vineri, 29 aprilie 2011

Cinci clipe din viata mea (II): aplaudandu-l pe Zubin Mehta

Dupa cum spuneam acum cateva zile, astazi, in ziua in care dirijorul Zubin Mehta implineste trei sferturi de veac, imi aduc maruntul omagiu publicand un articol pe care l-am scris cu aproape sase ani in urma, dupa ce fusesem la un concert dirijat de el in cadrul Festivalului "George Enescu".

 A fost, intr-adevar, o seara pe care n-o voi uita niciodata. 


O seara de magie si dramatism al interpretarii, sub bagheta dirijorului Zubin Mehta


Cea de a XVII-a editie a Festivalului International "George Enescu" ar putea fi caracterizata, in contextul de fata, ca fiind o nesfarsita cutie miraculoasa, de unde apar necontenit cadouri la care visam de mult si pe care nu credeam ca le vom primi vreodata. Alaturi de cateva mii de spectatori, am primit un astfel de cadou in seara zilei de 11 septembrie, cand s-a desfasurat unul dintre cele doua concerte sustinute in cadrul acestei editii a festivalului de Orchestra Filarmonica din Israel si dirijate de inegalabilul Zubin Mehta. Impreuna, acestia i-au readus la viata pe Wolfgang Amadeus Mozart si pe Gustav Mahler, oferindu-ne posibilitatea de a-i cunoaste dintr-o noua perspectiva si de a-i intelege asa cum nu am fi putut sa o facem in alte conditii.

Nu stiu daca am fi auzit vreodata de medicul Zubin Mehta... si cu atat mai putin, nu stiu daca ar fi fost posibil sa influenteze atat de multi oameni, asa cum o face in calitate de dirijor. Iti suna neverosimil? Cu toate acestea, initial Zubin Mehta intentiona sa devina medic. La varsta de 18 ani, a abandonat insa ideea unei cariere in medicina si s-a inscris la Academia de Muzica din Viena. Sapte ani mai tarziu, conducea atat Orchestra Filarmonica vieneza, cat si pe cea din Berlin, iar mai tarziu, in 1969, s-a alaturat orchestrei filarmonicii israeliene. In 1977 a fost numit director pe viata al acestei formatii si de atunci, continua sa concerteze impreuna.

Coroborand concerte, sesiuni de inregistrari si turnee, Zubin Mehta a dirijat pana in prezent peste 1600 de concerte in intreaga lume. La unul dintre acestea am avut privilegiul de a ma afla in sala...

Repertoriul concertului din aceasta seara include simfonia "Jupiter", de Wolfgang Amadeus Mozart (ultima lucrare a sa de acest gen) si simfonia a VI-a "Tragica", de Gustav Mahler.

Sala Palatului, unde se desfasoara concertul, devine treptat neincapatoare pentru multimea celor doritori sa impartaseasca o mostra de perfectiune, asa cum sunt recunoscute toate spectacolele sustinute de orchestra filarmonicii israeliene sub bagheta maestrului Zubin Mehta. La ora 19.30, dupa ce membrii orchestrei si-au ocupat locurile, dirijorul apare pe scena. Pentru o clipa, nu se inregistreaza nici o reactie vizibila in randul auditoriului. Cu siguranta ca, asemeni mie, spectatorii sunt coplesiti de prezenta impunatoare a lui Mehta. Aplauzele cu care il intampinam nu reprezinta, asa cum se va vedea, decat "uvertura" celor din finalul concertului... 

Simfonia "Jupiter", de Wolfgang Amadeus Mozart - noblete si grandoare

Lucrarea aceasta este considerata de majoritatea criticilor drept capodopera simfoniilor compozitorului, fiind, alaturi de celebrul Recviem, piesa cel mai des interpretata de majoritatea orchestrelor care aleg lucrari ale lui Mozart. "Extrem de intensa, patimasa, artistica, patetica, sublima" - sunt numai cateva dintre epitetele prin care criticii au descris aceasta compozitie.

