Sughițuri geografice (cu follow-up inclus)

Nu că pe-asta tre' să v-o povestesc, deci ne abatem un pic de la colinele Lisabonei.

Un client din Cehia, cam genul ”pricepe greu și uită repede” îmi scrie astăzi, ofuscat nevoie mare: ”Hello, ce se întâmplă cu vagonul cutare, defectat în Danemarca?” și continuă ritos: ”constat că vagoanele pe care ni le puneți la dispoziție nu funcționează așa cum ar trebui!”.

Contemplu Email-ul cu un aer rococo. Amintindu-mi de dragul de Jimmy din ”Pulp Fiction” (”But you know what's on my mind right now? It ain't the coffee in my kitchen. It's the dead nigger in my garage” 😀), răspund: ”în primul rând, n-am nicio informație despre un defect survenit în Danemarca. Te rog să-mi trimiți documentele și protocoalele x, y, z (n.r., chestiuni standard, care se trimit by default de către client sau compania de transport și era deja în neregulă faptul că nu le aveam). Iar în al doilea rând, ce caută vagonul ăsta în Danemarca, din moment ce zona voastră de trafic, conform contractului, este din Cehia până în Europa de Est?”. 

N-o să ghiciți ce-a răspuns feciorul.

”Yes, this is correct, this includes Denmark”.

Ei las' că mi ți-l satur eu de geografie 😏.

Edit două zile mai târziu, adică miercuri: tânăra speranță în ale geografiei nu mi-a mai răspuns la mail-ul pe care i-l dădusem după splendida replică de mai sus (probabil l-au pus să scrie de 1.000 de ori pe tablă ”Danemarca nu este în Europa de Est”), așa că azi i-am scris unei prepelițe de la ei. Prepelița mi-a răspuns bulversată că ”noi nu am știut până astăzi că sunt prevăzute limitări spațiale în contract”, v-am citat precis. Un contract pe care-l au de câțiva ani, de altfel. Și că-și cere scuze și-mi mulțumește anticipat pentru înțelegere 🙄.
Șefa mea s-a amuzat și m-a pus să le verific kilometrajul anual. Ocazie cu care am constatat că au depășit deja limita maximă admisă pe anul ăsta (și stipulată în contract), și-i abia final de august. Drept pentru care vor plăti penalizări. Cred că nici la partea asta n-au ajuns cu cititul și vor fi deosebit de surprinși să afle că și-n această privință au limitări.

Descoperind Portugalia: ”locul unde se termină uscatul și începe marea...” 💙 (IV)

Privind retrospectiv, una dintre cele mai frumoase zile din acest concediu - dacă nu chiar cea mai frumoasă - a fost cea în care am atins cel mai vestic punct al Europei continentale, am făcut cunoștință cu Oceanul Atlantic și am descoperit Cascais - un fel de Cannes al Portugaliei, pentru care ne-am fi dorit să avem mai mult timp.

Nu cred că ar fi fost posibil să reușim toate cele de mai sus într-o singură zi dacă nu am fi închiriat o mașină (ca o curiozitate, apropo de asta: câteva zile mai târziu, uitându-ne orientativ pentru niște prețuri în Porto, am constatat că exact aceeași mașină, la aceeași companie - Europcar, costa mai mult decât dublu față de Lisabona. Din fericire, n-am avut nevoie).

Am plecat pe la ora 10 și după o scurtă oprire la plaja Azenhas do Mar, ne-am îndreptat spre Cabo da Roca. Pentru prima dată de când aterizaserăm în Portugalia, simțeam că am emoții. Este cel mai vestic punct al Europei continentale și, înainte de-a se descoperi America, se credea că aici e capătul lumii 🙂.
Cunoscut din vremuri străvechi, a fost menționat încă din vremea Imperiului Roman și mai apoi, în perioada marilor descoperiri, sub numele de Stânca Lisabonei. Citatul din titlu îi aparține poetului Luís de Camões și se regăsește și pe monumentul la care toți turiștii își fac poze, în vântul puternic devenit emblematic pentru această locație.

Am petrecut ceva timp acolo, în ciuda vântului destul de rece. Imaginile sunt absolut copleșitoare. Imensitatea oceanului, iluzia contopirii apei cu cerul. Te simți mic, insignifiant și totuși, măreț. Nemărginire. Speranță.

Am profitat de cele câteva momente de acalmie ale vântului 🙃.

