Scurt ”update” tehnologic

Asta e o postare oarecum atipică, dar am zis să vă pun la curent, fiind vorba de o problemă care m-a preocupat multă vreme și despre care parcă nici nu îndrăznesc să cred că s-a rezolvat.

Așadar. Unii dintre voi mi-ați scris, de-a lungul timpului (pe mail-ul de la formularul de contact) că nu reușiți să postați comentarii. Pentru mine era un moment dulce-amar: mă bucuram că-mi sunteți aproape și că vreți să-mi scrieți, iar în același timp mă umpleam de frustrare că nu apar comentariile voastre. Am tot cercetat pe Google și ipotezele erau felurite, cele mai multe dintre ele făcând referire la browser. Ba că merge de pe Safari, ba că din Chrome nu poți da greș, ba că e vorba de ceva cookies (dar nu mă edificam în legătură cu ele). Că aia, că ailaltă, problema nu se rezolva și eu deveneam tot mai posacă pe chestia asta.

Regretam din ce în ce mai mult că atunci când mi-am făcut blogul (în 2010), m-am hotărât pentru platforma Blogger, și nu pentru WordPress; dar toate blogurile pe care le citeam atunci erau pe Blogger, nu mă pricepeam și nici nu aveam pe cine să întreb, așa că asta mi s-a părut o soluție satisfăcătoare. Bineînțeles că, de când cu tărășenia comentariilor, numai că nu-mi dădeam pumni în cap.

O cititoare, cu care m-am ”intersectat” de curând pe un alt blog, mi-a scris același lucru - că nu se postează comentariile - și de data asta m-am supărat pe situație parcă mai tare ca oricând. Începusem să cochetez serios cu ideea de-a trece la domeniu propriu - ca ultimă soluție, cu toate că și asta ar fi problematic. N-aș ști de unde să m-apuc, ce domeniu ar fi recomandabil, ce hosting, n-aș ști să ”fac trecerea”, nu cunosc pe nimeni de încredere la care să apelez (contra-cost, desigur, dar măcar de-aș ști pe cineva, mă gândeam), arghhh, mă ia durerea de cap numai cât am înșirat toate astea.

Cotrobăind aseară din nou după soluții, am găsit un forum unde cineva scria că problema - pe care o a(vea)u mulți alții, nu doar eu - ar fi cauzată de un conflict între formatul comentariilor și ”third-party cookies”, care nu știu exact ce înseamnă și-n general ce vor de la mine.
Bref, recomandarea era să selectez un alt formular de comentarii, ceea ce am și făcut și acum s-ar părea că funcționează. Chiar dacă nu e ideal, fiindcă nu mai pot răspunde individual fiecărui comentariu în formular separat, acum cel puțin am speranța că se vor afișa toate comentariile.

Asta voiam să vă spun azi. Phew, greu e să scrii chestii de-astea legate de tehnologie; după cum se vede, nu numai la gătit nu mă pricep... 🙄

Am gătit, și am dovezi

(No bine, vedeți, de-aia n-am postat toată săptămâna trecută. Fost-am ocupată să gătesc).

Glumesc, dar numai în parte. De gătit chiar am gătit, în cadrul evenimentului de cooking de care vă spuneam (sau de care mă plângeam, mai bine zis). Și spre surpriza mea, a fost fain - cum nu m-aș fi așteptat să fie.
În treacăt fie zis, nu eram singura care nu avea niciun chef de chestia asta. Cum însă a refuza ieșea din discuție dacă nu aveai un motiv întemeiat (și niciunul n-avea), am zis că asta e... mergem cu zero așteptări și ce-o fi, o fi. Și așa cum se întâmplă de obicei, când n-ai așteptări e mai bine decât ai fi anticipat.

Restaurantul era unul specializat în astfel de evenimente, deci oamenii știau foarte bine ce au de făcut. După un scurt instructaj referitor la reguli și măsuri de protecție, ne-au împărțit - prin tragere la sorți - în grupe de câte 5 persoane și apoi ni s-a explicat ce avem de făcut.
Taci că m-am aranjat, am cugetat eu, observând în ce echipă am nimerit. După ce că sunt la fel de îndemânatică la cratiță ca o curcă pe schiuri, o să mă vadă toată șefimea în acțiune, săriți 🤯.
Da, toată. Asta întrucât din echipa mea făceau parte: o colegă de birou, șefa mea directă, șefa de divizie (deci șefa celeilalte și evident și a mea) și COO-ul, care era șeful ambelor de mai sus, deci și al meu și basically era șeful tuturor celor care ne adunaserăm acolo. Mno, superb sau ce?

Fiecare echipă urma să prepare câte trei feluri și a primit 3 cutii în care se aflau rețeta pentru ceea ce urma să pregătească, precum și ingredientele, gata măsurate și cântărite. Rețeta era scrisă foarte simplist, idiotensicher cum zic nemții 😂. Păi așa să tot gătești, am cugetat eu cu glas tare, înainte să purcedem la prima treabă: Panna cotta.

Admirați dexteritatea, concentrarea, abnegația, implicarea 🤓. Care este, vorba unui clasic în viață 🙈.

În continuare, echipa noastră a avut de manufacturat o salată, prilej să-mi fac idee cum e un cuțit profesional. Cred c-aș fi putut tăia și tablă zincată cu el, dacă mi-aș fi pus mintea. Cu aceeași neasemuită dexteritate pe care ați avut prilejul să o contemplați mai sus, am tăiat legumele (mai puțin ceapa, că aș fi lăcrimat pe acolo de-ar fi crezut lumea că-s impresionată de arta gătitului) și am scobit rodiile ca să le scot semințele.

Ultimul fel gătit de noi a fost o cremă de curmale în care nu m-am mai implicat, că eram ocupată să împart salata în castronele. Ăstimp, celelalte echipe munceau de asemenea cu râvnă. S-au mai pregătit risotto cu ciuperci și andive, legume sotate, pui la cuptor, cartofi copți, sufleu de zmeură, crumble de nuci și un fel de pâine rece cu migdale și nuci, care-a mers la fix cu crema noastră de curmale. La final, desigur, am mâncat împreună tot ceea ce pregătiserăm. Băuturile au fost din partea casei și mi-am permis o jumătate de pahar de vin roșu, pentru că de ce nu.

