Cu speranță și trandafiri multicolori, spre 2022

Retrospectiva anului care se încheie peste 3 ore am făcut-o deja, iar pentru 2022 îmi doresc să ne păstrăm sănătoși. De asemenea, îmi mai doresc să fi înțeles ceva din ultimii doi ani și să ne vindecăm noi toți, în toate sensurile posibile.

Îl vom întâmpina, ca de obicei, la Restaurant Sufrageria. Florile colorate, amintindu-mi de Concertul de Anul Nou de la Viena la care am avut imensul noroc de a fi prezentă în sală, ne țin tovărășie și de acest Revelion. 

Păstrându-mi obiceiul, încerc să ghicesc cine va fi dirijorul concertului din 2023 și merg fie pe Gustavo Dudamel, fie pe Franz Welser-Möst. În opinia mea, cel care-ar merita cel mai mult onoarea asta este Semyon Bychkov. Este un invitat frecvent la Musikverein (a dirijat inclusiv celebrul Summer Night Concert), nu reușesc să-mi dau seama de ce e trecut cu vederea.

Vă îmbrățișez, vă mulțumesc pentru că mi-ați rămas aproape chiar dacă am scris atât de puțin anul ăsta și vă doresc să fiți sănătoși și să vă împliniți visele.

O noapte frumoasă, dragilor, oriunde ați fi. Să ne recitim cu bine anul viitor 🙂

Berlin - prin oraș și la Târgul de Crăciun. Și-o amintire 🙂

A trecut Crăciunul, dar ne bucurăm de atmosfera festivă pentru încă niște zile - și, ca să consemnăm ca atare, m-am gândit să vă povestesc astăzi impresiile noastre de la Berlin, din perioada pre-Crăciun (mai exact de pe 17 și 18 decembrie). Nu de alta, dar de luni încolo revenim pe baricade.

Așadar, Berlin. Am avut noroc de vreme bună (a se citi: nu era foarte frig și nu ploua mărunt, o chestie care-mi asasinează feng shui-ul), așa că vineri după-amiază, înainte de concert, ne-am dus în plimbare până la Alexanderplatz. 

Și ne-a plăcut tare mult ce-am văzut. Decorațiunile sunt simple, dar de mare efect.

Îndreptându-ne spre Alexanderplatz, ne-au încântat copacii împodobiți cu mii de beculețe și-am elaborat puțin pe tema ”cât timp le-o fi luat să monteze toate instalațiile”.

Nu a fost timp vineri seara pentru Târgul de Crăciun, fiindcă ne grăbeam să ajungem la concert 🙂; dar am revenit a doua zi.

Din exterior nu părea foarte mare; asta însă numai în aparență, fapt de care ne-am convins după ce-am intrat și ne-am urcat în Roata Mare.

Târgul de Crăciun, văzut din Roata Mare

La patinoar, muzică veselă, mulți copii și părinți (erau zeci de oameni, chiar dacă nu se văd în imaginea de mai sus; fotografia a fost făcută când tocmai curățaseră gheața, așa se explică faptul că nu era nimeni în momentul respectiv).

Am dat ocol târgului ca să ne facem o idee și, eventual, să ne dăm seama ce-am avea poftă să mâncăm. Cum nu ne era încă foame, ne-am urcat în roată, pentru că de ce nu 🙂; și tare mult ne-a plăcut cum se vedea de sus...

Fiindcă tot nu aveam vreo dispoziție pentru mâncat, ne-a venit cheful de-a ne fotografia la unul dintre automatele instalate în târg. După ce făceai fotografia, dacă erai mulțumit de ea treceai la pasul următor - acela de-a alege imaginea de background și, eventual, un text.
Fotografia era printată apoi și aveai inclusiv opțiunea de a-ți fi trimisă pe mail.

(Da, știu, tourist stuff... dar ne-am amuzat, mai ales că ne-am fotografiat de vreo 15 ori până să ne declarăm cât de cât mulțumiți. Nu reiese din poză, dar eu abia-mi stăpâneam râsul. Ba ieșea unul cu ochii închiși, ba mă holbam eu de parcă văzusem lupul, ba uitam să zâmbim și ieșeam cu niște mutre prea solemne... Bine că nu stătea nimeni la rând în spatele nostru și oricum, erau mai multe automate în târg).

Într-un final, ne-am hotărât ce să mâncăm: un langoși (dumnealui) și un măr copt, în sos de vanilie (eu). ”Vă pun de toate?” m-a întrebat vânzătorul. Ja, bitte! 😀
Și de toate-a pus: stafide, fulgi de migdale, scorțișoară.

Aoleo, că m-apucă amocul numai cât mă uit la poza asta...

Cam așa a fost la Târgul de Crăciun din Berlin și ne-a plăcut. La întoarcere am intrat în magazinul Lindt și am păcătuit exemplar, cumpărând vreo 12 praline (pe care, cu virtute și stoicism, le păstrăm pentru Concertul de Anul Nou de poimâine dimineață).

Aș spune că târgul de aici era mai mare decât cel pe care l-am avut noi la Primăria din Hamburg; și la noi nu aveau măr copt, că dac-ar fi avut cred c-aș fi fost în stare să mă duc în fiecare seară.

Și pentru că tot vorbim de târguri de Crăciun, hai să v-arăt și poza de la prima mea experiență de acest gen - Târgul de Crăciun din Köln. Era iarna anului 2005 și sărbătoream cel dintâi Crăciun cu omul meu. Cana în formă de cizmuliță o am și-n ziua de azi 🙂

Aveam 25 de ani, lumeeeee..... 🙄

2021, un an ca o clipă 🙂

Și parcă numai cât am clipit și-un an întreg s-a petrecut...

Nu-mi aduc aminte de când n-am mai avut senzația atât de acută că un an s-a scurs într-o secundă, fără să fi înțeles mare lucru din el. Este un fapt regretabil, dar deloc surprinzător, având în vedere contextul pe care-l cunoaștem cu toții. Asta nu înseamnă însă că nu mă deconcertează, totuși.

 Ce-am făcut anul ăsta, așadar?

A fost un an liniștit - poate prea liniștit, aș spune, dar inclusiv din punctul ăsta de vedere am fost norocoși. Fără concedii memorabile - am fost doar în România, cu scopul declarat de-a ne vedea părinții. Dar, și fără turbulențe de vreun fel, fapt pentru care suntem foarte recunoscători.

Eu nu prea am făcut nimic în afară de muncă. Am citit puțin, am văzut vreo 2 seriale, am scris mai puțin ca oricând în ultimii (mulți) ani - și din acest punct de vedere, îmi pare foarte rău. Dar nu m-am adunat, nu m-am regăsit... nu ca odinioară, în orice caz. Nu știu exact care a fost motivul - poate pandemia, poate volumul enorm de muncă, poate lipsa de evenimente, poate blazarea, sau poate toate astea la un loc.
Partea proastă e că n-am nicio siguranță că am depășit momentul (sau mai degrabă i-aș spune ”blocajul”).

Așadar, în cea mai mare parte a timpului am muncit. Câte 11-12 ore pe zi uneori, că doar ce să și faci în home office. Abia după ce-am revenit la birou, în august, m-am mai echilibrat oarecum în privința asta. E drept că am acumulat mult și am făcut progrese, îmi dau seama și eu; dar nu e de lăudat faptul că m-am lăsat pe planul țâșpe, doar ca să-mi mulțumesc clienții și superiorii. On the bright side, măcar nu mai trăiesc în stresul de anul trecut - deși sarcinile mele s-au complicat, dar tocmai asta m-a ajutat să dau înainte.

Aș mai nota că l-am revăzut pe Zubin, ceea ce mi-a umplut inima de bucurie. 

Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă aspect - suntem sănătoși. Ne-am vaccinat, am avut grijă de noi pe cât ne-am priceput și, inclusiv cu mult noroc, am reușit să evităm carcalacul. Ne-am mai dus și pe la diverse controale preventive, toate sunt în parametri - deși m-am uitat cam cruciș când medicul ginecolog a început vreo două fraze cu ”dată fiind vârsta dumneavoastră...” 😒. 

Concluzionând, a fost un an banal, dar cred că a fost bine așa cum a fost, iar pentru asta, 2021, noi îți mulțumim. 🙂

2022, sper să fii bogat în experiențe frumoase și de asemenea, sper să fii anul vindecării omenirii. Te rog, fii bun cu noi... 🙂

Recunoștință și bine în suflet

A mai trecut un Crăciun, am mai pus o cărămidă la proiectul meu personal ”Rescrierea istoriei Crăciunului”.

(Ăsta a fost un subiect intens dezbătut în anii de terapie. Crăciunurile copilăriei și primei tinereți nu mi-au fost prea frumoase. Am avut și unele momente bune, dar per total aș fi foarte recunoscătoare dacă le-aș uita - pe cele mai multe dintre ele, complet.
- Dacă mi-aș putea face o lobotomie, i-am zis odată psiholoagei.
Cum asta nu era posibil, soluția găsită a fost de-a ”reseta” povestea Crăciunului. Încerc, și din fericire de la an la an îmi iese tot mai bine, să-mi dăruiesc Crăciunuri frumoase, pe cât se poate să mă răsfăț și să mă umplu de bine. Asta nu va face să dispară Crăciunurile pe care mi le-aș dori uitate; dar, dacă am noroc, mă voi gândi tot mai puțin la ele și tot mai mult la cele vesele, viu colorate și pline de dragoste, așa cum a fost și cel de anul acesta).

A fost cu de toate de care aveam nevoie.
Cu dragoste și bună-dispoziție.
Cu odihnă.
Cu daruri sub brad.
Cu ”Harry Potter”.
Cu Albă ca Zăpada (de care am aflat întâmplător, în timp ce urmăream - nu râdeți, vă poruncesc - ”Singur Acasă” pe Antena1. Prindem câteva posturi românești, pe un streaming. Evident că mai văzusem ”Singur acasă” de 'jdemii de ori și evident că m-am uitat iar, cu aceeași plăcere. Ba mi se făcuse și poftă de pizza).