E greu de pus în cuvinte ce am simțit. Mă uitam spre orizont și mă gândeam că, timp de sute de ani, oamenii au crezut că aici este capătul lumii.
Aici, unde uscatul întâlnește marea.
Aici, unde oamenii credeau că se termină lumea.
Și cât de mult mai era din lume după acest capăt, iar ei nici nu și-ar fi putut imagina.

Ne-am frăsunit vreo oră, am contemplat zările și ne-am bucurat de locul în care ne aflăm, după care ne-am dus la magazinul de suveniruri. Un magnet era 5 euro. Jaf la drumul mare, dar noblesse oblige, practic plătești locația de unde-l cumperi, deci ne-am conformat. Ka-Ching, cum ar zice Shania Twain 😀.

La fel de emoționantă a fost întâlnirea cu Oceanul Atlantic. Era... așa cum știe el să fie: agitat și spectaculos 🙂.

Nu se punea problema de înotat, apa era mult prea rece și valurile mult prea agitate. Dar tot am intrat fiecare până la glezne, cât să-l salutăm de bun-găsit 💙.

Un val ceva mai mare m-a udat de la talie în jos. ”Te-a salutat și el”, a zis jupânul. Îmi place ideea 🙂.
Am stat mult pe plajă, nu ne mai venea să plecăm de-acolo. Era atât de frumos, orice val merita fotografiat, orice adiere de vânt care aduna - sau, dimpotrivă, împrăștia - norii schimba complet peisajul oferind alte perspective, alte culori, alte imagini de păstrat în suflet.

Pentru că s-a tot scris în ultima vreme despre curățenia cel puțin discutabilă de pe litoralul românesc - mi s-a părut foarte practic modul în care portughezii gestionează problema mucurilor de țigară:

Simplu și eficient: iei scrumiera, o folosești, la final o golești într-unul dintre suficientele tomberoane existente și o returnezi. Simplu și eficient. Not rocket science, vorba americanilor. De fapt, tot ce-ar avea de făcut românii ar fi un studiu de caz pe câteva plaje europene, luat notițe și aplicat acasă. Nu le cere nimeni să inventeze roata, ci doar un minimum de bunăvoință și interes.
Numai că... da, exact: ”merge ș-așa”. Până n-o mai merge, completez eu.

De la un chioșc de pe plajă am luat un suc de ananas, respectiv o cafea. Și dată fiind locația, cât de savuroase au fost 🙂.

Marea ne face fericiți pe amândoi, probabil mai mult decât ar putea s-o facă muntele vreodată. N-aș ști să spun exact de ce - spectacolul pe care-l oferă, faptul că te invită la introspecție, necuprinsul ei, senzația că ești mic și neînsemnat în fața măreției valurilor, ideea că oamenii sunt trecători, dar ea va fi până la sfârșitul veacurilor... probabil toate astea la un loc.
Cu greu ne-am dat duși de acolo.

În drum spre Cascais am făcut o scurtă oprire la Boca do Inferno (Gura Iadului). Aceasta este o formațiune stâncoasă creată de valurile oceanului, a căror forță a ”săpat” în piatră iar ulterior, după ce peretele din spate s-a surpat, a rămas o grotă deschisă.
Se spune că în timpul furtunilor, vuietul vântului asociat cu zgomotul produs de valurile care se izbesc de grotă și se scurg pe dedesubt este înfiorător - de unde și denumirea dată acestui loc.

N-am zăbovit foarte mult, fiindcă mare lucru nu era de văzut (sau de auzit, for that matter), deci ne-am urcat în micul Peugeot și ne-am îndreptat spre Cascais. Iar aici am avut o surpriză foarte plăcută, în sensul că nu ne așteptam să fie atât de frumos.

Știam că este un vechi oraș pescăresc, dar tot am fost surprinși de imaginea luxuriantă pe care o ofereau iahturile ancorate.

Plaja nu era foarte mare și deloc amenajată (adică fără umbrele sau șezlonguri), dar oamenii păreau pe deplin mulțumiți. Stăteau pe prosoape, citeau, ascultau muzică la căști sau jucau volei. Era așa un aer estival, de vacanță și de viață lipsită de griji, că-ți era mai mare dragul.