A fost o experiență interesantă, și cred că așa ceva poate funcționa doar dacă membrii echipei se plac unul pe altul. Se poate concluziona că ne plăcem suficient încât să putem bucătări împreună, ceea ce nu e puțin lucru. Pentru mine a fost și un prilej de socializare cu superiorii, care de altfel sunt oameni foarte cool inclusiv din punct de vedere social. COO-ul s-a arătat foarte vrednic, a curățat conștiincios legumele și s-a implicat activ la prepararea sosului, noi amuzându-ne că e una din foarte puținele ocazii când putem să-i trasăm noi sarcini și nu invers, ca de obicei...

”Cum merge, ladies”, s-a interesat un coleg de la altă echipă, ”vă pricepeți la gătit la fel de bine ca la vagoane, hihihi?”.
Noi: 😒😒😒.
”Oi fi tu simpatic de felul tău, dar când faci glume de-astea asigură-te mai întâi că ladies nu au în mână un cuțit profesional...”.

Colegul s-a îndepărtat degrabă 😀.

Acestea fiind zise, nu-i exclus să gătesc din nou, într-un orizont de timp previzibil. Dacă am ingredientele gata pregătite 😇.

Cartea prințului Harry: aspecte controversate, mult noroi și jumătăți de adevăr

În ultimele zile am fost foarte ocupată să termin de citit cartea prințului Harry, pentru că nu voiam nici măcar să încep să scriu despre ea înainte de a o fi terminat. Cu toate că nu-mi mai plac demult nici el, nici nevasta lui, m-am străduit să-mi păstrez obiectivitatea pe durata lecturii și sper că-mi va ieși asta și scriind această postare.

Mai înainte de orice, aș spune că reprezintă un excelent exercițiu de lectură (mai ales în limba engleză, dar nu numai). În privința asta, Harry a fost bine consiliat și l-a ales pe unul dintre cei mai buni: J.R. Moehringer, cel care a scris și ”Open” - autobiografia lui Andre Agassi, o capodoperă a literaturii memorialistice.

Ajungând acum la partea cu adevărat interesantă - și cea mai grea - respectiv a conținutului, adevărul este că am sentimente amestecate. Mi-a părut foarte rău de copilul Harry care, nevăzând decât sicriul sigilat al mamei sale, nu a avut parte de ceea ce englezii numesc ”closure”; realitatea morții ei nu a putut fi cuprinsă de băiatul căruia i s-a spus că mama lui a murit, a fost dus în fața unui sicriu închis în urma căruia a mers în timpul procesiunii de înmormântare și atât. Oricât de dur ar fi fost, ar fi avut nevoie să o vadă, pentru a asimila oribilul adevăr și a avea șansa de a-și lua adio. Așa, a rămas cumva ”agățat” aproape un deceniu într-o speranță pe care el însuși o știa a fi zadarnică, dar la care nu putea renunța (fiindcă ar fi însemnat să se confrunte cu realitatea): aceea că mama lui trăiește undeva ascunsă și într-o bună zi îi va chema, pe el și pe fratele lui, la ea.
Trebuie să fie groaznică o viață dusă așa. Și da, te marchează pentru totdeauna. Faptul că William s-a descurcat, cel puțin aparent, mai bine, nu înseamnă că Harry nu avea dreptul de-a fi distrus din punct de vedere emoțional de ceea ce a trebuit să înfrunte. Fiecare om pe lumea asta trăiește doliul în felul său, și nimeni nu are căderea de a-l judeca pentru asta. Mai ales că vorbim de un copil de 12 ani.

Numai că. Toate acestea nu-i dau dreptul de a-și împroșca familia cu noroi și cu jumătăți de adevăr. Fiindcă asta este această carte, în cea mai mare parte a ei.

Orice familie își are problemele și disfuncționalitățile sale, care sunt cu atât mai complicate și mai greu de soluționat cu cât familia este mai numeroasă și mai în atenția publică. Iar familia regală ”punctează” din plin în ambele privințe, din nefericire pentru cei implicați. Dar nu toți membrii unei astfel de familii își pun rudele pe taraba judecății publice, vânzând pe sute de milioane de dolari problemele intime pe care le-au avut cu ai lor.

În aceeași notă, și inclusiv după lectura acestei cărți, părerea mea este că Charles a fost un tată rezonabil. Un soț lamentabil, dar un tată bun - pe cât a putut, având în vedere bagajul său emoțional pentru care ”complicat” ar fi un eufemism, precum și poziția sa. Harry însuși povestește cum se jucau cu el amândoi (el și William) când erau mici, câtă înțelegere a avut când isprăvile lui au oferit un adevărat festin pentru tabloide, cum s-a opus ca băieții lui să fie trimiși la Gordonstoun, o școală unde el însuși, ca elev, fusese tratat foarte dur și-n general cum a încercat să-l sfătuiască și să-l ajute.

De exemplu, când a făcut monumentala prostie de-a se îmbrăca în uniformă nazistă (lucru pentru care a dat vina pe William și Kate, știind că ei niciodată nu vor ieși cu vreo dezmințire), reacția lui taică-su a fost cam așa:

”... mi-a vorbit cu atâta blândețe și cu o compasiune veritabilă, încât am fost dezarmat. Și recunoscător. N-a măturat sub preș problema.
— Băiete drag, cum ai putut să fii atât de nechibzuit?
Îmi ardeau obrajii de rușine.
— Știu, știu.
Însă a adăugat apoi că așa e când ești tânăr, faci tot felul de lucruri necugetate, că își aduce aminte cum a fost și el aspru criticat în public pentru păcate ale tinereții și că nu era drept, fiindcă tinerețea este, prin definiție, acea perioadă din viață în care ești încă nedesăvârșit”.

La fel de înțelegător a reacționat cand Harry a jucat cu prietenii, băut fiind, biliard pe dezbrăcate si a ajuns în toate ziarele, în fotografii unde apărea în fundul gol. Nu știu, dar în capul meu un tată oribil ar fi procedat cu totul altfel.
Da, n-a avut cea mai bună reacție când i-a adus la cunoștință groaznica veste a morții Dianei, dar come on! Chiar trebuie pus la zid? Nu l-a îmbrățișat, buhuhu, s-au înfiorat mămicile bocind în cor. Ok, nu l-a. Poate a fost el însuși înghețat de veste, știind ce va însemna asta pentru imaginea lui publică (și nu se înșela deloc, după cum s-a văzut ulterior). Sau poate nu știa altfel; să nu uităm că efuziunile sentimentale nu erau deloc ceva obișnuit în familia regală - despre Regină se spune că își saluta copiii doar printr-o strângere de mână, inclusiv când se întorcea din turnee care duraseră luni de zile. Așa a fost el crescut, asta a primit, asta știa să ofere; chiar merita scos la vânzare pentru asta? Eu nu cred.

