Salată de weekend (57)

La drept vorbind weekend-ul e ca și dus, dar vedeți și voi ce destoinică sunt. Azi v-am pregătit ditamai castronul de salată, să țină pentru următoarele două săptămâni în care voi absenta motivat. Aceasta pentru că mâine zburăm către Portugalia, o țară unde niciunul dintre noi nu a mai fost, dar despre care am auzit numai lucruri bune și foarte bune.

Așa stând lucrurile, m-am întrebuințat serios și înfăptuit-am mândrețe de salată. Poftiți de vă înfruptați.

👀 Scriam mai demult că, indiferent în orice oraș ajung să mă plimb, inevitabil mă binoclez cu interes în vitrinele Louis Vuitton. Nu că m-aș regăsi în publicul țintă, păcatele mele cele mari și grele; însă ceva la modul ”hai să vedem ce ciudățenii au ăștia”. Și de fiecare dată găsesc plenty, onorabilul Vuitton și hainele pentru oameni normali neavând prea multe în comun 🧐.
Bunăoară, când am fost la Veneția în primăvară, am dat peste asta:

Bling-bling îmi fac ochii numai cât mă uit la ea (și de fiecare dată am impresia, în primul moment, că n-are cap. Are, da' e camuflat). Așa, deci iată ce mă-ntreb eu: exact în ce este înveșmântată respectabila? Chestia de pe ea este pijama? Dacă mă-ntrebați pe mine așa arată, dar dacă este pijama de ce e accesorizată cu poșetă? Se duce la culcare cu poșeta după ea? Și dacă nu e pijama, de ce seamănă foarte bine cu una?
Greu să fii ne-stilat ca mine, vă spun.

🙄 Din categoria ”enigme existențiale”: voi știați că dischetele demachiante au termen de valabilitate? Nici eu nu avusesem idee, dar mi-a spus o colegă și din curiozitate le-am cercetat și pe ale mele. Și ce să vezi.

După cum se vede, sunt valabile zece ani. De ce ar avea deci un termen de valabilitate? Se strică fibrele de bumbac din care sunt făcute? Se deteriorează rețeaua de fibre? Se întristează dischetele dacă nu sunt folosite un deceniu? Serios, nu mă prind care-i faza și pace bună.

🥸 Acum vreo câteva săptămâni am comandat pe Amazon o husă pentru noul meu telefon de serviciu (un Samsung. Veți vedea mai jos de ce am considerat necesară precizarea). Totul în ordine, am primit-o și mi-am văzut de-ale mele, numai că recent Amazon și-a amintit de mine și s-o fi gândit să-mi stimuleze comportamentul de achiziție  (parcă așa se zice în Marketing). Și iată ce-a ouat:

Grăiește deci amicul Amazon: ”având în vedere ce ai comandat, iată o recomandare personalizată”.
Eu (uitându-mă ca rața-n beci): ”care e legătura, că ambele încep cu S?” 🧐
Și da, am click-ăit pe link-ul unde trebuia să văd de ce a fost făcută această recomandare. Îmi arăta cutii de porridge. Mâna sus care mai pricepe ceva. (Vorba unei amice: Samsung l-a făcut pe Shakespeare terci 😁).

🤓 Vă mai amintiți că vă povesteam despre faptul că unii îmi pocesc numele zicându-mi Anita? Eh, fenomenul s-a extins și la cei cu care lucrează jupânul.

Like husband, like wife, concluzionez eu 😂😂😂.

🎂 Luna trecută am mai îmbătrânit un an și, așa cum a devenit o tradiție la noi în firmă, am găsit biroul împodobit și decorat de mi-era și milă să stric mezanplasul (dar trebuia să mă apuc de lucru, iată un factor motivațional suficient de puternic).

Pân-aici toate bune, frumoase și colorate; dar să privim mai îndeaproape decorațiunile de pe monitoare...

”Păi nu tot zici tu că-ți omori clienții, îi castrezi și alte chestii sângeroase? Ne-am gândit să te sprijinim în acest demers”. Voilà ce vasăzică spiritul de echipă, dom'le. Tinere Pandelică, de-aș fi în locul tău aș da dovadă de ceva mai multă prevedere și considerație înainte de a-mi scrie (încă) un mail care începe, cum altfel, cu ”Dear” și e plin de aiureli 😈.