Ne-am plimbat pe străduțe și am mâncat câte-un sandviș delicios (scump, frate, ziceai că l-au poleit cu aur, dar cred că și-aici a fost un caz de ”plătești pentru locație” 😀). Cam începea să ne ajungă oboseala în urma unei zile lungi petrecute în bună parte pe malul oceanului și a vântului pe care-l luaserăm în față. Am ținut să fotografiem și o mândrețe de palmier, cel mai frumos pe care l-am văzut în acest sejur.

Se apropia ora la care trebuia să returnăm mașina în Lisabona, așa că după vreo două ore petrecute în Cascais, ne-am pregătit de plecare. Ne-a părut rău că nu am avut mai mult timp la dispoziție, dar n-am vrut să riscăm să întârziem și nici să fim stresați pe drum. Și eram și obosiți, cum spuneam.

Ne-am luat așadar rămas-bun de la Cascais, gândindu-ne că poate într-o bună zi, cine știe, ne vom întoarce.

Aici se încheie episodul despre cea mai emoționantă experiență a noastră în acest concediu. Am scris mult, dar mi-a făcut mare plăcere și sper că am reușit să redau, măcar în parte, bucuria pe care am simțit-o 🙂.

Teaser pentru episodul viitor: urmează un pom lăudat de la care ne-am întors cu sacul aproape gol, dar pe care n-am fi avut curaj să nu-l includem în programul nostru.

Descoperind Portugalia: a nu se citi pe nemâncate (III)

După cum unii dintre voi știți deja, a devenit un obicei să-nchei serialele de călătorie cu povești despre ce am mâncat bun prin părțile de lume pe unde ne-am preumblat. De data aceasta însă, având în vedere câteva comentarii pe care le-am primit, voi schimba ordinea și povestim mai devreme despre bunătăți 🙂. Nădăjduiesc însă că nu vă voi dezamăgi - spun asta pentru că, deși am experimentat diferite delicatese, nu am regăsit diversitatea, abundența și caleidoscopul de gusturi, texturi și arome din Italia sau Grecia.

Din ce ne-am dat seama, punctul forte al bucătăriei portugheze îl reprezintă peștele și fructele de mare. Dacă-n ce le privește pe cele din urmă nu ne atingem de ele decât dacă alternativa e să murim de foame, peștele ne place amândurora și cu mare plăcere ne-am conformat obiceiului local.

Cel mai mult ne-au plăcut sardinele pe grătar (sardinhas assadas) și în Lisabona le-am găsit pe cele mai bune. La un restaurant din Alfama pe care, dată fiind panorama extraordinar de frumoasă pe care o oferea, inițial l-am suspectat ca fiind tourist trap. N-a fost însă cazul - sardinele au fost minunate, exact cât trebuia de crocante, meșteșugit împrietenite cu niște cartofi natur.

Soțul s-a hotărât pentru un biban de mare de asemenea bine făcut (când ieșim la restaurant ni se întâmplă de multe ori să facem schimb de farfurii, fiecare mâncând pe jumătate ceea ce a comandat și oferindu-i celuilalt jumătatea rămasă). Așa că am gustat și bibanul. De bun a fost foarte gustos, dar tot sardinele ne-au rămas în amintire.

În altă zi ne-am ospătat cu somon, respectiv cod - ăsta mi se pare un pește deosebit de plictisitor, apropo. Este o prezență foarte frecventă în bucătăria portugheză (unii spun chiar că e o obsesie națională) și nu-mi dau seama de ce. Consumat prăjit e pur și simplu fad, zici că mesteci plastilină umedă. Se spune însă că în Portugalia există 365 de moduri de-a pregăti codul - câte-un fel pentru fiecare zi a anului. Beats me 🙄.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului (sau, mă rog... codului ce-i al codului), nu-l avuseserăm în plan în seara respectivă; dar terasa unde voiserăm să ne așezăm inițial nu avea niciun loc liber și la cea la care am ajuns nu aveau decât cod și fructe de mare - din astea era pe alese, dar vă zisei ce relație ostilă avem cu ele...

Am regăsit codul într-un amestec cu piure și legume la grătar. Tot fad, însă măcar s-a dovedit a fi consistent - vreo 24 de ore după aceea nici că mi-a mai trebuit mâncare. Așa anost cum e, cred că-i foarte nimerit pentru dietă: nu mănânci prea mult că-ți piere apetitul rapid și ține și de foame.