Pentru Mozart nu a fost decat "o simfonie", dar auditoriul i-a atribuit cele mai diverse denumiri: vorbitorii de limba germana i-au spus "simfonia cu fuga finala" (fuga fiind definita drept o forma muzicala polifonica pe doua sau mai multe voci, in care o melodie expusa de o voce este reluata pe rand de celelalte voci si dezvoltata dupa o serie de legi specifice); in Marea Britanie a devenit "Jupiter", un nume atribuit de un impresar. Explicatia este simpla: germanii si austriecii interpretau muzica din perspectiva laturii intelectuale, concentrandu-se asupra aspectelor de ordin tehnic ce distingeau simfonia de alte lucrari de acelasi gen, in timp ce britanicii au facut o serie de asocieri de ordin neoclasic: maiestuozitate, noblete si nemurirea zeilor.

Simfonia "Jupiter" vorbeste despre dragostea de muzica a fiecaruia dintre noi, indiferent ca o constientizam sau nu. Pe de o parte, avem ocazia sa savuram constructia complexa si influentele incontestabile ale secolului al XVIII-lea, prezente in textura sonora; pe de alta parte, impartasim splendoarea trompetelor si a tobelor, exprimand dramatismul si emotia puternica din cea de a doua parte.

Lucrarea incepe cu o juxtapunere clasica de ritm intens, respectiv lent - amploarea orchestrei in ansamblu si serenitatea corzilor. Este cumva asemanator cu ceea ce ar fi scris compozitorul Antonio Salieri, sau oricare altul contemporan cu Mozart care ar fi incercat sa ne capteze atentia. Dar simfonia "Jupiter" este o piesa care ne permite noua, ascultatorilor, mici pauze de ritm si forta dramatica, "inselandu-ne" parca pe alocuri prin acordurile lente, numai pentru a reveni la maximul de intensitate cateva clipe mai tarziu... Numai Mozart ar fi fost capabil de asa ceva.

Andantele din partea a doua, opunandu-se ritmului navalnic din prima parte, este reprezentativ pentru stilul componistic al lui Mozart. Atat de mult, incat atunci cand Joseph Haydn a primit vestea mortii compozitorului, a inclus aceasta sectiune in simfonia numarul 98 la care lucra la vremea respectiva. Desi este scrisa in cheie majora, este intunecata si ravasitoare; gingasele viori confera o nota de intimitate care creste mereu in intensitate, pe fundalul unui acompaniament fascinant si rascolitor.

Poate ca britanicii au recunoscut nemurirea acestei formidabile simfonii, dar germanii au mers drept la tinta facand referire la fuga finala drept elementul central si definitoriu al lucrarii. Si poate ca, asa cum spunea profesorul lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, Mozart "a imprimat un ritm mult prea puternic", dar energia si ambitia demersului sunt factorii care confera valoare simfoniei. 

Simfonia a VI-a "Tragica" de Gustav Mahler - expresia dramei unui mare compozitor

Gustav Mahler (1860-1911), compozitor si dirijor german, a ramas in istoria muzicii ca fiind unul dintre cei mai importanti compozitori post romantici, mai ales datorita celor noua simfonii si a ciclului de lucrari vocal simfonice intitulat "Cantecul Pamantului".

Lucrarea aceasta, considerata apogeul creatiei lui Mahler, este unica intre compozitiile sale prin faptul ca se termina intr-o nota incontestabil tragica. Toate celelalte simfonii se finalizeaza in acorduri vesele, intr-o nota generala de optimism, cu exceptia celei de a noua, al carei final este descris ca exprimand o resemnare tacuta in fata inevitabilului... Majoritatea criticilor sunt de parere ca tonul neasteptat de tragic in care se termina simfonia a VI-a este cu atat mai surprinzator cu cat a fost scrisa intr-o perioada in care compozitorul traia unele dintre cele mai fericite momente ale vietii - cu un an inainte, in 1902, se casatorise, iar intre timp devenise tata.

Mahler a fost insa un ganditor, torturat de dorinta de a descoperi sensul existentei umane. Contestat de unii, idolatrizat de altii, compozitorul avea convingerea ca, prin muzica simfoniilor sale, este in masura nu numai sa-si exprime aceste framantari, dar sa le si gaseasca o solutie, in cautarea careia s-a aflat in permanenta. Unii dintre admiratorii sai spuneau ca Mahler s-a luptat mereu cu destinul, iar in Simfonia a VI-a el recunoaste dimensiunea implacabila a acestuia si se resemneaza, desi nu in tacere si nu fara a-si exprima neputinta...

