Și m-am dus iar la Paris... 🙂... și n-am stat degeaba 😀

Carevasăzică. Nu doar c-am supraviețuit prezentării și grupelor de lucru pe care a trebuit să le gestionez a doua zi (ca să se familiarizeze oamenii cu un nou modul pe care-l vom avea, dacă zeii soft-ului își pogoară privirea olimpiană asupra colegilor de la IT, de la jumătatea lunii mai), dar în bună parte m-am și amuzat făcând toate astea și am experimentat ceva nou, care mi-a plăcut la nebunie. Stați așa că vă zic îndată, dar s-o luăm cronologic.

Am ajuns cu bine luni dimineață, chiar dacă relativ leșinați de oboseală (dat fiind că eram treziți în creierii nopții), dar ne-am remontat cu niște croissants care efectiv se topeau în gură și cu vreo 2 cafele solemne. Nice to see you, how was the flight (matinal, așa a fost! al naibii de matinal 🥴), ça va, ça va, țoc, țoc. Aaa, uite-l și pe pitpalacul pe care acum câteva luni voiam să-l pun la proțap în fum de ardei iute da-ntre timp ne-am reconciliat, Gretaaaa, I am soooo glad to see you, vai dar I am soooo glad to see you too (🤥), ça va, ça va, țoc, țoc.

Cred că revederea districtului financiar al Parisului (La Défense, întâmplător și cel mai mare din Europa), unde avem și noi sediul central și care-mi place foarte mult, trebuie să fi contribuit serios la starea mea de spirit - una surprinzător de bună, deși mi se cam înnodau nervii.

”Bonjour, Paris!”, i-am zis în gând, salut care mi-a devenit obicei când vin aici. Nu mai fusesem dinainte de pandemie la sediul central și mi-am adus aminte de prima mea vizită din urmă cu aproape cinci ani. Aveam abia o săptămână de când începusem și nu eram deloc sigură că vreau să rămân în firma asta.

Îmi pare bine că am ales să rămân, să învăț un domeniu nou de la zero și să fructific șansele care mi s-au dat.

Bun, să depășim momentul de nostalgie și să trecem la prezentare. Fără a intra în detalii, a decurs bine. Ne-am înțeles din priviri (eu și colega), ne-am descurcat cu întrebările primite (colegii din Hamburg fuseseră deja amenințați cu toate caznele iadului dacă ne întreabă ceva în public, drept pentru care nu au piscuit 😈) și am răsuflat ușurate când s-a încheiat teoria chibritului. Doar jumătate din treabă era însă terminată: a doua zi, urmau grupele de lucru. Dar pân-atunci să ne bucurăm de seara asta, am zis, și-am ieșit în grup extins la o bere și-apoi la cină.
(Am încercat să beau o bere cu aromă de cireșe. Delicioasă, dar prea tare pentru mine. Am abandonat-o și-am eșuat într-o Cola. Asta sunt și-aici mă termin, ce pot să zic).

Marți eram considerabil mai odihnită, dar destul de stresată. O să mă descurc eu cu grupele de lucru? Pe vremuri eram foarte bună la chestiile astea, dar cumva acum totul mi se pare mai dificil. Sau poate nu mi se pare.
Dar și asta a decurs bine. Pregătisem pentru fiecare dintre ”cursanții” mei câte un studiu de caz, le-au rezolvat pe toate, am testat diferite scenarii, am răspuns la întrebări, am și râs de una-alta.
”Eu o să șterg toate referințele din sistem și-o să cer recompensă pentru a le reconfigura. Ar trebui să-mi ajungă pentru o vilă pe Coasta de Azur”, a decis un coleg care-n mod evident știe ce vrea de la viață 😀. I-am urat succes și nu sunt întru totul sigură că nu vorbeam serios 🙈.

Ulterior am fost lăsați în pace să lucrăm vreo două ceasuri și pe la ora patru s-a dat semnalul de plecare. Am luat metroul și când am ieșit am dat peste dumnealui...

Nu e pentru prima dată când constat ce efect pozitiv, înviorător exercită Parisul asupra mea. Cât aș fi de obosită și de tracasată, de câte ori am ajuns în capitala Franței am simțit cum realmente mă încarc de energie bună și de bucurie.
Ceea ce s-a întâmplat și acum. Eram atât de veselă în timp ce ne plimbam pe acolo, că unul dintre colegi chiar mi-a zis că nu-și amintește să mă fi văzut vreodată așa ☺️.
Mare mi-a fost surpriza când am dat peste o veche cunoștință, dacă-i pot spune astfel... ❤️

Întâlnirea cu Lady Liberty (cea originală) a fost una dintre cele mai emoționante experiențe ale mele pe tărâm american; și chiar dacă aici era o reproducere, mult m-am bucurat să o revăd.

Și acum că am ajuns la momentul team building-ului, poate n-ar fi rău să caut niscaiva cenușă pe care să mi-o torn în cosițe. Am cârâit împotriva chestiei ăsteia cu team building-ul, dar ideea pe care au avut-o s-a dovedit a fi ex-ce-len-tă.

Fără s-o mai lungim, voilà de vedeți ce-am înfăptuit:

Pentru mine era prima dată când intram într-o sală de bowling și puneam mâna pe-o bilă. Colegii mi-au explicat cum s-o țin și cum să arunc.

După cum se vede în imaginea de mai jos (prima rundă), inițial am fost cam timidă...

... însă după un gin tonic, m-am împipotat:

- Cu siguranță nu faci asta pentru prima dată!, a exclamat un coleg din Paris după ce-am dat jos toate popicele (din a doua încercare, dar orișicât).

Acum să nu exagerăm. Am dat și pe-alături. Respectând adevărul istoric, am dat prin porumb de considerabil mai multe ori decât am avut parte de ”spare” (lovitura bonus pe care o primești când dărâmi toate popicele. Admirați cunoștințele elevate, merci beaucoup 😎).

A fost o seară superbă. Ne-am distrat, muzica a fost aleasă pe sprânceană și ne-am simțit foarte bine. Un team building cu adevărat reușit, nu joculețele alea stupizele pe care le face HR-ul. Eu am exterminat cu aplomb două ginuri tonice, din care nu m-am amețit deloc (probabil faptul că i-am zis barmanului ”less gin, more tonic” a avut un rol în treaba asta 🙄).

Ieri nu s-a mai petrecut nimic deosebit. Am lucrat vreo 3 ore la birou, după care am plecat spre aeroport. Unde am dat, din nou, peste o angajată oțărâtă la controlul de bagaje. Nu e prima dată când mi se întâmplă asta pe CDG. Acum s-a rățoit că recipientul din plastic (transparent și cu fermoar) în care îmi țineam produsele lichide nu e bun și mi-a dat o pungă în care să le pun. I-am zis ceva de mă-sa în gând. Ceva mai mult 🤬.

Ajungând astăzi la birou, am constatat că inginerului îi fusese dor de noi și ne decorase toate monitoarele. Ale mele, spre exemplu, arătau așa:

Ziceți voi dacă nu e drăgălaș 🥰.

Una peste alta, au fost niște zile foarte mișto, chiar dacă avem cu toții de recuperat munca pe care nu am putut-o face, ocupați fiind cu alte chestii (mult mai interesante, concluzionez eu în retrospect).