Am gustat și Pasteis de Bacalhau - un fel de gogoși mici din cod, cartofi și brânză, servite de multe ori ca aperitiv. Nu ni le propuseserăm neapărat, dar la un restaurant ni le-au adus de îndată ce ne-am așezat și apoi ni le-au pus pe nota de plată. Mbine, fie, am zis, deși ne simțeam cumva trași pe sfoară. Adică și grecii sau italienii îți aduc la masă pâine, unt (plus parmezan, dacă e vorba de italieni) și măsline de cum te-ai așezat, dar niciodată nu le-am regăsit în nota de plată.
În fine. Având în vedere că e un produs specific portughez, am fost mulțumiți că le-am încercat și n-am mai comentat felul în care ni le impuseseră.
Sunt ok la gust, dar cu siguranță nimic remarcabil.

Să vă mai arăt niște pește, că demult nu v-am arătat 😁.

În prima poză e somon, iar în a doua.... hm, nu-mi amintesc. Cel mai probabil cod, fiindcă doradă n-am încercat și biban de mare nu-mi amintesc să fi mâncat decât o dată. Vedeți, asta e ceea ce voiam să spun mai sus referitor la varietate.

De cumetrele sardine de mai sus îmi aduc aminte fiindcă numai cu lumânarea nu le-am căutat. În ultima seară în Porto știam sigur ce vrem să mâncăm: sardine sau nimic, iar ”nimic” nu era o opțiune.
La primul restaurant (foarte bine cotat pe Tripadvisor, avea 4.7 din 5) ne-am uitat pe meniu, aveau o mulțime de preparate din pește, dar sardinele nu apăreau. Întrebăm pe don'șoara plasatoare, care fornăie disprețuitor: ”nu avem”.
La al doilea, la fel: nu apăreau în meniu și am întrebat copila de la intrare. Daaaa, avem, dar nu apar în meniu 🙄.
Ha? Ne-am așezat la masă totuși, iar când chelnerul ne-a adus meniurile am întrebat. S-a uitat împăiat cetățeanul, n-avem, dar uitați, vă oferim cod preparat în 'jde feluri...
N-am rămas nici acolo. Ne-am mai uitat pe meniurile de la vreo două restaurante, Bacalhau în sus și Bacalhau în jos, sardine nu aveau. ”Luăm fiecare terasă la rând, nu se poate să nu găsim”.
La restaurantul unde am găsit - și unde-am și rămas - i-am istorisit chelnerului tărășenia și s-a uitat și ăsta împăiat la noi, dar din alte motive. ”Cum să nu aibă sardine, mai ales sâmbătă seara?”.
Bune-au fost, însă tot nu le-au surclasat pe cele din Lisabona.

N-am mâncat numai pește timp de două săptămâni, cu toate că așa ar putea părea 😀. Într-o zi, ne-am hotărât pentru o friptură de vită cu mult mujdei. Fuseserăm surprinși la început, combinația vită + mujdei ni se părea inedită, dar vă rog să mă credeți că-mi plouă și-acum în gură când îmi amintesc de ea. Ex-ce-len-tă.

Am făcut cunoștință și cu Francesinha - un preparat inventat în Porto (de ce i-or fi zicând ”micuța franțuzoaică”?). Este de fapt un sandviș cu friptură, uns cu brânză topită și ”scăldat” într-un sos picant de chili și bere. Se servește cu cartofi prăjiți.

Mie nu prea mi-a plăcut și m-am luptat cu el vitejește, iar până la urmă i-am dat jupânului să-l termine. Ceea ce a făcut cu entuziasm, fiindcă lui i-a plăcut și-a mâncat de vreo trei ori pe parcursul sejurului.

Acestea fiind zise, se numește că am mâncat pe săturate și e vremea pentru desert(uri). Și-acum trebuie să mărturisesc ceva: am făcut o burtă de Pasteis de Nata, dar nu am decât o singură poză cu una. Serios, mai multe n-am. Ce să fac dacă m-apucam să le mănânc de cum puneam mâna pe ele? Chestiile astea ar trebui scoase-n afara legii, vă spun.

Împricinata e cea din dreapta. Este o tartă umplută cu o cremă foarte fină de ouă și vanilie. Ai mânca și-ai tot mânca și nu te-ai mai opri din mâncat.
Știți cum merge la cafea? Păcatele mele cele mari și grele...

Mai erau câteva domnișoare timide pe-acolo.

În vreo două rânduri am încercat tortul de biscuiți. Fin, aromat, cremos. Și din ăsta aș fi mâncat într-una. Când nu mă certam cu Pasteis, adică 😂.