Cu trilogia ”Bill Hodges” de Stephen King; am ajuns la ultimul roman și mi se pare o poveste extraordinară și fabulos scrisă. Abia aștept să citesc și alte cărți ale acestui autor, pe care nu înțeleg de ce l-am descoperit așa de târziu.

Și, mai presus de orice, cu omul meu.

Sunt foarte norocoasă și recunoscătoare.

Sper că v-a fost bine zilele astea, că ați avut parte de Sărbători line și cu aromă de portocale și scorțișoară. Pentru că, așa cum Dr. House spunea, există un motiv pentru care clișeele sunt clișee.

O mărturie despre Creație, prin bagheta unui zeu

Cu multe emoții am așteptat ziua de 17 decembrie. Și cu teamă, multă teamă. Cumpărasem biletele în octombrie dar, pe măsură ce rata de infectare creștea amețitor de la o zi la alta, eram tot mai încredințată că se va lua decizia susținerii concertului fără spectatori - așa cum a fost cazul vreme de mai bine de-un an. Intram în fiecare seară pe site-ul Filarmonicii și răsuflam ușurată că a mai trecut o zi fără să se fi luat această hotărâre.

Trecuseră doi ani de când nu mai fusesem la concert. Îmi era atât de dor de atmosfera unică a unui concert în spațiu și timp real. Și-mi era atât de dor de Zubin. 

Am avut parte de o seară extraordinară. Sala a fost atât de plină pe cât s-a permis (nu s-au pus în vânzare bilete pentru toate locurile disponibile), iar condițiile erau simple și clare: cod QR de vaccinat sau vindecat, un act de identitate și mască. Dat fiind actualul context, aș spune că au fost niște cerințe absolut rezonabile. 

În programul serii se regăsea un singur titlu - Simfonia a III-a de Mahler. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate. Structurată în șase părți, reunește pe scenă o orchestră amplă, o mezzosoprană și două coruri (de femei și de băieți cu vârsta de maxim 14 ani).

Așa s-a văzut de unde am stat noi. După cum am spus și cu alte ocazii, orice simfonie a lui Mahler reprezintă un spectacol în sine (inclusiv de ordin vizual), prin amploarea orchestrei și spațiul generos alocat instrumentelor de percuție. Nici Simfonia a III-a nu a făcut excepție.

În scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului aproape că-mi puteam auzi inima. Aveam emoții și-mi fusese dor.  

Zubin a intrat pe scenă pășind încet, dar mult mai sigur decât m-aș fi așteptat (în urmă cu doi ani fusese cu siguranță mai fragil) și, tot spre deosebire de data trecută, fără a se sprijini în baston. Sala a erupt în torente de aplauze, iar eu aproape aveam lacrimi de bucurie în ochi. E bine. E într-o formă mai bună decât m-aș fi așteptat să fie. 

De asemenea, după cum se vede în imagine (o captură video de pe contul de Instagram al Filarmonicii din Berlin), dirijează fără partitură. 🙂

Nu cunoșteam simfonia a III-a a lui Mahler și, așa cum fac de obicei, m-am abținut de la a o asculta înainte. Nu vreau să-mi creez prejudecăți și, dacă se întâmplă să nu cunosc lucrările din repertoriu, prefer să le las să fie în primă audiție. Așa se face că am avut parte de o surpriză. 

Cunoscând destul de bine alte simfonii mahleriene (chiar făcusem un inventar mental în timpul concertului și-am realizat că, în afară de a III-a și a X-a, le-am ascultat de mai multe ori pe toate), mă așteptam la o muzică sumbră, introspectivă, apăsătoare.

Departe de a-mi confirma previziunile, simfonia a III-a este concepută ca un elogiu adus actului de Creație, fapt demonstrat inclusiv prin titlurile celor șase părți: 

1. ”Pan se trezește, vara sosește”
2. ”Ce-mi povestesc florile de pe pajiște”
3. ”Ce-mi povestesc animalele din pădure”
4. ”Ce-mi povestește omul”
5. ”Ce-mi povestesc îngerii”
6. ”Ce-mi povestește dragostea”.

Pe alocuri contrastantă, fidelă stilului eclectic care l-a consacrat pe Mahler, este o lucrare monumentală și în general vivace, cu accente pastorale și de menuet (în primele 3 părți), care fac loc unei meditații filozofice în partea a patra; aici intervine pentru prima dată mezzosoprana, iar textul este preluat din cartea ”Așa grăit-a Zarathustra” de Nietzsche. Personal, mi s-a părut o diferență considerabilă față de primele 3 părți; dacă le-aș fi ascultat fără să știu cărei lucrări aparțin, în niciun caz nu le-aș fi asociat cu Mahler, pe care l-am recunoscut abia în sonoritățile întunecate ale celei de a patra părți. 

Partea a V-a este cea mai scurtă și este compusă pentru cor de copii, cor de femei și alto. Corul de copii imită clopotele (”bim-bam”), iar cel de femei acompaniază mezzosoprana.

Ultima parte, definită de Mahler drept ”Adagio”, este de o solemnitate triumfală, pecetluind actul Creației din părțile anterioare, deoarece dragostea invocată de compozitor se referă la sentimentul creștin. După premiera din 1902 (dirijată de însuși Mahler), un critic elvețian a notat: ”este probabil cel mai bun Adagio compus de la Beethoven încoace”.

 

Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare.  ”La vârsta lui și după toate prin care-a trecut în ultimii ani”, mi-a spus jupânul, ”să mai dirijeze pe de rost asemenea lucrare....”.
Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși.

Îndreptându-mă spre garderobă, îmi simțeam sufletul plin de-o bucurie familiară, în care se împletesc trăirile date de muzica bună și emoția reîntâlnirii cu un vechi și foarte drag prieten, reîntâlnire care sper să se petreacă din nou într-un viitor apropiat... 🙂

Despre procesul de scos cărbuni cu furculița și o țeavă lungă

După o ședință de o oră și vreo 20 de minute ne uităm unii la alții, cu desăvârșire căpiați.

- Poate oi fi eu greu de cap, zice un coleg. Voi ce-ați înțeles din toată chestia asta?
- Ideea principală e că trebuie să completăm listele.
- Exact, aia am priceput și eu. Dar care liste?
- Listele puse pe server, în folderul ”Proiect de scos cărbuni cu furculița și de mâncat cu bețișoare chinezești (cărbunii)”.
- Nuuu, că a zis că alea nu-s actuale. Ne-a dat pe mail versiunea bună.
- Păi de ce nu le-a pus și pe server, dacă tot are versiunea corectă?
- Nu zicea că le pune imediat după ședință?
Click-ăim cu febrilitate.
- Sunt tot alea mai vechi, la naiba. Ok, nu e problemă, salvăm în Temp Files și le poate verifica acolo.
- Staaaați, zice un alt coleg, amintindu-mi la fix de Fred Flintstone cu al său ”hoooold it!”. N-a zis că versiunea mai veche include și datele cutare-și-cutare, care musai trebuie incluse?
- Ba da. Nu-s și pe listele noi? 

Cotrobăim în mail.

- Nu sunt.

- Băăăăi, mă ia capu'.
- Și n-a zis și să-i trimitem o evidență a listelor la care am lucrat deja?

Pauză, aproape că ne putem auzi înghițind în sec. Gogâlț-gogâlț.
- Ba a zis.
- Deci stați să vedem dacă ne punem de acord. Vrea o listă a listelor la care am lucrat și care nu sunt pe server deși ni s-a spus că sunt și ne-a trimis mail cu listele care teoretic sunt și pe server și trebuie să lucrăm la ele luând în considerare și datele cutare-și-cutare care nu-s disponibile decât în versiunea veche, care teoretic nu mai e valabilă și e diferită de ce ni s-a dat pe mail. 

👀 👀 👀 👀 👀 👀
- Un rezumat foarte precis, am conchis noi și ne-am dorit reciproc spor la muncă, neuitând să ne reamintim că trebuie să fim productivi 🙄 și, desigur, să respectăm procedurile.

Cireașa pe tortul zilei a fost pusă de un coleg inginer care, parlamentând la telefon cu un atelier care se ocupă de o reparație mai aparte, a zis demn: ”Nu, e prea scurtă. Colegei îi trebuie numai țeavă lungă”. Hohotele de râs au venit de-abia după ce unul dintre noi a zis serios: ”să punem țeava pe server”.

La farmacie, ca la brutărie

După cum se vede, nu-mi iese nici în decembrie să scriu ceva mai mult, așa încât anul ăsta va fi undeva la coada clasamentului din punct de vedere al numărului de articole publicate. Nu că aș avea vreo normă, dar îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Însă retrospectiv vorbind, nu m-am simțit în stare și cred că apăsarea asta a pandemiei a fost doar unul dintre factorii determinanți. Un alt posibil motiv ar fi că am muncit foarte mult și când ajung acasă nu mai am energie pentru aproape nimic.
(Acum că mă gândesc, habar n-am cum de eram așa în formă când lucram la fosta firmă, unde mă hinghereau cu zeci de ore suplimentare lunar, și totuși scriam mai mult. O posibilă explicație ar fi că îmbătrânesc). 

'Nfine. Că tot am vorbit despre bătrânețe, am zis să vă relatez cea mai recentă experiență a mea la farmacie, unde mă dusesem să ridic un medicament pentru jupânul, comandat pe rețetă.
Ceea ce-ar fi trebuit să dureze undeva la un minut (”Bună ziua, bună ziua, poftim țidula pe care mi-ați dat-o când am comandat, poftim medicamentul, la revedere”) s-au dovedit vreo 10 minute, de-am sunat la coafor (unde aveam programare apoi) să le spun că întârzii. Și asta nu din cauza mea, după cum veți vedea.