Eu însămi sunt o fire empatică și foarte sensibilă și nu am primit nici pe departe afecțiunea de care aș fi avut nevoie de la părinți și restul neamurilor (ba din contra, însă tragem perdeaua peste); dar pentru nimic în lume nu-mi pot imagina să fac așa ceva. Dacă mama ta a murit, răspunsul tău e să încerci să ”asmuți” opinia publică asupra tatălui și fratelui? Fiindcă de la deal la vale exact asta face, n-are rost s-o dăm cotită.
Însăși motivația lui e subțire și se schimbă de la o zi la alta. La început spunea că a scris doar pentru a-și spune propria poveste, blabla. Între timp, susține că a scris cartea pentru a-i proteja pe copiii lui William (🤨). Despre aiureala cu ”am fost născut pentru a-i da lui William un rinichi, sânge sau un fragment de măduvă la nevoie” nici nu vreau să discut, e o tâmpenie inclusiv din punct de vedere medical fiindcă nu e musai ca frații să fie compatibili și sunt destul de sigură că asta e o scorneală - tot lansată public fiindcă știe că nu are cum să fie dezmințită. Inclusiv faptul că pretinde că taică-su s-a dus la Camilla imediat după nașterea lui este neadevărat - chiar Diana povestea că se dusese la un meci de polo. Nu că asta l-ar scuza, dar ca exemplu de adevăr ”machiat”.

Dincolo de numeroase detalii din categoria ”a face din țânțar armăsar” și menite numai a sluji victimizării (cum ar fi faptul că după ce s-a mutat definitiv de la Clarence House, Camilla i-a transformat fostul dormitor în dressing; traumă, săriți!), volumul conține picanterii și relatări despre fapte care ar fi fost foarte bine să fie trecute sub tăcere:
- cum și-a pierdut Harry virginitatea;
- circumcizia;
- cum i-a degerat penisul într-o expediție la Polul Nord și l-a uns cu cremă ”Elizabeth Arden”, pe care inclusiv Diana o folosise (”Mădularul meu înmuiat de la crema Elizabeth Arden” (...) mama se dădea cu crema asta pe buze”). Brr, nu vreau să-mi imaginez ce-ar avea Freud de zis 🙈;
- cum a omorât 25 de talibani (e cu atât mai mare fățărnicia să te plângi că vrei să-ți protejezi familia, în același volum în care publici asemenea lucruri care fac din tine și ai tăi o țintă pentru fanatici);
- înțepături despre chelia lui William, care până la urmă e un ”dat” biologic și ereditar; de unde stau eu, a te plânge că soția ta e victima rasismului și-n același timp a miștocări un detaliu de ordin fizic al fratelui, este ipocrizie.

Și că tot am pomenit soția. Vorba lui Coșbuc, ”icoană-ntr-un altar s-o pui / La închinat” și mai multe nu.  Cât de mult îl iubește, cât de mult s-a străduit, cât a fost de persecutată, cât a suferit. Cum i-a cerut ea un balsam de buze lui Kate (fiindcă îl uitase pe al ei și ”se temea” că i-ar trebui) iar Kate a fost contrariată de asemenea cerere și desigur, Meghan a suferit (la naiba, eu nu-s ducesă și tot am permanent un ruj în poșetă; iar dacă n-aș avea nici prin cap nu mi-ar trece să cer cuiva un produs considerat îndeobște de folosință exclusiv personală); cum a fost ea acuzată pe nedrept în povestea cu tiara (voi reveni mai jos asupra acestui subiect); cum a vrut ea să ofere afecțiune și n-a primit decât indiferență (poate că trebuia să ofere bun-simț și însușire a regulilor de protocol, zic și eu); Meghan a făcut comentarii despre hormonii lui Kate la scurt timp după ce aceasta născuse și a suferit că treaba asta a fost considerată de prost-gust (nici față de cea mai bună prietenă nu mi-aș permite asemenea comentariu, dafuck); iubirea lor a fost de la început idilică; Meghan a făcut eforturi, Meghan s-a sacrificat, o mucenică în toată puterea cuvântului. Orice pas greșit și orice obrăznicie sunt justificate prin ”așa e în America”. Păi oare nu era cazul să încerce să se comporte așa cum se cerea în Marea Britanie?
Te apucă damblaua de atâta dulcegăreală, pe cuvânt. Aș spune că Harry nu doar o iubește; asta nu mai e demult dragoste. E idolatrie. Și pe termen lung, așa ceva nu poate fi în regulă.

Spuneam mai sus de jumătăți de adevăruri. Iată câteva care mi-au atras atenția:

- povestind cum a fost primită Meghan în familie, nu suflă un cuvânt despre faptul că a fost invitată alături de familia regală de Crăciun în 2017 (când erau logodiți, nu căsătoriți; acesta era considerat un fapt fără precedent, fiindcă numai în calitate de membru oficial al familiei puteai petrece Crăciunul cu Regina și ceilalți, o favoare care lui Kate de exemplu nu i s-a acordat, ea petrecând Crăciunul 2010 cu propria ei familie și fără William. A fost un privilegiu acordat de Regină, pentru a o face pe Meghan să se simtă binevenită). Dar Harry nu amintește absolut deloc despre asta, nici măcar în trecere. Nu i-ar fi slujit drept argument pentru smiorcăială și victimizare;

- făcând referire la demisiile personalului lor, Harry nu amintește decât despre o asistentă, pe care de fapt - spune el - o concediaseră ei, fiindcă făcuse uz de poziția sa pentru a obține gratuități (săriți, se profită de Meg 😒). Dar nu a fost doar o asistentă; din ce s-a scris, au fost 12 demisii în total. Chiar toți acești oameni profitaseră de poziția lor pentru a obține gratuități?
Vorba ceea: uite-așa o coadă avea... 🤥.

- povestea cu tiara e prezentată foarte pe scurt: Regina a invitat-o pe Meghan să aleagă, i s-au pus la dispoziție 5 tiare din care a ales pe una considerată atât de ea cât și de ceilalți prezenți la probă (”ceilalți” fiind Harry și Regina) ca fiind cea mai potrivită și basta. Orice altceva este invenție, spune el, inclusiv celebrul ”whatever Meghan wants, Meghan gets!”. Eu nu mă-ntreb decât de ce acest subiect nu a fost deloc pomenit în faimosul interviu de la Oprah, din moment ce se făcuse foarte multă vâlvă până atunci și s-au abordat oricum teme mai puțin discutate. Și tot eu îmi răspund: nu ar fi putut spune minciuni despre asta, fiindcă Regina trăia și știa cum se întâmplase în realitate. Acum că ea s-a dus... liber la înșirat povești din care să rezulte doar că Meghan a fost victimă și, cum altfel, a suferit.