🛶 Să tot fie vreo 10 zile de când pe Facebook s-a creat o mică, dar foarte amuzantă, dispută pornind de la o afirmație de pe site-ul G4 Media. Mai exact, de la asta:

Previzibil, sursa amuzamentului a fost folosirea cuvântului ”feribot”, desemnând o ambarcațiune care cu siguranță nu era cunoscută pe vremea scrierilor lăsate de grecii antici. Termenul corect, folosit și în mitologie, este ”luntre”, desigur. Lumea părea să fie în consens, ciudat era doar cum de s-a tradus literal de maniera asta, fără pic de gândire critică.

Frățiuer, și unde nu apare o doamnă avocat, plină de țâfnă.

”De unde știți că era luntre și nu feribot? Ați fost acolo să vedeți? Citiți ce înseamnă feribot, să vedeți că nu e greșit. Luntrea este numai un cuvânt cu care sunteți voi mai obișnuiți. Citiți în engleză. Feribot este un neologism intrat în limba noastră, cu care nu sunteți obișnuiți”.
Lumea încearcă în fel și chip să-i explice: în mitologie nu apărea cuvântul feribot, termenul agreat este „luntre”, există inclusiv picturi pe vase antice arătându-l pe Charon într-o luntre...
Doamna avocat nu se lasă. Ce și-o fi zis, păi ori demonstrez cu asupra de măsură că sunt îngrămădită și arogantă, ori nu.
”E grea lingvistica, văd. Feribot este Ferry Boat, barca zânelor. Of. Care este acel zeu care folosea bărci? Ofof”.
(Remarcați, e și spirituală, nu așa oricum).
Oamenii se străduiesc în continuare să o lămurească: a tradus literal, de aici confuzia. ”E greu cu mitologia”, suspină doamna, cu sanchi-ironie și continuă netulburată: ”Dvs. nu înțelegeți engleza și vă bazați pe surse informative neacademice. Cuvântul vine din engleză și tipul ăsta de ambarcațiuni de transport așa cum era și a lui Charon, după mitologia greaca au fost denumite așa”.

Am lăsat textul doamnei nealterat, dar dintr-un survol vedem un pleonasm și o oarecare incoerență. Unii au continuat să-i explice, alții au ales să se amuze. Cândva, doamna a ales să nu mai răspundă. QED, sau ceva...

Acestea fiind zise, mă duc să văd de ce mă mai apuc. Voi să fiți cuminți și să ne citim cu bine peste două săptămâni, când sper să am de povestit mult și frumos 🙂.

Unii oameni sunt pentru totdeauna

Doamna despre care vă povesteam că am vizitat-o în aprilie, făcând numai pentru ea un drum de aproape 1.200 de kilometri dus-întors în două zile, a plecat. Undeva departe, în necuprins, de cealaltă parte a Lunii. Acolo unde, sper, ne vom regăsi cu toții cândva.

Nu pot spune că vestea a venit ca o surpriză - nu după cum o văzuserăm în urmă cu două luni și jumătate - și pentru ea este mai bine așa. Dar asta nu înseamnă că n-am fost triști.

E greu de pus în cuvinte ce-a însemnat ea pentru noi, acum când nu mai e. Un om străin care ne-a îndrăgit și, fără cuvinte, cumva ne-a ”adoptat” și ne-a călăuzit prin tot ceea ce înseamnă începutul unei vieți într-o țară a cărei limbă încă nu o cunoști.
De fapt, a făcut mult mai mult decât atât. Cred că dacă aș detalia tot ceea ce a făcut pentru noi, n-aș termina de scris nici până mâine 🙂.

Ne-a ajutat să ne găsim două din cele trei apartamente în care am locuit pe parcursul primilor noștri 12 ani, petrecuți în Bayreuth. Și când spun ”ne-a ajutat” mă refer că a venit cu noi la discuția cu proprietarii și, fără s-o spună direct, a reprezentat un fel de garanție pentru noi și seriozitatea noastră. Deh. Altfel se uită localnicii la tine când te văd împreună cu unul de-al lor, tu fiind un emigrant cu venit mic și vorbind o germană, hai să zicem foarte aproximativă.
A mers cu omul meu la medic atunci când a fost vorba de consultații importante, cu mare greutate pentru viitor și el încă nu vorbea limba suficient de bine pentru a înțelege detalii substanțiale, care aveau să cântărească mult în deciziile ulterioare.
Și acestea sunt numai două exemple din cele multe. Foarte, foarte multe.