Bine-bine, veți zice voi, dar de băut vin nu s-a băut pe-acolo? Rezon, ne-am făcut de cap în concediul ăsta. În ultima seară petrecută în Lisabona am exterminat împreună o sticlă de vinho verde (provenit din nordul țării, provincia Minho).

Merge foarte bine la salate, brânzeturi și preparate din pui. Și eram doar moderat de amețiți după ce-am isprăvit cu el.

Știți ce merge foarte bine cu sardine pe grătar? Un spumos demisec, pupa-m-aș pe frunte de cunoscătoare să mă pup 😎. Și da, și p-ăsta l-am terminat în doi.

Despre vinul de Porto voi scrie într-o postare dedicată, în care voi povesti despre experiența vizitării unei crame.

În încheiere, vă arăt și niște fursecuri indecente. Erau expuse în vitrina unei patiserii din Porto 😄.

Sper că v-a plăcut acest articol și mai sper că nu v-am făcut și vouă poftă de Pasteis de Nata, din care eu una simt că aș vrea să mănânc măcar vreo 4-5 bucăți. Acum, în clipa asta. Și nu am de unde, ceea ce este o problemă spinoasă 😒.

Descoperind Portugalia: contrastele din Lisabona (II)

Este adevărat că am petrecut cinci zile „pline” în Lisabona, dar la fel de adevărat este că-n două din aceste zile nu am fost, practic, în oraș decât dimineața și seara. O zi la Sintra și încă una vizitând câteva locații de neratat din împrejurimi au contat semnificativ în „economia” generală și, inclusiv din acest motiv, nu am apucat să vedem unele obiective consacrate din capitală.

Cu toate acestea ne-am făcut o idee foarte clară despre felul în care este acest oraș, prin lungile plimbări pe jos (unele dintre ele fără țintă, din categoria „hai să vedem unde ajungem dacă o luăm pe strada asta”) și nu în ultimul rând datorită autobuzului hop on - hop off și tramvaiului, care ne-au dus prin locuri unde n-am fi ajuns altminteri și pe străduțe înguste și fermecătoare, pe care cel mai probabil noi nu le-am fi descoperit.

Lisabona este un mozaic al stilurilor arhitecturale, cea mai mare parte din ea fiind oricum reconstruită după devastatorul cutremur din 1775. Un numitor comun îl reprezintă „azulejos” - plăcile ceramice în cele mai felurite modele, cu care au fost fațetate clădirile începând din secolul al XIII-lea, când au fost aduse de mauri în Peninsula Iberică. Efectul vizual este, cu adevărat, spectaculos. 

După cum spune și titlul, Lisabona fascinează prin contrastul dintre diferitele stiluri. Ici o vilă veche în culori pastelate din Praça dos Restauradores și împrejurimi, iar la numai 2-3 kilometri mai departe clădiri moderne, care-n context ți se par cumva neverosimile.

Parcă e oarecum greu de crezut că și fotografiile de mai jos provin din același oraș, nu? Imaginile au fost surprinse în cartierul Parque das Nações (Parcul Națiunilor), reconstruit cu ocazia Expoziției Universale din 1998, care a coincis cu aniversarea a 500 de ani de la sosirea navigatorului Vasco da Gama în India.

Cele două turnuri din imaginea de mai sus au fost denumite São Rafael și São Gabriel, după două dintre vasele lui Da Gama; arhitectura lor amintește de vechile bărci cu pânze.

Tocmai asta este ceea ce face ca experiența vizitării unui oraș necunoscut să fie fascinantă: să-l explorezi pe îndelete, lăsându-ți timp să vezi, nu doar să privești; să te uiți la localnici, să-i urmărești interacționând unii cu alții în viața de zi cu zi; și să nu ai în vedere doar punctele de atracție consacrate, ci să-ți „brodezi” itinerariul în jurul acestora, nescăpându-le din vedere dar nu canalizându-ți atenția exclusiv asupra lor.

Am vizitat Catedrala din Lisabona (Sé de Lisboa); este cea mai veche biserică din oraș, iar un aspect impresionant este că e una dintre puținele clădiri care au supraviețuit devastatorului cutremur de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

De cumpărat bilet trebuia să cumperi, dar am avut o surpriză plăcută: spre deosebire de bisericile din Italia, aici nu ți se cere să achiziționezi la intrare acoperământ de hârtie dacă ai umerii goi și porți pantaloni scurți sau fustă deasupra genunchilor. E drept că Portugalia nu este o țară atât de intens-catolică precum Italia, dar am apreciat aspectul. Nu în cearșaful ăla de hârtie pe care ți se cer între 1 și 2,5 euro stă credința și toată lumea era îmbrăcată decent, oricum.