Barcelona (3): cu năduf, despre sistemul de transport public

V-am promis că mergem la mare, dar am avut o săptămână complicată cu mult stres, clienți care - deși-i cunosc de ani de zile - tot nu încetează să mă mire cât de loviți cu leuca și / sau misecuveniști pot să fie și capac la toate, mâine mă trezesc la 3 dimineața ca să zbor la 6:00 precis în capitala Franței, unde la ora 15:00 voi susține împreună cu o colegă o prezentare de două ore în fața întregii firme, prezentare care-ar fi putut fi amânată pe marți fără probleme sau schimbări de program pentru participanți, dar când am solicitat asta replica a fost ”we cannot modify the agenda once it has been sent”.

Pfiu! Hai c-am izbutit o frază la metru, dar al cărei ton sacadat reflectă destul de bine starea mea de spirit. Care, după cum vă dați seama, este ușor incompatibilă cu Mediterana. Dar cumva foarte potrivită pentru o poveste despre experiențele cu transportul public din Barcelona.

Noi suntem, în esență, niște oameni simpli și economisim unde se poate. Rar de tot mergem cu taxiul când suntem în vacanță, în primul rând pentru că de cele mai multe ori este o cheltuială inutilă și-apoi fiindcă ni se pare că poți ”simți” foarte bine și realist un oraș străin mergând cu transportul public. Am călătorit cu metroul și / sau autobuzul la New York, Roma, Paris (aici doar eu singură deocamdată, dar sper s-o facem și împreună cât de curând), Napoli, Milano, Veneția, Palermo, Coasta Amalfitană, Lisabona, Porto, Mallorca, Viena și poate și-n alte locuri care nu-mi vin în minte în clipa asta, precum și-n toate orașele germane în care am ajuns (ca turiști sau cu treburi).
Prin urmare, știm cât de bine e când totul este clar și bine organizat (New York, Viena, Roma, Palermo), dar și cât e de enervant când sistemul pare să fie conceput în cea mai curată păsărească (Berlin ar fi un exemplu de ăsta. Da, Berlin. Când am fost într-un city break în toamna lui 2015, numai faptul că știam germană ne-a ajutat să ne descurcăm cu metrourile. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile între timp).

Sistemul metroului barcelonez e probabil foarte simplu pentru localnici, dar ca turist te poți simți într-un fel de provocare precum cele de la Hogwarts: ”dezleagă această ghicitoare și vei putea trece mai departe”.

L3, L5 și ce mai zic ei acolo - pare perfect logic. Și așa ar fi, dacă ar exista și vreo mențiune în acest sens pe metrouri. Dar nu erau decât niște numere, care nu păreau să aibă nicio legătură cu L3 sau L5 sau whatever. Odată am luat metroul greșit, crezând că ne aflăm într-un L3 care de fapt s-a dovedit a fi L5.
La asta se adaugă faptul că nu știi clar ce să cumperi, tarifele fiind concepute pe zone. Sigur, poți căuta pe Google, dar admit, n-am avut răbdare de cercetări pe subiect și nici nu am mers atât de des cu metroul încât să ne fi preocupat cu adevărat problema. Așa că am luat cartele cu câte două călătorii și pace bună.
(În retrospect, și după aventura ajunsului la aeroport în ziua plecării, cred c-ar fi trebuit să ne luăm card ”Hola Barcelona”. Dar am zis că ne putem descurca și cu transportul normal, ce naiba 🙄).
Cu autobuzul a fost mai bine. Orarele din stații sunt considerabil mai limpede concepute și poți cumpăra bilete direct din autobuz (având posibilitatea de a plăti inclusiv prin card sau cu Apple Pay).

Călătoria cu trenul
Dat fiind faptul că doi dintre verii jupânului sunt stabiliți cu familiile în Zaragoza, într-o dimineață am luat trenul de mare viteză (echivalentul TGV-ului francez sau al ICE-ului german) și la drum!
Biletele fuseseră cumpărate cu niște săptămâni înainte și, ca oamenii prevăzători, am zis să mergem mai devreme la gară, să avem timp să ne dumirim ce și cum, să ne luăm și un oarece de băut. Little did we know.
Accesul la peron nu este permis decât cu 10 minute înainte de plecarea trenului și trenurile de mare viteză pleacă de la peroane separate. Dar asta afli după ce te fugărești cu bagajele de colo-colo, treci prin control corporal și de bagaje (ca la aeroport) și ți se cere de vreo patru ori să prezinți biletul. Nimeni nu răspunde la nicio întrebare, ți se spune doar să aștepți, e plin de angajați care veghează cu ochi de linx să nu cumva să te strecori mai devreme spre peron și nimeni nu vorbește engleză.
Toate comunicările se fac doar în spaniolă și catalană, chestiune care mi se pare inadmisibilă în gara centrală a unui oraș care în 2023 a găzduit peste 12 milioane de turiști din întreaga lume.

Am stat vreo oră la coadă, fiindcă - ați ghicit - nu aveai de unde să știi cum și când se permite accesul la tren. Sau dacă mai trebuie să treci prin controale până acolo. Și dacă da, prin câte. Ah, și după ce treceai de controlul bagajelor (unde, de asemenea, ți se controlase biletul) nu mai aveai cum să te întorci în zona de unde puteai lua vreo apă minerală, dar am zis că luăm ceva din tren. Prost calcul, după cum se va vedea.

Așadar am rămas la rând și am făcut schimb de experiență cu alți turiști derutați, care nu erau siguri dacă stau la rândul la care trebuie (linia părea să fie cea corectă, dar pe afișaje apărea un alt tren) și care nu înțelegeau de ce la orice întrebare singurul răspuns era ”așteptați în liniște!”. Parol nu făcea nimeni gălăgie...
În cele din urmă am răzbit, am coborât la peron și ne-am urcat în tren. Ce noroc să fim chiar lângă imediat lângă vagonul restaurant, m-am bucurat eu și după ce ne-am așternut la drum m-am dus să iau ceva de băut.

- Good morning, sir, I would like…

(Mă întrerupe, rățoindu-se în spaniolă):

- Aici sunteți în Spania! Vorbiți spaniolă!

😳😳😳

-…. I’m a tourist!

Domnul care-și aștepta comanda alături intervine: “I can help, what do you want to have?”, moment în care vânzătorul își dă seama c-a izbutit-o lată.

- It was a joke, haha, so what do you want?

Mirosul de cafea era amețitor.

- …. nothing.

Ulterior mi-a părut rău că n-am cerut să vorbesc cu managerul lui dacă o fi fost la bord, sau poate cu un conductor. Unora chiar le-ar trebui un training serios, mai ales că trenurile astea circulă și internațional și poate nici alții nu înțeleg umorul spaniol 😏.
A doua zi, revenind la Barcelona, am avut noroc de o doamnă profesionistă și foarte amabilă. Sau poate lipsită de umor spaniol, mai știi.

Călătoria spre aeroport
Aici e nevoie de un pic de context și în primul rând vreau să spun că ceea ce s-a întâmplat cu ocazia asta a fost parțial din vina noastră, pe care ne-o recunoaștem și asumăm. Dar pe barba Profetului, sistemul ăsta pare să fie gândit fără pic de considerație pentru turiști - or, având în vedere potențialul turistic al orașului, se presupune că s-au gândit și la ei.

