explic cum am raționat. Iar m-a ușuit. 
- după cum îmi indicase șeful în prima zi, încercasem să parcurg singură anumite etape în aplicația-test (care basically pentru asta e concepută; să testezi, să simulezi, să înveți în ea, practic n-ai ce greși acolo). Cucoana s-a opărit masiv că de ce ”fac de capul meu” și că ”aici nu avem nevoie de oameni care să știe totul”. 
Da' ia mai du-te de te-mpușcă, madam.

Așa stând lucrurile, joi am ajuns acasă cu lacrimile în nas și am bocit până la culcare. Mă durea capul îngrozitor, eram epuizată de cât de mult mi se băgase pe gât în numai două zile, supărată că fusesem pe nedrept pusă la colț și total demotivată. Oare mulți angajați or fi avut care să priceapă atât de rapid încât, fără să fi avut pic de cunoștințe anterioare în branșă, să poată rezolva imediat diverse cerințe? La asta se adăuga faptul că atmosfera era destul de austeră; toți lucrau în liniște deplină, fără să scoată o vorbă ore-n șir. Pricep eu, muncă-muncă, da' mai zice careva o glumă, mai una, mai alta... Nimic, frate, doar țaca-paca în taste. 

Vineri am avut o surpriză. ”Nu-ți face griji din cauza lui X”, îmi zice șeful de cum ajung, ”așa e ea, se inflamează repede, noi ne-am obișnuit cu felul ei de-a fi”. Aha, deci a remarcat și el ce se întâmplase în ziua anterioară (nu că m-aș fi plâns eu, nici vorbă). I-am spus că n-am făcut decât să mă ”joc” în sistemul de testare, foarte bine, asta e și ideea, zice, las-o pe X că așa e ea. 
No bine, așa o fi și bravo vouă că v-ați obișnuit cu ea, da' io ce vină am? Oricum, cucoana a fost mult mai ok față de mine apoi, de unde am dedus că probabil i-o fi spus ceva între patru ochi. Acum are concediu până pe 28 iulie, să vedem cum o fi persoana care mă ”preia” de mâine încolo și pe care nu o cunosc încă.

In other news, de marți până joi sunt la Paris. Nu faceți ochii mari, că nu-i nici pe departe atât de glamour cum ar putea părea. Pasămite acolo e sediul central al companiei și e politica lor să-i ducă pe noii angajați să fie prezentați tuturor. Aparte de asta, în Paris mai lucrează doi asistenți, care ar urma să-mi mai arate diverse (eu fiind unicul asistent din Hamburg, ce pleașcă pe capul meu!). Cu mare plăcere m-aș fi lipsit de trambalarea asta, dar cine m-a întrebat? 

Altminteri, naveta e neașteptat de ușoară, munca e (ironia sorții ) exact ce-mi doream pe vremea când trudeam în depozit: birou, stând comod pe scaun, trăgând din cafea - și nu mă pot plânge de program. 
Dar, apropo de ceea ce spuneam la început, cred că  nu eram pregătită pentru asta, încă. 

N-am mai avut un concediu real de anul trecut din vară. 
Am muncit pe brânci, cu vârf de intensitate în octombrie-decembrie. 
Am fost foarte singură, după mutarea jupânului la Hamburg și asta m-a ”erodat” moral. 
Accidentul, cu tot ce a implicat. 
Despărțirea de un serviciu unde am petrecut 8 ani și care-mi devenise un fel de a doua natură.  
Mutarea, epuizantă.
Adaptarea la un loc nou - chiar dacă orașul e splendid, schimbările sunt multe și nu tocmai ușor de ”digerat”. 

Aș mai fi avut nevoie de măcar o lună de odihnă, însă n-a fost posibil. Mi-a fost teamă să refuz postul, nu aveam încredere că voi găsi curând altceva. Cred că am cerut prea mult de la mine (ca de obicei, ar zice lumea care mă cunoaște).

Dar cum ziceam - de-acum am intrat în horă, trebuie să joc. Până una-alta, sunt în depresie, dar n-am decât să-ncerc să înot în ea și, sper, să ies la mal.

Ne citim... când oi fi în stare. 

PS, că uitasem să vă zic: soft-ul e în engleză. Interacțiunea dintre noi (aia care e, fie și numai pentru a mi se explica diverse ori a mi se trasa diferite sarcini) e-n germană. Iar Help Desk-ul - care e localizat în Paris - scrie în franceză. ”Ouvrir un dossier”, am citit căpiată într-un mail de la ei.