Într-o țară străină, anii începuturilor sunt în mare parte copleșitori. Atât de multe necunoscute. Atât de multe lucruri de aflat, de înțeles, de absorbit. Atât de multe hotărâri de luat, deși tu poate nu înțelegi decât ideea generală din hârtiile pe care ți se cere să le semnezi. Este o presiune aproape imposibil de descris în cuvinte, care nu te părăsește nicio clipă. Sigur, se estompează cu anii, pe măsură ce înveți, capeți experiență, te obișnuiești, îți faci cucuie și te călești.
Dar până se întâmplă asta, simți de multe ori cum ți se înnoadă nervii în stomac. Și cu atât mai confortabil este să ai pe cineva alături, care te îndrumă în tot marasmul ăsta. Nu rezolvă problemele în locul tău, nu are cum și nu asta este ideea; dar sprijinul și sfaturile venite de la cineva care cunoaște mersul lucrurilor sunt neprețuite.

Și multe, multe i-am povestit. Uneori stăteam cu orele la ea în vizită (chestie foarte atipică pentru un neamț) și nu simțeam cum a trecut timpul. Sau vorbeam câte două ore la telefon, dezbăteam diverse subiecte la ordinea zilei, îi spuneam ce-am mai făcut, ne deschideam sufletul, ne vărsam amarul sau dimpotrivă - râdeam uneori de ne dureau coastele.
I-a cunoscut pe aproape toți ai noștri - mama, tata și soția lui, mătușa și unchiul meu din Statele Unite (care ne-au vizitat în 2012), o bunică, socrii mei, fratele jupânului și cumnata mea, niște prieteni, o mătușă de-a jupânului. Toți aceștia au fost la ea acasă, unii de mai multe ori. Devenise și ea un membru al familiei, în multe privințe era ”de-a noastră”.

N-am fost mereu în consens, ba chiar din contra. De-a lungul timpului ne-am certat nu de puține ori, pentru că-n multe privințe aveam păreri diferite. Uneori a fost nedreaptă, uneori noi prea repeziți. Însă, ca-n orice familie, aș putea spune - when all is said and done nu astea sunt lucrurile care contează și nu astea sunt lucrurile care rămân. Ani și ani la rând ne-a fost aproape și acum când ea nu mai e, înseamnă cu atât mai mult pentru noi faptul că am văzut-o încă o dată și ne-am luat rămas-bun, în gând.

Vom păstra doar momentele frumoase și râsul, ne rămân amintirile și eterna recunoștință. O parte din ceea ce suntem astăzi i se datorează și ei și n-o vom uita niciodată.

Fie-ți somnul liniștit și drumul luminat, Ingrid.  Ne vom aminti de tine întotdeauna.

”Ce femeie superioară ești tu, Mărioarăăă....” 🙄

Săptămâna asta am fost de-o vrednicie înspăimântătoare, voilà de vedeți.

(Citatul din titlu este inspirat de nemuritoarea scenetă în care au jucat Toma Caragiu și Tamara Buciuceanu-Botez. Dacă se-ntâmplă să n-o știți, v-o recomand, e catalizator garantat al bunei dispoziții - și al nostalgiei, totodată... O găsiți pe Youtube, aici).

🙉 Din motive de bilanț trimestrial am avut în vizită aproape tot biroul din Paris și jumătate din cel britanic; punându-ne și pe noi la socoteală, se numește c-am fost 35 de oameni pe-o suprafață de vreo 120-și-ceva de metri pătrați timp de 3 zile. Am reușit să nu ne strângem de gât, ba chiar să și lucrăm, inclusiv să vorbim la telefon civilizat și demn 🤫. Mare lucru, vă spun.

🚂 Într-una din zile am vizitat un terminal de încărcare - al treilea ca mărime din Germania. Era pentru prima dată când ajungeam într-o astfel de locație și chiar am fost impresionată de tot ceea ce am văzut.

Iată, bunăoară, în imaginile de mai jos este o macara de încărcare - se deplasează pe șine și este echipată cu un dispozitiv care plasează containerul de câteva zeci de tone pe vagonul aflat dedesubt.

Pus așa în cuvinte nu sună a fi cine știe ce, dar credeți-mă că este impresionant. Mă uitam în jur și reflectam că-n urmă cu patru ani (împliniți acum 2 săptămâni) n-aveam de gând să rămân nici câteva luni în compania asta sau în domeniu; arc peste timp, astăzi nu mi se mai pare deloc exclus să rămân în branșa feroviară până la pensie. Este o lume fascinantă, după ce ajungi s-o cunoști cât de cât.