Ca mai toate simfoniile lui Mahler, lucrarea este conceputa pentru o orchestra extrem de complexa. Pe scena isi fac aparitia treptat patru flauturi, doua piculine, patru oboiuri, clarinete, corn englez, patru fagoturi, opt corni francezi, sase trompete, trei tromboane, tuba, timpani, tobe, trianglu, clopotei tubulari, xilofon, doua harpe, precum si multiple instrumente cu corzi (viori, viole, violoncele si contrabasuri). Mai sunt si alte instrumente, insa fie sunt amplasate in planul secund si nu le pot vedea, fie... nu le recunosc.

Simfonia este structurata in patru parti si incepe in forta, cu interventia corzilor, oboiurilor si a trompetelor, iar sonoritatile sunt dure si socante. Simt cum, involuntar, imi tin respiratia, fiindu-mi parca teama ca as putea tulbura armoniile ce au inundat sala.

Acordurile puternice sunt urmate de o sectiune parca foarte grabita, avantata, despre care sotia lui Mahler, Alma, spunea ca ar fi reprezentativa pentru personalitatea ei. Poate si de aceea fragmentul acesta este mai cunoscut sub denumirea de "Tema Almei" si se incheie intr-o nota vesela. Sala isi "permite" sa respire si ne miscam cu totii, mai mult sau mai putin voluntar...

Cea de a doua parte, andantele, constituie un moment de respiro, mai putin intens si dramatic decat restul operei. Orchestratia este mai delicata si, parca, mai rezervata si mai timida, astfel incat contrastul cu celelalte trei parti, caracterizate aproape exclusiv prin dramatism si "culoare intunecata", devine cat se poate de vizibil.

Scherzo-ul din partea a treia, neregulat, alternand momentele incarcate de dramatism cu ritmuri lente, marcheaza o tendinta de revenire la tema primei parti, avand un caracter mai lent, dar nu-mi pot permite sa ma destind, pentru ca anticipez ca finalul va fi cutremurator...

Intr-adevar, ultima parte este caracterizata de schimbari dese si bruste, iar trecerea de la optimism si incredere spre agonie profunda este intempestiv si pe alocuri socanta. Este ca si cum Mahler se afla in momentul culminant, al confruntarii cu destinul si al intrebarilor pe care si le-a pus toata viata. Instrumentele de percutie reliefeaza aceasta traire, iar intensitatea este atat de puternica si apasatoare, incat realizez cum, fara sa-mi dau seama, tresar puternic, strang bratele fotoliului si nu-mi pot lua privirea de la Zubin Mehta... Maestrul scoate o batista alba si, cu miscari precipitate, isi sterge broboanele de transpiratie de pe chip.

Ultimul acord este atat de puternic si dramatic, incat la final sala a incremenit. Timp de cateva secunde, nimeni nu face nici o miscare, eu sunt atat de incordata incat am senzatia ca pana si o adiere de vant m-ar putea darama, ropotele de aplauze care izbucnesc vin ca o descarcare a tensiunii acumulate. Maestrul se intoarce spre sala si se inclina cu eleganta. Pe undeva, am sentimentul ca ar trebui sa fie invers... noi, miile de spectatori care am avut privilegiul de a audia acest regal, s-ar cuveni sa ne inclinam, multumindu-i astfel pentru aceste trairi, despre care pana acum nu crezusem ca ar fi posibile.

Aplauzele si ovatiile continua, intreaga sala este in picioare si am un regret nedefinit ca nu-mi pot exprima decat prin aplauze multumirea si recunostinta pentru starea de gratie pe care mi-a conferit-o. Mehta se intoarce si ne multumeste, dar nu am mai dori sa-l lasam sa plece... De fapt, cred ca fiecare din cei prezenti am luat cu sine o infima parte din ceea ce inseamna... nu numai geniul lui Zubin Mehta, nu numai desavarsirea interpretarii orchestrei, ci si drama lui Gustav Mahler sau grandoarea lui Wolfgang Amadeus Mozart. "Pentru inima", spune maestrul si ne daruieste doua bisuri - Variatiunile Enigma de Edward Elgar si un antrenant Dans slav de Dvorak.