- în povestirea pregătirilor pentru nuntă, a omis să spună că Charles s-a implicat activ să-l ajute să găsească cei mai buni interpreți de gospel, fiindcă era ceea ce își dorea Meghan; deh, nici asta nu ar fi slujit văicărelilor despre cum n-a fost ea cu adevărat ”și din toată inima” acceptată de familie...

Hai că am izbutit un articol cât o zi de post. (Mai am niște idei și niște fire de despicat în 4 referitoare la reacțiile unora la această carte, dar o voi face într-un text ulterior). Încercând să închei, iată câteva concluzii personale:

- nu neagă nimeni faptul că Harry a suferit foarte mult după moartea Dianei, o tragedie din care este evident că nu și-a revenit niciodată pe deplin; acesta nu este însă un argument care să scuze faptul că-și vinde familia, practic, celor care îl plătesc mai bine;
- este evident că idolatria lui pentru Meghan e în mare parte explicabilă prin faptul că a regăsit la ea afecțiunea pe care a căutat-o de când și-a pierdut mama; însă asta nu ar trebui să fie un motiv de-a arunca bulgări de noroi spre tată și frate. Un tată și un frate pe care susține, inclusiv în carte, că îi iubește și despre care se plânge că refuză să discute cu el. Dar poate oamenii ăia și-or fi zicând, pe bună dreptate, că în viitor va vinde inclusiv această eventuală discuție;
- faptul că i-a fost retrasă finanțarea nu justifică vânzarea poveștilor despre familie în documentare și cărți, pe sute de milioane de dolari. După izgonirea de pe tron, Regele Mihai a muncit pentru a-și întreține familia. A fost broker de asigurări, pilot, mecanic, a avut un atelier de tâmplărie, a cultivat legume și a avut crescătorie de găini. Harry a ales să-și întrețină familia vânzându-și tatăl și fratele. Diferență de viziune, ce poți să mai zici;
- că tot scriam mai sus de ipocrizie: oare cum se numește faptul că te plângi de atenția publică în timp ce dai zeci de interviuri, faci documentare și publici cărți (altele trei înțeleg că urmează)?

Una peste alta, sunt curioasă din ce vor trăi Harry și consoarta după ce vor epuiza toate poveștile despre familie și nu vor mai avea ce să vândă 🙄.

Încă una cu political correctness

Azi vă dau greu, cum s-ar zice (acuma na, e abia marți, mai e un pogon până-n weekend, deci vorbim despre chestiuni sobre și serioase 🫣).

Pasămite una lume - destul de numeroasă, din ce-am observat inclusiv din experiență personală - este de părere că, atunci când vine vorba de jigniri, numai persoana vizată decide dacă a fost sau nu jignită, indiferent ce i-ai spus și / sau care ți-au fost intențiile. Dacă interlocutorul decide că l-ai jignit, apăi așa e și pace bună. Chit că poate nu i-ai spus decât că-i stă bine în puloverul ăsta albastru (aaa, dar de ce numai ăsta albastru? Adică de ce nu i-ai spus și ieri când purta un pulover prăzuliu? Înseamnă că ăla nu ți-a plăcut, se simte jignit! Și interlocutorul, și puloverul. Păi să știm o treabă).

Făcând abstracție că o persoană precum cea din exemplul de mai sus s-ar simți jignită inclusiv când dă laptele-n foc și ar acuza laptele de ofensă și hărțuire psihologică, din punctul meu de vedere treaba asta e scăpată binișor pe arătură. Nu se poate să lași atât de mult la libera apreciere, extrem de subiectivă, a altei persoane. Un echilibru trebuie să existe, iar principiul ”vinovat până la proba contrarie” nu ar trebui să se aplice în absolut nicio împrejurare.

Îmi aduc aminte de fosta firmă, unde o perioadă am ”șefit” (dându-mi seama că nu este nici pe departe o experiență pe care să-mi doresc să o repet vreodată) și unde trebuia să fiu extrem, extrem de atentă la felul în care comunicam. Nu numai ce spuneam, ci și tonul era foarte important. Și vă rog să mă credeți, eram atentă până la paroxism - tocmai pentru că făcusem niște training-uri și citisem niște documente de uz intern care-n esență cam pe ideea asta erau: nu contează ce și cum ai spus, ci cum s-a simțit persoana căreia te adresai. Iar de aici puteau decurge niște consecințe al naibii de serioase pentru tine, ”jignitorul”, ca să zic așa. Pentru că nu aveai nicio pârghie, nimic de care să te poți folosi pentru a te apăra. Frau Schmidt a pus bot și se simte jignită și asta e tot ce contează, punct.

Personal, nu mi se pare deloc în regulă treaba asta - ba din contră, mi se pare că reprezintă calea cea mai scurtă către abuz. Ca angajator, cum ai putea stabili dacă Getuța e îndreptățită să se simtă jignită că a întrebat-o Maricica dacă are un pix roșu? (”Adică ce vrea să insinueze, că eu aș avea pixuri colorate?? La așa ceva s-a ajuns?! Mă simt jignită! Mi-a rănit sentimentele mele, pe persoană fizică!”). Așa simte ea și pace bună, deci cum procedezi? O sancționezi pe Maricica?

Nu am nicio concluzie, alta decât că sfârșitul lumii de la political correctness ni se va trage, prieteni 🙄.

Salată de weekend (53)

Nici nu-mi vine să mă uit când am făcut ultima salată (hm, se pare că totuși n-a trecut atât de mult timp; în octombrie...), dar oricum se numește că e vremea pentru una proaspătă.

📖 Că tot mă-ntrebam deunăzi oare ce să citesc. Zilele astea mă îndeletnicesc cu lectura cărții ”Spare” - plângăcelile tipărite ale prințului Harry. Încă nu mă lansez în comentarii, dar va urma, desigur, o postare separată. Am ales să o citesc în original, motiv pentru care va dura un pic mai mult.