În terminal există mai multe astfel de macarale și-am fost invitați să ne urcăm pe una din ele; păi se putea să nu profite a voastră de oportunitate? 😀

Hai că-mi stă bine, vorba lu' tata: ”șantieristă ai fost de când te știu” 😂😂😂.

🫑 Ei, și fiind eu femeie superioară, după ce m-am dat jos de pe macara apucatu-m-am de cratițe. Mă rog, nu chiar imediat, dar astea sunt detalii. Fapt este c-am manufacturat ardei umpluți, cu nesfârșită migală și pricepere. Pe care i-am mâncat, parafrazându-l pe maestrul Mălăele. Și-au fost foarte buni, iaca. Jupânul a glăsuit cum că să recidivez în această nobilă îndeletnicire 🙄 (ultima parte e de la mine).

🎾 Ultima nu se încadrează musai la superioritatea-mi deja confirmată, dar am urmărit finala masculină de la Wimbledon azi și mi-a plăcut la nebunie. O finală de vis, un adevărat spectacol. Mă bucur că am ajuns să cunosc suficient de bine acest joc (la nivel strict teoretic, silvuple, nu mă bănuiți de vitejii, că parol nu e cazul) încât să pot aprecia un meci cu adevărat fabulos.
Și-am ținut cu Carlos Alcaraz, deși după primul set îl boscorodeam: ”văleu, copchile, te-ai scăpat în izmene” 😊.

Ce (mai) fac în ultima vreme

Fără să-mi fi propus asta în mod expres, de câteva luni încoace m-am pomenit că am început să fac mai multe lucruri pentru mine.

- Psihoterapie. O oră pe săptămână. Am răbdare, nu aștept miracole peste noapte (între noi fie vorba nu m-aș fi supărat dacă totul ar fi funcționat rapid și ușor, țac-pac, știu, vrabia mălai visează....), sunt mai atentă la mine, îmi fac temele și sper că-mi va fi de folos.

- Meditație. Asta e ceva foarte nou pentru mine (recomandată de terapeut, dar nu numai; el a fost singurul pe care l-am ascultat când mi-a prezentat opțiunea, emoticon_smerit 😊) și am început cu minimum posibil: 5 minute pe zi. Nici aici nu aștept miracole, sper însă că tot ceea ce am auzit până acum pe subiect se va confirma și-n cazul meu și că mă va ajuta. Nu apelez la metode ajutătoare gen muzică sau aromaterapie, pentru că vreau să mă obișnuiesc de la început cu experiența propriu-zisă, nu să o cosmetizez.

- Sport. În treacăt fie zis, ar fi trebuit să mă fi apucat demult, dar decât deloc, bine și-acum - mergem amândoi la sală de-o lună și jumătate, mai exact. Suntem la genunchiul broaștei (iar broasca nu e prea înaltă, știți 🙄), dar nu ne lăsăm.
Și nu, nici aici nu aștept minuni subite, deși nu m-aș supăra deloc dacă mâine dimineață aș vedea-o în oglindă pe Cindy Crawford la 30 de ani și ia mai termin-o cu prostiile, băi Greto, că până și caii verzi pe care-i înșiri pe toți pereții fac revoluție 😒.

- Citesc mai mult, mă uit la câte un documentar și asta mă face să mă simt bine. Mă detensionează, după (încă) o zi în care mi-am lăsat toți clienții în viață 🤓 - ceea ce nu e mereu ușor, vă rog să mă credeți. Bunăoară, dragul de Pandelică habar n-are cât de des se află pe punctul de-a i se suci gâtul.

Una peste alta, toate cele de mai sus îmi spun că am foarte mult de muncă, în foarte multe privințe. Dar nu mă grăbesc nicăieri. Dacă aș mai învăța și să am răbdare cu mine, cred că ar fi un pas imens. Deloc întâmplător, este probabil și cel mai dificil dintre toate.

Prin hățișurile comunicării internaționale

Clienții noștri sunt uneori simpatici, asta când nu ne aduc în starea de-a le dori să le sucim gâtul și să le facem freza cu grenada. Ceea ce se întâmplă foarte des. În apărarea lor, mai au și momente de normalitate, cu atât mai apreciate cu cât sunt mai rare chiar și decât clipele de luciditate ale clientului meu preferat, Pandelică. Dar nu despre el voiam să vă povestesc azi.