Nu știu dacă ați citit, sau dacă vă mai amintiți experiența mea de la brutărie descrisă acum câțiva ani; eh, cam în genul ăla a fost și asta.

Pătrund în farmacie, înaintea mea două cucoane la vreo 60 de ani, una din ele tocmai înaintase la ghișeu, cealaltă aștepta să-i vină rândul. 

- Aș dori o cremă de mâini care să fie bună și pentru corp, să conțină glicerină, dar nu și *** (nu am înțeles ce să NU conțină).
Farmacista părea cam derutată.
- Avem și creme de mâini, și de corp.
- Neiiiiin, se zburătăci respectabila, eu vreau una singură, de mâini, care să fie și pentru corp.
- Bine, zise farmacista pe un ton de ”nu te pui cu nebunii”, haideți să vedem ce avem aici...
Au urmat câteva minute bune în care amândouă au studiat etichetele diferitelor creme și cremișoare, clienta nu era mulțumită (”asta e pentru piele uscată. Eu nu am piele uscată pe corp, doar pe mâini, deci ar fi bună pentru mâini, dar prea grasă pentru corp”), întreba ce este un ingredient sau altul (”dar ceva care să nu conțină *** nu aveți?”), se declara nemulțumită de concentrația de glicerină... 😵

În final a cumpărat o cremă, dar ”nu sunt convinsă, voi vedea dacă mi se potrivește...”. Eu mă gândeam că poate ar trebui să se despoaie complet acolo, în farmacie și să se cremuiască. Să fie convinsă, nu de alta. 🙄

Am scăpat de una și speram că următoarea va fi mai aproape de normalitate.
- Bună ziua, aș dori să ridic medicamentele cutare și cutare, comandate săptămâna trecută....
Pân-aici sună bine. I se aduc medicamentele, totul în ordine, i se spune cât are de plată, hai că suntem în grafic.
- Un moment vă rog, am aici niște cupoane de la o acțiune de reduceri, vă rog să le scanați și să scădeți corespunzător.
Acum nu mai suna bine 😒.
Moșmondeau de câteva minute la cupoanele alea (biiiip, ”îmi pare rău, sistemul nu le recunoaște”, ”ba trebuie să le recunoască, uitați că scrie pe ele că se pot folosi și la farmacia dumneavoastră”, biiiip, ”îmi pare rău, tot nu le recunoaște”), când am sunat la coafor să le spun că întârzii puțin.
- Bine, a zis îmbufnată cetățeana, voi plăti prețul întreg, dar să știți că nu este corect ce faceți! Dați-mi înapoi cupoanele, o să le folosesc la un alt magazin care este inclus în campanie.
Farmacista adună cupoanele împrăștiate pe tejghea și când să i le restituie....
- Doamnă, uitați-vă aici la dată, sunt expirate de două săptămâni... de asta nu se pot folosi.
- Ah, într-adevăr? Da, aveți dreptate. Nu observasem.

Evident. Că. Nu. Observaseși. Că doar de ce-ai verifica niște cupoane pe care probabil le ai din ultima eră glaciară, înainte să te duci la farmacie cu ele și să f... ierbi (🤭) nervii tuturor?

Regăsind Crăciunul

Nu știu exact la ce m-am gândit dând acest titlu. Poate la târgul de Crăciun, deschis acum o săptămână și pe care l-am vizitat astăzi. Dar mai probabil la felul în care ne-am decorat locuința, în interior și-n exterior.

Balconul nostru e cel din mijloc /etajul I, cu luminile aurii&roșii. Efectul ne-a depășit așteptările.

Brăduțul (pe care-l avem de 12 ani) și Moș Crăciun și-au reintrat în drepturi.

Anul ăsta am mers și mai departe - am extins atmosfera festivă și-n bucătărie. Inclusiv o mușama tematică e pe drum (nu pun fețe de masă de pânză decât atunci când avem musafiri simandicoși, ceea ce nu s-a întâmplat până acum - ne-au vizitat doar oameni apropiați și normali, care nu au nicio problemă cu mușamaua. Zic asta pentru că am auzit și păreri conform cărora mușamaua e ceva așa... peizan, opinie pe care n-o împărtășesc deloc).

După ce-am terminat de aranjat aseară, m-am uitat în jur și m-am gândit: dacă Dumnezeu m-ar fi întrebat acum câțiva ani ce-mi doresc, i-aș fi arătat sufrageria decorată, bucătăria dichisită, balconul luminat și pe omul meu aranjând instalațiile. 🙂
Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința pentru ceea ce ne-a fost dăruit.

Și apoi, astăzi, am fost la Târgul de Crăciun din centru. Se intră cu 2G (geimpft / genesen, adică vaccinat sau vindecat). La intrare prezinți codul QR și actul de identitate și ți se cere să te loghezi pe aplicația Luca (pentru monitorizarea celor prezenți). Zis și făcut, a mers foarte repede.

Am mâncat bunătăți de sezon, pe care nu le mai gustaserăm de 2 ani (anul trecut toate târgurile au fost anulate), ca de exemplu chiflă cu jambon copt sau Dresdner Handbrot, despre care am povestit aici și am băut un excelent vin fiert. După aceea ne-am mai plimbat nițel printre standuri și am ieșit.

Dat fiind actualul context pandemic, am citit foarte multe păreri smiorcăieli potrivit cărora vai mie, nevaccinații sunt discriminați și se pun garduri despărțitoare și tatata și tututu... Ei bine, în Hamburg mi s-a părut foarte decentă organizarea. Da, persoanele nevaccinate / nevindecate nu aveau acces în zona unde se vindea mâncare, fiindcă acolo oamenii stăteau să consume - și evident că-n timpul ăsta nu purtau mască. Însă toate celelalte chioșcuri, unde se vindeau tot felul de obiecte lucrate manual (lumânări, decorațiuni superbe din lemn, articole din piele și cașmir, bijuterii, obiecte din ceramică ș.a.m.d) și alimente preambalate (brânzeturi, prăjituri specifice diferitelor zone geografice, produse din carne afumată etc) erau în afara zonei 2G, așadar accesibile tuturor.

Prin urmare, nu înțeleg plânsetele cu discriminarea. Ei au făcut o alegere - de-a nu se vaccina - și se numește că și-au asumat urmările acesteia. Simplu ca bună ziua (după capul meu, cel puțin...).
În fine, încerc să nu mai elaborez pe tema asta (a ”discriminării nevaccinaților”), că iar m-apucă nervii nervoși.

O săptămână bună să avem, și să găsiți ceva drăguț în ghete mâine dimineață 🙂. Aici ninge ușurel, ceea ce vă doresc și vouă ❄❄❄.

Nici gunoiul să nu-l dai afară lunea, că se împrăștie găinile

Știați proverbul din titlu? Eu acum l-am descoperit, căutând ceva reprezentativ pentru a exemplifica ziua de azi, care-a fost din categoria ”duce-te-ai să te duci”. 

🤯 În primul rând a fost luni, fapt care nu era deloc de natură să mi-o facă mai simpatică. Dar singurul mod de-a o încheia era de-a o începe (pfff, debordez de înțelepciune 🙄) - așa că biscuiți, boierii mei. Pregătit, pornit, luat metroul ușor ca de obicei, nimic ieșit din comun.
După vreo 4 stații însă, ne oprim - și cu negrăit interes aflăm, de la mecanic, faptul că circulația pe întreg tronsonul este ”întreruptă pe termen nedeterminat”, ca urmare a faptului că la vreo câteva stații mai în față au găsit o persoană fără adăpost dormind pe calea ferată (într-un tunel), deci au sistat absolut toate trenurile până la sosirea poliției și ambulanței.
Chestia asta cu persoanele neautorizate circulând brambura pe linii se întâmplă frecvent - dar după cum se vede, nu s-a găsit nicio soluție fezabilă, care să nu atragă după sine întârzieri masive. În fine, mestecăm mătrăgună, pufnim, ne pregătim de așteptare.
”Toți călătorii sunt rugați să coboare, acest tren se retrage la depou”, fornăie dintr-odată mecanicul. Vorba lui Bridget Jones, of, afurisenia dracului și p*zda mă-sii. Ne revărsăm pe peron, eu realizez că nu cunosc deloc stația respectivă, cercetez după autobuze dar nicio variantă nu pare prea convenabilă, (adică n-aș ajunge la birou decât în vreo oră și jumătate), mai stăm, ne mai învârtim, după ceva timp aflăm că se reia circulația, dar va decurge mult mai lent ca de obicei - fiindcă toate trenurile trebuie să se aștepte unul pe altul și să lase spațiu între ele. 
Cu întârziere de fix o oră, sosesc în fine la birou. Trăiască Flexitime-ul, hai că poate s-a spart ghinionul.

🤯 Vezi să nu. Din Inbox mă sfidează diverse vești proaste. Aia nu merge, ailaltă nu iese, reparația aia nu s-a putut face, vagonul cutare a fost scos din garnitură pentru că are ”x” defecțiune, piesa ailaltă nu se poate suda și nicinuavemcumsăoînlocuimdecimaidurează, grmmppfffff!!! 🤦‍♀️
Ziua continuă cu un Email expediat de un grangurel la ora 15:30, în care ne aduce la cunoștință că trebuie să trimitem niște anume date clienților noștri, ”obligatoriu înainte de sfârșitul lunii în curs”. Bravo, Pătrățel! Te-ai uitat în calendar? Știi în ce zi suntem azi? Te-ai uitat și la ceas?
Las baltă ceea ce făceam, mă ocup de cerința lui Pătrățel, după o bucată de vreme decid că-mi ajunge și trebuie să rup cercul vicios al unei zile din categoria ”Avântul Prăbușirea”, așa că orvoar.