Aham. Numai că.
De la gară, am cumpărat două bilete pentru aeroport. Am mers ce am mers cu ele, dar, păcăliți fiind de numele stației, am coborât prea devreme. Adică noi eram în stația El Prat de Llobregat, cum se numește și aeroportul, numai că până la aeroportul propriu-zis mai erau trei kilometri. Ca și cum te-ai da jos la Otopeni, pe vremea când aeroportul Henri Coandă încă se numea Otopeni.
O greșeală stupidă, recunoaștem și ne asumăm asta, stația aeroportului e marcată mult mai evident, însă cred că am avut amândoi un scurtcircuit mental sau ceva.
Ne-am dat seama imediat că am sfeclit-o și ne-am uitat când urma să vină următorul tren. Peste 40 de minute. Devenea cam problematic. Un autobuz n-om găsi, ori poate un taxi? Omul s-a dus să întrebe la ghișeu. Nu există autobuz de aici, iar pentru taxi trebuie făcută comandă specială, la un anume număr de telefon.
Splendid.
Ne-am mai uitat pe acolo, omul a cotrobăit pe Google și am găsit un tren care venea în 8 minute și pentru care am cumpărat două bilete. A venit și am răzbit la aeroport. Numai că (din nou), ce să vezi: nu puteam ieși din stație, respectiv nu puteam trece prin porțile de acces cu niciunul dintre biletele 1 și 2. Ok, am înțeles că al doilea n-a mers fiindcă nu era cu tarif special pentru aeroport, dar primul de ce nu? Am încercat de mai multe ori și eu și omul, nimic, biiiip, X mare și roșu, al naibii automat.
Lângă noi, alți turiști aveau fix aceeași problemă. Zic ”turiști” pentru că un localnic știe, probabil, cum merg treburile.

Ce te faci? Am ochit niște tipi de la Security, le-am elucidat problema, arătat ambele bilete. Ni s-au alăturat și ceilalți turiști, explicând și ei.
Uitându-se la noi cu maximă - dar maximă - scârbă, ne-au spus (în spaniolă), că biletele noastre nu sunt bune (ne dăduserăm și noi seama, gracias pentru nimic sau ceva) și ne-au indicat că trebuie să cumpărăm alte bilete de la automat, ca să putem ieși.
But why, but sir, au încercat ceilalți. Ne-au întors spatele.
N-am mai avut energie să argumentăm și foarte probabil n-ar fi avut oricum niciun rost. Am cumpărat încă 2 bilete și am intrat, în fine, în incinta aeroportului.
Cu totul, am dat 26 de euro pe bilete. Cam atât ne-ar fi costat și taxiul.
Mai zic o dată: știu, am greșit că am coborât prea devreme. Dar asta tot nu explică de ce nu am putut ieși cu primul bilet, care era cu tarif special de aeroport și nu explică nici felul în care e concepută chestia asta, menită parcă să te stoarcă de bani.

Salut sistemul de transport public german, care nu percepe niciun fel de tarif special pentru călătoria spre aeroport. Și care în orașele mari are toate anunțurile și în engleză, iar accesul la trenurile de mare viteză se face în mod absolut obișnuit, fără atâtea brizbriz-uri, controale și restricții.

Întorcându-ne la oile noastre, marți avem team building, nu știe nimeni exact ce vom face, dar aprioric nu are nimeni chef de nimic și dorim doar a fi lăsați în pace să lucrăm, ceea ce nu se va întâmpla 😠.

Barcelona (2): mai mult despre Sagrada Familia, mai puțin despre Castelul Montjuïc

După cum probabil veți fi știind despre mine între timp, posed o oarecare doză de snobism în ceea ce privește obiectivele turistice din locurile pe care le vizităm. În general vreau și eu unde vor toți turiștii. Sigur, există și excepții, dar n-o să mă auziți niciodată spunând că eu nu mă duc unde se duce toată lumea. Ba cu mare entuziasm și curiozitate mă duc, asta chiar dacă de-a lungul timpului se vor fi făcut zeci, sute de mii de fotografi cu obiectivele respective și se vor fi scris sute, mii de texte despre ele. Nu-mi pasă, eu vreau să văd cu toți cei 4 ochi ai mei și pace bună 🤓.

Eram, prin urmare, foarte curioasă de catedrala ”Sagrada Familia”. Luaserăm bilete online, așa că am putut evita altminteri destul de intimidanta coadă și am intrat direct, după ce am trecut prin filtre foarte asemănătoare celor din aeroporturi.

Știam doar cum arată doar în exterior, și nu detaliat. Special nu am căutat imagini, fiindcă voiam să fiu surprinsă.
Și, ei bine... am fost 🙂.

Este impozantă, deși nu am avut senzația aceea de copleșitor despre care-mi amintesc de la Catedrala Sf. Patrick din New York, de la Bazilica Sf. Petru din Roma sau de la Domul din Köln; cu adevărat impresionantă devine văzută de aproape. Amploarea detaliilor mi se pare extraordinară.

Știam, desigur, că nu e terminată - a fost începută acum mai bine de un secol, în 1882 și se preconizează că se va finaliza în 2026. Asta inclusiv ca urmare a faptului că statul spaniol nu contribuie cu nimic, întreaga construcție fiind susținută exclusiv din donații. ”Clientul meu nu se grăbește”, spunea Gaudi. Așa că nu ne-a mirat faptul că uneori se auzeau zgomotele specifice unui șantier (în prezent se lucrează la construcția turnurilor); nu era nimic deranjant și lucrările sunt suficient de avansate încât să ai foarte multe de văzut și contemplat.

Coloanele interioare sunt în formă de copaci, întrucât Gaudi credea cu tărie în perfecțiunea formelor naturale, motiv pentru care le-a inclus în cele mai multe dintre lucrările sale.

Într-adevăr grandioasă, nu seamănă cu niciuna dintre bisericile văzute până acum. Cel mai mult ne-au impresionat vitraliile, ale căror culori și amplasare induc un subtil și absolut minunat efect de lumini.
De exemplu, jocuri de culori calde (galben, portocaliu, roșu):

Sau de albastru și verde:

Era o senzație cu totul aparte să stai undeva în catedrală și efectiv să te simți învăluit în lumină și culori. Nu am mai experimentat așa ceva până acum.

Latura spirituală este, din punctul nostru de vedere, inexistentă. Nu L-aș fi putut găsi pe Dumnezeu acolo, construcția este... prea modernă pentru asta. Undeva la nivelul inferior se află o capelă în care puteai să te rogi, dar accesul era limitat și nu ne-am dus.
Pe un perete am regăsit rugăciunea ”Tatăl Nostru”.

Am urcat și în turn (cu liftul; de coborât, cobori pe jos și pentru claustrofobi este destul de provocator, spațiul fiind extrem de îngust). Accesul era parțial limitat de lucrările aflate în desfășurare. Am putut vedea însă de aproape decorațiunile, pe care sincer vă spun, nu prea le înțeleg. Nu-mi dau seama unde se încadrează ele în tematica generală a catedralei și din punctul meu de vedere, sunt la limita kitsch-ului).