🤠 Într-o zi am avut o îndelungată conversație cu un alt client al meu - elvețian, genul ăla care se așterne la discuții inclusiv pentru câțiva euro când discutăm despre refacturări. Nu reușeam să ne punem de acord pe niște chestii, eu ziceam că e laie, el că-i bălaie cu picățele, ”Herr Cutare, paragraful X din contract zice că aia”, ”Da, Frau N., dar nu menționează și că ailaltă”, ia-o așa, cârmește-o pe dincolo, stai c-o fi, nu sta c-o păți, ne-am tot despletit minute-n șir.

La un moment dat, omul oftează din rărunchi.
- Frau N... îmi amintiți de nevastă-mea.
- Adică am întotdeauna dreptate? (😁)
(Pauză șocată).
- Nuuu, adicăăă... Eu nu spun că nu aveți dreptate, dar ...

Ocazie cu care mi-am însușit o nouă expresie în germană: ”nicht Unrecht geben”. Tradus mot-à-mot, înseamnă ”a nu da nedreptate”. Să mai spună careva că germana nu e o limbă expresivă și plină de diplomație 🤓.

Povestindu-i ulterior șefei mele, a mustăcit. ”Adică în general te place, dar are și momente când îi vine să te-arunce pe geam”. Reciproca valabilă, ce pot să zic 😀.

🥸 Un coleg e în concediu și eu îi fac backup pentru câțiva dintre clienți. Unul dintre aceștia e un ceh care vorbește prost germana și deloc engleza. Omul se străduiește și Deepl e prietenul lui cel mai bun, dar comunicarea cu el este un demers îndeobște aventuros.

Zilele trecute îmi scrie supărat despre un atelier care trebuie să producă o piesă, necesară pentru reparația unui vagon și indisponibilă ca atare pe piață. Atelierul ne fusese recomandat chiar de el, le-am trimis desenul după care trebuia să execute piesa, numai că n-au respectat niște parametri și-a ieșit o struțocămilă cu picioare de hipopotam, care în niciun caz nu poate fi folosită. Timp pierdut, bani, nervi.

- Frau N., răbufni omul pe mail, așa și așa... Îmi pare rău, atelierul ăsta e impotent!

Am fost cât pe ce să împroșc bunătate de cafea pe tastatură 😂😂😂. Le-am povestit și celorlalți și mai că nu s-au împrăștiat pe jos, povestea a intrat deja în folclor.

Păi ori comunicăm internațional, ori ce facem aicea 🙄.

Două cărți de dezvoltare personală pe care le recomand

Astăzi aș vrea să vă povestesc despre două cărți pe care le-am citit. Am început așa solemn pentru că, dacă mi-ar fi zis cineva acum jumătate de an că voi citi și recomanda cărți de dezvoltare personală, l-aș fi suspectat pe respectivul că e într-o doagă (și aia de-abia se mai ține). Însă mi-au fost recomandate în cadrul terapiei și fiecare dintre ele a fost o revelație pentru mine. Așa că m-am gândit să vă spun despre ele, poate vi se vor părea interesante.

”5 tipuri de persoane care îți pot distruge viața”, de Bill Eddy

A fost cea dintâi recomandare pe care am primit-o și am devorat cartea într-o săptămână. După cum spune chiar titlul, sunt analizate în profunzime cinci tipuri de personalități conflictuale pe care inevitabil le întâlnim de-a lungul vieții (în familie, în cercul de cunoștințe sau dacă am tras lozul norocos 🙄, în ambele. Ca și mine, desigur).