Altfel, este o construcție simplă, mult mai puțin decorată decât altele provenind din aceeași perioadă. Vitraliul mi s-a părut foarte frumos și, ca de obicei, am căutat imediat din priviri orga 🙂.

Vizita mi s-a părut interesantă pentru valoarea istorică a edificiului, dar altfel nu mi se pare că ar fi avut ceva care să o facă memorabilă.

Mult mai mult ne-a plăcut Arco Rua Augusta - un arc de triumf construit pentru a marca renașterea orașului după cutremur. Străjuiește Praça do Comercio, considerată cea mai frumoasă piață din oraș. Am vrut să mâncăm de prânz la unul dintre restaurantele din această piață, dar după ce am văzut prețurile am luat-o repejor din loc.

Interesant este că pe locul actualei piețe a existat cândva un palat, respectiv palatul Ribeira, reședința monarhilor lusitani timp de 250 de ani. Distrus în totalitate la cutremur, nu a mai fost reconstruit niciodată. Statuia din centru îi aparține regelui Jose I, care s-a ocupat de reconstrucția orașului, dar a fost el însuși traumatizat psihic de catastrofă și a murit după vreo doi ani.

Acesta a fost tot un articol cu informații mai degrabă de ordin general și dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg, mi-a venit foarte greu să-l scriu. Păstrând proporțiile, pe alocuri m-am resimțit ca și cum aș fi urcat din nou colinele din Lisabona, psihologic vorbind 😂.

În episodul viitor vom avea însă un obiectiv concret, așa că mergem la țintă și anticipez un articol mai dinamic și cu mai multă încărcătură emoțională decât cel de astăzi. Stay tuned, vorba ceea 🙂.

Descoperind Portugalia: primele impresii din Lisabona (I)

Acum că am supraviețuit primei săptămâni de după concediu, pot să mă adun și să-ncep serialul vacanței noastre în Portugalia - serial pe care mă voi strădui să-l termin cât mai repede (în sensul de-a scrie mai des, nu articole mai scurte, că nu vreau să omit nimic din ce mi s-a părut semnificativ). Nu de alta, dar am enervantul obicei de-a mă lungi câteodată luni de zile cu astfel de seriale; or, după atâta timp, impresiile se mai atenuează și am sentimentul că scriu mai sec...

Gata cu preambulul. Am plecat așadar spre Portugalia cu multă curiozitate și fără mari așteptări; pur și simplu voiam să vedem cum este această țară, despre care nu știam aproape nimic. Am alocat câte o săptămână pentru fiecare dintre primele două mari orașe - Lisabona și Porto, cu gândul de-a avea timp să le explorăm pe îndelete, dar să ne și tragem sufletul. S-a dovedit a fi o decizie bună, în toate sensurile.

Am aterizat în Lisabona la lăsarea serii și primul aspect pozitiv pe care l-am remarcat a fost rețeaua de transport public, cu un sistem foarte simplu de folosit și clar. Un aspect cu atât mai apreciat de străinii care vin pentru prima dată aici. Am luat carduri de metrou reîncărcabile (Viva Viagem se numesc) și am tot încărcat călătorii pe ele. Traseele erau ușor de stabilit, în funcție de culorile diferitelor linii de transport.

Simplu și clar, cum spuneam.

Am stat la un B&B situat chiar lângă o stație de metrou, în apropiere de centru. Locația aleasă a fost foarte bună, chiar dacă mai era loc de optimizări; bunăoară, la micul dejun nu ofereau legume. Deloc, de niciun fel. După vreo câteva zile de mâncat mezeluri și brânzeturi ”pe sec”, fără nimic alături, omul meu a luat taurul de coarne într-un fel deopotrivă practic și amuzant: a cumpărat roșii cherry de la un Lidl din imediata vecinătate și înainte de-a merge la masă își umplea buzunarele cu ele.
Am râs de el (”poate le storcești pe-acolo și te scalzi în suc de cherry”), dar cine-l ruga apoi să-i paseze pe șest câteva? 😂
(În ultima zi i-am spus fetei de la administrație despre acest aspect. Cu diplomație, cu grijă să nu ofensăm, dar am considerat că trebuie menționat. A fost foarte surprinsă, zicând că portughezii nu obișnuiesc să consume legume la micul dejun. Păi n-or fi obișnuind ei, însă voi primiți aici turiști din toată lumea... 🤨).