🤓 Ieri am fost la un centru de optică - vorba lui Toma Caragiu, să văd ce am că nu mai văd 😀. Și am văzut: câte-o jumătate de dioptrie mai mult la fiecare ochi. Ce să zic, sublim. Cel puțin așa se explică probabil durerile de cap, pe care-am început să le am cam des - de obicei după 4-5 ore de la începerea zilei de lucru, precum și faptul că trebuie să-mi fac periodic scrisul mai mare pe monitor. Mi-am comandat ochelari noi, prilej să aflu că nu prea se mai poartă ramele pe fir. Am reușit să găsesc unele, din fericire - dar nu-mi explic ce capriciu al modei o mai fi și ăsta. Din ce-am înțeles, anul acesta la mare căutare sunt ramele rotunde, cele groase (în special transparente) și cele ”aviator”. Mno bine, cu oricare dintre ele aș arăta ca un fel de muscă supradimensionată - dar cum ziceam, am găsit un model care mi se potrivește.

💃 Anul acesta n-am avut dispoziția necesară de-a ”forfeca” rochiile de la Globurile de Aur. Material aș fi avut, dar n-am punctat glorios la capitolul ”dispoziție” - a fost o săptămână lungă și cumva toată luna ianuarie mi se pare posomorâtă și posacă, așa. Dar am selectat totuși două fotografii, din punctul meu de vedere cel mai mare eșec și cea mai reușită apariție pe covorul roșu.

Heidi Klum pare un fel de animatoare într-un club de noapte de mâna a treia din Las Vegas. Dacă ai picioare frumoase - și ea are, nimic de zis - le expui altfel, nu într-o fusticicuță sclipicioasă. Despre șalul din pufi pene boa nici nu vreau să-ncep să discut.
La polul opus, Jamie Lee Curtis - ce doamnă desăvârșită! Ținuta este foarte elegantă și adecvată contextului, înfățișarea în ansamblu este impecabilă și apreciez faptul că nu a apelat la intervenții estetice la nivelul feței. În showbiz sunt tot mai rare femeile care-și poartă vârsta cu demnitate.

👩‍🍳 Șefimea noastră coace un plan de natură să ne entuziasmeze și ce-i drept, cu unii dintre colegii mei au nimerit-o: un cooking event la care să luăm parte cu toții. Am încercat să mă sustrag, dar a fost imposibil, așa că n-o să am de ales. Deci să ne-nțelegem: mie nu-mi place să gătesc nici acasă, darămite în interes profesional 🙈. Nu pot să spun cât îmi displac chestiile astea corporatiste de haideți-să-haidem....

Acestea fiind zise, să ne fie lunea ușoară și cafeaua tare 🙂☕.

Câțiva preoți pe care i-am cunoscut

Zilele trecute am avut o discuție cu o doamnă, despre probleme ale vieții - mă rog, subiectul în sine era de fapt unul cât se poate de concret, dar nefiind vorba despre mine desigur că nu voi detalia. Îmi spunea că traversează una dintre cele mai dificile perioade ale vieții ei și că nu demult a căutat sprijinul unui preot ortodox. Voia doar să-și verse sufletul și să primească alinare și un sfat. Alinare și sfat pe care nu le-a găsit, preotului părându-i-se mai potrivit să o certe și să o condamne.

Aș vrea să fac o paranteză. Consider că relația fiecăruia cu Divinitatea este o chestiune absolut și profund personală și nimeni nu are dreptul de-a face vreun comentariu în această privință. Ai dreptul doar să respecți opinia și credința (sau necredința, după caz) celuilalt, nu să-ți exprimi nepoftit opinia pe subiect. De asemenea, în ceea ce mă privește fac foarte clar diferența între Dumnezeu și biserica privită ca instituție. Nu mă duc la biserică pentru a-L căuta pe Dumnezeu, Îl găsesc în sufletul meu când simt nevoia; și referitor la preoți, după cum știm... despre atât de mulți se aud blestemății și nelegiuiri care te îngrozesc. Foarte puțini au rămas adevărați slujitori ai Domnului și încă și mai puțini nu s-au dat robi banului. Am avut norocul de-a cunoaște patru dintre aceștia; și despre ei simt nevoia să scriu astăzi.

La drept vorbind, despre unul dintre ei (primul, în ordine cronologică) am mai scris acum niște ani buni. A stat cândva de vorbă cu mine o oră încheiată. Catedrala ”Sf. Iosif” din București, martie 2003 (nici nu-mi vine să cred, au trecut aproape douăzeci de ani de atunci...). Cu o zi înainte aflasem că omul de care mă îndrăgostisem era însurat. Am fost devastată. Nu știam unde să mă duc, spre cine să mă îndrept. Nici nu vedeam pe unde merg pe stradă, atât eram de distrusă și mi se părea că nimeni nu m-ar înțelege cu adevărat. Mai presus de toate, mi-era groază că voi ceda vocii lui Belzebut care, de pe umărul meu stâng, îmi picura în ureche ”oricât de puțin ar fi, tot e mai mult decât nimic”. Îngerul de pe umărul drept se strofoca să mă convingă să nu accept o relație din postura de amantă și rațiunea îmi spunea să-l ascult, dar Belzebut zbiera mai tare. Ca să-i închid gura, m-am dus la ”Sf. Iosif”, singura biserică catolică pe care-o știam în București.
M-am gândit că biserica catolică este întemeiată pe principiul confesiunii; și s-a dovedit că nu mă înșelasem.  ”Nu sunt catolică, sunt ortodoxă”, i-am spus preotului, ”mi-e inima grea, pot să vorbesc cu dumneavoastră?”. ”Nu are importanță în ce religie ați fost botezată. Ați venit aici căutând sprijin, și asta voi încerca să vă ofer”.
M-a ascultat, cum spuneam, un ceas. M-am înecat de plâns în fața lui. Mi-am vărsat sufletul, am dat glas disperării și îndoielilor. După aproape două decenii încă-mi aduc aminte de căldura, răbdarea și tactul lui. A găsit cuvintele potrivite, a știut exact ce să-mi spună ca să-l trimit pe Belzebut la plimbare. Nu fără regrete, nu fără jale, dar având convingerea că fac ceea ce trebuie, oricât de greu mi-ar fi. Am plecat de acolo epuizată de plâns și de vorbit, dar mult mai liniștită.
Și mi-a fost bine. Nu imediat, dar cu timpul mi-a fost bine. Omul acesta a fost providențial, nu cred că va ști vreodată ce sprijin mi-a fost, într-un moment critic. 

Al doilea era preot la o biserică mică, ortodoxă, tot din București. Îl cunoșteam de ani de zile, îmi știa frământările, mă ascultase cu enormă înțelegere. Mereu a avut un cuvânt bun și o încurajare pentru mine. La vreo câteva luni de când începusem relația cu dumnealui jupânul, ne-am dus împreună la biserică pentru că am vrut să i-l prezint. ”Părinte, el este băiatul pe care-l iubesc” 🙂 . Așa am simțit.