Nu c-ar fi un fapt ieșit din comun, de altminteri - studiile citate de autor spun că aproximativ 1 din 10 oameni are o personalitate înalt-conflictuală. Și cei mai mulți dintre ei nu sunt conștienți de asta, desigur. Dintr-o perspectivă optimistă, asta înseamnă că aproximativ 90% dintre toți cei cu care avem de-a face sunt în regulă, deci putem spera că nu vom ajunge cu toții să dăm bună ziua pițigoilor pe stradă.
Aceste cinci tipuri sunt personalitățile narcisice, borderline, antisociale, paranoide și histrionice.
Este foarte interesant să citești caracteristicile fiecăreia dintre ele și apoi să le ”identifici” în anturajul tău. Autorul propune un model foarte simplu - WEB: Words (Cuvintele pe care ceilalți le spun) + Emotions (Emoțiile manifestate de respectivii, de multe ori disproporționate) + Behavior (Comportament de asemenea dus la extrem și de multe ori concretizat în forme de abuz psihologic, verbal și uneori și fizic).
Pentru mine, cartea aceasta a constituit un răspuns la câteva întrebări pe care le tot căram după mine de ani de zile (pe alocuri însoțite de vinovăția aferentă, sau în tot cazul de întrebări din categoria ”dar oare n-oi fi făcut/ zis și eu ceva....?”). Nu, n-am zis și nici n-am făcut. Personalitățile narcisice și borderline, care au fost foarte prezente în viața mea, m-ar fi făcut terci oricum. Astăzi cred că aș fi mai bine pregătită să le fac față, pe-atunci însă nu era cazul.
Cele cinci tipuri de personalități conflictuale au caracteristici de sine stătătoare, dar unele dintre acestea se și întrepătrund, regăsindu-se în mai multe (de exemplu trăsăturile histrionice se întâlnesc și la alte personalități conflictuale). Asta pe de-o parte e bine, fiindcă-i poți identifica mai ușor; pe de altă parte face ca interacțiunea cu respectivii să fie cu atât mai dificilă.
Cartea prezintă și un set de recomandări menite să ne ajute să ne descurcăm mai bine cu acești oameni zi de zi; pe unele dintre ele le-am aplicat fără să știu că ar fi fost teoretizate (și au dat rezultate, dar fusese ceva banal), pe altele probabil că nu aș avea curajul, sau abilitatea de a le pune în practică. Poate alții sunt mai îndemânatici decât mine în privința asta. Însă cum spuneam, pentru mine a fost important că m-a ajutat să-mi clarific niște chestiuni vechi. Și să mă mai eliberez de muntele de vină pe care-l car după mine de peste două decenii.

”Cum să-ți reinventezi viața”, de Jeffrey E. Young și Janet S. Klosko

Mi-a luat mult mai mult timp s-o citesc decât pe cea anterioară, dar era de așteptat; este mult mai cuprinzătoare, cu mult mai multe informații și mi-am scos notițe din fiecare capitol.
Titlul nu-i face dreptate fiind mai degrabă senzaționalist, însă conținutul e foarte valoros. Este practic un manual de terapie cognitivă. Sunt analizate 11 stereotipii de comportament (numite de autori ”capcane mentale”) care ne afectează atât pe noi înșine, cât și pe cei din jur, în special membrii familiei.

Spicuiesc câteva exemple: capcana abandonului (teama de singurătate, sensibilitate excesivă, anxietate), capcana neîncrederii și abuzului (stimă de sine scăzută, lipsa sentimentului de siguranță), capcana izolării sociale care cred că se subînțelege, a dependenței emoționale de cei din jur, a vulnerabilității (care se dovedește a fi extrem de puternică în cazul meu) sau a standardelor nerealiste. Mai sunt și altele, cum spuneam și mă regăsesc în foarte multe dintre ele.

Cartea oferă foarte multe exemple practice și pentru fiecare ”capcană” există chestionare de autoevaluare, pe baza cărora poți identifica în ce măsură ți se aplică. Se analizează fiecare tipar comportamental specific și sunt prezentate strategii de modificare treptată a comportamentului, pe principiul ”cu pași mici, începând cu ce e mai ușor și avansând treptat spre abordarea problemelor dificile”.

A fost pe alocuri șocant să citesc această carte; aveam senzația aia stupidă că autorii trebuie să mă fi cunoscut personal, altminteri cum e posibil să fi descris exact ce mi s-a întâmplat mie și tiparul meu de comportament în cutare sau cutare situație? Desigur, realitatea este că nu sunt deloc un caz singular (și nici deosebit, din ce constat), ceea ce este în sine încurajator: există șanse să mă curăț la creier. (Care creier, că veni vorba, de ceva timp se scoate singur din minți 😒).

Vă recomand așadar aceste cărți, dacă simțiți că aveți întrebări fără răspuns referitoare fie la voi înșivă și anumite lucruri care vă preocupă sau apasă, fie la persoane din familie sau anturaj. Este posibil să vă elucidați câteva aspecte și, cine știe, poate chiar să găsiți niște soluții.