Ies din sala si sunt intr-o stare de transa... nu-mi gasesc locul, oare ce mi-as dori acum? Un posibil raspuns ar fi "nimic... am totul", pentru ca nu imi imaginez cum sau ce mi-as mai putea dori in aceste clipe. Trairi pentru care sunt recunoscatoare si pe care nu stiu daca le voi mai intalni candva... Incercand, destul de empiric, sa rezum ceea ce simt, as formula o singura intrebare: "Cum sa mai fii acelasi dupa o asemenea experienta?". Nu pot decat sa-mi exprim gratitudinea, admiratia pentru maestrul Zubin Mehta si orchestra filarmonicii israeliene si speranta ca am reusit, cat de putin, sa ti-i fac cunoscuti si tie, persoanei care citesti, pe nobilul Mozart si pe ganditorul, cautatorul de raspunsuri Mahler...



La Multi Ani, maestre Zubin Mehta :) Si inca o data, multumesc...  

joi, 28 aprilie 2011

Black Swan - Lebada neagra (2010)


Cu siguranta nu-mi pare rau ca l-am vazut, dar nu sunt deloc convinsa ca l-as revedea. Cu toate acestea, consider ca face parte din categoria filmelor care merita. Fie si numai pentru felul in care joaca Natalie Portman – chiar daca rolul a pus-o si-n posturi penibile.

Daca mai e cineva care nu stie, povestea e despre o balerina. Reteta este ataaaaaat, dar ataaaaat de tipica: ea, Nina (Natalie Portman) e fata unei foste balerine care nu si-a implinit visul de glorie (exprimarea “duioasei” mame – “am renuntat la cariera ca sa te am pe tine” – arata cu precizie ce relatie are cu fiica, prin care incearca sa-si traiasca visul niciodata realizat). 

In continuarea retetei (ataaaat de) tipice, Nina face parte dintr-o companie de balet care se pregateste pentru o montare a spectacolului “Lacul lebedelor”, ce va deschide noua stagiune. Siiiii…. Da, ati ghicit (era si greu :D): visul ei este sa fie aleasa ca prima-balerina. Decizia apartine directorului artistic, care-i repeta si-i tot repeta sa se “descatuseze”, sa pluteasca, sa nu mai caute perfectiunea, sa traiasca pasiunea si sa se integreze in absolut (ultima e de la mine :P). 

Nina se pregateste, spera, se uita in oglinda cu ochi senini si goi, isi cauta sinele, are o iritatie pe spate si o studiaza periodic, ii sangereaza degetele de la picioare din cauza poantelor, trage de-o pielita de la mana pana o rupe si-i da sangele.
Nu glumesc, chiar face toate chestiile astea. Dar stiti ce convingatoare e? Eh, merita s-o vedeti.

In fine, ce lipsea din reteta ataaaat de tipica? Exact: rivala. Apare in persoana lui Lily (Mila Kunis), care initial e foarte amabila si draguta cu Nina, dar de fapt urmareste – quelle surpriz – sa-i fure prajitura, pardon lebada, de sub nas. 

Nina primeste rolul, e toata o emotie si-un entuziasm (excelent jucat, apropo), dupa care incepe sa aiba viziuni si fantezii in care se vede facand dragoste cu Lily. Momentele in care deviaza de la realitate sunt tot mai frecvente, din iritatia aia de pe spate isi scoate pene (ca sa vezi, expresia “a avea pene pe spate” are, in sfarsit, corespondent in realitate), se masturbeaza si la punctul culminant o vede pe maica-sa, dezvolta o a doua personalitate, iese intr-un bar unde se imbata si in seara premierei o omoara pe Lily, injunghiind-o cu un mare ciob dintr-o oglinda sparta.