Un alt obiectiv pe care l-am vizitat a fost Castelul Montjuïc, pe care și l-a dorit omul meu. Este o clădire emblematică pentru istoria Barcelonei - despre care eu, mărturisesc, nu știu prea multe. Mai curioasă am fost de view-ul către un terminal imens, unde am ochit inclusiv niște vagoane și o macara de încărcare pe șine 😀.

Dar să nu-mi uit vorba, ziceam de castel. La drept vorbind nu mi s-a părut cine știe ce, unicul lucru care mi-a atras atenția fiind o sculptură modernă.

După cum se vede, este o stea care în oglindă se reflectă ca o cruce. Mi s-a părut inedit și mi-ar fi plăcut s-o văd mai de aproape, dar nu era permis.
Am vizitat muzeul militar (care i-a plăcut foarte mult omului), dar vă spun sincer, tot ce am reținut este că la jumătatea secolului al XIX-lea conducătorii au bombardat Barcelona timp de 13 ore fără oprire (din acest castel), drept pedeapsă pentru că poporul se revoltase din cauza creșterii taxelor.
Vă imaginați cum era să fi trăit în acele vremuri....?

Sper că v-a plăcut plimbarea de astăzi 🙂. În episodul viitor, mă gândesc să dăm o raită la Marea Mediterană.

Barcelona (1): primele imagini și câteva impresii din Parcul Güell

M-am tot gândit zilele astea cum să structurez poveștile de la Barcelona. Am sentimentul că orice poză aș pune ar fi redundantă, pentru că de-a lungul timpului s-au postat atât de multe fotografii și s-au spus atât de multe povești despre ea, încât nu văd ce-aș mai putea adăuga. Sigur, mereu sunt posibile perspective noi, dar chiar și așa...

La aproape o săptămână de când am revenit, continuu să am sentimente amestecate. Nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut; cert este că nu mi-a displăcut, dar, cu excepția catedralei Sagrada Familia, nu m-a impresionat prea mult. N-aș putea explica de ce, cred că pur și simplu ”vibe-ul” spaniol nu mi se potrivește.

În prima zi - după un mic dejun prost, cu omletă cam sleită și brânză nițel stătută (nu recomandăm micul dejun la hotelul Barceló Sants) - am mers pe jos mai bine de 22 de kilometri. Deh, eram luați de val și de entuziasmul de-a cunoaște un oraș nou... Aveam să plătim pentru asta a doua zi, când am fost destul de obosiți, iar coloana mea făcea tărăboi în regiunea lombară.
Ne-am plimbat pe bulevardul La Rambla, am mâncat în piața La Boqueria (mediocru; din fericire am remediat în zilele următoare, dar despre mâncare, ca de obicei, în articolul dedicat) și ne-am făcut un plan. Care plan includea, bineînțeles, și autobuzul turistic.

Hop on / hop off continuă să fie cea mai bună opțiune pentru un city break. După ce am ieșit de la Sagrada Familia (despre care voi povesti pe îndelete în articolul următor), ne-am urcat și-am pornit la drum.

Am avut noroc de vreme excelentă pe întreaga durată a sejurului. În Parcul Güell ne-a fost chiar destul de cald, prilej să cârcotim cu abnegație referitor la o sumă de detalii organizatorice.

Între noi fie vorba pentru mine ăsta a cam fost un pom lăudat, dar nu prea mi-am umplut sacul, ca să zic așa. Pentru început, ne-a sâcâit faptul că aveai niște trasee fixe, de la care nu te puteai abate fiindcă obiectivul lor era, zice-se, să nu se creeze înghesuială. Așa că de multe ori mergeam practic pe sens unic și câteodată eram în situația stupidă în care, vrând spre exemplu să parcurgem distanța de, să zicem, 20 de metri din punctul A în punctul B, trebuia să ocolim și să mergem vreun kilometru, pentru că ăia 20 de metri ar fi presupus să ne deplasăm ”pe sens interzis” - și erau paznici care nu te lăsau să faci asta.

De asemenea, mi se pare un raționament profund greșit ca într-un parc având o suprafață de 12 hectare, unde la fiecare oră intră în medie peste 1.000 de vizitatori, să ai doar un singur loc de unde se poate cumpăra de băut (la intrare, unde erau cozi intimidante) și o singură toaletă (la care erau 30-40 de femei la rând). Pot înțelege că nu vrei să ”pângărești” creația lui Gaudi cu cișmele, dar atunci permite-le vânzătorilor ambulanți să comercializeze din loc în loc băuturi răcoritoare. În fine...

Ne-am lăsat timp să ne plimbăm pe îndelete și să admirăm elementele arhitectonice deosebite.

De frumos e deosebit, nu pot să susțin contrariul. Dar nu știu... ce-am văzut n-a ajuns la mine. Poate am îmbătrânit și nu mai sunt atât de ușor de impresionat ca-n tinerețe. Jupânul e de aceeași părere, ceea ce nu înseamnă însă că nu am recomanda oricui să viziteze Parcul Güell. Este o experiență cu siguranță inedită, dar nu uitați să vă luați suficientă apă și să vă înarmați cu răbdare dacă vreți să mergeți la toaletă 🙄.

Recitesc ce am scris și constat că sunt destul de blazată. Ar trebui să se schimbe asta în articolul următor, fiindcă Sagrada Familia ni s-a părut, cu adevărat, impresionantă 🙂.

Preambul de Barcelona

Acest prim articol de după mini-vacanța la Barcelona va fi unul foarte schematic, din simplul motiv că sunt frântă de oboseală. Am avut o săptămână foarte plină, o zi lungă și epuizantă ieri și o primă zi de muncă astăzi de-am zis că-ncep să dau bună ziua pițigoilor din copaci. Dar îmi revin eu și povestim pe îndelete.

Dacă ar fi să rezum impresiile pe care le-am avut, aș putea spune că Barcelona nu ne-a impresionat din cale-afară. Mult mai mult ne-au plăcut Nisa și Florența la vremea lor, ca să nu dau decât două exemple. În același timp însă, nu putem spune că ne-a displăcut, nici vorbă de asta; pur și simplu îi lipsește acel ”ceva” care s-o facă într-adevăr deosebită.

Am mers mult pe jos (maximul atins fiind 22 de kilometri într-o zi) și am străbătut orașul cu autobuzul turistic.
Am vizitat Sagrada Familia, Parcul Güell, Castelul Montjuïc, ne-am plimbat pe emblematicul bulevard La Rambla și în districtul Barceloneta.

Am mâncat pește bun și ceva specialități locale (inclusiv în piața La Boqueria), eu am avut un moment de ”Livin' la Vida Loca” și m-am aventurat la prima Paella din viața mea într-un restaurant excelent (și cu prețuri foarte bune, am să vă povestesc detaliat despre el), am băut Sangria și pun 2 kilograme pe mine doar cât îmi amintesc de înnebunitor de fragezii churros, scufundați în ciocolată topită.

Am experimentat sistemul de transport public (metrou, autobuz, tren personal și tren de mare viteză) - și am de zis multe pe subiectul ăsta. Nu toate de bine.