🤯 Ajung în stație numai pentru a vedea cum tocmai îmi pleacă metroul de sub nas, aștept vreo 8 minute, vine următorul, mă aburc. Mergem două stații, după care încetinește, asta nu-i a bună, se oprește între stații, stăm. Câteva scaune mai încolo, un cetățean cu evidente tulburări începe să se certe de unul singur. Pornim agale. Târ-târ, târ-târ, mecanicul ne informează că la vreo câteva stații mai în față s-au identificat ”persoane neautorizate pe linia ferată și din acest motiv circulația tuturor trenurilor este întreruptă”, aloooo, ce-i asta, glumă proastă??? 😳😳😳
Proastă o fi fost, dar glumă nu era. Iată-ne stând din nou pe loc, zeci de minute în șir. Cetățeanul continua să (se) admonesteze și la un moment dat începuse să plângă. Un vaiet care mi-a cam strâns inima, trebuie să recunosc. Cine știe ce demoni îl tulburau... O doamnă i-a oferit un pachet de șervețele.
Într-un final ne-am urnit, iar la următoarea stație a urcat o mamă cu un copil aprig-urlător. Vă spun, aveam senzația că-mi râcâie creierii cu șpaclul.
Am ajuns la capăt de linie (unde trebuia să schimb metroul, urmând să mai merg încă 2 stații) și afișajul indica 17 minute de așteptare. Deh, urmările circulației întrerupte... Formidabil. Însă cu adevărat superb a devenit când am observat că cele 5 minute care mai rămăseseră au devenit 6, apoi 8, apoi 7, apoi din nou 8.... Cu totul, cred că am stat vreo 25 de minute pe un peron unde vântul se resimțea din plin.

Ajungând acasă, rebegită de frig, am calculat că astăzi am petrecut 4 ore în metrouri. Acum beau un vin fiert și-l ascult pe Luciano Pavarotti cu ”Nessun Dorma”. La pupitru, cine altul decât dragul meu Zubin. Mi-e leac de ani de zile și continuă să-mi fie.

Mâine va fi mai bine.

Mostre din viața în Germania (XII)

Din categoria ”detalii de zi cu zi, care fac diferența”, într-o seară mă întorceam acasă cu metroul. Era trecut de ora 22 și pe peron așteptau doar câțiva pasageri răzleți. Printre ei, doi tipi înalți, în uniforme având o siglă a unui serviciu de pază și protecție (altul decât cel asigurat de regia de transport; cel mai probabil, un parteneriat extern). La sosirea trenului au urcat în primul, respectiv în al doilea vagon și, din instinct, l-am urmat pe unul dintre ei. Era târziu și prezența lui mă făcea să mă simt în siguranță, chiar dacă mai era lume în vagon.

Printre cei care se urcaseră era și un ”homeless” pus pe scandal, care vocifera de unul singur și s-a trântit pe un scaun. Bodyguard-ul s-a dus și s-a așezat pe scaunul din fața lui. Nu i-a zis nimic, pesemne ideea era să-l vadă că e acolo și să-și ia seama. Respectivul s-a oprit din bombăneală și i-a cerut o țigară ”pentru mai târziu”. A primit două și și-a continuat călătoria în tăcere.

Am mai remarcat că, la fiecare oprire în stație, cei doi ieșeau pentru câteva clipe, cercetau peronul și schimbau două vorbe cu mecanicul, după care, probabil neremarcând nimic suspect, își reluau locul.

Toată chestia asta m-a făcut curioasă, așa că ulterior am cercetat nițel. Și-am descoperit că e un serviciu oferit de regia de transport: în fiecare seară, după ora 22, în primele 2 vagoane ale fiecărui metrou se află câte un bodyguard. Inițial era un serviciu oferit doar pentru serile de weekend, iar acum s-a extins pentru toată săptămâna. 

E păcat că e nevoie de așa ceva. Dar e bine că s-a gândit cineva la asta și se pune la dispoziție. 

Un detaliu minor, știu. Care însă ține de grija față de om și care, alături de alte (sute de) detalii minore, mă face să fiu recunoscătoare că mi-am clădit viața în această țară.

Stimulent pentru luni (vorbă să fie...)

Dacă tot e mâine luni (🥺), am zis să vă motivez, arătându-vă ceva din categoria ”things money can buy”.

Glumesc, de fapt. Adică de arătat vă arăt, dar - cu riscul de-a suna ca proverbiala vulpe care nu ajunge la struguri - pe mine nu m-ar încânta așa ceva. Adică nu mi-ar trebui apartamentul din filmulețul de mai jos nici să mi-l dea careva degeaba (nu de alta, dar nu mi-aș permite cheltuielile de întreținere, printre altele 🙄).

 

Așadar, pe foarte scurt: un apartament în centrul Londrei, la etajul 28 într-o clădire cu recepție ocupată 24/24, cu panoramă absolut spectaculoasă și o suprafață de 240 mp. Prețul: 7.850.000 de lire sterline, adică undeva peste 9 milioane de Euro. Detaliile se văd pe filmare și sunt, cum altfel decât extraordinare.

M-am uitat la video cu detașarea persoanei care știe foarte bine că așa ceva nu e pentru muritorii de rând și, din moment ce nu-mi va fi accesibil în viața asta, mă pot uita fără ghimpele de ”cum ar fi fost dacă...”. Așa, ca la un documentar.

Desigur, sunt și câteva aspecte care mi s-au părut încântătoare și pe care mi-ar fi plăcut să le pot avea, ca de exemplu panorama; îmi pot doar imagina ce experiență ar fi să-mi beau cafeaua în acel balcon, înfășurată într-un halat pufos, înainte de a-mi începe ziua la biroul meu din City...
(... și-apoi a sunat alarma telefonului, ca-n banc).

Mi-a mai plăcut dressing-ul și nu m-aș supăra defel dacă aș avea spațiu să-mi fac și eu unul. Și cu siguranță nu m-aș supăra să am sală de fitness și piscină în clădire.

Cam aici se oprește ceea ce mi-a plăcut. Adică - să ne înțelegem, apartamentul e decorat splendid (cam ce te-ai putea aștepta la o sumă cu 7 cifre, în lire sterline), dar personal, așa cum îl văd, nu cred că m-aș simți bine acolo.
- în primul rând, atâtea suprafețe lucioase - fie că vorbim de camere, bucătărie sau băi - mi-ar da un atac de panică. OCD-ul meu nu ar suporta nici cea mai mică pată sau urmă pe ele; or, chiar dacă ai personal pentru curățenie (cum îmi imaginez că au cei care-și permit asemenea locuință), oamenii ăia nu pot fi prezenți non-stop.
(Evident, poți alege mobilă mată, dar discutăm pe ceea ce se află în apartament în momentul filmării).

- în al doilea rând - cum se poate ca în nicio baie să nu ai view din cadă (știți voi, clișeul ăla în care stai în cadă, în spumă și cu paharul de șampanie pe margine și admiri splendida imagine a orașului), dar să ai view de pe și anume, tron? Am făcut și-un screen shot, luați de vedeți:

Adică să contempli Tamisa în timp ce na, vorba aia... răspunzi chemărilor naturii.  Serios. I can't even.

Concluzionez că nu e totul să ai bani. Mai trebuie și să știi să ai bani, ceea ce nu e cazul meu. Înțelegeți ce vreau să zic. 

Una peste alta, locul ăsta clar nu e pentru mine (și nu doar pentru că nu mi l-aș permite nici dacă m-aș mai naște o dată). Ceva-mi spune însă că, dacă ar fi în New York, aș înghiți în sec.

(Off topic: prezentarea mi s-a părut foarte bună - ca și faptul că agenta s-a îmbrăcat în negru. Reflectez că, atunci când faci asemenea prezentări, trebuie să atragi cât mai puțin atenția; nu pe tine trebuie să te remarce lumea, ci locația pe care o prezinți).

Rant: despre nemernicie, lașitate și habarnism

(Avertisment: urmează o postare în care, foarte probabil, o să mă rostogolesc destul de tare - fapt care cred că-i evident încă din titlu... ).

Adevărul este că nu mai am răbdare. M-am săturat până-n gât de ignoranță, victimizare aiurea-n tramvai, exagerări, miștouri de duzină, ”fentat” regulile și răgete împotriva a orice ne-ar putea ajuta să reducem rata de infectare: vaccin, mască, restricții. Și pentru a nu mi se reproșa părtinirea, primii pe care-i sorcovesc sunt nemții.

După cum probabil știți, la ora actuală Germania e-n fruntea plutonului ca număr de cazuri. Niciodată, în 2 ani de când a început pandemia, n-au fost cifrele astea. Mortalitatea se menține încă redusă, pentru că sistemul medical german este unul din cele mai bune din lume, dar nu poți să nu te întrebi ce va urma.
Cum de s-a ajuns aici, vă întrebați? Păi în primul rând, ca urmare a 33% nevaccinați. Din ăia cu DREPTURI, care ”au citit ei pe net” și au auzit ei de ”o cunoștință a prietenei cumnatei vecinei surorii colegei mele de serviciu” care a pățit și căreia după vaccin i s-a întâmplat, și ”nu mă obligă ei pe mine”. Desigur, faptul că nu s-au vaccinat nu i-a împiedicat să hălăduiască pe te-miri-unde și să se-nghesuie cu unii la fel de deștepți ca ei fiindcă, desigur, DREPTURI.
În al doilea rând, pentru că autoritățile germane au găsit de cuviință să închidă o mulțime de centre de testare și de vaccinare și-acum se tot frăsunesc de-amboulea cu măsuri insuficiente și stupide, în loc să-și scoată vata din pantaloni și să-și regăsească ouăle chircite pentru a lua niște măsuri dure, dar absolut necesare în condițiile actuale (gen Austria, de par egzample). Bunăoară - în Germania, începând de luni nu mai ai voie la sălile de fitness și la saloanele de tatuaj fără certificat de vaccinare sau de trecere prin boală, dar te poți duce mulțumesc-bine la coafor. Că doar acolo nu e apropiere fizică, ce mama lu' proces verbal (paranteză: știe cineva de unde provine expresia asta? Mi-a venit acum în minte, dar habar n-am care i-ar putea fi originile. Mulțumesc, ne întoarcem la boscorodit).