In realitate Lily era bine mersi, Nina triumfa pe scena, publicul o ovationeaza, iar Nina cade cu gingasie (doar era lebada) :D si plina de sange pe abdomen. Se injunghiase – cu adevarat, nu in fantasme, asa cum se intamplase cu Lily.

Ultima scena e atat-de-americaneasca: directorul artistic se apleaca asupra ei si-o intreaba “ce-ai facut, Nina?” (de parca nu era evident), iar ea zambeste: “m-am descatusat. Am trait pasiunea”.

Cortina.

Dincolo de numeroasele clisee, filmul e o drama psihologica interesanta si, stiu ca repet, Natalie Portman e extraordinara.

Remarcabila contradictia intre lebada alba - Nina cea pura, care doarme cu ursuletul de plus intr-un dormitor roz si lebada neagra, care se imbata, se masturbeaza, pierde noaptea prin oras si e capabila, in final, de crima.

De vazut.

luni, 25 aprilie 2011

Preludiu pentru povestea unei clipe


Vineri, 29 aprilie 2011.... nu, don’t get me started cu nunta secolului, ca de aia cred c-au auzit si triburile de papuasi. Asta in ciuda faptului ca protagonistii n-au facut, in umila mea opinie, altceva mai semnificativ decat ca s-au nascut, au studiat la aceeasi universitate, s-au indragostit, el a intrebat-o intr-un elicopter deasupra Kenyei „Will you...?“ si ea a zis „Yes, I will“. Ok, s-au nascut in familii aparte, sunt tineri, (ultra)celebri, frumosi, vor avea un rol in istoria lumii etc etc etc.

Dar nu despre ei vorbim acum si nunta lor nu e singurul eveniment important care are loc vineri. Chiar daca nimic nu va fi mai intens reflectat in ziare (exceptand cazul in care Obama e rapit de extraterestri, iar rapirea e transmisa in direct, dovedind o data pentru totdeauna ca experimentul Roswell a fost real).

Dincolo de extrem-de-mediatizata nunta, vineri se mai intampla ceva. Unul din cei mai mari dirijori pe care-i va fi avut vreodata lumea implineste 75 de ani.

Ceva mai devreme, am vazut pe BR Klassik un interviu cu el. Spre surpriza mea, vorbeste germana (de altminteri n-ar fi trebuit sa fiu prea surprinsa, tinand cont de faptul ca, inca de la sfarsitul anilor '50, colaboreaza indeaproape cu Filarmonica din Viena). Interviul n-a fost lung – s-a vrut, de fapt, un fel de avanpremiera pentru materialele care vor fi difuzate vineri (BR Klassik va ignora cu gratie ce se intampla la Westminster Abbey, fiind un post de nisa).

Mi-a facut o imensa placere sa-l revad si sa-l ascult. Zubin Mehta a vorbit detaliat, intr-o germana cursiva (cu micile ezitari si fraze scurte specifice unui vorbitor non-nativ), despre inceputurile carierei sale muzicale, dragostea lui pentru muzica clasica ascultata ani in sir exclusiv pe placi de pick-up, imensul impact pe care l-a avut intotdeauna Viena in ceea ce priveste directia pe care o ia muzica clasica si motivul pentru care indrageste atat de mult Filarmonica israeliana (al carei dirijor va fi pana va depune bagheta, fiind numit in acest post „pe viata“).

“Este intotdeauna o bucurie pentru mine sa lucrez cu IPO (Israel Philarmonic Orchestra), fiindca membrii acesteia canta frecvent in cvartete si, prin urmare, fiecare se regaseste mult mai bine in ansamblul orchestrei”, a explicat el. In mod foarte diplomatic, a dat de inteles ca e una din cele mai bune orchestre cu care a lucrat vreodata. Explicatia consta in faptul ca, obisnuiti sa cante in cvartet, instrumentistii sunt mai receptivi, tind sa asculte mai mult ce canta restul orchestrei si se armonizeaza mai bine.

Interviul a fost urmat de o inregistrare de la Semperoper din Dresda. Zubin Mehta a dirijat poemul simfonic “Asa grait-a Zarathustra”, de Richard Strauss. Mi-a placut, am urmarit avand permanent un zambet difuz pe chip si mi-am adus aminte (pentru a cata oara?) de sansa mea. Sansa de a fi audiat doua concerte sustinute de orchestra Filarmonicii israeliene si dirijate, de cine altcineva, decat de el.