Cel de-al treilea de care îmi amintesc era preot în Davos (Elveția). Am mai povestit pe aici că meseria omului meu ne-a dus - de mai multe ori chiar - în această localitate splendidă, în care-n alte împrejurări n-am fi ajuns probabil niciodată. Acolo l-am cunoscut pe acest preot, care mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. O căldură și-o omenie ca a lui, mai rar. Momentul de care o să-mi amintesc pentru tot restul vieții este când, invitându-ne la cină la el acasă în seara de Revelion, am pus masa împreună. Spontan, a început să cânte ”Yesterday”, cunoscuta melodie a formației Beatles. O știam și am cântat-o împreună: el un vers, eu un vers și împreună refrenul.  Au trecut 17 ani, dar nu există să ascult ”Yesterday” și să nu mă gândesc la el. N-am să uit cât oi trăi, momentul a avut în sine ceva înălțător.

Și încheind, încă un preot cu omenie și har am cunoscut la Piatra Neamț. Cu atâta suflet și compasiune a slujit la înmormântarea mamei, cu atâta omenie mi-a vorbit când am fost acum câteva luni la biserica lui... Am plecat liniștită și încrezătoare de la el. Și cu siguranță îl voi mai căuta când mai ajung în orașul în care m-am născut.

Da, preoți adevărați, cu har și cu suflet, încă există. Cred însă că e nevoie de foarte multă șansă pentru a-i găsi, și cu atât mai mult atunci când ai nevoie de ei.

Leapșă despre cărți

Acum ceva timp, pe unul dintre grupurile de cărți de pe Facebook în care sunt, a apărut imaginea de mai jos - ca un fel de leapșă la care putea lua parte oricine dorea. Am reținut ideea și mai devreme mi-am adus aminte de ea, așa că să le luăm pe rând... 

 

1. Ai citit primul capitol dintr-o carte într-o librărie.
Nu s-a întâmplat. Cred că n-aș avea răbdare, chiar dacă tot mai multe librării pun la dispoziție și un spațiu pentru lectură. Cel mult citesc sinopsisul de pe coperta a patra - și asta numai dacă este un autor nou, ale cărui cărți să nu le mai fi citit până atunci. Dar de cele mai multe ori merg pe încredere, având ca termen de referință feedback-urile de pe Internet.

2. Ai cumpărat o carte în aeroport.
Da, am cumpărat cândva unul dintre volumele din ”Viața la curte”, de Eliza Ene-Corbeanu (femeia scrie bine, dar având în vedere opiniile și simpatiile sale politice, pe care am ajuns să le cunosc urmărind-o pe Facebook, nu am intenția să mai cumpăr nicio carte de-a ei).

3. Ai stat toată noaptea să termini o carte.
Nu chiar toată noaptea, că nu mai puteam să mă concentrez, dar până pe la 04:30 tot am stat - pe vremea când citeam seria ”Millennium”. Oricât de mult nordic noir de calitate am citit ulterior (și n-a fost deloc puțin), Stieg Larsson rămâne pentru mine formidabil și inegalabil.

4. Ai cumpărat o carte pe care o aveai deja.
Nu mi s-a întâmplat. Cred că ar fi posibil numai dacă aș avea o bibliotecă de mii de volume (vise, taică, vise).

5. Păstrezi o evidență a cărților pe care le-ai citit.
Numai în parte, dacă e vorba de vreo carte care fie m-a impresionat în mod deosebit (negativ sau pozitiv, nu contează), fie țin să scriu despre ea ca să mi-o ”cristalizez” mai bine în minte.

6. Citești timp de mai mult de 20 de ore pe săptămână.
Mi-ar plăcea să pot spune asta, dar nu mai e cazul demult. Nici măcar atunci când am ceva mai mult timp liber. Nu e vorba că nu mi-ar plăcea să citesc, în privința asta nu s-a schimbat nimic; dar rar mă mai ”prinde” o carte astfel încât să-i dedic ore în șir. Sau poate mi-am pierdut din puterea de concentrare.

7. Folosești un bon de cumpărături/chitanță pe post de semn de carte.
Ciudat, dar probabil că există oameni care fac asta, altfel nu le-ar fi venit ideea celor care au conceput leapșa. Nu este cazul meu. Eu am două semne de carte normale (deși tot mai rar citesc cărți ”pe hârtie”; mi-ar plăcea, dar nu am prea multe).

8. Urmărești mai mult de 10 autori pe Social Media.
Hm, în niciun caz atâția. Ia să văd: Stephen King, John Grisham, Igor Bergler, Dan Brown, Agatha Christie (nu se menționează că e musai ca autorii să fie în viață), Ana Barton și... cam ăștia sunt. 

9. O carte cu paginile îndoite la colțuri te face să te crispezi. 

Poate nu chiar să mă crispez, dar în mod sigur nu-mi place să văd cărți maltratate. Apropo de asta, m-apucă damblaua când văd cărți masacrate (pardon, sculptate 😒). Mi se pare o batjocură, pur și simplu. Abia la așa ceva mă crispez. Nu văd nimic artistic aici, nimic romantic, doar bătaie de joc față de o carte.

10. Deții peste 300 de cărți.

În format electronic, cred că am peste 2.000. Mi-ar plăcea o bibliotecă mare și plină, dar cum ziceam... vise.

11. Ai ”adulmecat” o carte înainte să o citești.
Asta da, am făcut-o și continuu să o fac și acum. Iubesc mirosul de pagină proaspăt tipărită, mi se pare că anunță un mister pe care, în același timp, mă invită să-l descopăr...

12. Ai cumpărat o carte fără să știi despre ce este vorba în ea.
Dacă este de un autor pe care-l cunosc și care-mi place, sunt toate șansele să o fi făcut.

13. Ai plâns la moartea unui personaj fictiv.
Prima dată cred că mi s-a întâmplat când am citit despre moartea lui Winnetou. Și-mi aduc aminte că am plâns și când a murit doamna Bonacieux, care a sfârșit în brațele lui d'Artagnan. Iar ei cu siguranță n-au fost singurii.

14. Preferi să citești decât să te duci la o petrecere.
Singura circumstanță în care chestia asta n-ar fi valabilă ar fi dacă la petrecere ar fi prezent și Zubin 😀. Cum asta este extrem de puțin (spre deloc) probabil, prefer de un catralion de ori să stau acasă și să citesc în loc să socializez de nevoie. (Off topic: de vreun an încoace, simt că am devenit și mai retrasă decât eram înainte. Nu că asta ar fi vreun lucru rău, e doar o constatare).