Na poftim, Greto, experiență internațională ți-a trebuit, experiență internațională ai găsit. Joac-o p-asta!

luni, 1 iulie 2019

Automatul furăcios din Gara Centrală


Buah, hai că azi m-am enervat.

Mă duc eu la gară să-mi fac abonament lunar pe metroul ușor (abonament de asemenea valabil și pe autobuz și pe metroul subteran). Stăm la o coadă oarecum intimidantă la centrul de profil, în sfârșit ne vine rândul, povestim cetățeanului de la ghișeu păsul nostru. Să vedeți, vă trebuie poză. Ne gândiserăm la asta și aveam una pe stick, dar nu e bună, trebuie în format fizic. Duceți-vă la magazinul X, au imprimantă de fotografii, alegeți cel mai mic format de-acolo și reveniți.

Ok, hai la magazinul cu pricina (în incinta gării). Stick-ul nostru nu e citit de calculatorul de-acolo (am mai avut o dată situația asta cu el și se pare că, fiind de 64 GB, apar ceva probleme când e introdus într-un computer pus la dispoziția publicului), jupânul instalează un App solicitat de sistem, salvăm poza, hai s-o printăm. Cel mai mic format disponibil e 10 x 15. Dubios, zic. E prea mare, cum poate fi folosită la o legitimație de transport? Dar a grăit cetățeanul că ”cel mai mic format”, poate au vreun scanner acolo și-o micșorează. O ști el ce spune, am conchis noi, într-un acces de optimism deșănțat.

Ne întoarcem triumfători cu poza, cetățeanul se uită împăiat: ”ah, păi e cam mare”. Da, la asta ne gândeam și noi, dar ați zis cel mai mic format. ”Știu c-am zis, dar e mare”.

Bravo, Pătrățel, ce perspicace ești tu 😏 Tot în incinta gării se găsea o cabină de-aia individuală de făcut poze de pașaport sau buletin. Eu mormăi ceva că nu-s machiată și arăt ca un spanac fiert (umblaserăm și cu alte treburi, eram obosiți și nu mâncaserăm de dimineață), jupânul mă poftește să-mi bag mințile-n cap că doar ”cine crezi că se uită la legitimația aia” - cum cine, controlorii! - pătrund în cabină, poza costă 6 euro și se achită la final. Mă las pozată și introducem o bancnotă de 5, dar moneda de 1 euro care mai trebuia nu se lasă băgată neam în fanta corespunzătoare. Omul încearcă de mai multe ori, între timp mai apar doi tineri care voiau să-și facă fotografii în exact același scop ca și mine, se uită și ei pe acolo. Or fi mai multe fante de introdus monede? Nu, hotărât lucru - e numai una, dar moneda nu e acceptată nici cu slujbe.
Ne uităm după un număr de telefon la care se poate suna în caz de deranjamente. Nimic. Culmea era că n-aveai nici posibilitatea să anulezi totul și să primești înapoi banii pe care-i dăduseși deja.
Și-atunci ne-am asumat situația, care - credem noi - nu era deloc o întâmplare și am introdus încă o bancnotă de 5 euro, pe care aparatul a ”supt-o” prompt.
Un afiș mare și lăbărțat ne informa că automatul nu dă rest. Frumos, mulțumim de avertisment, dar nu mai aveai loc să pui și-un număr pentru inevitabilele, aș zice, deranjamente?

Așa stând lucrurile, am concluzionat că manțocăria asta nu e deloc întâmplătoare.

- cabina e poziționată chiar vis-à-vis de centrul de emitere abonamente (ergo are ”vad” bun, nu toată lumea știe să vină pregătită cu poze tip pașaport);
- prețul e suspect - ca să achiți 6 euro, e musai să introduci cel puțin o monedă (și cum lumea nu prea umblă cu monede în portofel, majoritatea va pune mai întâi o bancnotă de cinci);
- nu se putea plăti pe card; 
- moneda aia chiar NU a putut fi introdusă în fantă (dacă aș fi fost singură, probabil aș fi concluzionat că sunt tâmpită din punct de vedere tehnic, da-n jupân am încredere); 
- niciun număr disponibil pentru a anunța problema;
- nu puteai storna operațiunea ca să-ți primești banii înapoi;
- aparatul nu dădea rest. 

Să le fie-n ciorbă cei 4 euro pe care mi i-au furat. 

PS: exact cum anticipasem, arăt ca naiba pe schiuri în poza aia. Da' acu' am legitimație, na.