De asta spuneam mai sus ca mi-a facut placere sa-l revad. Cu toate ca nicio emisiune sau concert televizat nu se compara cu senzatiile pe care le-am trait facand parte din auditoriu.

S-a intamplat in septembrie 2005, cu ocazia festivalului “George Enescu”. Am fost acreditata, am mers la concerte (la cate am reusit sa ajung) si despre unul dintre ele am scris. Vineri voi publica pe blog materialul respectiv. Acesta va fi micul meu omagiu pentru un om care mi-a adus atat de multa bucurie si care mi-a imbogatit sufletul.

Pentru ca e vorba de un concert dirijat de Zubin Mehta si, in acelasi timp, e vorba de una dintre  cele cinci clipe din viata mea, despre care v-am mai povestit.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Nostalgii cu aroma de ciocolata si branza dulce cu stafide


Daca mi-e dor de ceva fix in clipa asta, mi-e dor de pasca. Fie ea cu ciocolata sau cu branza dulce si stafide. Coapta in cuptor de pamant. Aromata, cu aluat pufos, cu miez cremos, care se topeste in gura si care e atat de parfumat si savuros incat iti pare rau ca-l inghiti... dar o faci, cu lacomie chiar, pentru ca mai ai 4-5 felii pe farfurie, alaturi de-o cana de lapte cu cacao.

Copil fiind, era cea mai mare bucurie a mea de Paste. Joia, ziua decretata pentru copt, ma infiintam la bunica. Nimic nu se compara cu pasca proaspat scoasa din cuptor. Afara de asta stiam ca, printre altele, mi se va cere sa degust umplutura ca sa verific daca e suficient de dulce (pentru ca bunicii posteau). Si eu, constiincioasa, degustam o data... de doua ori.... de noua ori, pana ma trimiteau sa vad daca e cald afara :D

S-au dus vremurile alea. Sunt femeie in toata firea (vorba sa fie :))). Am facut sarmale, salata Boeuf, vom face probabil si friptura. Am cumparat prajituri. 
Cozonacul nu ne place niciunuia, pasca nu avem. N-am avut timp si chiar daca as fi avut.... n-ar fi fost ceea ce stiam eu, ceea ce-a fost odata. Ar fi fost o butaforie.

De fapt, si daca as avea-o, ceva-mi spune ca n-ar mai avea acelasi gust. Pasca avea gustul copilariei si o asociez cu o inocenta care s-a dus demult. S-a dus asa cum se duc cojile de oua rosii pe rau (cunoasteti obiceiul? Cojile de la ouale de Paste se dau pe o apa curgatoare in prima duminica dupa Paste... se spune ca ajung la copiii care-au murit nebotezati ca sa stie si ei ca e Pastele. Ceva in genul asta).

De asemenea, imi mai este dor de ceva: de a ma afla la biserica, de a ma infiora toata la auzul indemnului "Veniti si luati Lumina", de a canta impreuna cu sute de oameni "Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand" si de a raspunde preotului, de trei ori si cu tot sufletul, "Adevarat a inviat!".

Mi-e dor de sarbatorile de Paste petrecute acasa si mi-e dor de ai mei. Mi-e dor de pasca si mi-e dor de ceva anume din mine.

Va doresc sa-L simtiti pe Dumnezeu mai aproape de sufletul vostru ca oricand, sa va lasati mangaiati si invaluiti de El si sa va infiorati in noaptea asta, cu gandul la miracolul petrecut la Ierusalim in urma cu aproape 2000 de ani. Si va mai doresc sa-i aveti langa voi pe cat mai multi din cei dragi.

duminică, 17 aprilie 2011

Little Fockers (2010)



Mda. Pot spune ca tocmai am vazut cel mai stupid film ever.