Nu-mi pot imagina ce așteaptă, pe cuvânt. Să-nceapă să moară oameni ca anul trecut în Italia?

Între timp, unul dintre cele mai mari târguri de Crăciun europene (de la München) a fost anulat. Ce fac ticăloșii cu DREPTURI, în comentariile de la articolul care anunță asta? Se hlizesc, oameni buni. Asta fac. Râd, ca niște nemernici proști ce sunt și scriu că ”s-au speriat degeaba, dar paguba lor, eu îmi voi cheltui altundeva banii”. Dacă-mi permiți o sugestie, ai putea să ți-i bagi în fund pe ei, pe bani. Și dacă nu-mi permiți, tot ai putea. Na.

Și-acum, trecem la nobila nație românească. Aici suntem deja la next level; s-a depășit momentul cu ”nu mă vaccinez că am DREPTURI”. E fumată de luni de zile deja. Acum se conjugă verbe complexe și discutăm istorie, frățiuer. O discutăm de praf o facem, nu ne-ncurcăm noi cu howdoyoudo.

Ziceam mai sus de Austria, unde - cu începere de alaltăieri - s-a instituit un fel de lockdown pentru nevaccinați. Pot merge la serviciu, la școală (vizați fiind copiii cu vârsta de minim 12 ani, care sunt eligibili pentru vaccinare), la supermarket, la medic, la farmacie și la bancă. Atât. Nu  pot merge la restaurant, la mall, la fitness etc.
Eeee, dar nu dădu strechea-n români la auzul acestor noutăți? Păi, dădu!

”Restricțiile astea sunt ca steaua galbenă! Nevaccinații sunt marcați ca evreii!”.
(Adevăru-i că dacă te duci la un supermarket îi identifici din prima pe nevaccinați, cum îi identificai pe evrei în vremurile de tragică amintire, după steaua pe care erau obligați să o poarte. Sau stai, că parcă nu-i așa... Încă nu m-a lămurit nimeni cum îi ochești pe nevaccinați și-n ce fel sunt ”marcați”, dar nu-i bai, mai aștept).
”Nazism, fascism! Vi se pare că e o coincidență că Hitler era austriac?”
(Ăsta-i și cult, cacumarveni 🙄. Dacă-i ceri să-ți definească nazismul și fascismul cu propriile sale cuvinte, se uită la tine cu deștu-n gură).
”Ce urmează? Lagăre de concentrare pentru nevaccinați?”
(La asta nu m-am putut abține și i-am replicat: ”Da. Cu pâine mucegăită, apă și bătaie la tălpi de 436748646 de ori pe zi”.)
”Au voie la muncă... ce exprimare sinistră!”
(fie vorba-ntre noi, chiar pari a fi genul de om căruia a merge la muncă i se pare sinistru).
”Îi sechestrează! Vor să-i lase să moară de foame!”.
(Hai nu serios? Cum? Merg la serviciu, își fac cumpărăturile la supermarket, merg la medic, la nevoie își iau tratamentul de la farmacie, exact cum sunt ”sechestrați” și cum ”vor muri de foame”?).

Și tooot așa. Asocierea situației actuale cu ororile Holocaustului mi se pare atât de mizerabilă, că nici nu am cuvinte să descriu. Și nu, asta nu este numai ignoranță. Este ignoranță, este habarnism, dar este și o ticăloșie imensă, la care nu mi-aș fi imaginat că voi fi martoră.

Deloc întâmplător, cred eu, cei mai mulți dintre cei care au ales să nu se vaccineze răcnesc de 2 ani în continuu, împotriva a orice. Masca le pute, restricțiile le put, vaccinul e Ucigă-l Toaca. Așa cum foarte inspirat a zis cineva la un moment dat, ăștia sunt precum copiii mici când plouă:

- Vreți afară cu umbrelă?

- Nuuuuuuu!

- Vreți să ieșiți să vă jucați în ploaie și noroi?

- Nuuuuuuu!

- Vreți să stăm în casă și să ne jucăm?

- Nuuuuuuu!

- Dar CE vreți, totuși?

- Vrem să nu mai plouă, uaaaaaa!

My 2 cents: m-am vaccinat imediat ce am avut posibilitatea, o să fac și booster-ul după ce se vor fi împlinit 6 luni în cap de la al doilea vaccin, nici după vaccinare nu am exagerat cu ”socializarea” știind că vaccinul nu mă poate proteja în totalitate, anul ăsta nu am călătorit în vacanță decât în România ca să-mi văd familia și consider că toate drepturile vin la pachet și cu obligații. Așa funcționează lumea normală. Bag seama însă că atunci când e vorba de obligații, ăstora nu le place. Au conspectat doar capitolul despre ”Drepturi”.

Și ca să răspund și la întrebarea tot mai des repetată de nevaccinați: ”cu ce te deranjează pe tine, care ești vaccinată, că eu nu mă vaccinez?”: păi, Pandelică/Marghiolițo, mă deranjează următoarele:

- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai mare riscul ca virusul să muteze într-o variantă care să facă vaccinurile actuale apă de ploaie și să fim iar la fel de descoperiți ca anul trecut pe vremea asta. Speranța biologilor că virusul va slăbi nu s-a confirmat, de doi ani încoace;
- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai departe de normalitate va fi viața de zi cu zi (inclusiv a mea ca vaccinat, da);
- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai mare e riscul să nu pot fi tratată în spital pentru altă eventuală afecțiune, din cauză că spitalele sunt tot mai pline de Pandelici și Marghiolițe cu DREPTURI.

 

Gata! Măcar m-am descărcat. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, vă mulțumesc pentru răbdare și sper că nu v-ați schimbat părerea despre mine.

Sănătate, asta vă doresc din tot sufletul, vouă și celor dragi. Să fim bine, să ne fim. Doamne, că multă mizerie și nemernicie a scos la iveală pandemia asta...

”Downton Abbey”, o veritabilă perlă din trecutele vremuri ale aristocrației britanice

Oi fi scriind eu numai joia și primăvara (sau lunea și toamna, mă rog, principiul se păstrează 😒), însă măcar astăzi povestim ceva frumos. Despre unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut vreodată - și concurența nu e tocmai de neglijat.

Spoiler Alert: dacă nu l-ați văzut și aveți intenția, sau nu l-ați terminat, nu vă recomand să citiți mai departe.

În general, încerc să nu ”pornesc la drum” cu idei preconcepute în privința vreunui serial, dar de la acesta aveam așteptări mari. Care, ei bine... mi-au fost împlinite cu asupra de măsură. 🙂

După cum poate veți fi știind deja, serialul constituie ”saga” familiei de nobili Crawley, care locuiește într-un imens castel, pe domeniul al cărui nume se regăsește în titlu. În centrul acțiunii se află Robert Crawley (al cărui titlu nobiliar, ”Earl”, este intraductibil în românește; ar fi ceva între marchiz și viconte), soția sa, Cora și cele trei fiice ale lor (Mary - cea mai mare, frumoasă, cu foarte multă încredere în ea, de multe ori sufletistă, dar uneori de-un snobism notabil și în răstimpuri chiar meschină; Edith - mijlocia, crescută în umbra surorii mai mari, nepărând să-și afle niciodată rostul, iar rivalitatea dintre ele nu se va stinge decât spre finalul serialului, cu toate că și-au avut și ele momentele lor de armistițiu - și Sybil, mezina, inimoasă și idealistă, a cărei viață se va încheia prematur și tragic).

De la stânga la dreapta: Edith, Sybil, Mary

”Portretul de familie” este completat de contesa Violet Crawley, mama lui Robert (interpretată de fabuloasa Dame Maggie Smith) și de Isobel, verișoara lui Robert și viitoarea soacră a lui Mary. Interacțiunea dintre aceste două doamne este un garant al bunei dispoziții. 

Viața familiei se întrepătrunde cu aceea a angajaților săi, care-și trăiesc propria viață și propriile drame, fiind în același timp parte activă a ceea ce se întâmplă ”sus” în sufragerie și, nu de puține ori, chiar în dormitoarele nobiliare. 

Serialul începe în anul 1912, odată cu naufragiul Titanicului (în care-și pierde viața inclusiv moștenitorul familiei Crawley) și, de-a lungul celor șase sezoane, familia va trece prin evenimentele cunoscute ale începutului de secol XX: primul război mondial și răsturnările de situație de după încheierea acestuia, epidemia de gripă spaniolă, problemele financiare, noua ordine socială generată de asasinarea ultimului țar al Rusiei etc. Ca spectator, trăiești alături de ei aceste evenimente și-i urmărești cum evoluează, afectați de ele; inclusiv din punct de vedere psihologic, în final nimeni nu va mai fi ca la început.

Personajele mele preferate sunt, desigur, contesa Violet, precum și cuplul Anna & John Bates. Pe întreg parcursul poveștii am stat cumva ”cu inima-n gât” să nu mă lase producătorii fără vreunul dintre ei. După șocantele morți din sezonul al treilea (Sybil și Matthew), eram aproape tentată să mă ”spoileresc” citind ce se întâmplă mai departe, numai ca să fiu sigură că preferații mei rămân în viață. Am rezistat (cu greu) ispitei și la sfârșit am putut să răsuflu ușurată.