15. Aici nu prea înțeleg ce vrea să zică poetul. Dacă posed vreun articol vestimentar care să fie ca o mărturie a iubirii mele pentru cărți 🙄? Serios nu mă prind. Însă, presupunând că am înțeles corect: nu posed.

Aș încheia prin a spune că n-am nici cea mai vagă idee ce carte să citesc în continuare. Aș alege una de Stephen King, dar nu mă pot decide care dintre ele. Existențiale complexe, dom'le, nu așa oricum 🙈.

Cutremurătoarea indignare a lumii culte și patriote

Articolul de astăzi ar fi putut fi la fel de bine publicat anul trecut. Sau acum 2 ani. Și la fel de bine ar putea fi publicat anul viitor, sau peste 5 ani, fiindcă tot de actualitate va fi. Nu s-a schimbat și nu se va schimba nimic referitor la subiectul despre care urmează să scriu.

Despre ce e vorba. Destul de mulți oameni - și nu doar mulți, ci și foarte vocali - sunt de părere că a te uita la Concertul de Anul Nou de la Viena (din pură plăcere, fiindcă uite-așa îți place ție să asculți valsuri, polci, marșuri și mazurci în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume și îți mai plac și aranjamentele florale, închipuitule care ești) reprezintă un act de snobism și maximă ipocrizie. ”Snobism patologic”, pentru a-l cita pe un prea-scandalizat cetățean. ”Asta nu e muzică cultă”, se zburlesc dânșii, care cu siguranță ascultă simfoniile lui Mahler și Shostakovich și-n culcare și-n sculare, intonează la duș ”Adagio-ul” din simfonia a VIII-a de Bruckner și au ”Carmina Burana” la degetul mic de la piciorul stâng. ”Plictisitor, flori, pampoane și încoțopeneli”, se revoltă altcineva, clocotind de elevată indignare. ”Muzică de consum, total lipsită de rafinament”, se stropșește un altul, rănit drept în mijlocul rafinamentului.

”Dar mie chiar îmi place...”, te trezești tu să zici, făcând dovada unui tupeu deșănțat. Poftim?! Ce-ai spuuuus?!!! Îți plac manelele în frac, ai? (Ăsta e cetățeanul cu rafinamentul, strofocându-se să se exprime cu pardon). Snobule și prefăcutule ce ești, cum îndrăznești să spui că astea nu-s manele, ei lasă că știm noi că la petrecerile cu manele ești primul care se ridică să bâțâie din fund, acuma vii aicea și faci pe cultul, huo!

Să ne înțelegem. Eu n-am pretins nicio secundă că asta ar fi muzică clasică, în sensul consacrat (deși ocazional s-au interpretat inclusiv lucrări de Beethoven, Mozart, Offenbach, Brahms, Schubert sau chiar Wagner - de obicei în anii jubiliari ai compozitorilor respectivi). Dar lucrările familiei Strauss nu se pot considera ”manele” (în frac sau despuiate, tot un drac). Absolut nu. Faptul că este o muzică accesibilă nu-i știrbește valoarea.
În tot cazul, titani precum Carlos Kleiber, Willi Boskovsky, Herbert von Karajan, Claudio Abbado sau mai recent dragul meu Zubin (pentru a nu enumera decât câțiva) au dirijat aceste lucrări - unii dintre ei chiar de mai multe ori - transformându-le în tot atâtea momente de frumusețe unică și emoție pură, fără să-și mai pună problema că nu fac ”muzică cultă”... Eh, dar habar n-aveau. Ar fi trebuit să-i întrebe pe românii de pe Facebook, să le explice ei cum devine cazul cu muzica asta, dom'le.

Nu pot să vă spun cât de intens a fost dezbătută chestiunea în ultimele câteva zile. Și dacă subiectul ăsta îl puteam aborda oricând, așa cum spuneam la început, în acest an a apărut totuși un factor suplimentar: să boicotăm concertul, din răzbunare că Austria ne-a refuzat intrarea în spațiul Schengen. Brr, simt că mi s-a aplatizat creierul numai cât am scris chestia asta. Însă există mulți care au reușit să se convingă pe sine că acesta este motivul pentru care nu s-au uitat la concert - iar acum sunt mândri de ei și colcăie de principialitate și patriotism.
”Avem și noi orchestre românești bune, numai de la Viena se ia lumină? Ne-au umilit, niște îngâmfați, nu ne trebuie muzica lor!” 🐵. ”Ne-au luat pădurile și petrolul și acum ne bagă muzica lor pe gât pe bani mulți!”🙉. Mândrie națională, frățiuer, nu te pui...
Mi se pare o dovadă de aroganță stupidă și de neamprostie să susții că  tu ”boicotezi” și nu te uiți la concert ca să te răzbuni pe treaba cu Schengen. Ce legătură au compozițiile familiei Strauss și prestația unor muzicieni și balerini desăvârșiți cu o decizie politică rău-voitoare? Mă rog, caut și eu logica în carul cu fân.

”Concertul e un pansament jegos”, s-a zburătăcit unul scăpat din cine știe ce văgăună, continuând avântat ”e greu să vibrezi la Straussen, ori la Marșul lui Radecki. Azi cam ascultăm altceva. Nu un Rieux postimperial”. Am citat exact, fără să corectez numele pocite.
Strauss, Radetzky, Rieu. Ar putea avea măcar decența de-a scrie corect numele celor despre care vociferează.
Sau n-ar putea. Da, mai probabil așa.
Cea mai simpatică (deși sunt convinsă că nu asta i-a fost intenția) a fost o cetățeană care-a suspinat spășită: ”m-am uitat, dar cu inima strânsă”. Cum ar veni, a mâncat trufandale, da' așa, în silă 😂😂😂. Nu serios, unele bancuri se scriu singure.

În concluzie. Voi continua să mă uit la acest concert - și să-mi și placă! Scandalos 😒 - chiar dacă unele lucrări se repetă (este un aspect absolut nesemnificativ, în opinia mea. Și oricum nu toate se repetă, ba din contra; în fiecare an se cântă piese în premieră, care nu s-au mai regăsit în concertele de până acum. Te și-ntrebi câte-or fi, de vreme ce de zeci de ani tot apar premiere... Bunăoară, concertul de ieri a inclus 14 - din 15! - piese în premieră). Așadar, cum pot niște Pandelici și niște Vetuțe să susțină că ”sunt mereu aceleași piese”? Întrebarea este, bineînțeles, retorică.