In februarie, la decernarea Globurilor de Aur, Robert De Niro a primit premiul Cecil B. DeMille pentru intreaga cariera si in discursul de acceptare a spus ca-i pare bine ca Asociatia presei straine de la Hollywood a decis sa ii dea acest premiu inainte sa vada filmul "O familie de cosmar/ Little Fockers".
La vremea respectiva, l-am suspectat de reclama mascata. Acum, dupa ce-am vazut filmul, imi dau seama ca omul a fost cat se poate de sincer.

Filmul e pur si simplu o catastrofa. Daca primele doua ("Meet the Parents" si "Meet the Fockers") au fost destul de reusite si amuzante, "Little Fockers" e un esec total. Cei trei titani (Robert De Niro, Dustin Hoffman si Barbra Streisand) nu au reusit sa salveze un film cu scenariu realmente cretin si n-au putut face nimic din rolurile de-un penibil pe alocuri insuportabil pe care le-au avut.
Ceea ce putea fi un film ok, centrat pe nazdravaniile gemenilor Focker, s-a concretizat intr-un rateu provocat in cea mai mare parte de un scenariu haotic si idiot, care a incercat sa copieze reteta primelor doua parti.
In ultima instanta, n-am inteles titlul - copiii n-au avut practic niciun rol determinant, totul se putea intampla exact la fel si fara ei. Si mai erau si extrem de antipatici, amandoi. 
Aluziile sexuale sunt prea multe si prea porcesti, poantele sunt caznite, umorul e fortat, rezultatul final e un kitsch infiorator. 

Premiul "Ridichea de Tinichea" pentru cel mai penibil moment se acorda scenei in care Jack Byrnes (Robert De Niro) are o erectie prelungita si chinuitoare din cauza unor medicamente, iar ginerica Gaylord Focker trebuie sa-i administreze o injectie cu adrenalina in penis. Scena e surprinsa de nepot, acesta zbiara panicat, bunicul zbiara de asemenea. Epic fail.
Mi-a fost mie rusine de postura si m-am uitat nitel pe pereti, nu suportam sa-l vad pe De Niro, pe care-l admir din tot sufletul, prostituandu-se in halul asta.

Concluzie: 98 de minute pierdute din viata mea. Nu va recomand sa faceti ca mine.

miercuri, 13 aprilie 2011

De pe frontul cu febra si dureri de gat


Sunt aici. Aici, adica alive. Mai mult sau mai putin, respectiv atat cat se poate in conditiile in care am o perioada extrem de aglomerata, cu supradoza de ore suplimentare (maiculita, ce expresie... cred ca o s-o patentez) si cu o raceala agresiva si nerusinata, ca mai toate racelile. 

Dureri de gat de abia puteam sa inghit, febra moderata (dar pisaloaga si epuizanta), usturime in nas, guturai, tuse, stranut, stare generala din categoria "piece of shit", lipsa poftei de mancare, deshidratare (cui ii trebuia mancare si bautura cand fiecare inghititura era un chin?), dormit noaptea pe apucate din cauza senzatiei permanente de sufocare, sete, epuizare. 
Luate separat, rezulta o simpla raceala de sezon. Dar asociati toata treaba asta cu 9 ore de munca pe zi, la care se adauga 2 ore de sofat. Nu-i asa ca devine palpitant?

Un om cu scaun la cap si-ar fi luat concediu medical vreo 2 zile, ar fi zacut cu cracii in sus in pat, ar fi sorbit supa si suc de portocale, butonand telecomanda sau rasfoind reviste de scandal, care nu solicita prea mult intelectul.

Numai ca eu n-am scaun, iar in privinta capului, uneori e doar ca sa nu-mi ploua in gat. Stiu asta, mi-o asum, dar cum zice o vorba, "alta mama nu mai face". Evident ca nici nu mi-a trecut prin cap sa procur izbavitoarea hartie de la doctor, care-ar fi atestat (negru pe galben, asta fiind culoarea adeverintei aleia standard) ca nu-s apta decat sa stau in pat, ca o doamna racita ce ma aflu.
Mi-am zis ca nu sunt CHIAR atat de bolnava incat sa nu ma pot duce la lucru si, cu toate protestele logice ale rationalului meu sot, asta am si facut. Bineinteles, acum sunt absolut epuizata. Ma gandesc la ziua de maine ca la un adevarat munte pe care trebuie sa-l escaladez, ma gandesc si la faptul ca momentan nu suntem decat vreo 30, hai 40 la suta din oameni la serviciu... 