Despre Lady Violet s-ar putea scrie un articol de sine stătător. Ce rol complex, și ce interpretare extraordinară... Dacă e adevărat că Isobel (Penelope Wilton) îi ridică de cele mai multe ori mingea la fileu, la fel de adevărat este că serialul n-ar fi avut nici pe departe același farmec fără ea. Replicile ei sunt de cele mai multe ori adevărate mostre de umor englezesc și ironie suculentă, iar expresiile faciale care le însoțesc și accentul britanic autentic le fac să fie cu atât mai savuroase.

Îmi permit să fac o mică selecție de citate ale contesei  - greu de tot m-am hotărât...

“I know several couples who are perfectly happy. Haven’t spoken in years”.

“First electricity, now telephones. Sometimes I feel as if I were living in an H.G. Wells novel”.

“Principles are like prayers; noble, of course, but awkward at a party.”

“If I were to search for logic, I would not look for it among the English upper class”.

Isobel: “You take everything as a compliment”.
Violet: “I advise you to do the same, it saves many an awkward moment”.

(după moartea lui Pamuk): “Last night, he looked so well. Of course it would happen to a foreigner. No Englishman would dream of dying in someone else’s house.”

Isobel: “How you hate to be wrong”.
Violet: “I wouldn’t know, I’m not familiar with the sensation”.

“Don’t be defeatist, dear. It is very middle class”.

Cora: “I take that as a compliment”.
Violet: “I must have said it wrong”.

Cu o poveste care îmbină magistral suprafaţa şi subsidiarul, importanta protocolului şi abaterea de la obiceiuri, umorul savuros al dialogurilor și crizele iminente, ”Downton Abbey” este o producție fabuloasă, meritându-și pe deplin recenziile elogioase (care-au fost atât de numeroase, încât a intrat și-n Cartea Recordurilor). 

Scenografia reprezintă un element de spectacol în sine; pentru costume s-au realizat studii serioase și nicio economie (bugetul a fost de un milion de euro pentru fiecare episod), iar mâncărurile servite au fost, toate, adevărate. Numai când mă gândesc la jeleul de șampanie sau la budincile lui Mrs. Patmore, simt că-mi plouă-n gură. De asemenea, este deopotrivă amuzant și fascinant să-i urmărești adaptându-se noilor tehnologii (telefonul, electricitatea, gramofonul, sau... prăjitorul de pâine). Recunosc că am mustăcit încercând să mi-o imaginez pe Violet manevrând un telefon mobil sau în fața unui calculator... Cât despre Mrs. Patmore, cred că un cuptor cu microunde i s-ar părea o adevărată blasfemie. 😀

Cu deosebire fascinant mi s-a părut că fiecare personaj își are povestea și destinul său. O urmărim pe Daisy evoluând de la ajutorul deseori impacientatei Mrs. Patmore întâi la nivel de bucătăreasă iscusită, apoi reluându-și studiile, dornică de a-și depăși condiția. Îl vedem pe Thomas, multă vreme atât de nesuferit, un evident personaj-problemă, ce pare determinat să se facă detestat de toată lumea și sfârșim prin a ne da seama de adevăratele motive care stau la baza comportamentului său. Îi îndrăgim pe Anna și John și nu ne îndoim că dreptatea va triumfa și își vor afla, și ei, fericirea. O compătimim pe Edith care, pentru o bună bucată de timp, pare să fie ilustrarea zicalei ”logodnică de-a pururi, soție niciodată”, dar care, în final, ajunge marchiză, împlinindu-se atât ca femeie și mamă, cât și din punct de vedere social. Și-n acest fel îi ”petrecem” pe toți, separat și împreună, până la genericul de final.

În weekend am urmărit și filmul (realizat în 2019, prezentând vizita regelui George al V-lea și a reginei - idee inspirată din realitate, de altfel) și a fost un deliciu. Ăsta e cuvântul. Fără dramă, fără inimă-n chingi, doar cu aventură, bună dispoziție, amuzament și muzică bună (care, pe final, devine de-a dreptul magică 🙂❤️).

”Downton Abbey” este mai mult decât un serial. De-un rafinament desăvârșit, este o lume întreagă în care te scufunzi, un microunivers din timpuri demult apuse care te cheamă și care, după ce-ai făcut cunoștință cu el, te prinde-n vraja sa pentru totdeauna.

În amorțire

Încerc să găsesc o explicație pentru faptul că scriu atât de rar, însă nu prea reușesc. Și când te gândești cât de mult îmi place să povestim împreună... inclusiv tastatura mecanică, amintind în multe privințe de o mașină de scris, ar trebui să mă stimuleze, dar iată că nici ea nu reușește să o facă. Sau prea puțin și prea rar.

Cum spuneam - nu am o explicație pentru asta. Cineva apropiat specula că poate (mi)-a trecut vremea blogului, poate nu mai am nevoie să-mi aștern gândurile așa cum o fac de mai bine de un deceniu. Sinceră să fiu, nu am idee dacă despre asta e vorba; de fapt, sper să nu fie asta. Vreau să cred că e vorba doar de efectul unui an petrecut pe jumătate în home office și pe parcursul căruia am avut doar două săptămâni de vacanță (că nu mi-am luat, nu că nu mi s-ar fi dat. Am cârmit-o nițel pe panta workaholism-ului). Nici acum nu e foarte diferită situația - vin acasă destul de târziu și mai am resurse cel mult pentru Netflix. Nici de oraș nu mă mai bucur ca odinioară, nici plăcerea unei nevinovate reprize de shopping n-o mai am. Și-mi pare rău; atât de multe aș fi vrut să vă povestesc, dar m-am tot luat cu altceva...

Cu cititul stau (la fel de) prost, însă măcar nu mă mai păcălesc pe mine însămi. N-am energie, n-am dispoziție, n-am răbdare, n-am... nimic.  

Un singur lucru am izbutit zilele astea: am terminat ”Downton Abbey”. Sper să mă adun zilele viitoare să scriu despre el. Deocamdată, pot spune doar că-și merită cu prisosință toate elogiile. Este unul dintre cele mai bune seriale care se vor fi făcut vreodată. Și m-am îndrăgostit pentru totdeauna de Dame Maggie Smith. 

Nădăjduiesc să revin mai curând decât mă tem că se va întâmpla.

Un gardian public din Palma de Mallorca și o lecție de principialitate

Articolul ăsta ar fi trebuit să fie de fapt despre workshop-ul în care ne-am petrecut mai bine de 5 ore; gândindu-mă mai bine însă, am realizat că nu ar fi prea multe de povestit: în primul rând n-a fost cu mult diferit față de cel de anul trecut și-n al doilea rând, poate că mă înșel, dar nu cred că v-aș captiva prea mult 🙂 Adică data trecută nu mi-a ieșit și nu cred că ar fi fost altfel acum. 

Totuși, mi-ar plăcea să vă povestesc despre o lecție de principialitate pe care, fără să-și fi propus, ne-a dat-o un gardian public din Palma de Mallorca.

Pasămite, în cea de-a treia zi, am fost împărțiți în grupe mixte de câte șase persoane (adică fiecare echipă includea colegi și din Germania, și din Franța, și din Marea Britanie) și-am pornit într-o veritabilă ”vânătoare de comori” prin centrul orașului. Ni s-au dat câte-o hartă și-un caiet de sarcini pe care trebuia să le îndeplinim, urmărind un traseu la capătul căruia echipa care ajungea prima și rezolvase cel mai bine sarcinile urma să fie declarată câștigătoare.

Probele fuseseră gândite astfel încât să-i determine pe membrii fiecărei echipe să lucreze împreună (de-aia îi zicea team building, mno): identificarea vreunui anume obiectiv turistic mai puțin cunoscut, găsirea unei anume patiserii celebre - unde mai trebuia și să afli care sunt umpluturile de plăcintă preferate de localnici, fapt care te obliga să discuți cu vânzătorii -, determinarea numărului de șuruburi care fixau arcada unei anume uși, traducerea unor expresii din jargonul local, scrierea unui rezumat de 2 rânduri despre o legendă locală, găsirea a trei anume clădiri și identificarea stilului arhitectural căruia aparțineau... Pe parcurs am avut și două check point-uri unde a trebuit să rezolvăm câte o problemă pe loc, fapt de natură să ne ajute să acumulăm puncte.

A fost pe cât de obositor, pe atât de distractiv și chiar am lucrat bine împreună. Un coleg din echipă vorbea spaniolă și, fiind un veritabil francez (adică un charmeur 🙃), și-a asumat responsabilitatea de-a rezolva sarcinile care țineau de comunicarea cu localnicii. De fapt localnicele, mai bine-zis, pentru că aborda numai fetele tinere și drăguțe, cu un ”Hola, señoritas” cu accent franțuzesc și-un zâmbet de se topeau copilele și-i spuneau tot ce voia să știe 😀. Noi ceilalți luptam cu sarcinile din caiet, o colegă se îndeletnicea cu harta, un coleg inginer se preocupa să ne țină laolaltă (echipa era descalificată dacă nu ajungeau toți membrii în același timp la check point-uri și la finish), ce mai - muncă de echipă în toată regula. Chiar a fost frumos și ne-am distrat pe cinste.

Ziceam așadar de gardian. Una dintre sarcini presupunea să răspundem la câteva întrebări despre un muzeu și caietul de sarcini menționa clar ”nu veți găsi răspunsul corect pe Google”. Am identificat muzeul, ne-am învârtit, am întrebat câțiva trecători care nu știau și-apoi am văzut un gardian public, care păzea intrarea.
L-am abordat, i-am spus  că suntem din țările cutare și cutare - deci habar n-avem de amănuntele locale -, i-am povestit că jucăm un joc pe echipe și l-am rugat să ne ajute. Omul ne-a răspuns bucuros la întrebări, i-am mulțumit și, pe când să plecăm, am văzut că tocmai sosea o altă echipă (traseul de concurs fiind comun, era inevitabil să ne întâlnim la un moment sau altul).
- Vedeți că mai vin și alte echipe în urma noastră. Ei sunt concurența, să nu le dați răspunsurile!
- No worry, compañeros, ne-a asigurat gardianul, voi ați fost primii, nu le spun!