Am vizitat Lisabona deopotrivă la picior, cât și cu autobuzul hop on & hop off; în afară de asta am mers o dată cu funicularul și o dată cu tramvaiul turistic. Eu ador tramvaiele, că veni vorba. N-am idee de unde și până unde, însă mi se par fabuloase și îmi place aprioric orice oraș, dacă are tramvai.
Ca să vizitezi Lisabona pe jos trebuie să ai oarece condiție fizică și încălțăminte comodă. Urcușurile pot fi epuizante, dar nici să cobori nu e mereu o fericire, pe străzile pietruite lunecoase și vechi, unele dintre ele, de sute de ani. 

”Funiculì, Funiculà”... 

 

Este însă foarte frumoasă, plină de energie, viață și culoare.

Spre deosebire de italieni, portughezii își încep ziua mai târziu. Dacă-n Napoli vedeai oameni la terase, sorbind espresso și discutând plini de energie 🤌 (😀) încă de la 8 dimineața, în Lisabona primele localuri se deschideau în jur de 9.30-10. Atmosfera e cumva amorțită în primele ore ale zilei, și din acest punct de vedere ne gândeam cu nostalgie la italieni.

Ne-a plăcut în mod deosebit cartierul Alfama. Acesta este unul dintre cele mai vechi cartiere din oraș și, după cum am citit, una dintre puținele zone din Lisabona rămase neafectate de teribilul cutremur din 1755; cu magnitudine cuprinsă între 8,5 și 9 grade pe scara Richter, seismul a distrus aproximativ 85% din oraș. Alfama a scăpat cumva neatins, motiv pentru care aici regăsim o atmosferă fermecătoare și oarecum medievală, datorată arhitecturii originale.

Probabil nu întâmplător am descoperit aici unele dintre cele mai bune restaurante: mâncare bună, serviciu excelent și prețuri de bun-simț. Altminteri, centrul Lisabonei este plin de ”tourist traps” și n-aș recomanda nimănui să se așeze la vreun restaurant să mănânce fără să-l verifice pe Tripadvisor (nu doar nota, ci și comentariile recente. Noi am evitat vreo două capcane în felul ăsta).

Că ziceam mai sus de tramvai. Din ce ne documentaserăm, puteam alege două din tramvaiele de linie, 12 sau 28, acesta din urmă având un traseu mai lung și deci, mai cuprinzător. Am vrut să mergem cu ele, dar cozile imense ne-au descurajat. Fără exagerare, erau câte 70-80 de oameni care așteptau să se urce într-un tramvai în care încăpeau cel mult vreo 40-45, inclusiv locurile în picioare. Am considerat că nu merită să ne înghesuim și am ales să investim câte 9 euro de persoană pentru a merge cu tramvaiul turistic (venea de fapt ca o completare a biletelor de hop on/hop off, pe care le aveam deja). A fost o alegere excelentă; tramvaiul a mers aproape o oră, pe străduțe înguste și pitorești, acoperind majoritatea obiectivelor din centrul istoric.

Apropindu-ne de încheierea acestui prim articol, vă mai las cu niște imagini din Alfama, care induc o anumită nostalgie.

Nu pot pune punct fără să zic două vorbe și despre limbă. Fără s-o dau la întors: în două săptămâni am fost incapabilă să-mi însușesc mai mult de ”Bon Dia” și ”Obrigada” (care devine ”Obrigado” în cazul în care persoana care o spune este de sex masculin). Limba asta e imposibilă, frate. Im-po-si-bi-lă. Din fericire, ne-am descurcat perfect cu engleza peste tot.
Ah, și că veni vorba: foarte puțini nemți am văzut, cred că nu este o destinație populară pentru ei. În schimb, mulți francezi și spanioli.

Deocamdată nu m-am hotărât ce facem în episodul viitor: mergem în cel mai vestic punct al Europei continentale sau ne mai frăsunim un pic prin Lisabona? Mă mai gândesc. Între timp, sper că v-a plăcut până aici și că mă veți însoți și-n episoadele care urmează 🙂.