Cred că în excursia asta am realizat că pentru mine, țara de suflet se conturează tot mai clar: bella Italia. Iubesc totul la această țară: peisajele, oamenii, mâncarea, limba. Totul. M-aș întoarce acolo oricând. Foarte dragă îmi este și Grecia. În Spania însă nu cred să revenim prea curând, cu toate că foarte probabil vom ajunge și la Madrid într-o bună zi.

Off topic: exact de azi în două săptămâni zbor la Paris, unde printre altele voi susține o prezentare în fața întregii firme. Pentru un proiect în care s-au investit o groază de bani. De ce n-oi fi cumpărat niște canabis din Barcelona? Taman ce s-a legalizat în Germania și la fix mi-ar servi întru ducerea la bun sfârșit a acestei mirobolante sarcini 🙄.

Cooperativa Avântul Prăbușirea 🙄

Ieri a fost Paștele aici, drept pentru care am avut weekend prelungit.
Cu planuri mari, cum îi stă bine oricărui astfel de weekend.

Să citesc mai departe ”Falcone” (pentru care nu am pic de energie în timpul săptămânii), să alternez cu ”Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst” de Robert Sapolsky, să scriu pe blog, să pregătesc și bagajul pentru că diseară plecăm pentru o săptămână în vacanță, la Barcelona.

Ce-am făcut din toate astea? Păi drept să spun... cam nimic. Am vegetat în pat, am frecat Netflixul înainte și înapoi, am răsfoit niște cărți vechi din categoria ”chewing gum for the brain” și m-am izolat în Klondike (cam singura chestie pe care o mai joc din când în când). Unica realizare notabilă este că sâmbătă am sortat hainele de primăvară, pesemne că activitatea asta m-a solicitat într-atât încât am avut nevoie de recuperare intensă.

Acestea fiind zise, acum chiar trebuie să mă urnesc la pregătiri. Sper să ne simțim bine, să ne încărcăm bateriile și să ne întoarcem cu povești frumoase din vacanță. N-am mai fost niciodată la Barcelona - de fapt, singura dată când am ajuns în Spania a fost în urmă cu 6 ani, în Mallorca - și suntem curioși de cum ni se va părea.

Trag nădejde să am de povestit mult și frumos 🙂.

Cum se face implozie în 7 pași

Spoiler alert: foarte simplu, așa se face.

Moment T1:
- Clientul scrie undeva după ora 17 să întrebe dacă s-a rezolvat cutare. Locuind într-o țară liberă, plecasem acasă cândva după 16:30, cu treburile terminate și Inbox-ul la zi. Quelle horreur, nu știu cum de mi-am permis să închei ziua de lucru fără să ghicesc în globul de cristal, în cafea, în boabe și-n ce se mai ghicește că Sulicică Împărat va hotărî să întrebe tocmai în ziua respectivă de ”cutare”. Care ”cutare” nu fusese rezolvat, iar rezolvarea depindea în mod direct de niște oameni de pe alte meridiane, care plecaseră și ei acasă (quelle horreur la pătrat).

Moment T2:
- Nu răspund la Email, că nu mai eram în timpul programului, deci Sulicică al meu se așterne pe sunat. Și sună băietul, nu se-ncurcă, aveam 4 apeluri nepreluate în 11 minute (ceea ce am văzut abia a doua zi, că dacă nu fac home office nu-mi iau acasă telefonul de serviciu, quelle horreur la cub).

Moment T3:
- Constatând că nu răspund (e perspicace feciorul, nu așa oricum), purcede la a-mi scrie. Că na, poate am purici și de-aia nu răspund la niciunul din cele 4 apeluri telefonice, dar el nu abandonează speranța că or fi fugit puricii și răspund la al doilea Email. Și-mi scrie așa cum îmi place mie (NOT): roșu, cu bold, sublinieri și multiple semne de exclamație, adică  exact așa: it is very important!!!

Moment T3 plus:
- Ho! 🤨 (asta eram eu, citind a doua zi și văzând apelurile nepreluate).

Moment T4:
- ”Hello Sulicică, am văzut că ai încercat să mă găsești referitor la *cutare*, situația e-n felul următor (și detaliez). De asemenea, te rog să ții cont că de obicei nu mai e niciunul dintre noi la birou după ora 16:30, deci în situația asta voi răspunde în ziua următoare”.
Și mai du-te-n-moașă-ta-cu-crengi, dar asta n-am scris 🤫.

Moment T5:
- ”Hello Greta, înțelegem, dar este necesar să primim răspuns la întrebări inclusiv în cursul serii. Te rog să te ocupi de această solicitare”.

Moment T6:
- Sulicică, ai prizat furnici??? 🤬🤬🤬🤬 Explic, cât de diplomat pot (și pot, chiar dacă fierb de draci, e parte din job description să nu-ți omori clienții), că programul de lucru al biroului nostru e ăla deja menționat, dar că-i stau la dispoziție în intervalul 7:45 - 16:30. Ceea ce e rezonabil, consider eu (nici asta n-am scris). Și pentru că-s damă fină asemeni coanei Joițica, îi prezint și niște soluții alternative, despre care știu - din experiența altor clienți, că nu era nimic ieșit din comun ce voia el - că l-ar ajuta până se rezolvă ”cutare”.

Moment T7:
- Sulicică e de altă părere și-mi scrie cerându-mi să găsesc ”a common sense solution” de a-i sta la dispoziție inclusiv seara. Cu soluțiile mele alternative se șterge la augustu-i dos în juma' de rând: ”nu intenționăm să folosim aceste soluții”.

Și nu, Sulicică nu e Pandelică (alias Dear), în caz că vă-ntrebați. Ceea ce e nasol, că-nseamnă că-s doi 🙄.
PS: nu cred că este o întâmplare că, scriind ulterior un mail altcuiva, am scris ”unsexued” în loc de ”unsecured”. Mintea mea era ocupată cu trimiterea lui Sulicică la origini. Din fericire, Spelling-ul din Outlook și-a făcut datoria înainte să apăs pe Send... 😌.

Rătăciți în lumea bogaților

Pălăvrăgeam cu omul meu zilele trecute despre niște vacanțe vechi, iar printre altele ne-am adus aminte de cele două săptămâni petrecute în toamna lui 2012 pe Coasta de Azur, într-un context pentru noi inedit. La vremea respectivă a fost un prilej foarte bun nu numai pentru a vedea acea splendidă parte a lumii, ci și de a trage cu ochiul în lumea celor cu adevărat bogați. Suficient pentru a ne da seama că nu aparținem de acea lume și nu ne vom regăsi niciodată cu adevărat în ea.

Ceea ce nu înseamnă că nu a fost o experiență fabuloasă; cu siguranță a fost, și pe alocuri chiar amuzantă. Cel mai bine a rezumat omul meu: practic, am fost ca Leonardo DiCaprio pe Titanic 😀. Ne-am fâțâit printre oameni bogați și-am avut parte de multe dintre experiențele lor, deși comparativ cu ei noi eram fiii ploii.

Cum de-a fost posibil asta - verișoara mea, care este medic în Statele Unite, ne-a invitat în această vacanță. Știa că nu ne-o permitem, așadar ne-a făcut-o cadou integral. Și pentru că a vrut să fie ceva cu totul aparte, iar fiind extrasezon prețurile erau oarecum mai rezonabile, a rezervat camere la unele dintre cele mai luxoase hoteluri de pe Coasta de Azur.