Ulterior, când ne-am reunit după încheierea concursului, i-am chestionat pe cei pe care-i văzuserăm în urma noastră:
- L-ați întrebat și voi pe gardianul de la muzeu?
- Da, și nu ne-a spus nimic. Cică ”I am sorry, but a promise is a promise!”.

🙂🙂🙂
Nu că ar conta, dar echipa noastră a câștigat. Premiul a constat într-un calendar de birou pentru fiecare. Însă cel mai important câștig îl reprezintă amintirea experienței în sine, amuzamentul de care-am avut parte și lecția de onestitate dată de gardian. Pentru că niciunul dintre noi nu crezuse că nu-i va ajuta și pe ceilalți, cu toate că ne făgăduise că n-o va face.

Team building în Palma de Mallorca (I)

A fost exact cum anticipasem că va fi - inedit și extrem de obositor. Am revenit, am dormit în neștire, mă simt oarecum ca o ființă umană funcțională. Așa că am zis să purced la povestiri - din ce-mi dau seama, s-a strâns material pentru vreo trei articole. Și asta în numai 4 zile, ceea ce spune destul despre cât de ”condensat” a fost programul. 

Luând-o cu începutul, condițiile de zbor impuse de Spania în context pandemic au fost destul de lejere. Cu 48 de ore înainte a trebuit să completăm un chestionar (al cărui link îl primisem la achiziționarea biletului). Chestionarul conținea întrebările standard: în ce țări am călătorit în ultimele 14 zile, dacă am avut contact în ultimele 2 săptămâni cu persoane confirmate a fi bolnave, dacă avem simptomele cutare și cutare. Ultima întrebare se referea la documentul pe care îl vom prezenta la sosirea în Spania (certificat de vaccinare, test PCR negativ sau adeverință de vindecare nu mai veche de șase luni) și apoi trebuia să încarci pe site documentul respectiv. După acest pas final se genera un cod QR, pe care urma să îl arăți la aterizare. Și gata, feliz viaje. 🇪🇸

(Uitasem să menționez: de data asta și-n mod absolut surprinzător, am reușit să trec de controlul bagajelor fără să mi se înșire chiloții suspecți pe masă, pentru verificare. Să nu fie de deochi, ptiu, ptiu).

Formalitățile la sosire au fost rapide: prezentai codul QR și un act de identitate, verificau, scanau codul și bună ziua. De acolo ne-a preluat un autocar care ne-a dus la hotelul Punta Negra, unde urma să fim cazați. 

În prima zi n-am făcut prea multe; ne-am instalat, am mâncat de prânz și am încercat să lucrăm ceva, iar seara ne-am reunit pentru ”welcome dinner”. Asta a fost chiar drăguț, fiindcă între timp sosiseră și colegii din Franța și Marea Britanie și m-am bucurat să-i revăd pe mulți dintre ei. (Bine, au fost și vreo câțiva pe care m-am străduit să-i evit cu destul de mult succes și cu un zâmbet strepezit, dar să nu intrăm în aceste amănunte nu tocmai politically correct 🙈). 

Despre seminarul organizat de HR precum și despre ce-am făcut în Palma timp de câteva ore, voi povesti în postări separate. A fost pe alocuri interesant, pe alocuri obositor și pe alocuri parțial previzibil, dar în ansamblu distractiv și o binevenită ieșire din rutina zilnică. 

Două vorbe referitoare la hotel, mai întâi. Este un complex mare și foarte bine organizat, dar destul de vechi și îndrăznesc să spun că ar trebui investit ceva mai mult în renovare.
Spre exemplu, clanța ușii de la balconul meu era de-o mobilitate surprinzătoare. În traducere, cădea la cea mai mică atingere, așadar deschiderea și închiderea ușii constituiau un demers cu deosebire aventuros 😀. Unul dintre inginerii noștri mi-a făcut o improvizație ca să mă pot descurca mai ușor, drept pentru care l-am promovat în funcția de Facility Maintenance Manager.
(Aș fi putut face gălăgie la recepție și să cer o altă cameră, dar mi s-a părut ceva gen ”Prințesa mofturoasă”. Nu e stilul meu).
Alți colegi au avut probleme la duș - apa curgea fie în rafale reci, fie fierbinți, dar calea de mijloc era inexistentă. La mine a fost ok dinspre partea asta, apa a fost călduță și potrivită pentru cele 24-25 de grade care erau afară.

În ceea ce privește mâncarea, a fost multă (retrospectiv, aș spune că prea multă) și gustoasă, iar pentru yours truly nu au lipsit surprizele. Cu ochi, tentacule și clești (ele, surprizele 🦐 🦞🐙). 

Cum ar fi de exemplu în cea de-a doua seară, la un restaurant situat în apropiere de Catedrala din Palma, cu un view pe măsură.

Aperitivul a fost gustos și deeeeestul de inocent (deși buletele de homar s-ar fi cuvenit să mă avertizeze asupra a ceea ce urma), iar vinul alb, aromat și nu foarte puternic, s-a potrivit de minune. Mă aflam, prin urmare, într-o dispoziție trandafirie când mi s-a pus în față chestia asta:

Hai că m-am aranjat, am cugetat eu, inspectând lighioanele și încercând să iau o decizie legată de abordarea situației. Cu mare plăcere aș fi aruncat farfuria pe geam, dar n-aveam niciun chef să mă simandicoșesc ”vaaai, nu pot să mănânc așa ceva”, prin urmare pe cai, Greto - și m-am aplecat spre colegul din dreapta mea.
- Auzi, îi zic. Eu n-am mai mâncat niciodată de-astea, dar dacă mă ajuți și-mi explici cum să fac, mă aventurez.
Omul s-a uitat la mine de mai să-i sară ochii din cap ca popcornu-n tigaie.
- Cum, niciodată? Deloc?
- Pas du tout, l-am asigurat, cotrobăind în amintiri după franceza pe care-am uitat-o din anii de liceu.
- Mon Dieu, și dacă ești alergică la ele? Fructele de mare pot declanșa reacții alergice destul de urâte...
Am ridicat din umeri. Csf, n-ai csf.
- Eh, o să aflăm imediat. Și dacă se întâmplă asta, să știi că v-am iubit 😀.
Colegul nu părea deloc amuzat, ba chiar dimpotrivă. Ca să-l încurajez, am înșfăcat tacâmurile cu un aer războinic.
- Deci, mai întâi spune-mi ce avem aici.
- Păi: langustină, scoici, crevete și păianjen de mare.
- Păianjen-cum?!! 😳
- Sea spider, repetă colegul îndatoritor.
Și eu care sperasem că nu am înțeles corect. Pentru numele lui Belzebut.
- Ok, cu scoicile și crevetele mă descurc. Explică-mi cum să procedez cu ăștialalți doi.
- Simplu, zice. Langustina - îi tai capul, îndepărtezi părțile cartilaginoase și mănânci carnea din interior. Cu păianjenul, cam la fel - rupi partea de sus și ”sugi” conținutul.
Splendid. 🙄

Concluzionând: scoicile - banale, crevetele - trece clasa, păianjenul sau orice-o-fi-fost-lighioana-aia - plictisitor și agresiv, langustina - cea mai bună dintre toate, cu o carne foarte fragedă, însă tot nu aș comanda vreodată așa ceva din proprie inițiativă.
De ce spuneam că păianjenul a fost agresiv - în timp ce mă opinteam cu el, m-am zgâriat într-un cartilaj. După ce că e urât, dificil de mâncat și nu din cale-afară de gustos, mai e și recalcitrant. Ce jivină dubioasă. 😒

Evident, nu am avut nicio reacție alergică, dovadă că soiul rău nu piere 😀. A doua zi, luând prânzul la alt restaurant, am ridicat din umeri nepăsătoare în fața aperitivului constând în inele de calamar și tentacule (tot de calamar) pane. Ce dubioșenie o veni după, o caracatiță întreagă? 

Mare ne-a fost surpriza (și bucuria) când ni s-a adus un grătar de vită. Excelent făcut, un deliciu. Unui coleg nu-i venea să creadă și l-a cercetat mai întâi suspicios: n-o fi cumva un file de cine știe ce pește?
E clar, eram traumatizați din seara precedentă. 😂

Cea din urmă surpriză a fost o salată cu creveți, ca aperitiv la cina din ultima seară - dar aici am trișat, în sensul că am plimbat creveții prin castron și am ciugulit doar din verdețuri. Nu mai aveam niciun chef de eroisme cu lighioane de mare și oricum era doar aperitivul. La felul principal am avut pește cu legume, foarte bine preparat și gustos.

În încheierea acestui prim articol, vă las cu niște poze de pe faleza hotelului. Vis de albastru și de Mediterană... 🙂

E atât de frumoasă și ce dor îmi fusese de ea... 🙂

Ne recitim în episodul următor, când vom povesti despre un workshop.

Salată de weekend (45)

Trecut-au luni bune de la ultima salată de weekend... iar acum mi-am propus să arunc la repezeală câteva ingrediente într-un castron, pentru că mă grăbesc să mă prepar. Mâine dimineață iau avionul. Unde, cum, de ce - vedeți primul ingredient.

1) Așadar și prin urmare, ne ducem să ne team building-uim. Și nu la Paris, ca de obicei - anul ăsta, Mallorca it is. Știind ce presupune chestia asta cu team building-ul - seminarii foarte lungi, iar în pauzele dintre ele trebuie să lucrăm - nu m-am entuziasmat din capul locului prea mult. Încă și mai puțin m-am entuziasmat când am văzut agenda. În patru zile vom avea o singură oră, mare și lată, de program de voie, în rest totul e plănuit la minut. Probabil o să folosesc acest generos 🙄 interval de timp pentru a mă duce să salut Marea Mediterană, dacă o să pot.
Sper măcar să vin cu povești interesante de pe acolo.