Da, in caz ca va intrebati - restul sunt bolnavi. Raciti, se pare ca a circulat un virus si l-am impartit colegial, s-ajunga la cat mai multi :D Numai ca respectivii, fiind mai inteligenti decat mine, stau bine mersi acasa .

Nu stiu cand o sa-mi vina mintea la cap si o sa invat ca a spune cateodata NU e foarte indicat. In cazul de fata, chiar terapeutic.

duminică, 10 aprilie 2011

Eu despre carti


Mi-a cam lipsit energia de-a scrie in ultima vreme. Nici azi n-am prea multa forta, dar am rasfoit nitel folderul "idei blog" si am dat peste o leapsa despre care tin minte ca m-a tentat mult la vremea respectiva. Asta inseamna cu vreo 2 luni in urma, cred. Spre regretul - si rusinea mea - nu mai stiu de unde-am preluat-o, luasem doar intrebarile, nu si link-ul.

1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.
1. Marin Preda – Cel mai iubit dintre pamanteni
2.  Mircea Eliade - Maitreyi
3. Thomas Mann – Muntele vrajit
4. F.M. Dostoievski – Fratii Karamazov
5. Gabriel Garcia Marquez – Dragostea in vremea holerei

2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.
Avand in vedere ca, din punctul meu de vedere, am citit cam toate cartile considerate a fi capodopere ale literaturii romane, as opta pentru autorul strain. 
Bine, acum depinde si de autor… ca daca strainul e Sandra Brown, mai bine citesc “Peripetiile catelusului Moftulet” (nu, dupa stiinta mea, cartea asta nu exista inca :D).

3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia?
Cred ca intrebarea e in sine o contradictie. Daca o carte nu are  o poveste, nu poate starni emotii. In general, cred ca nu se pot separa. 

4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică?
Bineinteles ca exista si exceptii, dar tind sa cred ca literatura moderna este prea mult a timpurilor noastre si prea putin a tuturor timpurilor. Cu alte cuvinte, este prea actuala. Daca asta o face mai putin valoroasa sau nu – se va vedea in urmatoarele sute de ani.

5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi?
Depinde de subiect. In general, nu. Sau n-ar trebui. 

6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Ştefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?
In comparatia data, Cartarescu.
 
7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva?
Daca ajung sa fac eforturi, deja e trist. Mi s-a intamplat in vreo 2 cazuri (cu „Fratii Jderi“ si cu „Groapa“ lui Eugen Barbu), dar eram (mult) mai tinerica – 16-17 ani, cred. Si era lectura obligatorie. Acum n-as mai face asta. Nu reuseste cartea sa ma tina „acolo“? Next, ca viata-i scurta. 

8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic?
Cu siguranta, da.

9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor?
Pe baza gusturilor personale. Pot sa-mi explice prietenii (sau criticii) pana maine ce valoroasa este “Un veac de singuratate”. N-am reusit s-o diger, ceea ce nu inseamna ca nu are valoare, ci ca nu ma numar printre cei pentru care a fost scrisa.

10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul?
Mein Kampf.

11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea?
Cu siguranta. Cred ca este chiar recomandabil, pentru ca filmul nu va reusi niciodata sa se ridice la inaltimea cartii. Intotdeauna vor scapa detalii si nuante savuroase, si e firesc sa se intample asa. Cu toate ca stii, vorba aia, “cum se termina”, cred ca merita sa citesti cartea cu atat mai mult cu cat ti-a placut filmul.

12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot?
Nu vad legatura. Afara de cazul in care pe scriitor il cheama Dimitrie Cantemir si lucreaza la “Descriptio Moldaviae”.  

13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă, japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?
Cred ca in a doua jumatate a topului, dar n-as da o cifra, totusi. Mentionez insa ca as acorda locul intai literaturii ruse.

Leapsa merge mai departe la toata lumea care-o vrea. Si cu atat mai mult cu cat e vorba de carti, sper ca o vor dori multi :)