⭐ Carlton (Cannes)
Aici a fost prima oprire și ne-am dat cu firma-n cap de cum am sosit, practic. Verișoara mea și soțul ei sosiseră de două zile deja, consemnul fiind că ne întâlnim în lobby.
Ajungem noi dară, ne uităm mesmerizați și portarul în uniformă ne iese înainte, tot numai o amabilitate.
- Madame, Monsieur, welcome to Carlton, ne permiteți să vă ducem bagajele în camera dumneavoastră?
- Vă mulțumim, domnule, nu va fi necesar, am zis noi politicoși, fără să realizăm cât de peizani fuseserăm la faza asta.
D'ohhh! Eticheta cerea să fim de acord să ni se ducă bagajele în cameră și să-i dăm băiatului respectiv un bacșiș. Dar ca să știi asta, trebuie să mai fi fost în astfel de locații, trebuie să știi să fii bogat. Noi habar n-aveam pe atunci, după cum n-am fi știut nici cât se dă în contextul ăsta.

Poze din cameră n-am făcut (în niciunul dintre hoteluri) și nu-mi aduc aminte de ce. Se poate să fi considerat că, ”neaparținând” acelui loc, nu are rost să facem poze. Dar pe de altă parte nu rețin să fi fost ceva aparte la camerele respective; locația în sine era impozantă, nu încăperile.
Dar ca să ilustrez textul, am ales totuși niște poze reprezentative.

(Hai că nu-mi stătea rău nici blondă, însă aveam cu 12 ani mai puțin, ce-i drept 😏).

Nici a doua zi dimineață nu ne-am dezmințit; pasămite micul dejun nu era inclus în prețul camerei și când am coborât, un valet ne-a salutat politicos și ne-a indicat sala de mic dejun. Ne-am uitat la lista de prețuri afișată la intrare și ne-am dezumflat rapid: 39,00 de euro de persoană cel mai simplu meniu, care includea clasicii croissants (normal, eram în Franța), gem, unt, suc de portocale și o cafea. Aromele care veneau din sală erau înnebunitoare, dar cine-și permitea prețurile alea? Nici azi n-am da atâția bani pe un mic dejun atât de frugal.

Am ieșit cât de demni am putut, am luat o cafea to go de la un chioșc de pe stradă și-am băut-o pe malul Mediteranei. Și-a fost excelentă.
”Oare ce-o fi crezut valetul despre noi?”, ne-am întrebat, hotărând că nu ne pasă.
După cum am constatat, valetul ne luase la ochi; peste vreo două zile, întâlnindu-l pe omul meu în lift, l-a întrebat dacă el chiar este cazat în hotel. Bărbatu-meu, foarte relaxat, a zis că da, camera numărul cutare, vrea să-i arate cartela? N-a vrut.
Când mi-a povestit, am regretat profund că nu m-a nimerit pe mine cu întrebarea. Cum să-ți permiți să chestionezi pe cineva de maniera asta, arăta ca un cerșetor sau care era problema?  Cât sunt eu de reținută, cred c-aș fi făcut un scandal de ne-ar fi upgradat la ”The Grace Kelly Suite” numai să-mi închidă gura 😠.
Păstrez însă, de la ei, un suvenir prețios. Aveam o carte cu mine și când plecam din cameră o lăsam deschisă cu fața în jos, că nu aveam semn de carte. Hotelul se gândise însă și la asta, așa că într-o zi am găsit cartea închisă, dar cu acest semn pus de cameristă la pagina unde rămăsesem:

Folosesc acest semn de carte și-n ziua de azi. Cum spune jupânul, asta e cea mai autentică dovadă că am stat la Carlton, fiindcă altfel nu aș fi avut de unde să-l procur 😀.

⭐ Monaco
Aici n-am stat la hotel, dar ne-am dus la cazinou și-am jucat zece euro în total (câte cinci de fiecare), contemplând domnii în smoching și doamnele în rochii de seară care intrau în încăperi separate, unde se juca pe mize considerabile.

(Nu mai știu unde eram în imaginea din dreapta, dar trebuie să fi fost în ceva hotel de mega-mofturi, cum sunt toate în Monaco, de altfel. Noi n-aveam niciun stres. DiCaprio pe Titanic, după cum spuneam 😂😂😂).

⭐ Palais De La Méditerranée (Nisa)
Încep direct prin a spune că, spre deosebire de Carlton, aici chiar am fost permanent tratați cu respect și considerație. Tot hotel de lux era, tot nu am lăsat să ni se care bagajele și nici aici nu am luat micul dejun (nu mai rețin cât costa, însă tot prea mult pentru posibilitățile noastre). Dar atitudinea personalului a fost impecabilă.
Am coborât și la piscină, respectiv saună și a fost o experiență de care ne amintim cu plăcere. Ce să vezi, nicăieri nu s-a uitat nimeni strâmb la noi. Per total aveam o senzație că suntem într-un loc pe care în alt context nu ni l-am fi permis, cu oameni foarte bogați, care însă nu au uitat să fie oameni.

Dar hotelul nu a fost un exemplu singular; peste tot în Nisa ne-am simțit tratați ca oameni, pe când în Cannes... aveau nasul atât de sus că le ningea în creier. Ne-am îndrăgostit de acest oraș splendid, care ne-a primit cu ospitalitate și ne-am simțit extraordinar de bine. Într-o zi, vom reveni aici.

⭐ Hotel Negresco (tot Nisa)
Aici nu am avut cazare, dar auziserăm atât de multe povești despre interiorul cu totul deosebit, că am vrut măcar să bem o cafea. Ceea ce am și făcut.

Și de aici rețin că toată lumea s-a purtat foarte politicos, deși nu am luat decât o cafea și câteva croissants.

A fost o experiență deosebită și sunt recunoscătoare că am avut parte de așa ceva, dar cu mintea de azi nu știu cum am proceda. Ne-am lua o cameră la Ritz sau la Waldorf Astoria? Parcă nu cred. Nu e lumea noastră, nu suntem și nu știm să ne purtăm ca niște oameni cu adevărat bogați, ne lipsește acel usage du monde, cum se spune și cred că ne simțim bine în locații mai... telurice.

Îmbătrânesc, my friends

Întâmplările de mai jos (ambele de la birou, foarte recente) stau mărturie pentru acest fapt și încerc să le abordez dintr-o perspectivă filozofică, dar cred că mai am de lucru la asta.

1) 🐔🐔🐔 - Am adus ouă proaspete de la curte, facem o omletă în pauza de prânz?
Scrutez colegul cu severitate.
- Numai dacă provin de la o găină fericită și relaxată, zic.
- Foarte fericită și relaxată. Face yoga în fiecare zi.
- Și numai dacă a murit de bătrânețe.
Scurt moment de liniște.
- Greta, păi găina e vie. A făcut ou azi dimineață.
- A.
Este evident că am nevoie de o vacanță, nu? Până una-alta încep cu un weekend prelungit, că mai aveam două zile de concediu de anul trecut pe care trebuia neapărat să le iau până la sfârșitul lui martie.
(Nu că m-aș fi umflat de somn astăzi, la 7 precis mă trezisem. Dar odihna mentală nu e mai puțin importantă și ”Falcone” mă așteaptă. Excelentă carte, apropo. Ex-ce-len-tă).