2) Am ajuns la penultimul sezon din ”Downton Abbey”. Abia aștept să vă povestesc impresiile despre el, deși asta presupune că-l voi fi terminat... E un serial fascinant și m-am îndrăgostit definitiv de Maggie Smith (pe care o știam din ”Harry Potter”) și de Brendan Coyle, care l-a interpretat pe Bates. Serialul n-ar fi avut nici pe departe aceeași savoare fără ei doi - așa cum ”Dallas” n-ar fi fost nici pe departe la fel fără J.R. Ewing, bunăoară. Detaliem când îl termin. 

3) Apropo de ”Harry Potter”, aseară am urmărit - ca aproape-n fiecare sâmbătă - concertul Filarmonicii din Berlin, în transmisiune directă. De data aceasta a fost un program oarecum inedit, constând numai în muzică de film dirijată de... chiar cel care a compus-o: John Williams. Printre altele, au fost incluse lucrări din ”Indiana Jones”, ”Star Wars” și... ”Harry Potter”. Mi-a plăcut la nebunie și, cunoscând bine sala de concert și acustica ei, îmi pot imagina cum s-a auzit de la fața locului. 

4) Jupânul cred că vrea să mă bage-n păcat, sau chelcășoz. Ia uitați-vă și voi cu ce s-a înființat ieri de la cumpărături:

Cred că vrea să mă transforme în influenceră de-aia, vă spun. 🧐

(Sunt bune. Foarte bune. Și zic asta ca una care nu se dă-n vânt după ciocolata cu alcool).

5) În seara asta cred că voi urmări și eu - în sfârșit - celebrul film ”Bohemian Rhapsody”. Dacă e atât de bun precum se spune, povestim și despre el. 

Acestea fiind zise, mă duc să continuu preparativele pentru mâine. Nu am cuvinte să vă spun ce lene mi-e. Mai prestez niște praline d-alea, poate mă stimulează.

”Te-am și cultivat Paraschivo,/ Te-am dus la chermeză și meci…”

Vinerea trecută m-a scos omul la Iunion, vorba  unui mare clasic. Adică, mă rog. Nu chiar la Iunion, ci pe stadion, dar m-am simțit neașteptat de bine.

Așadar. Partida dintre naționala României și cea a Germaniei, în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal din 2022.
Ultima dată când m-am dus cu dumnealui la meci (cred că era prin 2006), am dormitat pe scaun și-am numărat oi, așteptând să se termine bâlciul. Steaua - Politehnica Iași, parcă. Serios, cum să n-adormi la așa ceva? Numai cât am scris echipele și simt că-mi vine să casc.

Ei, dar vineri a fost cu totul aaaaltceva. 

La intrare s-au controlat certificatele și s-a solicitat un act de identitate, apoi fiecare a primit o brățară. Niște sute de metri mai încolo, se verificau biletele + control corporal și în genți. Aici te întrebau și de brățară.

Stadionul are capacitate de 57.000 de locuri și meciul era sold out, dar după cum se vede și din imagine, eram foarte răsfirați. Deloc de mirare: s-au pus în vânzare doar 25.000 de bilete, deci mai puțin de jumătate.
Nu ne-am simțit deloc expuși. Masca era obligatorie până îți ocupai locul pe scaun, apoi puteai să o dai jos - dar era în aer liber și locurile erau ocupate pe sistem 2 da/2 nu, așa că nu ne înghesuia nimeni.

Atmosfera? Senzațională, așa cum te-ai aștepta să fie la o partidă internațională și cu un DJ care mixa, credeți-mă, nu se-ncurca băietul cu howdoyoudo. Am cântat ambele imnuri, că doar ambele țări sunt ale noastre 🙂, iar galeriile au fost extraordinare. Nu înjurat, nu fluierat, nu huiduit (în afară de faptul că ai noștri au ”mugit” nițel când arbitrul a vrut să dea un penalty nemeritat nemților la începutul meciului, dar s-a răzgândit după VAR). S-a scandat frumos și motivant, eu încaltea strigam alternativ ba ”Deutschland”, ba ”România”, în funcție de galeria care se auzea mai tare. 😂

Două vorbe și despre celebrul, nu-i așa, joc ”prea tehnic și fără spectacol” al nemților. Parol, asta a fost o surpriză, și-ncă una mare de tot. Eu însămi, și jupânul de asemenea, eram de acord cu toată lumea care zicea că nemții sunt seci, tehnici, alea. Chestia e că așa se vede numai de la televizor, fapt de care ne-am dat seama abia vineri seară. În realitate, a fost un show de uitai să și răsufli urmărindu-i. Pase mișto date, driblinguri faine, ai noștri bieții au legat o singură dată 5 (numărate de mine) pase consecutive, în rest nu prea au ajuns la minge. Și ne-au călărit nemții de practic ajungeam să ne minunăm când se mai juca și la jumătatea terenului; în cea mai mare parte a timpului erau în careul nostru :))

Posesia a fost de altfel de 75% pentru ei, ceea ce zice totul. Nu ajungem la minge, că nu ne-o dau și nouă să ne jucăm cu ea 🙄, dar aparte de asta jocul lor de aseară a fost oricum, numai plictisitor și exagerat de tehnic nu. Admit însă că, de la televizor, percepția e diferită.

În concluzie, ne-a plăcut foarte mult. (Și nu, nu ne-am mirat că am luat bătaie. Ne-am bucurat că nu ne-am făcut de râs). Ne mai ducem. 

PS: am știut care-s românii și care-s nemții fără să întreb. Feeling mândră de mine 😀

Covid nu e o boală suficient de gravă

Am ajuns la concluzia din titlu, constatând ce se întâmplă în România de niște luni de zile încoace - și cu precădere în ultimele săptămâni.
Vă imaginați cum ar fi decurs lucrurile dacă în loc de Covid ar fi fost o boală gen holeră, Ebola sau lepră? O maladie care să te facă să sângerezi din toate orificiile existente și cu o mortalitate de 90% la om, cum este Ebola? 

Ar mai fi răcnit burebiștii (sic) împotriva restricțiilor și a măștilor?
Ar mai fi sforăit cu superioritate că ei nu se vaccinează fiindcă ”vaccinul nu e suficient testat” și fiindcă ”oricum te poți infecta” (deși s-au explicat ambele aspecte de patruzecidemii de ori)?
Ar mai fi umblat brambura cu certificate de vaccinare false?
Ar mai urlat după ”socializare”?
Ar fi ignorat faptul că tulpina Delta a apărut prima dată în India (unde vaccinarea e la piciorul broaștei) și s-a răspândit ca fulgerul în întreaga lume?

Mă hazardez să cred că răspunsul e ușor de ghicit.

Altminteri și apropo de nimic, nu credeam să existe nici atâta ticăloșie, nici atâta prostie.

”În curând se va propune ca nevaccinații să-și pună steaua galbenă în piept, să-i închidem în lagăre, gândire nazistă!”

”Idei fasciste, loji masonice”. 

Minuni precum cea din imaginea alăturată (nu, n-am niciun chef să blurez numele, cum am mai făcut cu alte ocazii. Dacă te bagi în asemenea discuții, se numește că ești ”asumat”, boahh, am ajuns să detest cuvântul ăsta, folosit de tot mai mulți ca paravan pentru a-și expune orice bazaconie). 

Și multe, multe altele de același gen. Sunt convinsă că parcursul evenimentelor ar fi fost cu totul altul, dacă ar fi fost o boală precum cele exemplificate mai sus (și care tot de bacterii sau virus sunt cauzate). 

Așa stând lucrurile însă, burebiștii continuă să răcnească, să se înghesuie ca disperații și să refuze vaccinarea. 

Și de asemenea, mai continuă și să numere sutele de morți raportați zilnic. Dar din ce văd în Social Media, nu par să fie tocmai impresionați. Că doar ce... nu-s din familia lor.

PS: totuși, eu aș fi foarte interesată să aflu unde a văzut cotrofelnița din imagine ”copii născuți din persoane vaccinate”. Presupun că se referă la vaccinarea anti-Covid - or, asta a început în ianuarie. Când s-au născut copiii ăia, frățiuer, și când au avut timp să îmbătrânească?

Nimic nu pricep, sunt ceva de groază. Așa-mi trebuie, dacă m-am vaccinat.

Cum v-ați petrecut seara fără Facebook?

Dacă tot a picat Facebook-ul la nivel global, m-am frăsunit ce m-am frăsunit, după care m-am apucat de sortat niște eBooks pe foldere și autori, ascultând în paralel Boléro-ul lui Ravel. Ce lucrare grandioasă și cât e de dificilă... Nu-l mai ascultasem demult și uitasem cât de mult îmi place.

Evident, nu e necesar să mai precizez de cine e dirijat 🙂 N-am mai fost de 2 ani la un concert și mi-e atât de dor să-l regăsesc pe Zubin în spațiu și timp real, că mă seacă la inimă.

Ce ziceți, îl ascultăm împreună? N-o să regretați, vă promit. Asta e versiunea pe care o am eu (de altfel, după câte știu, e unica înregistrare a Boléro-ului realizată de Zubin).

 

Sper că v-a plăcut 🙂

Voi cu ce vă îndeletniciți în lipsă de Facebook, WhatsApp și Instagram? Până una-alta, eu am dat replay Boléro-ului și mă duc să mă uit, prelung, în șifonier. Ați ghicit, încerc să-mi aleg hainele pentru mâine, un demers de altminteri deosebit de solicitant 🙄