Și mai presus de toate acestea, voi continua să mă uit pentru că-mi place, pentru că a fost un mare vis acela de-a ajunge la acest concert, vis care s-a împlinit cu 8 ani în urmă. Și dacă asta mă va scădea în ochii Pandelicilor și Vetuțelor, oh well... o să-mi fie greu, dar cred c-o să-mi treacă 🙄.

Prosit 2023! 🐷🍀🍄

Bine v-am găsit și noul an să vă fie bun, prielnic, plin de noroc, roade și belșug, precum coșul purcelului din imaginea de mai jos 🙂.

Toată lumea bine, da? Ați petrecut, ați ciocnit, ați dormit? Noi am fost, ca-n mare parte din ultimii ani, pașnici. Ne-am uitat din nou la ”Four Rooms” (cât se poate de tematic 😀 și highly recommended, în cazul în care mai e cineva care nu știe bijuteria asta a lui Tarantino, de pe vremea când încă făcea filme, nu parodii ciudate), iar după miezul nopții - marcat de niște artificii neașteptat de reușite pe care le-am urmărit din balcon - am descoperit pe RTL un top al celor mai bune hit-uri de petrecere, cu interpretări înregistrate pentru Revelion (așadar, foarte recente).
Și astfel, printre alții, i-am revăzut aseară cântând pe: Snap, Los del Rio cu ce altceva decât ”Macarena” (da, bătrâneii ăia doi încă mai pot cânta), 2 Unlimited (doar solista mai era, dar a cântat ”No Limit” de-au zburat 30 de ani într-o secundă), Anita Ward cu ”Ring My Bell”, Haiducii cu ”Dragostea din tei” 😁, Loona cu ”Bailando” și ”Mamboleo”, Backstreet Boys (da, chiar ei, the real boys! Toți 5 ❤️) cu ”I want it that way”, Mel C. feat. Alex Christensen cu ”Around the world”, Ottawan cu ”DISCO” și cea mai plăcută, pentru mine, surpriză: Dr. Alban în persoană, cu ”Sing Hallelujah!” ❤️. Mi s-a topit sufletul de drag și nostalgie, aș fi fost în stare să îmbrățișez televizorul. Și-am dansat prin cameră exact pe stilul ”dance like no one is watching” 😀.
A fost pe cât de neașteptat, pe atât de minunat. Un semn bun pentru anul nou sosit, și nu singurul.

Cu adevărat a început noul an când au răsunat primele acorduri ale inconfundabilei muzici de la Musikverein: Concertul de Anul Nou de la Viena. Mi-a plăcut foarte mult, deși Franz Welser-Möst  nu se regăsește printre dirijorii mei preferați. Corul de copii (băieți și fete) m-a emoționat, iar baletul a fost, ca întotdeauna, un recital de grație, frumusețe și bun-gust.

Am avut (din nou) dreptate în ceea ce privește dirijorul din 2024: ieri spusesem că va fi  Gustavo Dudamel sau Christian Thielemann. Personal l-aș fi preferat pe primul, dar la următoarea ediție onoarea îi revine lui Thielemann. Data trecută (în 2019) mi s-a părut cam prea scorțos și chiar arogant pe alocuri, dar cine știe, poate era inclusiv din cauza emoțiilor, fiind atunci pentru prima oară în această onorantă ipostază.

Așa, spuneam de semne bune. Au fost câteva, dătătoare de speranță:

🍰 Pentru zilele astea, am comandat un tort la o cofetărie din oraș. Decât 'jde feluri de prăjituri, mai bine un tort cinstit, ne-am zis - și la fel am procedat și de Crăciun. În ambele dăți am comandat un tort micuț, de aproximativ 8 felii, suficient pentru noi doi; săptămâna trecută fusese unul de ciocolată, iar pentru Revelion am ales unul cu frișcă & mandarine. Am mers vineri să-l ridicăm. ”Să nu vă mirați”, a spus doamna dându-mi cutia, ”de data aceasta a fost o neînțelegere și a ieșit mai mare, dar nu trebuie să plătiți nimic în plus”.
Nu ne-am supărat deloc, muncim cu râvnă la el (ceea ce nu e prea greu, delicios, ușor și pufos fiind).

🎙Faptul că am intrat în noul an dansând, însă nu numai asta. Una dintre melodiile preferate ale mamei a fost ”No Limit”. Am mai povestit pe aici că, pe vremea când conduceam și se întâmpla să o ascult, invariabil zâmbeam, aruncam o privire spre cer și răsuceam butonul de volum aproape de maxim: ”tare, să se audă până sus la tine...”. Faptul că am dat peste cântecul acesta aseară, interpretat chiar de Anita Doth, mi-a încălzit sufletul. Mama e aici, cu mine. Am privit poza ei din bibliotecă și știu că a ascultat și ea piesa, din lumea din care mă veghează de aproape 8 ani.

🌹Uitându-mă ieri pe una dintre postările de pe contul de Facebook ale Filarmonicii din Viena care se referea la pregătirile pentru concert, am observat imediat că florile sunt asemănătoare cu cele pe care le cumpăraserăm și noi vineri. Pentru conformitate:

”Florile de la Viena parcă-s cele din poza ta”, mi-a scris o prietenă în timpul concertului și nu vă pot spune ce mult m-am bucurat că a mai remarcat cineva asta, având astfel confirmarea că nu mi s-a părut.

🧲 Este bine cunoscut faptul că, la fiecare ediție a Concertului de Anul Nou, organizatorii ”ascund” printre flori diferite obiecte, reprezentând simboluri ale norocului: o potcoavă, un purcel, o ciupercuță... și dacă ești pe fază când se dau cadre apropiate cu aranjamentele florale, poți să le vezi. Evident, trebuie să fii atent și să nu ratezi niciun cadru, fiindcă niciodată nu știi când apar... Nu mi se mai întâmplase până acum să găsesc unul în timpul concertului; am urmărit concertul din 2015 al lui Zubin de nenumărate ori pe calculator, până am găsit purcelul 🥰 și am făcut un print screen - așa, pentru mine:

Și astăzi, pentru prima dată, am văzut în direct un astfel de simbol: potcoava aurie, ascunsă între flori 🙂. Am vrut să fac o poză cu telefonul, dar secvența a fost prea scurtă.
Poate că sunt subiectivă, dar eu sper din tot sufletul că toate acestea înseamnă că ”semne bune anul are” și că vom avea un an blând și binevoitor cu noi.

2023, te rog, fii bun...