2) 🎙️🎶🎵 Small talk.

- Cine cântă “I thought that we would just be friends, la-la-la”?

Nimeni: nimic.

- Melanie C, ex Spice Girls, zic eu neridicând măcar privirea din monitor.

Stupefacție.

- Ah, uite, chiar…! Wow, Greta, nu știam că tu știi și muzică de-asta!

Acuma chiar am ridicat ochii.

- Adică de care muzică?

- Păi de asta mai recentă, mai… așa, mai… de oameni tineri, ăăă…

Stai, CE?! 🤨😳🤬

Acum să ne înțelegem, nu ascult doar Mozart și Beethoven. Ascult și muzică de film, și muzica anilor '90, și Beatles, Ricchi e Poveri, Queen, ABBA și multe altele. Dar pentru mai tinerii mei colegi, astea mă fac să par ca și cum animalul meu de companie ar fi fost un dinozaur.

100 🙂

Nu apucasem s-o văd când am ajuns vineri seara, în ajunul zilei ei de naștere, fiindcă adormise în timp ce se uita la televizor și n-am vrut s-o deranjez. Am coborât la ea dimineață, la cafea.

- Am emoții, mi-a zis, aproape cu timiditate.

Era adolescentă când a început al doilea război mondial.
Își amintește de abdicarea Regelui Mihai.
Păstrează amintiri, multe dintre ele cumplite, despre ocupația sovietică din perioada 1944-1958.
N-a uitat nici acum viscolul din iarna anului 1954.
Poate povesti impresii personale despre anii comunismului, regimul lui Gheorghiu-Dej, ascensiunea lui Ceaușescu, teribilul cutremur din 1977 și criza alimentară din anii '80.
Și multe, foarte multe altele.

S-a născut pe 16 martie 1924 și sâmbătă a împlinit un veac.

Am stat un pic la povești.
- Bucură-te din plin de ziua asta și de toți oamenii care vor veni, pe care tu ai să-i strângi astăzi laolaltă.

- Da, chiar asta îmi doresc, să mă bucur de voi toți... Mai vrei cafea?

De vrut aș mai fi vrut, dar timpul era destul de scurt. Am dat o fugă până la cimitir, am trecut ca de obicei și pe la bunicul (soțul ei, călător în alte lumi în urmă cu 20 de ani), ”să vii și tu la petrecere diseară”, i-am spus și după aceea m-am recules la mama și la bunica cealaltă.
Ca de fiecare dată, am ascultat pe telefon ”Stay Another Day”. A fost melodia preferată a mamei și de când am ajuns pentru prima dată singură la mormântul ei n-a fost vizită să nu ascultăm împreună - eu de aici, ea de dincolo - această piesă.

M-am întors acasă, m-am schimbat și am coborât s-o ajut să se îmbrace. Se descurcă și singură, dar îi prinde bine un pic de ajutor.
I-am încheiat nasturii bluzei și i-am prins colierul.
- Da' vezi să-l pui cu fața, cum trebuie, nu pe dos 🤨.
M-am executat și a verificat, circumspectă. Îl pusesem bine, păi ce facem aici? 😁 Adică o fi având ea suta de ani, dar e pe fază, make no mistake 😀.

S-a strâns o bună parte din familie (am fost 35 de persoane) și am avut rezervare la un restaurant.
Pe unii dintre ei m-am bucurat din tot sufletul să-i văd, alții mi-erau indiferenți, iar de câțiva cu mare plăcere m-aș fi lipsit 🤣.
Dar nu despre mine era vorba acum, ci despre ea.

Atmosferă frumoasă, mâncare gustoasă, vin bun și muzică live (care-a fost chiar ok, deși la început fusesem sceptică). A primit un codru de flori superbe și multe cadouri, i s-a cântat ”Mulți ani trăiască” și mare mi-a fost bucuria să-i pot fi alături în această zi.

S-a jucat hora - de vreo două-trei ori, inclusiv când s-a adus tortul - și s-a chiuit. Sărbătorita, da 😊.
”Și-altădată, și-altădată, o s-o facem și mai, și mai lată...”.

A suflat în lumânări. Nu știu dacă și-a pus vreo dorință, după cum nu știu nici la ce se gândea în momentul acela. Și nici nu e treaba mea să știu lucrurile astea. S-a bucurat să ne aibă pe toți alături, și asta este tot ceea ce contează.

La mulți ani, Buna. Câți vor mai fi, tihniți și senini să-ți fie.

Tâgâdâm-tâgâdâm… uuu… cicici 🚂

N-am luat-o razna, cu toate că judecând după titlu așa ar putea părea. Dar, având în vedere că vă scriu din trenul București - Piatra Neamț, după ce-am ajuns ieri seară în țară cu oarecare peripeții și am și fost inspirată de o imagine găsită pe Facebook (pe care v-o arăt mai jos), am hotărât că e un titlu cum nu se poate mai nimerit. 

Călătoria va fi scurtă - luni am avion înapoi și-am venit pentru că mâine o sărbătorim pe bunica mea care împlinește un secol de existență. Da, 100 de ani 😊. Greu de crezut și totuși, here we are (sau here she is, mai degrabă…). 

De început, a început cu aventuri. Respectiv cu greva de la Lufthansa, urmare a căreia toate zborurile programate ieri de pe aeroportul din Hamburg au fost anulate. M-am uitat de alternative, dar pe aeroporturile din orașele apropiate nu arăta deloc trandafiriu (fie nu erau zboruri, fie erau niște prețuri monstruoase, lucru firesc dacă vrei să iei de pe o zi pe alta), deci am zis că aia e… bunica va trece în al doilea veac al vieții ei fără mine.

Dar, ce să vezi. Pe seară am primit un mail de la WizzAir, anunțându-mă că având în vedere și luând în considerare 😀, zborul a fost rerutat și vom pleca la aceeași oră, dar din Paderborn (pe care-l știam de la serviciu, fiindcă aici se află un mare centru logistic Deutsche Bahn). Paderborn fiind la aproape 300 de kilometri de Hamburg, urma să ajungem acolo cu un autocar pus la dispoziție de WizzAir, la ora 07:40 precis. 

După ce am citit mail-ul și făcut check-in-ul, s-a declanșat operațiunea “găina fără cap”. Se făcuse târziu, aveam de pregătit pe mine și bagajul fiindcă a doua zi urma să plec în zori și nu la amiază cum fusese planul inițial, să mă pensez, să-mi fac unghiile, sănuuitcevaimportant.

Trezit cu noaptea în cap, haida la aeroport, unde naiba e terminalul ăla de unde ziceau că se pleacă, aaa, e undeva în afara aeroportului, fuga-fuga, văd un grup măricel de oameni, mă apropii, îi aud comentând că “nu se poate așa ceva, ne țin ca pe oi aicea”, gata, i-am găsit, suntem peste tot acasă 🤣. Vine autocarul, ne aburcăm, patru ore mai târziu coborâm în fața unui aeroport minuscul. Taci că-i bine, important e să zboare avionul de pe dânsul, am conchis și m-am dus veselă către controlul bagajelor. Halt! 

“Prezentați boarding pass-ul”, se rățoiește doamna de la controlul bagajelor. Prezint. Nu e bun! Trebuie pe hârtie. N-aveți cititor de coduri online? Nein, trebuie mers la ghișeu să vă dea boarding pass pe hârtie. Dați-vă ceasurile în urmă cu 50 de ani, am bombănit și m-am dus la ghișeu unde, previzibil, se formase deja coadă.

Din fericire, ajunseserăm devreme… O oră și jumătate am stat acolo, fără să se întâmple nimic. Un pitpalac tânăr se afla la ghișeu, dar în afară că scruta din când în când mulțimea adunată, nu făcea decât să se uite în monitorul din fața lui. Dar știți cum, se uita așa de intens, că începuserăm să facem pariuri referitor la ce-o fi mașinând acolo. Într-un final apoteotic s-a rezolvat și asta, iar restul a decurs normal.

Așadar acum vă scriu din tren, care merge ca-n imaginea de mai jos 🤭 și-am plecat de o oră și jumătate (încă 5 to go), dar conversațiile sunt deja stimulante.

- Ați strănutat cumva?
- Da.
- Sănătate! De ce strănutați? Să luați un medicament, să beți un ceai fierbinte.
- Lăsați, domnule, medicamentele că și așa ne dau ăștia destule chimicale. 

Tâgâdăm-tâgâdâm… cicici 🙄🙄🙄.

Oscar 2024: de la moștofleoace și sirene eșuate la bun-gust și desăvârșită eleganță

Rochii v-am promis, rochii avem. Sau mă rog, mai mult nu avem decât avem, că pe multe dintre ele sigur noi  nu le-am fi ales.
Vă informez că mi-am adus două foarfeci, că din ce-am văzut una singură n-ar fi făcut față. Dar ca bonus, în final vă arăt ceva chiar drăguț 🙂.

Zic deci să nu mai pierdem vremea.

🙄 De ce v-ați luat, maică, plapuma cu voi?

Ariana Grande (stânga) și Keltie Knight (să mă scuze că n-am auzit pân-acum de dânsa) n-au fost la aceeași croitoreasă, dar în mod evident s-au dus cu același brief: moștofleoc în vălătuci expandați.

Bunicile lor nu le-or fi văzut când au scotocit în lada de zestre și-au ieșit din casă înveșmântate în plăpumile alea bune? Nț, nț, mă mamaie mă, tineretul din ziua de azi.

😒 Probabil nu știau cum să se evidențieze ...

... și s-au gândit că o ținută mai controversată le-ar aduce în prim-plan.
Altfel nu se explică alegerile lor, hai să spunem nu dezastruoase, dar în tot cazul neinspirate. Atât Anya Taylor-Joy cât și Emily Blunt sunt două femei frumoase și în formă, al căror corp le permite practic orice ținută. Suntem de acord în privința asta, da?

Bun, și-n cazul ăsta...

... de ce Anya pare un fel de sirenă ratată? De ce Emily Blunt a ales o rochie cu aplicații de ștrasuri în formă de, hm, chiloți?

Și să nu mai zic de mutrele gen Ioana d'Arc după 20 de ani în Tibet.

😕 Ce frumusețe. Ce dezamăgire.

Părerea mea despre Charlize Theron v-am mai spus-o: consider că este una dintre cele mai frumoase femei din lume. Chipul ei este perfect, dacă ar fi trăit în perioada Renașterii probabil ar fi fost un model permanent pentru pictorii și sculptorii reprezentativi din acele timpuri. 

Dar ce păcat de alegerile făcute pe covorul roșu.

Modelul rochiei e... straniu și nu maschează umerii lați, așa cum ar fi de dorit. Culoarea nu avantajează un ton deschis al pielii. Coafura stil a_lins-o_vițelul_pe_cap nu-i face niciun serviciu. Machiajul e nereușit. Accesoriile nu-mi plac și pace bună.
Charlize, pentru numele lui da Vinci, Michelangelo, Botticelli, Rafael și alți renascentiști care ar fi fost încântați să le fii model, schimbă-ți stiliștii și lustruiește bine toate oglinzile din casă.

💪 Din fericire pentru ele, doamnele astea au acum o decorațiune nouă de pus pe șemineu.

Că de n-ar fi plecat fiecare cu câte-un Oscar acasă (pentru cel mai bun rol secundar - Da'Vine Joy Randolph, respectiv pentru cel mai bun rol principal - Emma Stone), cred c-ar fi trecut neobservate. Da'Vine pare să se fi îmbrăcat într-un fel de neglije ultramegasupradimensionat și Emma e banală și ternă ca apa plată clocită la soare. Apropo, am mai văzut modelul ăla de rochie cu un sanchi-volan în talie și nu-mi place deloc.

😍 Hai să vedem și ceva frumos.

”Cam prea mult negru anul ăsta”, a comentat lumea și în parte are dreptate. Dar ia uitați cât de bine știu doamnele astea să se îmbrace în negru, alungându-i pe deplin banalitatea.

E greu să mă decid care dintre ele îmi place mai mult. Eva Longoria? Jamie Lee Curtis? Ori poate Margot Robbie? Greu de ales. Încă și mai greu mi-ar fi să aleg o rochie din cele trei, dacă mi s-ar oferi ocazia. Cred totuși că m-aș hotărî pentru prima, dar n-ar fi deloc o alegere ușoară. Toate trei sunt superbe, și nu mă refer doar la modelul rochiilor, ci și la coafuri și accesorii.

🤩 Cea mai reușită apariție, din punctul meu de vedere.

Nu știu cine este Zendaya. Dar ce alegere inspirată și ce splendoare de femeie.

Imprimeul e splendid, modelul este foarte avantajos pentru silueta ei fină, coafura e suficient de festivă pentru amploarea evenimentului, accesoriile se potrivesc perfect. Oare Zendaya ar fi de acord s-o consilieze pe Charlize?

Apropiindu-ne de final, am pentru voi două surprize.

Una frumoasă, mmm 🙂❤️🙂

Știți la cine m-am gândit prima dată când am văzut poza asta? Nu la James Bond, cum s-ar putea crede, ci la Petronius din ”Quo Vadis”. Căruia i se spunea ”elegantiae arbiter” și dacă ne uităm la Monsieur Federer sunt convinsă că-mi veți da dreptate...
Mirka este OK, nici prea-prea nici foarte-foarte, gulerul rochiei mi se pare o idee cam prea cuminte și școlăresc, dar per total îmi place.

❤️ Și o surpriză cum nu se poate mai simpatică în persoana lui Messi, cunoscut pentru interpretarea sa din ”Anatomy of a Fall” (film premiat cu Oscar pentru cel mai bun scenariu original).

A se remarca aplombul și solemnitaea actorului în vârstă de 7 ani, care a fost antrenat câteva luni pentru acest rol și a jucat timp de 22 de zile. Și-n caz că vă întrebați, lui Messi i s-a decernat premiul Palm Dog, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Cannes desfășurat anul trecut. Asta ca să știm despre cine vorbim aicea 😀.